mad
Comentarii diverse

Tarja Turunen, Scala Mercalli & Sylpheed (Sala Palatului, București)
     media: 0.00 din 0 voturi

Deşi am văzut-o pe Tarja Turunen nu demult, adică în august anul trecut, mă bucur de reîntâlnirea cu artista finlandeză în atmosferă hibernală, mai ales că turneul What Lies Beneath Final Tour va fi urmat de cinci ani de pauză în ceea ce priveşte muzica rock. Aşa cum era de aşteptat, despărţirea de Nightwish n-a plasat-o pe Tarja într-un con de umbră (din contră, se pare că trupa a avut de suferit), ca dovadă publicul numeros care doreşte s-o revadă pe excepţionala şi frumoasa soprană la fiecare concert.

Preambulul este asigurat de două trupe italiene, cvasi-necunoscute la noi, dar care speră să se apropie de public prin atmosfera heavy-dark creată. Începând de la nume, Scala Mercalli încearcă să ne zguduie cu ajutorul unui heavy metal old school, dar n-aş putea spune că lumea e impresionată. Ţinând cont de faptul că trupa s-a înfiinţat acum douăzeci de ani, este uşor să identifici ancorarea în NWOBHM; nici nu mă aşteptam să fie ceva original, dar nici execuţia nu se ridică deasupra mediocrului (în ciuda experienţei la care te-ai aştepta la aşa o vârstă), iar elementul care putea fi interesant, vocea, agasează în loc să impresioneze. În toţi aceşti ani, Scala Mercalli a editat numai două albume, ceea ce confirmă lipsa unei identităţi muzicale ferme şi ieşite în evidenţă, chiar dacă linia abordată este destul de clară.

Sextetul Sylpheed atrage de la început atenţia prin solista Fenis, cea care îmbină părţile vocale clean cu growling cavernos. Chiar dacă unele site-uri de profil îi plasează pe italieni în sfera death metal-ului, lucrurile de pe scenă aduc mai mult cu o trupa gothic, iar partea melodioasă are deseori întâietate. Conceptul yin-yang nu este ceva nou în creaţiile muzicale, astfel că poezia şi furia sunt la ele acasă, dualismul vocii este evident, iar melancolia se împleteşte cu agresivitatea, aşa cum riff-urile rebele de chitară au de înfruntat arcuşul viorii lui Noe. Conform spuselor chitaristului Rust, fondator al trupei, aceasta este prea metal pentru ascultătorii altor genuri şi insuficient de metal pentru fanii acestei muzici, sau poate că reprezintă legătura către o altă lume. Întrebare care se pune este dacă Sylpheed va putea cuceri fani din ambele „tabere”, metal şi non-metal, sau va rămâne în anonimat; ideea implică însă deschiderea către inovaţie, capitol la care trupa este deficitară.

Cine a mai văzut-o live pe Tarja Turunen de când a părăsit Nightwish, sau măcar i-a ascultat albumele solo, ştie că nu trebuie să se aştepte la o replică a trupei care a făcut-o celebră în lumea metal. Chiar dacă obişnuieşte să cânte în concerte şi unele piese Nightwish, restul este viziunea proprie a artistei în ceea ce priveşte rock-ul, iar reţeta sa pare a fi de succes – chiar dacă nu acelaşi pe care l-a atins alături de Tuomas Holopainen & Co. Îndepărtând vălul ce îmbracă scena într-o misterioasă semiobscuritate, Tarja ne invită odată cu Anteroom of Death şi Lost Northen Star într-o lume plină de energie, unde metalul se împleteşte cu muzica simfonică, iar părţile vocale rock şi cele operatice convieţuiesc armonios, trecerea într-o direcţie sau alta fiind extrem de naturală. Piesele sunt diverse ca ritm şi feeling (a se vedea I Walk Alone, Dark Star, I Feel Immortal şi Never Enough), dar, indiferent de ceea ce transmit, ţinta este atinsă de fiecare dată, graţie comunicării foarte bune cu fanii. Nu este un secret faptul că Tarja este un excelent frontman, iar expresivitatea şi empatia faţă de fani sunt două dintre motivele forte pentru care este atât de îndrăgită – nu doar ca artistă, ci şi ca persoană. Apropierea de public a fost mereu esenţială, atât în timpul concertelor cu Nightwish, cât şi în apariţiile solo, fie ele rock, clasice sau de lieduri şi colinde.

