mad

2010. Dimineaţă de 1 ianuarie. Când om fi ajuns şi aici?...

Paul merge astăzi la biserică, în ciuda faptului că noaptea s-a prelungit mult înspre zori. Sunt cam somnoroasă, totuşi mă hotărăsc să ies odată cu el pentru a profita de ultima zi în Berlin. Deja îmi pare rău că plecăm şi nici nu-mi dau seama când a trecut sejurul. Astăzi muzeele se deschid pe la prânz, aşa că aleg să văd ce e mai la îndemână, pe afară. Cobor din metrou undeva pe Strasse des 17. Juni, cam pe unde începe Tiergarten. Chiar dacă numele ar sugera o grădină zoologică, în acest caz vorbim despre cel mai mare parc din Berlin, fost teren de vânătoare care se întinde pe 200 de hectare şi care poate fi numit pe bună dreptate „plămân al oraşului”. Petrec câteva minute pe aleile sale înzăpezite, pustii la această oră matinală, şi mă bucur de o linişte parcă ireală. Lacul din apropiere, Neuer See, este îngheţat şi pe suprafaţa sa lucie se oglindesc sălcii, arbuşti şi mierle ieşite după ceva fructe uscate.

Merg prin parc în paralel cu bulevardul până în apropiere de intersecţia uriaşă numită Großer Stern; aici ies înapoi stradă pentru a vedea columna înălţată în cinstea Victoriei, Siegessäule. Edificiul seamănă cu un mausoleu, ce are o bază solidă, mai sus coloane care împrejmuiesc un mozaic, iar deasupra acestora tronează mândră Victoria – un personaj auriu, cu alura unui înger, cu o suliţă în mâna stângă şi coroană de lauri în dreapta. Ocolesc statuia şi-mi continui drumul spre Pariser Platz pe un bulevard închis circulaţiei, pe care se face intens curăţenie după o noapte nebună. Mizeria lăsată în urmă de petrecăreţi este greu de descris, iar cei desemnaţi să o debaraseze nu par prea fericiţi de efort.

Am ceva de mers în linie dreaptă până la Brandenburger Tor, unul dintre cele mai cunoscute simboluri ale Berlinului. Construită la sfârşitul secolului XVIII de către Carl Langhans care s-a inspirat din arhitectura Atenei antice, poarta a făcut permanent parte din fundalul pe care s-au desfăşurat evenimentele istorice în oraş; astăzi reprezintă principala atracţie turistică, în sensul că odată venit în Berlin, înainte de a intra în profunzimile sale, oamenii fac un prim drum la Poarta Brandenburg. Ce-i drept, 1 ianuarie nu-i chiar cea mai potrivită zi s-o admir, căci zona de la picioarele sale arată ca după război. Observ coroane de flori şi lumânări aprinse – este Monumentul victimelor Zidului Berlinului, cruci din marmură prinse pe gardul parcului pentru cei peste 100 de oameni care au murit aici, încercând să treacă zidul.

Fac un mic detur pe la Holocaust-Denkmal, memorialul evreilor ucişi în Europa în perioada nazistă. El constă într-o suprafaţă ca o colină mică, pe care se înalţă blocuri paralelipipedice din ciment de înălţimi diferite. Imaginea este una tristă şi apăsătoare, gri, tăcută. Ajung în scurt timp şi la clădirea Reichstag în care îşi desfăşoară activitatea Parlamentul German, Bundestag. Prima variantă, construită la sfârşitul secolului XIX, a fost distrusă într-un incendiu în 1933; între 1994 şi 1999 a fost refăcută, adusă la forma actuală şi transformată atât în sediul Parlamentului, dar şi într-o importantă atracţie turistică. Este greu de altfel să o ratezi, aşa masivă şi impunătoare cum apare pe malul Spree-ului, cu o piaţă largă în faţă (Platz der Republik) şi clădiri istorice împrejur.

Cotind pe nişte străduţe lăturalnice, mă întorc la Unter den Linden, artera care era considerată în secolul XVIII cea mai modernă stradă a capitalei Prusiei, pe vremea aceea fiind legătura între reşedinţa regelui (Stadtschloss) şi Tiergarten. Marlene Dietrich cânta cândva: Atâta timp cât teii vor înflori pe Unter den Linden, Berlinul va rămâne acelaşi. Acum teii nu-s înfloriţi, dar bulevardul înzăpezit are un farmec hibernal aparte, cu clădirile sale vechi, somptuoase, renovate, curate şi îmbrăcate de sărbătoare.

Ambasada Rusiei este o clădire masivă, cu arhitectura tipică construcţiilor staliniste, ca un „tort de nuntă”. La capătul tronsonului cu tei se află statuia lui Frederic cel Mare, cel care a deschis Berlinul culturii şi care a schimbat faţa oraşului prin pasiunea sa pentru istorie, artă şi arhitectură. În stânga lui se află intrarea principală în Humboldt Universität, iar în dreapta Bebelplatz (al cărei nume este legat şi de arderea cărţilor de către nazişti), cu clădirile sale în stil neoclasic timpuriu: Forum Fridecianum, Deutsche Staatsoper (prima clădire a unei opere din Europa), Sankt Hedwigs-Kathedrale, Alte Bibliothek, Prinz-Heinrich-Palais şi Alte Kommandantur. Complexul a fost conceput astfel încât Unter den Linden să se situeze între cele mai grandioase bulevarde din Europa; Frederic însuşi a schiţat planurile înainte ca Knobelsdorff să le pună în practică.

Tot aici se află şi clădirea în stil grecesc a Käthe-Kollwitz-Museum (dedicat artei grafice a lui Käthe Kollwitz, lucrări ce înfăţişează viaţa mizeră a muncitorilor în anii ’20, războiul şi maternitatea) şi enormul Deustches Historisches Museum, la care voi reveni mai târziu. Mă abat de la bulevard şi aflu în dreapta o piaţă discretă şi deosebită: Schinkel Platz, dedicată lui Karl Friedrich Schinkel, arhitectul care a schimbat faţa oraşului cu numeroasele sale lucrări. Alături se află Friedrichswerdersche Kirche, în stil neogotic, din cărămidă roşie, care găzduieşte şi Schinkel-Museum.

Constat că mai am ceva timp la dispoziţie până să mă întâlnesc cu Paul, aşa că mă îndrept spre una dintre recomandările lui Larry, Nikolaiviertel. Acest mic şi select cartier poate fi considerat „vatra satului” din vremea în care Berlinul abia începea să facă ochi. Este cel mai vechi cartier şi o bijuterie arhitectonică. Acest lucru se observă de când traversez braţul Spree-ului ce delimitează Museumsinsel; privesc în lungul canalului spre Berliner Dom şi imaginea este absolut încântătoare, în pofida norilor grei care nu lasă cerul să respire. În faţă se vede masiva catedrală, iar culoarul de apă ce duce privirea la ea este încadrat de clădiri elegante şi colorate care mă duc fără să vreau cu gândul la oraşele italiene.

Nikolaiviertel este construit în jurul goticei Nikolaikirche, cel mai vechi lăcaş de cult din Berlin. Temeliile primei biserici au fost puse în 1230, iar actuala clădire, cu turnurile sale gemene strâns unite, datează din 1300. Farmecul cartierului vine din străduţele strâmte şi aglomerate, cotloanele umbrite, faţadele vesele ale caselor scunde, dalele de piatră puse acolo parcă de când vremea, peticele verzi, balcoanele aurite, magazinele de suveniruri, arcadele, coloanele şi blazoanele de piatră de la intrări. În plus, cu toţi turiştii care mişună pe străduţe, cartierul este liniştit, ca o oază arhaică prinsă între artere moderne.

Se pare că timpul plimbării solitare a expirat şi mă îndrept spre Deutsches Historisches Museum unde, pe o bancă din holul călduros, îl aştept pe Paul. După ce apare şi el, mort de oboseală, începem vizita; hotărâm totuşi de la început să nu intrăm şi în expoziţia temporară, Arta şi Războiul Rece. Cu altă ocazie nu am fi zis nu, dar acum ne resimţim amândoi. Zeughaus, clădirea în care îşi desfăşoară astăzi activitatea Muzeul de Istorie, a avut ca scop iniţial păstrarea arsenalului regal. Construită la începutul secolului XVIII în stil baroc, structura este impresionată prin dimensiuni, iar aripile sale formează în centru o grădină interioară, acum închisă printr-o cupolă protectoare.

Expoziţia permanentă, Episoade şi mărturii ale istoriei germane, începe cu câteva relicve din perioada pre-romană, mărturii ale triburilor celtice şi germanice care au populat regiunea; dovezile scrise lipsesc cu desăvârşire. Urmează anii de dominaţie, destul de slabă, exercitată de Imperiul Roman. Sudul Germaniei de astăzi a resimţit mai bine influenţa romană, în timp ce nordul a rămas „necivilizat” şi răzvrătit. O secţiune destul de mare cuprinde Imperiul Romano-German, Evul Mediu cu alura sa cavalerească, Reforma cu Luther la loc de cinste, Cruciadele şi până la Războiul de Treizeci de Ani.

Ce reţin de aici în mod deosebit ar fi: un enorm calendar format din patru tablouri cât peretele, fiecare cu câte trei luni şi activităţile specifice; o şa din secolul XV decorată cu plăci de fildeş sculptate cu miniaturi; o mască pentru prevenirea ciumei; porţelanurile Meissen ce dezvăluie o parte din legăturile cu Asia; portretele lui Martin Luther şi al soţiei sale; cărţi cu partituri muzicale sau cu desene, inclusiv caricaturi; arsenale şi corturi musulmane; numeroase tablouri, cele mai multe fără o valoare artistică deosebită, dar care te ajută să-ţi faci o idee despre obiceiurile, portul şi activităţile din respectivele vremuri.

Este surprinsă şi perioada Revoluţiei Franceze ale cărei ecouri au fost înăbuşite în perimetrul german, apoi era Napoleon Bonaparte şi ce a însemnat ea pentru statele germane. Într-o vitrină sunt expuse pălăria, sabia şi pintenii celebrului strateg, capturate în urma unei fugi neplănuite. Se înmulţesc aici vitrinele cu interioare de clădiri, birouri personale, garderobe, biblioteci, laboratoare astronomice, astfel încât tabloul asupra epocii este bine conturat; în mod cert, pe atunci oamenii ştiau să se îmbrace cu mult mai mult bun gust. Secolul XIX înseamnă Revoluţia Industrială şi explozia tehnicii. Un vapor cu aburi din 1847 marchează bine aceste evenimente; se adaugă microscoape, primele aparate de fotografiat, telefoane, patefoane, o bicicletă, un aparat Röntgen, un război de ţesut industrial şi, bineînţeles, un automobil. Concomitent, este ilustrat şi Războiul Franco-Prusac, unul dintre cele mai grăitoare exponate fiind statuia alegorică Gloria Victis a sculptorului francez Antonin Mercié.

Începutul Imperiului este ilustrat în special prin picturi ce vorbesc despre viaţa orăşenească, însă cea care atrage atenţia este o lucrare mare cu inaugurarea Reichstag-ului în Salonul Alb din Berlin Schloß, în 1888. Primul Război Mondial îşi are secţiunea sa plină de uniforme şi armament, plus câteva articole din ziare şi fotografii. Perioada interbelică este caracterizată de multitudinea de publicaţii şi articole propagandistice ale diverselor partide din Republica de la Weimar, inflaţie (bancnota de 1000 de miliarde de mărci vorbeşte de la sine), participarea cu succes la competiţii sportive internaţionale, schimbarea garderobei, îmbunătăţirea tehnicii (motocicleta şi costumul necesar, hidrantul), apariţia sau consolidarea unor brand-uri germane (Nivea şi Pelikan), infiltrarea comunismului şi acapararea puterii de către nazişti.

Al Doilea Război Mondial este disecat în amănunt, de la premise la consecinţe. Pereţii muzeului sunt plini de documente, articole de ziar, fotografii, monitoare pe care se derulează discursuri ale lui Hitler, materiale de propagandă nazistă şi contra-propagandă a Aliaţilor, uniforme de armată şi SS, recuzită militară şi uniforme din lagărele de concentrare. În toate sectoarele muzeului explicaţiile sunt edificatoare pentru ceea ce este expus, având şi variantă în engleză; aici însă ele sunt la fiecare pas, ca tăbliţe în dreptul obiectelor, dar şi ca desfăşurătoare ample lângă vitrine. Împărţirea Germaniei se reflectă în două culoare postbelice care merg în paralel. RFG înseamnă Volkswagen Beetle, ziare britanice şi aparatură modernă, în timp ce RDG este înţesată de figurile lui Lenin şi Stalin, iar creionarea ei începe cu Trabant şi se termină cu o cameră de deţinut politic.

Pancartele demonstranţilor de la Stuttgart sunt premergătoare căderii Zidului Berlinului, câteva luni mai târziu. Trei blocuri intacte din această barieră fizică şi ideologică sunt expuse aici, alături de ziarele din Europa vestică şi S.U.A. ce anunţau sfârşitul Cortinei de Fier. Expoziţia se încheie cu câteva imagini legate de reunificarea Germaniei şi altele referitoare la anii de după, incluzând aici strângeri de ajutoare pentru foştii democraţi şi încercări de reintegrare. Prin curtea interioară se ajunge la expoziţia temporară la care noi renunţăm; trecem totuşi prin această incintă pentru a-i admira arhitectura, mai ales că în timp ce se înserează capătă o aură ciudată.

Cum a rămas o grămadă de mâncare de la ospăţul de aseară, astăzi s-a hotărât să se mănânce acasă. Restul lumii a făcut deja acest lucru, noi însă suntem hămesiţi, aşa că ne îndreptăm rapid spre apartament. Evident, când te grăbeşti mai tare, atunci se pun cruciş toate – la noi se traduce prin greşirea autobuzului, care nici nu opreşte în prima staţie după ce ne dăm noi seama, aşa că trebuie să-l luăm în sens invers şi apoi să ocolim zona blocată de la Brandenburger Tor. Într-un sfârşit fericit, înfriguraţi şi rupţi de foame, ajungem şi acasă. Aici băgăm în noi cam pe nerăsuflate, căci oamenii care au dormit până de curând şi apoi şi-au umflat burţile s-au plictisit între timp şi vor să iasă în oraş.

Oarecum şi de gura mea care am plâns zilele trecute că nu am ajuns în Fernsehturm, dar şi pentru că-şi dorea şi el, Paul îi convinge pe ceilalţi să facem o plimbare până acolo. O luăm deci pe Unter den Linden (de care sincer mie mi s-a cam luat, dar aşa e consensul) şi observ că acum teii nu mai sunt luminaţi cu cordoane care să se caţere pe ei, ci cu nişte lumini intense ce pornesc de la bază; probabil veşmânt nou de an nou. Ajungem la turnul TV şi măsurăm din ochi coada la care trebuie să stăm. E destul de lungă, dar odată aşezaţi la ea ne bucurăm că se mişcă repede. De fapt, cea mai grea parte este cât stăm în afara clădirii din cauza frigului, dar prietenii noştri se încălzesc cu o bătaie cu bulgări de zăpadă. Acum că-i mai nimeresc şi pe alţii, asta este, victime colaterale.

Înăuntru sunt ecrane pe care se afişează biletele dintre ce serii trebuie să se prezinte la lift, apoi următoarele grupuri între ce ore vor avea acces. Un grup numără cam vreo cincizeci de oameni care vor sta la barul de pe platforma de observaţie numai zece minute. Cum vreo două grupuri din faţa noastră pleacă deprimate de timpul lung de aşteptare care urma cozii şi cumpărării biletului, distanţa până la casă se scurtează. Avem însă timp să admirăm turnurile surate de prin alte ţări, care fac parte din World Federation of Great Towers. Cel mai înalt măsoară 553,3 de metri şi se află Toronto, în Canada. Cu cei 368 de metri ai săi, Fernsehturm se situează numai pe locul al nouălea, dar este totuşi cea mai înaltă clădire din Berlin şi într-o zi senină poate oferi o panoramă până la 40 de kilometri distanţă.

De când reuşim să ne luăm bilete şi până putem intra efectiv avem mai bine de jumătate de oră, aşa că ne retragem într-un fast-food asiatic de pe lângă Alexanderplatz. Eu mă tot mir unde mai intră în Paul şi bucăţile de raţă cu portocală; nu de alta, dar a mâncat cot la cot cu mine acasă şi ştiu că n-a fost puţin. Ne prezentăm la fix pentru urcatul în lift, care ne duce până la platformă cu o viteză de 6,5 m/s. Trebuie să înghit des, căci urechile se înfundă rapid la aşa ascensiune. Acum suntem informaţi că avem la dispoziţie zece minute să admirăm panorama şi să bem ceva la bar, căci din păcate restaurantul de la al doilea nivel nu mai are nicio masă nerezervată. Toţi în afară de Larry ne împăcam cu ideea asta, dar el parlamentează cu ospătarul de la cordonul roşu ce blochează accesul la etaj şi ne face rost de o masă la Tele-Café.

În restaurant merită să ajungi dintr-un singur motiv: podeaua pe care sunt mesele se roteşte încetişor în jurul axei turnului, aşa că în timp ce bei sau mănânci vezi întreaga panoramă a Berlinului fără să faci vreun efort. Acum este noapte, aşa că sub noi se întinde, cât vezi cu ochii, o mare de lumini ce descriu tot felul de forme geometrice. Recunoaştem uşor Unter den Linden, puternic luminat, Brandenburger Tor şi continuarea cu Strasse des 17. Juni. Alexanderplatz cu al său înalt Park Inn Hotel, Rotes Rathaus şi Nikolaiviertel sunt chiar dedesubt, în timp ce puţin mai încolo Museumsinsel şi Râul Spree apar ca nişte zone întunecate. Departe zărim Funkturm, iar Hauptbahnhof este cea care ne dă bătăi de cap în a o recunoaşte. În rest bulevarde lungi şi drepte şi clădiri mari, toate intens luminate, într-un joc geometric fascinant.

Admirăm toate acestea în timp ce ne delectăm cu vin fiert şi desert, căci prăjiturile şi salata de fructe arată demenţial. Bitch comandă ceva mai aparte, Mal „Gans” anders, o gâscă „cu totul altfel” conform jocului de cuvinte din meniu. Noi ne terminăm dulciurile şi gâsca nu apare, aşa că Raluca întreabă o chelneriţă dacă nu cumva a murit. Contrariată, aceasta spune că nu s-a comandat aşa ceva. Bitch o contrazice şi chiar are dreptate, cu toţii am auzit. Dacă nici cu PDA-urile moderne în care-şi notează comenzile nu se descurcă... În fine, Bitch le zice să-şi păstreze zburătoarea, dar ne mărturiseşte că dă o tură prin restaurant şi dacă o vede la careva i-o ia din farfurie. Mă întreb de unde căci, deşi toate mesele sunt rezervate, multe dintre ele sunt goale şi se apropie ora 23 la care se închide restaurantul. Sau o fi vreo petrecere privată în afara orelor de program...

Ne grăbim şi noi spre casă, mai ales că lui Bitch îi este foame. Odată ajunşi, vine partea deprimantă: strângerea bagajului, căci trebuie să ne trezim devreme pentru un avion matinal. Paul începe cu glumele legate de anularea zborului care se pare că-l enervează teribil pe Mihai. Sincer, mie mi-ar conveni să se amâne numai o zi şi să mai stau şi sâmbătă în Berlin. Măcar pentru o lene berlineză. Dar nu se va întâmpla aşa, iar a doua zi vom lua taxiul spre aeroport, vom aştepta ca Paul să devoreze un mega-american-hamburger de mă doare pe mine ficatul când îl văd (în timp ce plânge după pocnitorile întregi rămase în Germania) şi vom avea un zbor lin până la Bucureşti. Nici vorbă de amânare...

Fotografii

Constat că avem ceva restanţe din zilele precedente faţă de planul original, iar astăzi este timp să recuperăm din ele. Dis de dimineaţă ne urnim prin peisajul nins spre un loc care până în 1920 era în afara Berlinului. Spandau este o aşezare a cărei primă menţionare istorică se face în 1197, cu 47 de ani mai devreme decât Berlin. Acum a devenit unul dintre cele mai cochete cartiere ale capitalei, păstrându-şi imaginea rustică şi aerul uşor provincial. Coborâm la capăt de metrou şi o luăm la pas prin oraşul vechi. Centrul acestuia îl reprezintă Sankt Nikolaikirche, o biserică gotică mare şi cărămizie din secolul XV. În apropiere ne fac cu ochiul două magazine cu cărţi, un anticariat şi o librărie, ambele având exemplare foarte ieftine. Paul îşi cumpără o Biblie din 1937 scrisă cu caractere gotice şi câteva simboluri ale literaturii şi filosofiei germane (Rilke, Böll, Schopenhauer şi Nietzsche), iar eu, cum nu ştiu germană şi-mi plac pozele, două albume cu fotografii ale căilor ferate din Germania de nord şi de sud. Nu ne opreşte aici decât gândul că vom depăşi greutatea permisă a bagajelor la aeroport.

Cum Spandau este cocoţat pe un deal, o luăm în jos, trecem peste Râul Havel şi ajungem la Zitadelle, acolo unde în a două seară am luat o prea îmbelşugată cină. Acum muzeul este deschis, din păcate nu şi Juliusturm – turnul închisoare. Începem cu muzeul ce adăposteşte expoziţia Castel şi fortăreaţă, unde aflăm că temeliile cetăţii au fost puse în secolul XII, turnul datează din secolul XIII, iar întregul complex s-a extins masiv între secolele XV şi XVII. Totuşi, anumite elemente i-au fost adăugate şi în secolul XIX căci, aşa cum am mai spus, citadela a fost folosită ca atare inclusiv în Al Doilea Război Mondial când aici se fabricau arme chimice. Muzeul conţine în special recuzită medievală (tunuri, armuri cavalereşti, săbii, medalii, coifuri de paradă), cărţi şi documente pecetluite, inscripţii în piatră, schiţe şi machete ale cetăţi şi ale Spandaului, obiecte din laboratorul chimic şi două diorame cu animalele întâlnite în perimetrul cetăţii.

Din curtea plină de omăt intrăm în pavilionul cu ateliere unde se confecţionează instrumente muzicale din lemn, cu cele mai variate dimensiuni şi cele mai ciudate forme. Există şi ateliere de teatru şi pentru prelucrarea sticlei şi a ceramicii, iar jos o crescătorie de lilieci. Nu înţeleg exact rostul acesteia din urmă, dar dacă vreau să-i hrănesc eu mă costă 5 euro. Lăsaţi. Restul plimbării o facem afară, prin diverse cotloane ale fortăreţei, pe lângă zidurile atât de bine păstrate, pe sub arcade şi bolţi, şi urcăm treptele ce ne duc prin bastioane de unde vedem apa îngheţată din şanţul de apărare. Pe gheaţa micului heleşteu zărim o arătare ciudată cu picioare şi cioc lung, un gigel zgribulit de frig mai ceva decât noi. Acest tur al cetăţii ne ia câtva timp, după care am vrea să bem ceva în taverna deja cunoscută. Din păcate, ea nu este deschisă la această oră abia trecută de prânz şi plecăm dezamăgiţi la metrou.

Ieşim din nou la suprafaţă pentru a admira Funkturm şi Messegelände, adică turnul radio ce domină Casa Radio cu o alură asemănătoare Turnului Eiffel. Din păcate, şi turnul şi platforma-restaurant de la mijlocul său sunt închise din cauza vremii. Lângă ansamblul radiofonic se află ICC Kongresse (Internationals Congress Centrum), care se numără printre cele mai mari, cele mai avansate din punct de vedere tehnic şi cele mai de succes ansambluri din lume destinate congreselor. Tot în zona aceasta Paul a ochit ceva despre care ştiu că îi va rămâne în planurile de viitor: coaste de porc pe principiul „cât-poţi-mânca”. Raiul pe pământ, nu altceva!