Dincolo de aptitudinile remarcabile ale Tarjei, nu trebuie să neglijăm trupa profesionistă care o înconjoară, toţi fiind muzicieni talentaţi şi versaţi. Cel care iese în evidenţă este bateristul Mike Terrana (lista de colaborări, foste şi prezente e mult prea lungă pentru această paranteză), soloul său fiind o demonstraţie de forţă şi dexteritate încheiat în ritmuri de can-can. Tirului de tobe îi urmează varianta instrumentală a Little Lies, abia apoi reintră în scenă Tarja, cu aceeaşi Little Lies, de data aceasta în varianta cunoscută. Chitaristul Alex Scholpp (Sinner), basistul Kevin Chown clăparul Christian Kretschmar şi violoncelistul Max Lilja (ex-Apocalyptica) întregesc o echipă excelentă.

Ca aspect mai puţin reuşit, nu pot totuşi să nu remarc un lucru: fără să vreau să fac vreo comparaţie, în ceea ce priveşte stilul abordat, între Tarja Turunen şi Nightwish (mă refer la perioada în care o avea ca solistă), parcă piesele frumoasei soprane nu au acelaşi magnetism, nu te electrizează la fel de tare, şi, cu câteva excepţii, nu au aceleaşi „cârlige”. Uneori, pasajele par că trenează şi apare o anumită monotonie. Repet, nu compar altceva decât carisma, poate şi pentru că la momentul său de glorie Nightwish a fost un grup fantastic. Ca dovadă, emoţia şi reacţia publicului la Bless the Child. Este drept însă că, în momentul de faţă, Tarja îşi surclasează foştii colegi în compoziţii, prezentare scenică şi, cel mai important, în preferinţele vechilor fani.

Altfel nu am ce reproşa concertului, Tarja fiind în formă maximă. Piese precum Naiad, Into the Sun şi In for a Kill o dovedesc din plin, vocea finlandezei fascinând întreg auditoriul. Cele trei octave în care se plimbă cu naturaleţe şi siguranţă, precum şi timbrul schimbător, în ton cu mesajul compoziţiilor, explică succesul pe care îl are finlandeza în faţa unui public destul de variat. Pianul – descoperit în culisele Sălii Palatului - îi este şi el prieten unei artiste de formare clasică, aşa cum ne arată Oasis şi The Archive of Lost Dreams, când degetele care aleargă pe clape însoţesc tremurul vocii. Rămânând într-un registru asemănător, Tarja şi trupa sa ne prezintă un medley acustic, când chiar şi Mike Terrana coboară din spatele masivei baterii şi ţine tempoul cu ajutorul unei singure tobe şi a tamburinei: Rivers of Lust, Mirror Heaven, Montañas de Silencio, Sing for Me şi I Feel Immortal, elegant prelungite una în alta.

La bis, în scenă intră tenorul Alex „Roman” Sonato (solistul trupei italiene Hollow Haze), pentru un duel dramatic, prin muzică şi gesturi, cu vocile uneori încrucişate (în sens armonic): Phantom of the Opera a lui Andrew Lloyd Webber ajunge pe scena Sălii Palatului, într-o interpretare deosebită. Die Alive şi Until My Last Breath sunt piesele care încheie această ultimă întâlnire metal dintre Tarja Turunen şi fanii săi pentru ceva timp. Însă cei care o apreciază dincolo de compoziţiile sale rock (de exemplu, cei care îi umplu acum braţele cu trandafiri) nu trebuie să uite de Harus, noul proiect, din care face parte, alături de organistul Kalevi Kiviniemi, chitaristul Marzi Nyman şi percuţionistul Markku Krohn – toţi muzicieni de formare clasică şi jazz-istică. Aşa cum afirma încă de pe vremea succesului cu Nightwish, Tarja nu poate cânta numai rock/metal şi ar fi şi păcat ţinând cont de versatilitatea vocii sale; muzica clasică va rămâne mereu o importantă parte a carierei sale, adăugându-i-se cântecele de Crăciun şi alte experimente departe de sfera rock – de ce nu le-am putea savura şi pe acestea în aceeaşi măsură?