Ce-i drept, am mai hălădui prin oraş să descoperim cine ştie ce străduţe fermecătoare, cu clădiri vechi şi elegante. Sau măcar pe arterele mari ca să ne bucurăm de vânzoleala specifică metropolei în ajun de an nou. Dar în timp ce noi ne retrăgeam prin cotloanele citadelei, Larry şi Alex s-au aflat la cumpărături sub bagheta îndrumătoare a Ralucăi, care urmează să organizeze masa de Revelion. Aşa că noi trebuie să ne întoarcem acasă şi să cumpărăm băuturile şi ce credem că am mai dori în plus. Şi toate acestea destul de repede, căci supermarketul îşi va închide porţile relativ devreme astăzi.

Într-un final, ne strângem cu toţii acasă, eu şi Paul reuşim să furăm două ore de somn de care aveam mare nevoie, apoi ne apucăm să pregătim bunătăţile pentru o noapte mai deosebită. Un an nou mai bun trebuie să înceapă cu o masă excelentă, iar Raluca şi ajutoarele ei se ocupă din plin de asta. Nu detaliez aici pregătirile, ci numai efectul. Adică masa de la bucătărie, cât este ea de lungă, încărcată cu cele mai gustoase mâncăruri: şniţele şi copănele de pui, coaste de porc, salată de cartofi, un fel de tzatziki, somon şi surimi cu lămâie, murături umplute, brânzeturi, pateuri cu spanac, tomate şi brânză, salată, cartofi prăjiţi, vin, bere, whisky, votcă şi tot felul de sucuri. Pentru partea a doua, de la anu’, sunt păstrate la îndemână două torturi, numai bune de băgat la cuptor pentru o coacere rapidă.

Noi, fetele, ne schimbăm în haine de „gală”, să facem puţină impresie la această masă festivă. Totul miroase atât de bine încât fără prea multă ceremonie începem să ne înfruptăm şi să bem, până la ora 23 când le adresăm un „la mulţi ani” compatrioţilor noştri rămaşi acasă. Nu mai stăm mult şi ne schimbăm la haine groase, căci 2010 se apropie şi de Berlin. Vedem de câteva ore cum oamenii mişună pe stradă şi se îndreaptă spre luminile ce se mişcă pe cer dinspre Pariser Platz. Cum stăm aproape, ne permitem să plecăm ceva mai târziu, dar odată ajunşi pe Unter den Linden constatăm că este atât de plin de lume încât abia vedem Brandenburger Tor scăldată în lumini.

Ne găsim un loc cât de cât stabil, în care vânzoleala este mai mică, şi aşteptăm numărătoarea inversă. Aceasta este marcată de focurile de artificii ale municipalităţii acompaniate de multe altele ale celor ce au cumpărat rachete şi efecte pirotehnice. Acum desfacem şi noi sticla de şampanie, bem câte o gură pentru a face momentul mai „oficial”, apoi cu toţii preferăm votca ce ne şi încălzeşte. După încă jumătate de oră o parte din oameni începe să se împrăştie şi rămânem, după cum spune Alina, noi – elita. Trebuie însă să revenim şi noi la apartament, căci băieţii au o sarcină grea în noaptea aceasta, dincolo de a bea la greu: să facă să explodeze cele 320 de petarde cumpărate de Paul de la magazinul chinezilor de la parter.

Întorşi la bloc putem „admira” dezastrul de pe străzi, în timp ce interfonul de la scara noastră a fost distrus de petardele unor artişti în devenire. Ne confirmăm faptul că nu numai în România e plin de tembeli, ceea ce nu-i de mirare ţinând cont de multiculturalismul (dacă-i putem spune aşa) care caracterizează Berlinul. Acasă începe şi la noi partea explozivă. Prima e artileria grea a lui Paul, o „conservă” cu bum-bum care îşi dă după minute bune duhul pe balconul din sufragerie. Urmează artileria uşoară a lui Alex, rachete-artificii, până când una „ricoşează” (ghilimelele provin din faptul că a fost intenţionat) în geamul vecinilor de peste stradă. Cum respectivii se bulucesc la ferestre şi se uită urât şi ameninţător în direcţia noastră, suntem nevoiţi să ne mutăm la bucătărie.

Aici terminăm rachetele, după care „elita” trece la lucruri mai profunde: ce se întâmplă când bagi petarde în oale acoperite. Prima sacrificată este o oală mare, cu capac greu. Întrucât sunt o fată frumoasă şi vreau ca lucrurile să rămână aşa, eu prefer să privesc de pe hol cum acesta sare, se întoarce în aer şi aterizează înapoi pe oală. Paul deja se tăvăleşte pe sub masă de râs. Spectacolul nu este maxim, trebuie încercată o oală mai mică. Acum capacul sare până în tavan, dar la aterizare ratează punctul de origine şi cade pe podea. Cam tot pe acolo se zvârcoleşte şi elita, ţinându-se cu mâinile de burtă de râs.

Lucrurile nu se opresc aici. Pe balcon este construit un mic om de zăpadă cu dopuri de bere pe post de ochi şi o petardă în loc de nas. Având ca fundal Chopped in Half de la Obituary, piesa-imn a excursiei, petarda este aprinsă şi capul omuleţului sare în toate direcţiile, sfârtecat de explozie. Cum masa bogată de mai devreme cere anumite aspecte, Paul se refugiază în baie. Amicii se gândesc că se simte singur acolo şi-i trimit drept companie... o petardă. Aprinsă, evident. Din baie răsună zgomote de provenienţă îndoielnică, apoi Paul iese uşor zdruncinat, dar menţionează că nu s-a supărat, că „ce-i frumos e frumos”. Eu simt că nu rezist la o astfel de tensiune psihică şi având ca pretext oboseala acumulată şi ulteriorul trezit devreme, pe la orele 4 mă refugiez în pat. La mulţi ani!

Fotografii

Astăzi avem din nou un proiect „măreţ”, despre care ştim de la început că ne va lua destul de mult timp. Plecăm deci devreme spre Potsdamer Platz, de unde mai mergem puţin pe Potsdamerstrasse până la Kulturforum, clădire ce găzduieşte, pe lângă alte expoziţii, Gemäldegalerie – cea mai exhaustivă galerie de artă plastică din Berlin. Trebuie să recunosc că în momentul în care intru în aripa destinată acesteia nu mă aştept să petrec atât de mult timp înăuntru şi să mă obosească în aşa măsură. O sală mare şi lungă, fără exponate, constituie centrul, cu o fântână şi scaune pentru odihnă. Tablourile sunt expuse în camere ce înconjoară acest hol care, în fond şi la urma urmei, nu pare să aibă dimensiuni colosale.

Este vorba despre una dintre cele mai importante colecţii de artă europeană de la începuturile picturii medievale din secolul XII până la lucrări neoclasice din prima jumătate a secolul XIX. Graţie unei tradiţii de îmbogăţire a colecţiilor, galeria este în măsură să prezinte o istorie a picturii europene cu diversele sale faţete, incluzând mai multe şcoli şi epoci. Printre cele mai demne de luat în seamă sunt secţiunea italiană timpurie (cu lucrări ale lui Giotto, Fra Angelico şi Botticelli) şi olandeză timpurie (Jan van Eyck, trei altare de Rogier van der Weyden şi două tablouri enorme ale lui Hugo van der Goes). În contrapondere, secţiunea germană timpurie include opere ale lui Albrecht Dürer şi Hans Holbein.

Aici întâlnim una dintre cele mai impresionante colecţii de pictură olandeză din secolul XVII, cu şaisprezece opere ale lui Rembrandt, cele ale mai multor studenţi ai săi, precum şi lucrări ale lui Frans Hals şi Jan Vermeer. Barocul european este bine reprezentat prin lucrări ale lui Caravaggio, Peter Paul Rubens şi Diego Velázquez, în timp ce Franţa rezonează prin Nicolas Poussin şi Antoine Watteau. Dintre cele 3000 de lucrări, 1500 sunt în permanenţă la Gemäldegalerie, restul fiind împrumutate de la diverşi colecţionari de artă sau alte muzee.

Începem deci cu încăperile „albastre” ce expun pictură germană dintre secolele XIII şi XVI, pictură olandeză între secolele XIV şi XVI şi pictură flamandă din secolul XVII. Cred că aici se vede cel mai bine transformarea în ceea ce priveşte subiectele şi tehnica de reprezentare de la primele opere, în covârşitoarea lor majoritatea religioase, multe chiar bisericeşti, deseori colţuroase şi mai stilizate, şi ultimele care amestecă temele biblice, mitologice şi din viaţă laică, tuşele se îmbogăţesc, iar chipurile devin mai expresive. Un element pe care îl observ în picturile de la început este fundalul realizat în relief, ca o gravură pe pictură. Martin Schongauer şi Hans Holbein cel Bătrân sunt nume care se adaugă celor mai sus menţionate, iar poate printre cele mai importante opere este Portretul lui Hieronymus Holzschuher al lui Dürer. Un tablou ciudat şi demn de luat în seamă, chiar dacă orele necesare studierii lui ar fi multe, este Proverbe olandeze de Pieter Bruegel cel Bătrân: 126 de proverbe şi expresii din popor, desfăşurate în centrul unui sat tradiţional între râu şi mare. Pictura de dimensiuni medii este impresionantă prin aglomerarea de acţiuni care descriu plastic respectivele vorbe de duh.

Camerele „verzi” prezintă pictură olandeză din secolul XVII, foarte variată şi reprezentată de un număr mare de tablouri. Evident, cele care ies în faţă sunt operele lui Rembrandt, iar Portretul lui Hendrickje Stoffels, soţia artistului, se face remarcat în mod deosebit. În seria de artişti îi regăsim pe Gerard van Honthorst, Pieter de Hooch, Johan Vermmer cu Paharul de vin şi Rubens, cu numeroase tablouri. Camerele „gri”, puţine la număr, expun pictură germană, engleză şi franceză din secolul XVIII, iar printre cele mai valoroase picturi se numără Portretul lui Sir Montgomery Bart a lui Sir Henry Raeburn, Dansul şi Comedia franceză ale lui Antoine Watteau şi Autoportretul Dorotheei Therbusch. De asemenea, sunt expuse mai multe opere ale lui François Boucher.

Cele mai multe camere sunt cele „roşii”, ceea ce nu este de mirare ţinând cont că ele se „ocupă” de pictura italiană dintre secolele XIII şi XVIII, şi de pictura spaniolă şi franceză din secolele XVII şi XVIII. Cel mai mult îmi plac aici tablourile „spaţioase” ce înfăţişează vase pe mare, în porturi sau pe timp de furtună, dar şi pieţe sau alte colţuri de oraşe, precum Campo di Rialto a lui Canaletto. Numele sonore vin unul după altul: Giovanni Bellini cu Pietà cu îngeri, Diego Velàzquez cu Portret de femeie, Caravagio cu Eros victorios, Tiţian cu Venus şi organistul, Sandro Boticelli cu Madona cu Pruncul şi îngeri cântând, Luca Giordano, Rafael, Tintoretto, Giotto şi Poussin.

Există şi o mică secţiune dedicată miniaturilor, tablouri de dimensiuni de la mici la foarte mici, portrete sub formă de medalion pictat şi peisaje uimitor de amănunţite pentru scala la care sunt realizate. Alături este o cameră dedicată celor ce doresc să studieze cu mai multă grijă exponate muzeului: galeria digitală. Sunt puse la dispoziţie câteva calculatoare pe care poţi naviga printre o parte operele disponibile, fotografii la rezoluţii foarte mari astfel încât la unele se pot sesiza urmele de creion din schiţa iniţială. La subsolul clădirii găsim un al coridor lung şi camere aferente cu opere în special din secolele XVIII şi XIX, germane, olandeze, italiene, câteva franceze şi britanice. Deşi impresionaţi de tot ce am văzut, suntem în punctul în care ne întrebăm dacă mai este mult.

După trei ore ieşim năuci, cu convingerea că dacă mai vedem un singur tablou riscăm să orbim. Ieri, la Pergamon, am petrecut mai mult timp, dar oboseala acumulată a fost mult mai mică. Ne doare capul şi tânjim după aer curat. Afară ninge de ceva timp şi zăpada s-a depus, pe alocuri chiar a îngheţat. Ne târâm până la metrou de unde ieşim într-un cartier celebru pentru altfel de galerii: comerciale. Ce-i drept, nu gândul cumpărăturilor ne duce în Kurfürstendamm (acesta îl las pentru altă excursie în Berlin, eventual în sezonul reducerilor), sau pe scurt Ku'damm, ci o biserică unică prin înfăţişarea sa actuală: Kaiser-Wilhelm-Gedächtins-Kirche.

După ce autorităţile din perioada interbelică s-au tot gândit dacă s-o dărâme sau nu, căci poziţionarea ei în mijlocul intersecţiei îngreuna traficul tot mai intens din metropola germană, se pare că forţele aliate din Al Doilea Război Mondial au hotărât. Biserica a fost intens bombardată, iar o bună parte din stricăciunile făcute atunci se văd şi astăzi. S-a decis să nu se restaureze în întregime clădirea, ci doar s-a consolidat şi s-a refăcut acoperişul (în timpul războiului aici s-au ţinut şi slujbe sub cerul liber), astfel încât să se limiteze alte distrugeri şi să devină o construcţie sigură – o biserică comemorativă ce vorbeşte în felul său despre latura atât de distructivă a războiului. Altfel acum nu mai plouă înăuntru, dar turla este pe jumătate distrusă şi se profilează aşa, ruptă, pe bolta înnorată (din 113 metri a rămas cu 63), zidurile exterioare sunt în multe locuri năruite, iar în interior frumosul mozaic al Hohenzollernilor este brăzdat peste tot de fisuri ce amintesc de bombardamente. Chiar şi aşa, poate fi admirat interiorul odată somptuos de biserică neoromană construită la sfârşitul secolului XII cu menirea de a-l comemora pe împăratul Wilhelm I. Alături se află biserica nouă, în forma simplă a unui turn hexagonal, realizat din sticlă albastră şi plasat pe locul naosului bisericii vechi.

Între aceste vizite nu am apucat să mâncăm cine ştie ce, aşa că sugestia mea de a merge la Maredo este binevenită. Ne întâlnim numai cu Larry şi Bitch în Alexanderplatz, întrucât Alina, Mihai şi Silvia s-au decis pentru mult mai familiarul KFC. La argentinianul Maredo îmi place faptul că poţi lua şi o masă rapidă dacă timpul nu-ţi permite altfel, dar dacă ai o oră la dispoziţie poţi comanda o delicioasă friptură de vită. Iar dacă nu ai prea mulţi bani în buzunar şi eşti rupt de foame, cu 6,50 € îţi iei salată câtă vrei şi de câte ori vrei, cu suficiente sortimente şi sosuri încât să nu te plângi că e monoton. Astfel e salată am luat şi noi, dar şi câte un preparat din carne de vită, excelente toate. De aici mergem acasă, unde trebuie să ne pregătim de sosirea Ralucăi şi a lui Alex. Cum însă ne sună şi ne spun că au prins un mare dop în trafic pe lângă Dortmund, mai devreme de miezul nopţii nu au cum să apară. Când adormim noi, târziu în noapte, ei încă sunt pe drum.

Fotografii

De când ne plimbam ieri pe lângă Alexanderplatz am ochit-o: o biserică enormă, extrem de impunătoare, care domină peisajul văzut fie de la nivelul solului, fie de la înălţimea unui balcon. Abia când mă uit pe hartă îmi dau seama că este cea de pe coperta ghidului de buzunar: Berliner Dom. Cum astăzi este ziua când luăm cu asalt insula dintre două braţe ale Spree-ului, numită sugestiv Museumsinsel datorită celor câteva muzee pe care le adăposteşte, am lăsat tentaţia de ieri de a ajunge la catedrală pentru acum.

Construită la începutul secolului XX pe calapodul viselor de mărire ale imperiului, cea mai mare şi mai frumoasă biserică a oraşului a fost redeschisă de curând, după o îndelungată restaurare. Stilul neobaroc, cu toată încărcătura pe care o presupune, şi materialele preţioase folosite o fac monumentală, atât pe dinăuntru cât şi pe dinafară. Cu o latură scăldată de Râul Spree, catedrala îşi oglindeşte cupola măreaţă în ape şi domină insula, în timp ce intrarea principală priveşte mândră spre Lustgarten. Înăuntru nu ştii la ce să te uiţi cu mai mare admiraţie după ce spaţiul larg a încetat să mai fie covârşitor: scările spiralate, coloanele masive, broderia şi dantelăria arcadelor, bogatele sfeşnice şi candelabre, sicriele ceremoniale (în care erau depuşi nobilii în timpul priveghiului), vitraliile muticolore, orga impunătoare.

Există şi un muzeu al domului unde îi putem afla istoria, dar vedem şi machete în ordinea apariţiei lor, cu diferite grade de detaliere. În subteran sunt catacombele unde se păstrează rămăşiţele a generaţii după generaţii de nobili, membri ai familiei Hohenzollern. O cameră albă şi luminoasă, contrastând oarecum cu destinaţia sa, este destinată unei principese nebotezate. Ies din dom cu un sentiment amestecat de uimire, încântare şi repulsie. Atâta risipă de resurse când cu mult mai puţin se putea face ceva mai modest, egal în frumuseţe, dar în alt fel. Pe de altă parte, câtă grandoare!

Traversăm în lung Museumsinsel, spre Pergamon. Trecem pe lângă Altes Museum, prin faţa Alte Nationalgalerie şi Neue Nationalgalerie, traversăm un pod şi zărim... coada la intrarea în celebrul Pergamon Museum. Când o văd, parcă mi se înmoaie picioarele, mai ales că afară nu-i tocmai plăcut. Ne aşezăm cuminţi în rând şi sperăm să nu îngheţăm de tot. Paul este copleşit de mila unui maniac ce vrea să facă fotografii în zonă, aşa că mă trimite la plimbare şi rămâne singur la bilete. Nu cred că este prea frumos din partea mea să-l las acolo, dar recunosc că mă mănâncă degetele şi tălpile. Continui deci drumul spre capătul insulei unde o altă clădire în stil baroc se oglindeşte în ape: Bode-Museum. Câte muzee şi cât de puţin timp! De pe insulă vom mai vedea numai Pergamonul în această excursie, pe restul le sacrificăm pentru altădată. Trec podul şi mă îndrept spre dom dinspre malul opus, apoi reiau drumul până la coada de la bilete.

Paul a avansat binişor, aşa că mă aşez lângă el plină de speranţă. Cu nişte ceai fierbinte şi multă răbdare răzbim până la intrarea efectivă, dar apoi urmează alte cozi: la garderobă, la dulapurile pentru rucsacuri, la toaletă. În sfârşit terminăm cu toate acestea şi intrăm în lumea superbă a Pergamonului. Astăzi putem găsi acest oraş în Turcia sub numele de Bergama, dar în secolul III î.e.n. aparţinea culturii elene şi de aici se stăpânea partea de nord-vest a Asiei Mici. În muzeu s-a încercat reconstituirea imensului Altar Pergamon, cea mai importantă piesă a ansamblului de temple şi altare din oraş. Friza altarului este o lungă desfăşurare a luptei zeilor cu titanii. Episoadele se desfăşoară dinamic, chiar dacă incomplet, în sensul că basorelieful nu a fost completat cu bucăţile lipsă. Cele mai impunătoare scene sunt cele cu Atena care târăşte de păr un titan, Afrodita care se înalţă victorioasă deasupra trupurilor a doi giganţi morţi şi Zeus care se luptă cu trei adversari. În faţa frescei se află statui de femei descoperite lângă altar, nu se ştie însă ce legătură au cu acesta sau pe cine reprezintă. Chiar dacă de scenele de luptă nu s-au atins, restauratorii au refăcut coloanele altarului astfel încât ele să susţină un edificiu cât mai apropiat de cel real, aşa că dacă urci scările te întâmpină altă frescă, povestea vieţii lui Telephos, fiul lui Hercule. Legenda spune că el ar fi fondat oraşul, iar regii Pergamonului s-au considerat descendenţii săi.

Ne continuăm turul de antichităţi cu Poarta din Milet şi piaţa romană reconstituită în faţa ei. Poarta a fost refăcută în întregime, ca un puzzle din bucăţile găsite, iar după ce arheologii s-au chinuit ani de zile să o expună aşa, completă, în al Doilea Război Mondial a fost bombardată şi au luat munca de la capăt. Piaţa este impresionată prin modul atât de expresiv în care redă viaţa romanilor din acea vreme, prin statui, fântâni, mozaicuri, fresce, inclusiv reclama pe care un frizer a gravat-o lângă intrare. De aici intrăm în aripa dedicată culturii asiro-babiloniene, din care piesa de rezistenţă ne loveşte chiar de la început: Poarta Templului lui Ishtar şi Calea Procesiunii, iniţial lungă de 180 de metri. Bijuteria care datează din secolul VI î.e.n. s-a păstrat uimitor de bine, iar culoarea mozaicurilor sale parcă nici nu a fost afectată de trecerea timpului.

Urmează diferite săli care înfăţişează părţi din oraşe şi temple asiriene, cu coloşi care veghează intrările, arcade înalte, bucăţi de zid, situri funerare, fresce reprezentând scene religioase sau laice, statui şi statuete, obiecte de uz casnic, bijuterii, arme şi chiar oseminte. Sunt câteva ce atrag în mod deosebit atenţia: relicvele bogate ale unui oraş aflat acum în Turcia, interiorul unui palat asirian vegheat de lei cu feţe umane, zidurile cu un mozaic aparte ale unei aşezări din deşert şi sculpturile direct în stâncă ce împrejmuiau o altă aşezare antică.

O secţiune într-adevăr deosebită o reprezintă expoziţia de artă islamică, de la primele triburi până la ultima parte a Imperiului Otoman. Figurile umane apar rareori, conform cu religia musulmană, în schimb totul este împodobit cu motive animale şi mai ales florale sau cu modele abstracte, multe bazate pe geometrie. Aici se vede măiestria arabilor în arta miniaturilor, acestea fiind omniprezente, de la porţi de moschei la cornuri de vânătoare, de la vase casnice la arme, de la tapiserii la obiecte de cult. Toate demonstrează priceperea temeinică şi imaginaţia bogată. O sală este dedicată reconstituirii parţiale a Palatului lui Mshatta din Iordania, construit în secolul VIII e.n. ca dar al sultanului Hamid al II-lea pentru împăratul Wilelm al II-lea, care are masiva faţadă superb decorată. Altă minunăţie a orientului este Sala Aleppo, cu lambriurile sale deosebite, migălos lucrate, care au aparţinut casei unui negustor creştin din Siria. O expoziţie aparte ne prezintă scene din lumea occidentală şi orientală transpuse în cărţi şi desene indiene, în care se remarcă miniatura pe hârtie.

A doua aripă mare a muzeului este dedicată Greciei şi Romei antice, exponatele fiind în principal statui, multe din ele bine şi aproape complet conservate, şi frize în basorelief cu scene din viaţa cetăţii sau din mitologie. Nu lipsesc figurile unor învăţaţi ai vremii precum Epicur sau înfăţişări de împăraţi, precum Cezar şi Traian. Regăsim aici obiectele necesare gospodăriei şi de decor, sarcofage gravate, capiteluri grele de ornamente, arme – pe scurt, o imagine a societăţilor greceşti şi romane. Pe lângă ceea ce este expus permanent, putem admira expoziţia temporară cu subiectul Dionisos (sau Bacchus), care include în special vase şi statui adunate din toată lumea ce-l reprezintă pe zeul vinului, al petrecerii, teatrului şi extazului. Pe pereţi sunt desfăşurate diferite explicaţii, legate de producerea şi efectele vinului în antichitate, expresia teatrului, decadenţa ca mod de viaţă, satirii şi bacantele care-l însoţeau pe zeu şi rivalitatea cu Apollo, zeul artelor.