Fotografii

  postat de jaxe13 in 2012-01-25 23:26 | Concerte | Trackback 0 comentarii

Piaţa Universităţii
     media: 0.00 din 0 voturi

A zecea zi de protest şi primele mele fotografii din Piaţă – probabil şi singurele. Nu ştiu dacă aparatul meu va mai declanşa pus faţă în faţă cu eterogenitatea grupurilor de pe cele două trotuare. A „văzut” suficiente în seara aceasta, oricum mult mai multe decât se dau la televizorul imbecilizant. Aşa cum mulţi au afirmat până acum, oameni cu o viziune mult mai cuprinzătoare decât a mea, fiecare e cu „aia a mă-sii” – expresia plastică îmi aparţine. Din ghiveciul expresiilor de protest le pot enumera pe cele mai evidente, neavând însă pretenţia de a le fi epuizat: anti Băsescu, anti guvernul Boc, anti întreaga clasă politică, anti exploatarea de la Roşia Montană, anti legea stadioanelor, anti taxa auto, pro anticipate, pro monarhie, revendicări economice, anti manipulare media, pro memoria eroilor din ’89. Ceea ce este comun tuturor acestora e fondul general de nemulţumire, care mocnea de multă vreme şi aştepta o supapă prin care să iasă la iveală. Din păcate însă, aici se opreşte solidaritatea, lipsind acea coagulare în jurul unei idei din care să apară alternativa atât de necesară. Nu există nici un lider şi nu ştiu dacă ar fi de dorit.

În schimb nu lipsesc tot felul de elemente „provocaţioniste” care nu fac altceva decât să discrediteze pornirea sinceră a protestatarilor. În această categorie se află cei care sar, momentan metaforic, la gâtul celor care bagă în aceeaşi oală PDL-ul şi USL-ul (ca o mare cocină politică ce sunt) şi-i întreabă câţi bani au luat pentru asta; aş vrea să-i întreb, la rândul meu, unde se dau aceşti bani, nu de alta, dar dacă tot am ţinut şi eu o astfel de pancartă, măcar să-mi iau partea! Alţii sunt cei care, atunci când îţi strigi oful cu care ei nu-s de acord (şi chiar e greu sa fii de acord cu toate cele ce se strigă), nu-şi exprimă dezaprobarea prin abţinere, ci încearcă să te apostrofeze, deseori agresiv – deţinătorii adevărului absolut. Acest lucru se întâmplă îndeosebi în faţa fântânii de la Arhitectură, unde cei adunaţi sunt în special de la moderat-stângişti la neocomunişti-anarhişti, care cer „democraţie populară”, uitând selectiv şi oportun (sau, pur şi simplu, ignorând) cum a fost ultimul experiment de acest gen. Deşi am văzut şi pe baricadele fântânii pancarte reuşite, inspirate şi inspirante, cei mai mulţi dintre cei prezenţi aici nu mă reprezintă şi nu vreau să mă asociez cu idealurile lor.

În faţa Teatrului Naţional, lumea este mai tolerantă cu problemele celorlalţi, chiar dacă nu se regăseşte, în totalitate, în ele. Ca dovadă, aici se schimbă numere de telefon şi date de contact cibernetice între necunoscuţi care deja se revăd seară de seară. Tot aici se remarcă un grup monarhist, destul de numeros, cu portretul Majestăţilor Sale şi steaguri purtând stema regală; din rândurile acestuia, un tânăr explică într-un mod coerent şi nepătimaş, probabil unui reporter, de ce Regele este o opţiune viabilă în acest moment. Şi aici sunt multe personaje care nu mă reprezintă, figuranţi şi circari, precum şi instigatori cu ştate nu se ştie exact unde. În plus, atenţie: ciordaci!