Un mic detur ne duce într-o mică încăpere cu vitrine pe toţi pereţii în care este expusă o colecţie bogată de monede, organizate pe perioade istorice şi regiuni geografice, din antichitate până în apropierea epocii moderne. O secţiune specială ne prezintă femei celebre gravate pe monede, între ele regăsindu-se prinţesa Diana. A doua expoziţie temporară, separată de restul, se numeşte Întoarcerea zeilor, cu aluzie la recuperarea unei bune părţi a exponatelor din fosta U.R.S.S., în timp ce altă parte aparţine Braziliei, ţară cu care s-a colaborat pentru realizarea proiectului. Aşa cum sugerează şi numele, subiectul îl reprezintă zeii olimpieni: Zeus, Hera, Afrodita, Apollo, Artemis, Hermes, Poseidon, Asclepius, Dionisos şi Atena, cele mai multe statui rond-bosse, dar şi fresce sau mici statuete. O încăpere conţine obiecte de cult şi zona altarului destinată sacrificiului, într-o sală se află măşti care trimit la transfigurarea prin teatru, iar o alta, dedicată în întregime Atenei, conţine şi părţi din templul zeiţei din Nikephoros.

După mai bine de patru ore şi jumătate ieşim din muzeu cu convingerea că este cel mai frumos pe care l-am văzut până acum din categoria istorie-antichităţi. Deşi nimic din ce am admirat nu are de-a face cu istoria, cultura şi civilizaţia germană, se pare că nemţii au un adevărat cult pentru marile civilizaţii antice. Acest lucru l-am observat şi în München, prin expoziţiile legate de Egipt şi Grecia, unde obiectele erau colecţionate aproape cu fanatism. Din câte am citit, situaţia se întregeşte cu Altes Museum, unde piesa de rezistenţă este bustul lui Nefertiti. Mă gândesc că acest respect rezidă şi în faptul că pe teritoriul Germaniei nu a existat o civilizaţie străveche, care să fi avut o influenţă majoră aşa cum s-a întâmplat în Imperiul Asirian, Egipt, Grecia sau Imperiul Roman, acesta din urmă ajungând aici în ultima sa perioadă şi nu pe cel mai fertil teren.

Afară este deja noapte, iar apa peste care trecem face aerul şi mai rece, în timp ce ne înconjoară un firav văl de ceaţă. Ne îndreptăm spre casă printr-o plimbare pe Unter den Linden, începând de la Domul care se vede superb şi noaptea; trecem de Deutsches Historisches Museum, Käthe-Kollwitz-Museum şi Humboldt Universität pe o parte a bulevardului, Alte Kommandantur, Opernpalais, Staatsoper şi Forum Fridericianum pe cealaltă. În mijloc începe, o dată cu statuia impunătoare a lui Frederic al II-lea (cel Mare), culoarul de tei care dă numele străzii şi care face din ea renumita arteră de promenadă berlineză. Pe timp de iarnă, teii sunt încadraţi de cordoane de lumini care le subliniază conturul trunchiului şi crengilor, astfel că noaptea vezi nişte copaci de lumină şi îţi închipui coroanele lor bogate şi parfumul de la sfârşitul primăverii. Ajungem la Ambasada S.U.A. din Pariser Platz şi la impunătoarea Brandenburger Tor, la picioarele căreia se desfăşoară munci asidue de amenajare pentru noaptea de Revelion. Trecem pe sub coloanele sale, aruncăm o privire către steagul ce flutură pe acoperişul Reichstag, apoi ne grăbim înfometaţi spre casă – surpriză însă, ne răzgândim.

Ştiu că Paul îşi doreşte foarte mult să mănânce într-un anumit loc curry-wurst, loc unde trebuia să meargă cu Larry şi Bitch. Dar aceştia fuseseră deja în timp ce noi vizitam muzeul, aşa că puiul meu renunţase la idee. Am insistat totuşi să mergem, chiar dacă nu era şi opţiunea mea la mâncare, în ideea că om găsi şi ceva pentru mine în zonă. Baraca (nu pot să-i spun altfel) în care se vând respectivii cârnaţi, de multe feluri, se află sub podul unui metrou, cam pe unde am fost şi aseară la absint. Mâncatul efectiv se desfăşoară în stradă, eventual la „clasa a doua” cum scrie în dreptul unui perimetru semi-acoperit, cu mese şi băncuţe. Paul îşi ia trei cârnaţi, cartofi prăjiţi şi o bere, tipic nemţeşte, iar eu sper să le mănânce repede căci am îngheţat deja. Gust şi eu şi constat că-mi place numai cârnatul ce este asemănător unui polonez, dar nu într-atât cât sa-mi cumpăr şi să mai sufăr puţin de frig.

În apropiere am văzut deja ceva unde scrie „pizza”, dar ajunşi acolo constatăm că este un local turcesc. Drept pentru care renunţ la pizza, deşi arăta bine, şi optez pentru falafel la farfurie, ayran, plus o delicioasă prăjitură cu fistic. Deşi deja cu burta pusă la cale, Paul ia şi el o farfurie cu amestec de shaorma şi falafel, numită Ali-Baba, ceea ce mai târziu se va dovedi exces de dat afară. Acum sunt şi eu sătulă, chiar prea, aşa că ne putem întoarce acasă. Cum deja s-a hotărât că în seara asta nu ieşim în oraş, rămâne s-o facem lată în apartament. Eu sunt totuşi prea obosită să mă bag la aşa ceva. După ce băieţii cumpără băutură, stăm şi ne conversăm prin bucătărie, Mihai se îmbată tare haios, iar eu cedez sub presiunea celei de-a doua sticle de bere neagră şi mă retrag. Mâine se anunţă o zi la fel de încărcată.

Fotografii

Eficienţa presupune de multe ori trezirea dimineaţa devreme, dar nu şi când ploaia răpăie pe geamuri, aşa că eu şi Paul ne urnim destul de greu spre noi vizite; Bitch a plecat deja într-un tur al oraşului cu mama sa, iar restul lumii doarme. În apropierea apartamentului în care stăm se află o frumoasă piaţă simetrică, renascentistă, aşezată în forma unui „C” pătrăţos în jurul unei fântâni patronate de statuia lui Friedrich Schiller. Numele Gendarmenmarkt i-a fost dat după regimentul de jandarmi ce staţiona în apropiere. Pe două dintre laturi tronează catedralele gemene Französischer Dom şi Deutscher Dom, ambele datând de la începutul secolului XVIII, baroce, impunătoare, masive; pe latura care le uneşte este tronează Konzerthaus, fost teatru construit după modelul templelor greceşti. La prima biserică, ce aparţine comunităţii hughenote din Berlin, ne oprim pentru a urca în turnul cu clopote. Cum este oră fixă exact când ajungem şi noi sus, putem asista la o mică demonstraţie de forţă din partea ciorchinelui de clopote. Spun mică pentru că bat numai cele laterale, mici şi medii. Nu cred că mi-aş dori să fiu acolo când intră în funcţiune cele mari... De aici ieşim pe platforma de observaţie şi ni se desfăşoară la picioare un Berlin înnorat, nu prea vesel, dar care reuşeşte să-şi păstreze culoarea.

Cel mai frumos se vede catedrala-geamănă în partea opusă a pieţei, dar şi târgul de Crăciun care a umplut tot spaţiul. Museuminsel ne face de departe cu ochiul, la fel şi Unter den Linden. Ne spunem că toate vin la vremea lor, ne terminăm tura în jurul clopotniţei şi coborâm, destul de înfriguraţi. Intrăm în târg şi ne clătim ochii cu frumuseţile gastronomice, culturale şi de alte naturi care împodobesc tarabele. Nu mă pot abţine şi cumpăr o pungă cu felii uscate de măr, o adevărată delicatesă din care cu greu mă opresc din mâncat.

Ne continuăm expediţia la metrou cu destinaţia Alexanderplatz – sau centrul „cel mai centru” al Berlinului. Piaţa este una enormă, străjuită de clădiri pe măsură, înalte, „grele” şi moderne, constituind una dintre principalele zone comerciale. Pornim într-o plimbare în zonă, pe lângă înaltul turn de televiziune, Fernsehturm, primăria Rotes Rathaus şi fântâna Neptunstrummen, unde zeul mărilor sfidează frigul şi ploaia care pe noi ne fac să ne zgribulim. Ne oprim la Marienkirche, lăcaş de cult de la sfârşitul secolului XIII cu arhitectură gotică, aproape firavă. Nu am voie să fotografiez înăuntru, probabil din cauza obiectelor de patrimoniu care sunt adăpostite aici, precum colecţia de cărţi vechi, altarul şi fresca lungă de 22 de metri numită Totentanz (Dansul Morţii).

Pe lângă faptul că îi dă cu ploaie şi lapoviţă, adică nu-ţi prea vine să te bucuri de frumuseţile urbane, astăzi este şi luni, când cele mai multe muzee sunt închise. Ce moment ar fi mai bun pentru nelipsita incursiune la raioanele de CD-uri? Revenim în Alexanderplatz, unde sunt două tentaţii majore, duşmani de temut ai portofelelor noastre: Saturn şi Mediamarkt. Nu voi intra în detalii pentru că acum privind în urmă devin dureroase. Să spunem numai că terminăm cu ambele după mai bine de trei ore când avem cu douăzeci şi ceva mai multe CD-uri şi vreo 140 de euro mai puţin. Deh, arta cere sacrificii.

Până se întunecă mai avem timp pentru o scurtă tură cu metroul până la fostul punct de control american, numit Checkpoint Charlie. Aici se mai păstrează ghereta soldaţilor-vameşi, iar alături s-a înfiinţat un muzeu dedicat acestui loc din istoria recentă. Cum am citit că nu merită văzut în mod deosebit, am preferat să citim inscripţia de lângă o bucată întreagă din zid şi să admirăm străzile în lumina amurgului şi luna care se reflectă în geamurile unei înalte clădiri de birouri.

Restul lumii a fost între timp la film; e drept, ce altceva interesant ar fi de făcut în Berlin? Am auzit că ecranizarea 3D Avatar este foarte bună, deci va fi undeva în plan pentru Bucureşti. Constatăm că atunci când ajungem în Potsdamerplatz, pe lângă o pârtie artificială de săniuş pe care pare uşor periculos să te afli, şi prietenii noştri au ieşit de la cinema aşa că ne întâlnim în centrul pieţei. Mai dăm un scurt ocol pe la magazinul Lego, apoi hotărâm să facem cumpărăturile de la supermaket pentru zilele următoare, apoi să luăm masa în oraş. Larry ne duce la restaurantul lui thailandez preferat unde mie îmi place la nebunie mâncarea. Este drept că ospătarii se încurcă la luarea comenzilor, dar cum nu este vorba de a mea... Paul în schimb nu pare impresionat, deşi totul poate fi făcut foarte condimentat şi usturat. Eu sunt foarte încântată şi de gustul mâncării, mai ales al supei, dar şi de faptul că, deşi m-am săturat pe deplin, nu mă simt ghiftuită.

Noaptea pentru unii abia începe şi printr-un aer ceţos şi umed ne îndepărtăm de centru, până la un bar de absint. Dar nu orice fel de bar, căci Der Blauer Druide se poate lăuda cu vreo optzeci de varietăţi din această perversă licoare. Evident, clienţii pot opta pentru cafea sau bere, dar ce farmec mai are? Eu aleg varianta de compromis: o băutură pe bază de absint, dar slab alcoolizată (cât o bere mai tare), amestecată cu suc de citrice şi servită la doză. Paul şi Larry însă nu stau la discuţii, ci îşi iau chestia adevărată. Înmoaie linguriţa cu un cub de zahăr în absintul de 70 sau 80 de grade, o proptesc de buzele paharului, îi dau foc până se topeşte zahărul, ce mai rămâne amestecă în lichid şi dau totul peste cap. În fine, nu chiar peste cap, că mai apuc şi eu să gust. Una din încercări îmi aminteşte de experienţele de la dentist când nu mai simt nimic în gură.

În jur de miezul nopţii ne îndreptăm şi noi spre metrou, în ideea să mai prindem totuşi unul. Aici nu este chiar ca în centru, e plin de urâţi, beţi, drogaţi şi alte specimene, aşa că mă lipesc mai strâns de Paul şi-l rog să se abţină de la bancurile cu turci. La insistenţele mele coborâm la staţia Stadtmitte, adică lângă Gendarmenmarkt, să închei ziua aşa cum am început-o. Noaptea, puternic luminată de reflectoare, piaţa este la fel de frumoasă ca şi ziua, doar mai enigmatică. Cele două domuri sunt şi mai impunătoare în jocurile de lumini intense şi umbre adânci. De aici până acasă sunt maxim zece minute de mers alene, după care ne putem bucura de un somn învăluitor.

Fotografii

Cum este duminică, Paul ţine să meargă la biserică, mai ales că a reuşit să găsească adresa celei româneşti, ortodoxe. Mă gândesc că de dormit o să tot dorm la anul şi cum ziua este senină de pe acum mă mobilizez şi eu; nu-s complet refăcută, dar mă simt ceva mai bine, cred că pot mânca două dintre atât de delicioasele chifle nemţeşti. Un obiectiv pe care Paul nu ţine prea mult să-l vadă, în ciuda cărţii de vizită îmbietoare, este Naturkundemuseum. La ce mă refer prin carte de vizită: conform diplomei acordate de Cartea Recordurilor, aici se află cel mai mare schelet de dinozaur pus „pe picioare”, un brahiozaur descoperit in Tanzania. Alt exponat interesant, aproape unic, este scheletul complet şi foarte bine conservat al unui archaeopteryx, veriga dintre reptile şi păsări care a lipsit multă vreme. Alte oseminte mai mult sau mai puţin complete de dinozauri şi urme de vegetaţie jurasică umplu camera dedicată perioadelor străvechi ale Terrei.

Nu lipsesc roci şi sedimente din timpuri imemoriale, meteoriţi, fosile acvatice, dar nici schiţe care să explice mişcările tectonice şi erupţiile vulcanice, plus multe texte în engleză care descriu exponatele. Evoluţia omului este şi ea succint prezentată, cu mulaje şi pe alocuri oase de australopiteci demult dispăruţi, neandethalieni, hommo habilis, hommo erectus şi alte rude. Impresionată este colecţia de roci şi pietre preţioase, iar dintre minereurile de aur nu lipsesc şi mostre de la Roşia Montana sau Bihor. Trec prin camerele cu animale împăiate, destul de puţine, dar bine întreţinute şi ajung în secţiunea Tiefsee – o plimbare stranie spre sinistră printre creaturile din cele mai negre adâncuri ale oceanelor, monştri minusculi cu înfăţişări aproape extraterestre.

Din muzeu o iau într-o plimbare pe străzile din jur, spre casă. Mai am ceva timp până la întâlnirea cu Paul, la care ştiu deja că va întârzia, aşa că nu merg la metrou. Trec prin Dorotheen-Städtischer Friedhof, un mic cimitir din apropiere, umbrit de iederă, pe ale cărui alei din pietriş alb se strecoară tot mai îndrăzneţe razele de soare. Atrasă de cupola masivă a Sankt Hedwigs-Kathedrale ajung în Bebel Platz, încadrată de catedrala în care nu am intrat, fiind slujbă, Staatsoper şi Forum Fridercianum; latura liberă a pieţei dă în frumoasa arteră de promenadă Unter den Linden, aflată şi ea în planul vizitelor, iar vis-a-vis se vede intrarea în Humboldt Universität.

Mă întâlnesc acasă cu Paul şi plecăm repede-repede înspre locul unde restul lumii a luat deja masa. De acolo luăm un autobuz care ne lasă la intrarea în singurul castel ce se poate vizita în Berlin, Schloß Charlottenburg. Construită după modelul Versailles-ului, model pe care multe castele nemţeşti şi austriece l-au adoptat, clădirea se impune privirii prin pavilionul lung şi turla înaltă, toate profilate pe cerul albastru. Ne angajăm cu toţii într-un tur al încăperilor din care a rămas mai mult decorul; mobila au luat-o ruşii imediat după ocuparea Berlinului şi prea puţin s-a mai putut recupera. Ne şi închipuim patul împăratului arzând în soba lui Troţki... Locul mobilierului s-a încercat a fi suplinit prin picturi, cele mai multe portrete de nobili, astfel că se reuşeşte o transpunere a vizitatorului în vremurile apuse, în viaţa celor care zâmbesc glacial de pe pereţi. Ceea ce a rămas în rest poate numai să sugereze opulenţa de care s-a bucurat castelul, mai ales prin sala mare, aurită, în care se ţineau recepţiile. Tapetul preţios, draperiile, cele câteva piese rămase din mobila regală şi imperială, covoarele, candelabrele – toate acestea ne indică zile mult mai fericite, în care bunul gust împletea bogăţia cu austeritatea şi rigoarea tipic prusace. Departe de a ne lăsa fără cuvinte, Charlottenburg este un castel-muzeu frumos, care merită văzut odată ajunşi în Berlin. De la magazinul cu suveniruri cumpărăm bucăţele din Zidul Berlinului pentru cei de acasă; ele sunt însoţite de certificate de autenticitate, dar chiar şi aşa ne îndoim oarecum de provenienţa lor.

Grădina completează întocmai arhitectura: barocă, de inspiraţie franceză, cu modele geometrice, statui, fântâni şi poduri peste braţele Râului Spree. În timp ce lumina amurgului coboară peste turla rotundă şi dă peisajului o notă dramatică, noi facem o plimbare pe aleile parcului, pe lângă apa îngheţată şi iarba înroşită de ultimele frunze; de mâine, şi aici totul va fi îmbrăcat de iarnă. Cum se face din ce în ce mai frig şi lumea, mai ales băieţii, îşi cere drepturile gastronomice, ne îndreptăm spre ieşire. Nu ajungem însă în staţia de autobuz fără a trece prin Weihnachtsmarkt – alt târg de Crăciun întins în faţa castelului, plin de lumini şi veselie, cu vin fiert, turtă dulce, suveniruri şi câte şi mai câte; aici îmi permit şi eu prima „indiscreţie” culinară: o clătită cu vişine.

În seara aceasta avem rezervare la Zitadelle, singura cetăţuie medievală rămasă în picioare, care de fapt străjuia Spandau, aşezare cu câţiva ani mai veche decât Berlinul. Zitadelle, care a fost folosită ca atare până în Al Doilea Război Mondial, s-a menţinut în întregime şi se vizitează. Cum însă noi ajungem după ora închiderii, ne mulţumim cu o scurtă plimbare printre ziduri, apoi cu masa îmbelşugată. Comandăm cinci meniuri mici şi două mari (va las aici să ghiciţi cine), apoi ne aşezăm la masa luminată de sfeşnice. Inclusiv în restaurantul aflat la demisol s-a încercat păstrarea atmosferei medievale, de la cum arată, la cum şi cu ce eşti servit şi până la ce-ţi este dat să vezi dacă ai norocul de a nimeni într-o seară „culturală” cum ni s-a întâmplat nouă. Se trece pe sub bolţi arcuite, pereţii păstrează cărămida seculară, camera este dominată de un imens şemineu iar deasupra noastră, lângă un candelabru, levitează o vrăjitoare cu tot cu mătura sa. Mesele şi scaunele sunt din lemn, în sfeşnicele din fier ard lumânări, iar pe masă ne aşteaptă vin fiert în căni de lut, pâine încălzită de alte lumânări, mici ulcele cu untură, pateu de casă şi sare grunjoasă ca aperitiv şi singurele instrumente destinate mâncatului: cuţite zdravene.

Se comandă bere la halbă şi maß (1 litru), mai târziu şi mied – vin din miere, îngrozitor de dulce chestie. Masa începe cu câte o hiper-sarma (cât o varză mai mică) pentru cei doi mâncăi, apoi ceaunul cu supă pentru toată lumea. Cum inspectăm meniurile făcute sul, constatăm că pe lângă mâncare, băieţii vând şi recuzita. Aşa că eu îmi cumpăr o halbă (de când doream una de la mama ei din Germania, iar asta este exact cum trebuie), iar Paul, Larry şi Silvia cumpără câte un corn cu suport. De acum Paul decide că se poate bea numai din corn! Mai puţin apa. Urmează felul principal: pulpe de gâscă pentru toţi, cu varză roşie şi bulete din griş, iar în mijlocul platoului cu pulpe tronează... porcul. Acesta tot pentru cei doi hămesiţi. Desertul, căruia abia îi mai fac loc, constă în mere glazurate şi flambate pe loc, sub ochii noştri, şi trebuie să recunosc că tare îmi lasă gura apă în timp ce flăcările albăstrui se sting încet-încet. Iar cine a băgat sarma şi porc se poate bucura şi de un platou cu brânzeturi. Eu încep să mă tem că bărbatul meu are o gaură neagră în stomac.

Toate acestea nu s-au desfăşurat aşa, pe uscat, ci într-o adevărată atmosferă medievală. Când am intrat noi, în tavernă se sărbătorea o nuntă, iar veşmintele miresei sunt desprinse din poveştile cu cavaleri. E drept, îi vin catastrofal la cei cincizeci de ani, cele două sute de kile şi tatuajul întins pe un braţ şi tot spatele. Ne gândim s-o furăm şi să i-o oferim lui Bitch... Atracţiile serii încep în timp ce noi înfulecăm pe rupte. Primul este un trubadur care cântă la fiecare masă, împreună cu cei prezenţi. La noi alege un cântec despre un popă care e prins cu izmenele în vine la nevasta unuia şi în timp ce fuge pe fereastră lumea cred că „faţa de cur a popii” este luceafărul de dimineaţă. Un fel de Merlin îşi încearcă trucurile, iar o hoaşcă urâtă şi cocârjată ca baba-cloanţa fuge de la un mesean la altul, băgându-i pe toţi în sperieţi. Zgomotele de tobă ale unei alte vrăjitoare, suplă, cu părul lung şi parţial dezgolită îl însoţesc pe alt trubadur în straie medievale, care cântă la un fel de cimpoi. Apoi tot el învârteşte prin odaie o sabie cuprinsă de flăcări şi o înnobilează pe mireasă. Nu înţeleg ce se vorbeşte, dar din ce îmi traduce Paul şi din râsetele zgomotoase ale vecinilor de la alte mese se pare că omul face nişte glume savuroase.

Cu stomacul oarecum în gât şi cu teama că nu mai sunt trenuri după miezul nopţii, reuşesc să mă urnesc de la masă. Cred că ar fi fost mai simplu să mă rostogolesc până la gura de metrou, mai ales că se coboară uşor şi a nins bine astăzi. Ajungem şi acasă unde nu ştiu cum mai reuşesc să fac duş, apoi mă prăvălesc în aşternutul cald.

Fotografii

Destinaţii bune de petrecut mini-vacanţa din jurul Revelionului sunt mai multe decât mi-aş putea închipui, în ţară, în străinătate, aproape, departe sau foarte departe. Cândva, prin aprilie sau mai să fi fost, i-am sugerat lui Paul să încercăm Berlin, cu atât mai mult cu cât îmi părea tare rău că-l ratasem cât timp am stat în Germania. Şi auzisem atâtea... Lui i-a surâs ideea, dar adevăratul fanatic a fost Larry, care prin august a rezervat o maisonette de zece locuri pentru perioada 26 decembrie – 3 ianuarie, cu 2300 de euro. Ni s-a părut foarte convenabil, mai ales că blocul este în apropierea centrului turistic. Tot cam atunci am cumpărat şi biletele de avion, German Wings cu întoarcerea pe 2, ca să putem scuti nişte bani. În final, ne-am aliniat nouă oameni pentru apartamentul spaţios: eu şi Paul, Larry, Bitch, Alina şi Mihai, Silvia, Raluca şi Alex, dintre care ultimii doi locuiesc în Germania şi urmau să ni se alăture pentru mai puţine zile.