Încă un lucru pentru cei care au ochi să vadă, urechi să audă şi minte să gândească singuri: posturile TV cu profil de news sunt primele care „fură” Piaţa. Informaţiile pe care le prezintă din mijlocul protestatarilor sunt deformate, scoase din context sau amestecate. Fragmentele reale, neprelucrate, sunt succedate de cele manipulate grosolan, fie la faţa locului, fie prin comentariile din studio, astfel încât este greu să-ţi dai seama unde se termină primele şi unde încep celelalte. Nu o dată, pe când frunzăream canalele, am observat că atunci când reporterul din teren primea răspunsuri ce nu erau agreate de postul respectiv (sau, mai bine zis, de conducerea deloc apolitică a acestuia), indicaţiile din studio erau invariabil: „x-ulescu, să aflăm şi părerile altor oameni”, bla-bla. Nici presa scrisă nu face excepţie, chiar dacă metodele sunt mult mai subtile şi cu o aură de intelectualitate. Citiţi-o, dar filtraţi-o şi puneţi-vă întrebarea în ce măsură are dreptate, în ce măsură greşeşte şi în ce măsură minte, mai ales că într-un singur articol pot apărea paragrafe din toate trei categoriile.

În plus, cel mai sigur mod de a vedea exact cum stă situaţia este să mergeţi personal în Piaţă, mai ales dacă aţi identificat un slogan care vă reprezintă, iar oamenii care-l susţin sunt genul a cărui companie o doriţi. Sau mergeţi pur şi simplu, ca un gură cască ce nu vrea să înghită tot ce-i toarnă televizorul. Iar când ajungeţi acolo, dacă sunteţi acostaţi, nu alegeţi decât calea dialogului, căci şi din contraziceri se pot naşte lucruri productive. Nu răspundeţi provocărilor prin violenţă. Lumea este şi aşa extrem de irascibilă şi agresivă – pe stradă, în metrou, în magazine – şi fără incitatori de profesie. Spuneţi „nu” violenţei până în momentul în care se va dovedi ca unică şi ultimă soluţie, iar până acolo mai e mult.

Oare ce şi-or spune acum personajele lui nenea Iancu, aşa îmbrăcate în bannere cu tot felul de sloganuri, cu harta României plină de cruci şi cu tricolorul între degete?

Fotografii

  postat de jaxe13 in 2012-01-22 23:08 | General | Trackback 0 comentarii

Arch Enemy & ARIA (Arenele Romane, Bucureşti)
     media: 0.00 din 0 voturi

Metal, şi încă greu, la început de an – iată un eveniment de bun augur pentru 2012, sosit într-un moment în care deja se anunţă tot felul de somităţi pentru lunile care urmează. Până una-alta, Arenele Romane îşi umplu cortul cu fani ai metalului melodios suedez şi, restrângând cercul, al unei trupe care încet-încet a devenit etalon al genului: Arch Enemy.

La 19:30, pe scenă urcă ARIA, o tânără trupă bucureşteană axată pe alternativ, al cărei efort de a încălzi atmosfera este pe deplin răsplătit. Poate şi datorită concertului „pregătitor” de acum câteva zile, care i-a familiarizat pe curioşi cu muzica celor patru, dar mai ales graţie modului de prezentare, ARIA are mare priză la publicul din ce în ce mai pretenţios din capitală. Este normal, căci Cosmin Lupu (voce), Cezar Popescu (chitară şi voce), Robert Ursache (bas) şi Andrei Ilie (tobe) au experienţa muzicală şi scenică, toţi fiind colegi în cadrul proiectului-experiment Mozart Rocks!; în plus, Cezar Popescu are ca atu prezenţa în Viţa de Vie, deci putem vorbi despre un chitarist matur. ARIA sună omogen, foarte închegat, antrenant şi suficient de heavy încât, deşi se înscrie pe linia alternativului, să capteze atenţia unor oameni înfipţi în metalul mult mai greu. Sunetul foarte bun îi avantajează pe cei patru tineri, iar expresivitatea şi mişcarea scenică a vocalului completează din plin show-ul. Fără a fi un mega-admirator al genului propus de ei, le adresez un sincer „bravo”!

Pentru orice metalist cu minime pretenţii ar fi fost greu ca în ultimii cel puţin zece ani să nu remarce Arch Enemy, fie măcar pentru partea vocală: Angela Gossow – o blondă bine de tot, care excelează la growling – ce altceva şi-ar mai putea dori un „true-rocker”? Iar dacă adaugi faptul că trupa a fost înfiinţată de către un nume celebru între greii greilor de la mijlocul anilor ’90, trebuie să arunci un ochi, o ureche în ograda suedezilor; este vorba, evident, despre chitaristul Michael Amott de la Carcass (de al cărui nume se leagă, de altfel, Spiritual Beggars, trecut şi prin Candlemass), care, în 1995, adică atunci când trupa britanică îşi cânta „cântecul de lebădă”, a pus bazele Arch Enemy, dar nu ca o copie, chiar dacă în aceeaşi sferă muzicală. Alături de fratele lui (tot chitarist), Cristopher Amott, vocalul Johan Liiva şi bateristul Daniel Erlandsson, Michael Amott a încercat să pună laolaltă, aşa cum el însuşi afirmă, melodia, agresivitatea şi tehnicitatea. Lucrurile însă au explodat abia cinci ani mai târziu, când lumina reflectoarelor s-au oprit asupra noului vocal, o prezenţă atipică în mijlocul unei trupe dure: nemţoaica Angela Gossow – caracterizată de noii săi colegi (dacă-mi amintesc bine interviul citit la vremea respectivă) ca fiind o fată subţire cu alură delicată şi voce de Cannibal Corpse. Ei, comparaţia era puţin forţată, dar ideea e aceeaşi – growling feminin, excelent controlat.

Să revin însă în prezent, în mijlocul mulţimii care scandează nerăbdătoare numele trupei. În această atmosferă destul de încinsă, cineva de la Phoenix Entertainment ne roagă să nu fumăm în timpul concertului, pentru a menaja vocea Angelei (despre care se ştie, de altfel, că nu bea, nu fumează şi are un stil de viaţă vegetarian); deşi cererea este rezonabilă, mă amuză gândul unui concert rock la care spectatorii, eminamente „nicotinomani”, îşi reprimă viciul...

Prin lumina difuză şi pâcla groasă a fumului de scenă, având ca fundal sonor Khaos Overture, Arch Enemy îşi face intrarea şi loveşte cu ultimul album: Yesterday Is Dead and Gone, apoi face un pas în trecut, odată cu Revolution Begins. Un lucru interesant mi se pare faptul că se insistă mult pe albumul Wages of Sin, adică primul la care a contribuit Angela – Ravenous, Enemy Within, Burning Angel, Dead Bury Their Dead şi, la bis, Snow Bound. Nu ştiu care a fost motivul unei astfel de decizii (mai ales că de pe penultimul album este prezentă o singură piesă), dar debutul blondei în trupă este rememorat cu plăcere de public, angrenat pe deplin în concert.

Evident, de mare interes este şi Khaos Legions, un album bun, extrem de catchy, aşa cum demonstrează şi live Under Black Flags We March, Blood Stained Cross şi, mai ales, No Gods, No Masters, ale cărei riff-uri melodioase rămân bine înfipte în urechi. Anthems of Rebellion este prezent cu „crema”, adică Dead Eyes See No Future şi We Will Rise, pe care o putem numi „celebra”, fiind în mod clar una dintre cele mai cunoscute piese Arch Enemy. My Apocalypse, Taking Back My Soul şi Nemesis scot în faţă Doomsday Machine, seria albumelor pe care apare nemţoaica fiind astfel încheiată. Angela nu pierde niciun moment ocazia de a-şi exprima, vorbind despre pisa ce urmează s-o cânte, convingerile anarhiste şi antireligioase, pe care le împarte în special cu „şeful” Michael Amott. Acest militantism completează dialogul cu spectatorii, cei mai mulţi foarte receptivi. În mod cert, Angela Gossow este conştientă de faptul că prim-planul îi aparţine şi ştie să-şi adjudece publicul, nu numai prin tehnica vocală de invidiat, ci şi prin dinamismul întregii prezenţe scenice, mişcări, grimase, mulţumiri.