Data „oficială” la care a fost fondat Berlin este 1244, dar există însemnări precedente, de la sfârşitul secolului XII, care atestă existenţa suburbiilor înglobate acum aproape un secol în metropolă, Spandau şi Köpernick. Iniţial se vorbeşte despre două oraşe puternic interconectate economic şi social, Berlin şi Cölln; după unificare lor politică de la începutul secolului XIV sunt numite simplu „Berlin”. Începând cu secolul XV şi cu electorul Frederic al II-lea, Berlin devine reşedinţa familiei Hohenzollern până în 1918, în timp ce membrii ei sunt pe rând electori de Brandenburg, regi ai Prusiei şi împăraţi ai Germaniei. În secolul XV, electorii şi, automat, oraşul devin luterani. În secolul XVII, Războiul de 30 de Ani are un efect devastator asupra Berlinului, iar Edictul de la Potsdam dat de Frederic Wilhelm în scopul toleranţei religioase are ca efect migraţia masivă de hughenoţi persecutaţi în Franţa; aceştia au o influenţă culturală importantă în refacerea oraşului, la care se adaugă cea a imigranţilor din Boemia, Polonia şi Salzburg.

La începutul secolului XVIII, Berlin devine capitala proaspătului Regat German, iar la jumătatea aceluiaşi secol, sub domnia regelui Frederic cel Mare, centru al Iluminismului. Secolul XIX este marcat de intrarea în Berlin a lui Napoleon Bonaparte (dar oraşul îşi păstrează dreptul de auto-guvernare), apoi de covârşitoarea Revoluţie Industrială, care-l transformă, îl extinde şi îl populează intens; suburbiile se dezvoltă rapid şi urmează a fi încorporate în viitoarea metropolă. Acum Berlin devine principalul nod economic şi feroviar din Germania.

La sfârşitul Primului Război Mondial, în Berlin este proclamată Republica de la Weimar. Oraşul îşi continuă expansiunea, înglobând noi arii suburbane, sate şi proprietăţi, în detrimentul landului Brandenburg. De asemenea, faptul că oraşul este un centru al transformărilor culturale devine cunoscut în întreaga lume. Ajungerea la putere a naziştilor şi războiul care îi urmează lasă răni adânci pe faţa metropolei, mari părţi din ea fiind bombardate şi distruse. În 1945, Berlinul este împărţit în patru zone de influenţă (sovietică – Berlinul de Est, britanică, americană şi franceză – Berlinul de Vest), înainte de aceasta primind refugiaţi din estul Germaniei. Din momentul înfiinţării RFG şi RDG, Berlinul de Vest este o enclavă a lumii capitaliste în interiorul Cortinei de Fier, separat însă de RFG, oraş-liber cu propriile timbre.

Pe fondul tensiunilor Războiului Rece amplificate de formarea a două state germane, Berlinul de Est este proclamat capitala RDG, fapt nerecunoscut de puterile occidentale. Acest lucru se poate explica şi prin faptul că, deşi are jumătate din suprafaţa şi populaţia părţii vestice, aici se află cea mai mare parte a moştenirii istorice berlineze. Tensiunile sporesc şi mai mult odată cu construirea Zidului Berlinului şi a altor bariere în jurul părţii vestice în 1961, când Berlinul de Vest devine parte a RFG cu un statut legal special, în timp ce Berlinul de Est devine de facto parte a RDG.

Căderea Zidului în 1989 şi reunificarea Germaniei în 1990 refac din Berlin capitala statului federal, una dintre cele mai verzi din Europa, care îşi întinde pe malurile râurilor Spree şi Havel cartiere vechi şi noi, multe reconstruite, câteva păstrând nealterată pecetea fermecătoare a vremii, altele amintind şi acum de era marxist-stalinistă.

Ţinând cont de evenimentele care animă istoria Berlinului şi de importanţa pe care o are oraşul în ziua de astăzi, şi speranţele mele de a vedea ceva deosebit acolo sunt destul de mari. Ele se mai potolesc în noaptea dinaintea plecării, când şi pe mine şi pe Paul ne loveşte un rău absolut, dat cel mai probabil de îmbelşugata masă de Crăciun. Dimineaţa lui Paul îi e ceva mai bine, în schimb crampele mele sunt insuportabile. Să-mi fie învăţare de minte. Ne băgăm repede ce mai era de pus prin bagaje şi plecăm spre aeroportul Băneasa. Aici ne întâlnim cu restul lumii mai puţin Larry, care nu zboară cu low-cost, Raluca şi Alex (acasă pe lângă Dortmund) şi ne aşteptăm îmbarcarea, Paul cu foamea-n gât, eu întrebându-mă dacă mă pot ţine pe picioare.

Zborul este unul plăcut, mai ales că cerul e senin deasupra României, aşa că se văd bine Bucegii şi Piatra Craiului, apoi norii apar şi dispar, noi suntem deasupra lor, iar în apropierea destinaţiei întrezărim prin ceaţă turbinele eoliene, pădurile întinse şi apele parţial îngheţate. Aterizăm fără probleme la Schönefeld şi, cum băieţilor le e foame, ne oprim în fastfood-ul din aeroport. De fapt, lucrurile stau cam aşa: cineva trebuie să meargă la agenţie până în ora 18 când se închide pentru a achita şi a prelua cheia; Larry n-a aterizat încă şi singurii vorbitori de limbă germană sunt Paul şi Bitch, amândoi recunoscuţi pentru excelenţa lor în orientare spaţială şi umană. Prin urmare, cel mai înţelept este să-l aşteptam pe Larry să rezolve totul, în timp ce Paul îl minte cu neruşinare la telefon că abia am ajuns (la mai bine de o oră de la aterizare) şi se preface a gâfâi din cauza bagajului şi a grabei.

Luăm un taxi mare, cam piperat totuşi ţinând cont că există şi metrou, şi ajungem la destinaţie. La apartament ne aşteaptă Larry şi trebuie să recunosc că a ales un loc pe cinste. La cam trei-cinci minute de Brandenburger Tor şi maxim zece de staţiile de metrou din apropiere, apartamentul se întinde pe ultimul etaj al unui bloc, unde sunt bucătăria, sufrageria şi o baie, plus mansarda, unde sunt dormitoarele şi a doua baie. Totul curat, cochet, funcţional, mobilat şi utilat în stilul hotel. Este clar că s-a intenţionat de la început să fie apartament de închiriat în regim hotelier, dezavantajul constând în lipsa de personalitate. Dar decât aer îmbâcsit, miros de babe şi înghesuială cu cinci în cameră, mult mai bine aşa. Ne alegem fără vorbe prea multe camerele, despachetăm şi plecăm în oraş. Sincer, în momentul acela aş fi preferat să mor în linişte cu stomacul pe-afară decât să mă plimb. Aşa că n-am nicio poză din prima seară.

Cum suntem cu toţii destul de obosiţi, alegem un loc apropiat pentru luarea cinei. Ne plimbăm pe străduţele din zonă, vedem unde a fost buncărul lui Hitler, acum ras complet la nivelul solului, apoi ajungem în Potsdamer Platz, la Sony Center. Este vorba de una dintre cele mai noi şi mai moderne pieţe ale Berlinului, cu clădiri înalte şi futuriste, numai metal şi sticlă, o cupolă enormă care-şi schimbă culoarea, o casă ce a fost trasă pe role din sectorul sovietic şi protejată prin geamuri, multă lumină din toate părţile, un târg de Crăciun cu multe bunătăţi şi o puzderie de restaurante. Mergem la unul din acestea, recomandat de Larry pentru berea bună, nefiltrată, cu care ne poate încânta. Deşi meniul face cu ochiul din toate părţile, şi în germană şi în engleză, eu trebuie să mă mulţumesc cu o supă şi salată. De bere nici nu mă ating. Poate mâine îmi va fi mai bine...

După masă ne mai plimbăm puţin prin piaţă, ne facem abonamente de metrou şi autobuz (26 de euro o săptămână, ca turist plimbăreţ e convenabil) şi ajungem la ceea ce voi numi, pentru aproape o săptămână, acasă. Aici camerele s-au încălzit bine, aşa că după un duş fierbinte abia aştept să mă bag sub aşternut şi să recuperez din somnul pierdut cu o noapte în urmă.

Fotografii

Ca în atâţia alţi ani, primele două săptămâni ale lui decembrie inaugurează podoabele ce ar avea rostul să ne facă sărbătorile, alături de multe altele, mai vesele şi mai pline de lumină. Cum niciodată nu am putut spune că decoraţiile scoase la bătaie de municipalităţi m-au lăsat fără cuvinte, nici acum nu sunt impresionată, mai ales că în Piaţa Universităţii tronează o urâţenie de brad metalic, cu lumini albe şi galbene, un mastodont sinistru. În Piaţa Unirii nu am ajuns, iar la Victoriei nu am observat bradul, în schimb podoabele luminoase de pe tronsonul Lascăr Catargiu – Magheru – Bălcescu şi cele de pe Regina Elisabeta sunt cu ceva mai mult bun gust decât în alţi ani, chiar dacă mai sărace.

După ce primul (şi al doilea, şi al treilea) strat de zăpadă a nuanţat faţa mohorâtă a Bucureştilor, acoperind măcar vremelnic mizeria, am speranţa că şi întregul decor festiv şi-a schimbat întrucâtva ţinuta, devenind mai hibernal şi totodată mai cald. Să hoinăresc pe străzi nu prea am tragere de inimă, mai ales după gerul de ieri. O plimbare în parc îmi surâde mult mai mult, aşa că împreună cu Paul plec spre Herăstrău, însoţită de ultimele raze diluate ale zilei.

Intrăm pe la Charles de Gaulle, altă piaţa împodobită uşor ostentativ, şi suntem întâmpinaţi din start de căsuţele ce oferă vin fiert, turtă dulce, articole de artizanat sau ghirlande şi coroniţe. Bradul este cochet decorat, îmi place; nu este foarte mare, nici foarte strălucitor, dar scena laponă de sub coroana sa compensează. Mă întreb însă dacă micul eschimos mai găseşte ceva peşte pe frigul care se lasă sau dacă se va întoarce păgubaş în igluul luminos. Când ajungem la lacul îngheţat, seara se lasă tot mai jos, iar luminile felinarelor colorează straniu zăpada, în alb, portocaliu şi verde. Sub podurile cambrate peste braţele lacului discută gălăgioase nişte răţuşte, iar pe noi ne ia cu frig numai când ne gândim la apa rece pe care plutesc. Trecem şi de ultimele două poduri, unde lumina întâlneşte apa într-o reflexie aurie, apoi părăsim parcul spre Piaţa Presei Libere.

Ne târâm cu greu prin zăpada soioasă ce acoperă trotuarul până în staţia de autobuz unde aşteptăm ceva care să ne lase în centru. Parcul Cişmingiu, deşi mult mai mic, sau poate tocmai de aceea, este mai fermecător, mai proaspăt, mai vesel decât melancolicul Herăstrău. Copacii strâmbi par şi mai betegi aşa încărcaţi de omăt, aleile viermuiesc de oameni, câini şi sănii, tot norodul scurgându-se spre sau dinspre părculeţul de copii sau căsuţele cu bunătăţi. Deşi îmi place cum s-a amenajat parcul pe timp de iarnă, cu patinoar, iesle, gherete şi ghirlande colorate, îmi lipsesc acele alei înverzite pe care nu se înghesuie lumea aproape să se calce în picioare.