Avem parte de un solo de tobe, în care Daniel Erlandsson îşi arată dexteritatea, însă cele care iau ochii sunt momentele solo ale lui Michael Amott, când părăseşte binişor sfera death şi mie îmi aminteşte de, nu râdeţi!, Gary Moore, precum şi duetul chitaristic în compania fratelui său. În aceste clipe, metal-ul lasă loc rock-ului clasic, clar şi melancolic, şi chiar blues-ului ca, nu după mult timp, să se adauge basul lui Sharlee d’Angelo şi tăvălugul să se reia. Sfârşitul vine într-un fel în care nu mă aşteptam: Fields of Desolation de pe debutul Black Earth, adică un album pe care Angela nu a fost prezentă, dar asta n-o împiedică să îşi facă bine treaba, în acelaşi registru grav de growling. Trebuie să recunosc faptul că mă fascinează cum o femeie, cu o voce de altfel foarte feminină, poate cânta aşa, distingându-se însă bine versurile şi fără să-şi nenorocească gâtul.

În timp ce outro-ul asigură retragerea Arch Enemy, mi se întăreşte părerea că am văzut un concert foarte bun, solid şi agăţător (dovadă fragmentele melodice care încă mi se derulează în cap), al unor artişti foarte talentaţi şi dedicaţi. Cum nici trupa de deschidere n-a dezamăgit, nici prin prestaţia în sine, nici prin încadrarea în peisaj, pot trage concluzia că anul metalic a început excelent, iar sorţii sunt prielnici rocker-imii româneşti.

Fotografii

  postat de jaxe13 in 2012-01-18 23:46 | Concerte | Trackback 0 comentarii

Vântoasa din Baiului
     media: 5.00 din 1 vot

Am observat că expresia „să mergem să batem potecă” este una dintre preferatele lui Pancu, iar Munţii Baiului, la cât a nins în ultima vreme pe Valea Prahovei, par a fi ideali pentru aşa ceva: scunzi, rotunjiţi, cu o creastă lină şi fără nimic „tehnic” în ea, rareori ameninţaţi de avalanşă, în plus rar umblaţi pe timp de iarnă, în lipsa cabanelor. Eu, Maria şi Andrej suntem gata să ne alăturăm la săpat trepte în troienele pe care le anticipăm, toată ziua de duminică. Ceva noutăţi, uşor descurajatoare, aflu sâmbătă seara, de la cineva care abia s-a întors de acolo: vânt puternic, soare, zăpadă mică pe versanţi şi aproape complet spulberată pe creastă, iar ninsorile abundente din ultimele zile... n-au ajuns şi în Baiului, omătul fiind cel de acum o săptămână, bine tasat şi „sedimentat”. Cam asta cunoaştem când coborâm din tren la Posada şi vedem cum primele culmi, cele pe care vom începe noi să urcăm, au acelaşi aspect ca şi astă toamnă. Când Maria, venită din Braşov, ne spune că a fost întrebată acolo dacă în Bucureşti au băgat plugurile, mă gândesc la ziua de primăvară lăsată în urmă în capitală. Tot ea, care ieri a fost la schi în Buşteni, ne spune că Baiul se vedea cu ceva zăpadă pe el, deci nu pierdem complet speranţa că nu cărăm degeaba parazăpezile.

La 9:20 pornim pe o cvasi-inexistentă bandă roşie, care apare pe hărţi şi, extrem de ştearsă, pe unii copaci din Valea Florei. După cum spuneam, aici e toamnă uscată: covor gros de frunze, pământ şi bolovani, zero zăpadă. Din DN1, mergând de la Posada spre Comarnic, întâlnim podul betonat peste Pârâul Florei şi, fără să-l traversăm, ne înscriem pe malul său drept – deci în stânga noastră, pe o încrengătură de poteci. Pancu a mai urcat pe Piciorul Florei, nu chiar pe unde o luăm noi, dar cum una e muchia ascendentă o ţinem uşor. Sau aproape, căci ne luptăm cu tufele, boschete şi lăstărişul din ultima parte de codru, înainte de a ieşi în Poiana Urşilor. Banda roşie a dispărut demult, şi dusă va fi fost; în schimb, pe când suntem încă în pădure, vedem tot felul de săgeţi subţiri, galbene, care ar indica tentativa de potecă. La cum arată aceasta, e clar că foarte puţini oameni urcă din Posada, adică de la primele culmi ale Baiului.

Pe pajiştile alpine ale Muntelui Florei ne bucurăm de cerul senin şi de soarele puternic, care încălzeşte bine aerul de ianuarie. Atmosfera e calmă şi se văd clar Valea Prahovei şi dealurile ce străjuiesc Comarnicul. Se zăreşte, prin ceaţă, şi creasta Bucegilor, doar porţiunea de deasupra Sinaiei fiind aproape complet descoperită – Vârful Vâturiş şi, puţin, Vârful cu Dor. Când suntem aproape de a ieşi în drumul de creastă, după panta accentuată care precede Vârful Doamnele – Tituleni (1403 m), ne loveşte din plin un vânt rece şi puternic, numai bun să ne întoarcă din drum. Noi insistam: punem polarul, geaca, mănuşile (eventual două rânduri), cine are şi cagula, înfundăm bine ochelarii pe nas şi tragem gluga. Apar primele petice de zăpadă, dar până la sfârşitul turei situaţia de pe creastă se schimbă rareori: 5-10 centimetri, ceva mai mult unde a putut să se adune favorizată de muchiile drumului. În rest, pe pantele de lângă noi, ori dispare spulberată de vânt, ori se adună prin hăţaşe de oi, dar rareori săpăm trepte. De acum culmea se ţine destul de monotonă, cu o ascensiune moale întreruptă de scurte coborâri, dar toată picanteria vine de la vijelia tăioasă din jurul nostru. Mare noroc avem cu soarele strălucitor, care ţine temperatura într-o limită acceptabilă.

Parcurgem astfel, pe la obârşia Văii Conciul, Muntele Doamnele cu Vârful Răzoare (1555 m) şi Piciorul lui Văsâi, punct de belvedere deasupra Văii Orăţii pe care-l lăsăm repede în urmă, căutând protecţia unor zone mai puţin expuse vântului, şi ne îndreptăm, urmând drumul lat, spre Vârful Mierlei (1660 m) şi Valea lui Bogdan. Pe acesta îl ocolim şi, fiind trecut de ora prânzului, ne retragem spre liziera pădurii ce îmbracă faţa vestică a Baiului unde, protejaţi de brazii de pe Gagu Mic, ne creştem nivelul glicemic. Ceaiul de la termos, încă fierbinte, e providenţial. Cu picioarele pe cale să îngheţe, o luăm din loc pe acelaşi drum, care trece prin şaua largă dintre Vârful Mierlei şi Vârful Vornicul (1627 m), aici formându-se un culoar de curent în care abia mai fac pas după pas, de oboseala provocată de vânt. Să nu mai spun că uneori nici nu văd din cauza ochelarilor aburiţi, mai ales când aburul îngheaţă de-a dreptul. Îmi folosesc degetele pe post de ştergătoare de parbriz şi fac fotografii pe „neve”. Pentru că, trebuie să menţionez aceasta, priveliştea este demenţială şi-mi pare rău că nu ne putem opri s-o admirăm pe îndelete, Baiul fiind extrem de pitoresc iarna. Culmea învelită în pătura subţire de nea ale cărei cristale sclipesc puternic, cerul albastru care contrastează cu pâcla groasă aşternută peste Bucegi şi, în partea opusă, Valea Doftanei şi Munţii Grohotiş, unde ninge masiv, norişorii bucălaţi dinspre miază-zi, curbele senzuale ale drumeagurilor care taie versanţii pudraţi – totul este de basm şi, dacă n-ar fi rafalele tăioase şi vâjâitoare, un tablou făcut aici s-ar putea intitula simplu: „Linişte”.