Atracţia principală este bradul. Într-adevăr superb: natural, imens, bogat şi plin de tot felul de podoabe alăturate cu gust, oarecum monocrom. Corzile de beculeţe care coboară din vârful lui ca nişte ancore nu-mi plac foarte mult, dar adaugă scenei şi mai multă lumină. În apropierea pomului stă o sanie roşie ai cărei reni au încremenit în timp; Moşul însă nu se zăreşte nicăieri... Intrările în parc dinspre Primăria Generală sunt precum faţadele unor case, dar nu de orice fel, ci din turtă dulce cu mult zahăr glazurat şi colorat. O intrare secundară, de lângă chioşcul de ziare, este ca o coroniţă în formă de potcoavă, cu zurgălăi şi fundiţe. Ceea ce strică iremediabil peisajul sunt tuciuriii vânzători ambulanţi de beţe luminoase şi alte prostii, absolut oribile.

Nu mai zăbovim mult, mai ales că Paul e îngheţat bine. Îmi strâng aparatul, trepiedul şi luăm primul autobuz spre casă. Aici constat că Piaţa Bucur Obor este decorată neinspirat, cu cordoane de luminiţe care vor să deseneze un brad multicolor, dar eşuează lamentabil. Concluziile zilei ar fi că fără zăpadă niciun decor de poveste nu face nici cât o ceapă degerată, că primarii şi subalternii lor au gusturi uneori ciudate (în sensul bun sau rău) în ceea ce priveşte împodobirea străzilor şi a parcurilor de Crăciun, că trotuarele sunt un loc sigur de a­-ţi rupe oasele şi că dacă vrei să găseşti ceva frumos în oraşul acesta trebuie numai să cauţi.

Fotografii

Sala Palatului este aproape plină în seara Zilei Naţionale, aşteptând urcarea pe scenă a unei dintre cele mai cunoscute şi mai longevive trupe româneşti, ale cărei prezenţe în lumina reflectoarelor nu sunt deloc dese. Cum numele Phoenix a fost deseori asociat sfidării regimului comunist, un concert pe 1 Decembrie are o încărcătură emoţională mai mare decât cea a unei simple cântări rock. Acesta, alături de nostalgia anilor trecuţi şi de promisiunea unei interesante combinaţii muzicale, trebuie să fie unul dintre motivele pentru care publicul este preponderent adult, spre a doua sau chiar a trei vârstă, însoţit de foarte tineri urmaşi. Este drept, nu îi văd pe mulţi din cei întâlniţi de obicei la un concert, dar cum nu este nici vorba de manifestări metalice, nici biletul nu-i chiar ieftin, îmi explic fenomenul destul de uşor. Ceea ce pare bizar vederii este prezenţa unui simbol anticomunist în mijlocul unei campanii electorale murdare, făurite tot de foşti susţinători ai regimului.

În jur de orele 20:00, cortina se ridică pentru a dezvălui o scenă plină. Alături de membrii Phoenix, sunt prezenţi şi invitaţii speciali care fac posibilă prima parte a concertului. Este vorba de un potpuriu muzical, de proporţii destul de mari şi extrem de bine legat, care încearcă să se regăsească în titlul de pe afiş: Cei ce ne-au dat nume. Colajul începe cu piesa care din cauza cenzurii nu intră pe albumul din 1972, Cocoşii negrii (bazat pe cântecul zorilor din ritualul funebru), ne poartă printr-un fermecător tărâm al rock-ului, muzicii clasice şi folclorului şi se încheie în atmosferă de sărbătoare cu Nunta, de pe acelaşi disc. Aici se întâlnesc fragmente din Ciclul Anotimpurilor cu părţi din Rapsodia Română numărul 1 în La major a lui George Enescu, bucăţi de colind prelucrate în manieră Phoenix cu momente folclorice, precum Sârba-n căruţă / De-a lungul... Totul sună foarte bine, din acelaşi „film”, în ciuda eterogenităţii temelor şi surselor. Este adevărat că o bună parte a muzicii Phoenix se bazează pe folclorul căruia i-a adăugat nuanţe culte şi rock, dar modul în care este concepută şi realizată alăturarea din seara aceasta uimeşte şi încântă în aceeaşi măsură.

Pentru realizarea acestui proiect, astfel încât efectul să fie garantat, Nicu Covaci şi compania au nevoie de contribuţia unor artişti invitaţi. În straie populare, Adrian Petrescu se arată un virtuoz al oboiului, alternând cu momentele în care liniştea din sală este tulburată de pianul suav al lui Nicolae Dumitru. Un colind tradiţional este cântat de corul Acapella, cel care acompaniază trupa pe tot parcursul concertului, în timp ce alt colind, mai vechi, îi revine lui Bogdan Munteniţă. Este totuşi vorba de un concert rock, aşa că preponderente sunt sunetul distorsionat al chitarei cu două griffuri a lui Nicu Covaci şi ritmul îndrăcit al tobelor lui Ovidiu Lipan „Ţăndărică”. Basul lui Volker Vaessen sună „nemţeşte”, iar Cristi Gram se arată un excelent chitarist. Subtile dar bine regăsite în susţinerea muzicii sunt clapele lui Dzidek Marcinkiewicz, vocalul Bogdan Bradu, deşi tânăr, se integrează foarte bine în peisajul „arhaic” al trupei, iar managerul Ionuţ Contraş îşi prelungeşte prerogativele la voce şi percuţie. Modul în care lucrează această echipă trebuie studiat în amănunt, iar sunetul clar îi pune complet în valoare priceperea.

După un sfert de oră de pauză, trupa revine într-o atmosferă mai apropiată concertelor obişnuite de rock, fără cor şi instrumente populare, dar cu un alt invitat special. Mă refer la Moni Bordeianu, primul vocal al trupei, care începe cu o piesă rar cântată de Phoenix şi singura de dragoste după cum spune Covaci, Ştiu că mă iubeşti. Tot vocea lui se aude şi pe Vremuri şi Canarul, apoi pe mult mai recenta Gipsies on the Run, care, deşi nouă, este compusă tot cu el la voce. Fată verde, Te întreb pe tine soare şi Andrii Popa completează lista pieselor „evergreen”, bine-cunoscute de public şi cântate la unison. Partea vocală pe În umbra marelui URSS îi revine şefului formaţiei, dar constat cu părere de rău că, deşi îmi este tare dragă piesa, vocea lui Covaci a devenit prea răguşită pentru a mai suna bine. O piesă nouă şi în stilul albumului Mugur de fluier, ceva legat de „măi, tătare”, îl readuce pe scenă pe Bogdan Munteniţă, apoi le vine rândul unor compoziţii destul de recente (raportate la activitatea îndelungată a trupei), Apocalipsă şi Baba Novak. Ziua de 1 Decembrie nu poate fi încheiată fără intonarea din chitară a imnului Deşteaptă-te, române, aşa cum nici concertul Phoenix nu se poate termina fără invocaţia din piesa omonimă: „Fie să renască numai cel ce har [...]”.

În timp ce părăsesc Sala Palatului nu mă pot plânge decât de un singur lucru: ar fi fost atâtea alte cântece care puteau completa partea a doua a concertului... Dar ştiu că piesa de rezistenţă a fost prima parte, cea în care Phoenix a dovedit că anii scurşi au adus o anume ştiinţă a muzicii care compensează acea latură a spontaneităţii şi a spiritului rebel care s-a atenuat. Studiul în profunzime al muzicii ia locul fermecătoarei simplităţi naive cu care trupa a cucerit generaţii de fani.

Fotografii

Metalfan

Luni seara mă aflu din nou în incinta cortului din Arenele Romane şi mă întreb dacă acesta stă tot anotimpul rece aici sau este asamblat de fiecare dată. Primul lucru de care sunt interesată este standul cu „bunătăţi”, plin de tricouri uşor scumpe pentru buzunarele românilor. Ceea ce mă surprinde este lipsa totală din ofertă a albumelor W.A.S.P., inclusiv a lui Babylon; pe lângă faptul că este vorba de un turneu de promovare a acestui ultim produs, pe afiş scria clar: „lansarea noului album”. Unele voci spun că stocul s-a epuizat pe drum, totuşi îmi pare rău că nu am acum ocazia să-l cumpăr.

Nu trec multe minute de orele 20 când o mie şi ceva de oameni încep să se agite, să scandeze şi să aplaude, semn că aşteaptă cu nerăbdare începerea concertului. Toate acestea se înteţesc atunci când Blackie Lawless & Co. apar pe scenă, iar atmosfera încinsă arată că lipsa unei trupe de deschidere nu se simte deloc. On Your Knees şi The Real Me înseamnă introducerea unui foarte bun concert W.A.S.P., iar de la L.O.V.E. Machine încolo nebunia ia amploare atât pe scenă cât şi în public.

De la începutul anilor ’80, W.A.S.P. a avut o existenţă sinuoasă şi o controversată alegere de exprimare artistică, Blackie fiind singurul din componenţa iniţială prezent şi astăzi în trupă. Nu este de mirare deci că el e sufletul trupei şi, în ciuda vârstei, nu stă locului o clipă. Un bun atu al său este, fără discuţie, vocea, dar ceea ce impresionează cu adevărat este atitudinea şi comportamentul expansiv. Colegii săi de trupă par astfel puşi puţin în umbră, chiar dacă sunt şi ei foarte buni, în special basistul Mike Duda. Probabil preferatul puştoaicelor, arătosul Doug Blair, este şi el foarte energic şi pasionat de chitara sa, iar solo-ul din The Idol, piesă extrem de gustată de public, arată că este un bun instrumentist.

Singurele piese de pe ultimul disc sunt Crazy şi Babylon’s Burning, iar aceasta din urmă este una dintre cele mai reuşite părţi ale concertului, dublată fiind de videoclipul din fundal. Câteva din temele preferate ale trupei – politica, războiul, lipsa toleranţei, valorile false, manipularea, decadenţa societăţii – se desfăşoară în continuare pe scenă şi pe ecran, prin Wild Child, medley-ul Hellion / I Don’t Need No Doctor / Sceam Until You Like It, Arena of Pleasure şi Chainsaw Charlie. Timpul trece fără să îţi dai seama atunci când eşti fascinat de personalitatea debordantă a lui Blackie, astfel încât constaţi cu surprindere că, după ce asculţi Take Me Up şi participi activ la refrenul binecunoscutei I Wanna Be Somebody, trupa îşi ia la revedere.

Nu e greu de ghicit însă că va urma un bis, mai ales că cea mai mare parte a publicului strigă entuziasmată. De aceea nu-i înţeleg pe cei care o iau grăbiţi spre ieşire... probabil pentru a evita o eventuală înghesuială la garderobă, ceea ce clar este mai important decât revenirea trupei pe scenă.

Nu după mult timp, ecranul afişează un text care prezintă în câteva cuvinte sângeroasa bătălie de la Gettysburg şi concluzionează că în urma acelei zile Heaven’s Hung in Black. Ultima piesă, Blind in Texas, pune punct unui concert la înălţime în care W.A.S.P. dovedeşte că este într-una din cele mai bune forme ale sale, iar membrii ei, în special Blackie, mai au multe de spus. Dincolo de piesele în sine, alese parcă prea puţine dintr-o discografie bogată, contează enorm modul în care trupa ştie să le dea viaţă pe scenă, iar din acest punct de vedere celor patru americani nu li se poate reproşa nimic. Cârcotaşii ar putea spune că o parte din vocile din spate şi clapele au fost de pe bandă, dar aspectul este minor şi practicat la scară largă când eşti în turneu şi nu în studio.

Evenimentul de faţă ar putea concura la cel mai bun concert al anului, mai ales că publicul este minunat. Dar sunetul are două inconveniente: în general mult prea tare, în particular vocile se aud „murdar” (şi îmi rezerv dreptul de a mă îndoi că aceasta este intenţia); altfel instrumentele se aud foarte clar. Un plus pentru proiecţiile video şi altul pentru lumini – se poate deci să nu fie discotecă la un concert rock, e nevoie doar de voinţă şi pricepere. Încă o dată, mă nemulţumeşte lipsa CD-urilor. Şi ca să reiau o nedumerire mai veche: lume e destul de multă, jetoane nu se folosesc, totuşi la bere nu-i coadă...

Fotografii

Metalfan