Noi însă ne „zbuciumăm” în stânga şi-n dreapta, încercând să ne ţinem pe picioare când trecem pe deasupra Bazinului Coţofenei. Şi mai avem o problemă: în ciuda vizibilităţii perfecte, nu identificăm Vârful Piscul Câinelui (1658 m) de pe care ar trebui să coborâm, căci toate dâmburile de aici arată la fel... Abia când nu mai vedem niciun picior lung şi lin spre vest (suntem adică aproape de Vârful Drăgan, rotunjit ca o cupolă), în timp ce în zare se profilează deja foarte clar Vârful Baiul Mare, ne dăm seama că ceva nu-i deloc în ordine. Uitându-ne în spate şi reanalizând harta, identificăm adevăratul Pisc al Câinelui şi o luăm înapoi, pe propriile urme ce au început deja să se şteargă. Cred că la această întoarcere facem „treptele” cele mai adânci în zăpadă, de vreo 40 de centimetri. Voi constata mai târziu că, chiar dacă dorinţa lui Pancu de a bate potecă nu se împlineşte, totuşi acest lucru ar fi fost de-a dreptul chinuitor în condiţiile noastre de vânt; lăsăm deci poteca prin zăpadă pentru zilele calme. Această derută şi căutare a traseului înseamnă cam o oră şi jumătate pierdută, aşa că începe să ne preocupe serios problema ajungerii la tren. Drept pentru care, odată ajunşi pe Piciorul Câinelui pe la orele 14:30, grăbim pasul la vale. Aici trebuie să consemnez un fapt: pe Vârful Piscul Câinelui noi n-am urcat deloc, prima dată ocolindu-l prin est, a doua oară prin vest!

După o şa largă urcăm un vârf mititel şi, la scurt timp după ce trecem de stână, se vede intrarea în pădure, aşa că profităm de ultimele raze de soare şi facem un scurt popas, cât să mai îmbucăm ceva şi să bem din apa îngheţată în diverse forme. Mie mi-e cel mai greu să mă grăbesc; pe lângă faptul că-s obosită după o noapte nedormită (şi, vai, cât se simte!), imaginile de dinainte de amurg sunt superbe şi nu mă mai satur de făcut fotografii. Chiar şi când ambii acumulatori cedează frigului, trag de ei cât pot, ţinându-i la cald în buzunarul pantalonilor şi alternându-i – doar-doar o mai ieşi o fărâmă de energie. Abia după ce ne adâncim în codru, urmând un bun marcaj punct albastru, soarele se ascunde după orizont şi măresc şi eu viteza, pe panta destul de abruptă. După slalomuri prin zăpadă amestecată cu frunze, ieşim în drumul forestier ce trece pe lângă Cabana Piscul Câinelui, devenită proprietate privată. De aici până în Sinaia mai e puţin şi traversăm calea ferată la ora 17:20. Ne-am încadrat în timp foarte bine, chiar şi după standardul lui Andrej, care găsea teribilă situaţia în care am fi prins trenul, dar el n-ar fi apucat să cumpere bere.

Tot ce mai avem de făcut este să ajungem la gară şi să aşteptăm personalul... ăăă, pardon, regionalul, în care gaşca de Mălăeşti ne-a oprit deja locuri. Numai două, aflăm prin telefon, trenul fiind foarte aglomerat; normal, nu-i numai duminică, ci şi ultima zi de vacanţă şcolară, plus că proaspetele ninsori au scos amatorii de schi pe pârtii. Trec peste episodul în care eu mă sui în trenul greşit (tot de Bucureşti, tot la linia 1 şi tot aglomerat, sosit cu câteva minute înaintea regionalului) şi ajung la cel în care urcăm în ultimul vagon unde se „desfăşoară” deja o facţiune UT: Ancuţa, Vladimir, Babau, Octavian, Anda, Anca-Alaska şi Sebe. Cum-necum, ne înghesuim şi începem poveştile despre ture. Constat cu uimire diferenţele de vreme între nişte munţi atât de apropiaţi (aproape peste „gârlă”) căci, în timp ce la noi am ştim deja cum a fost, la ei a nins încontinuu de nu şi-au mai găsit urmele făcute ieri, n-au prins deloc cer senin, iar vântul n-a bătut. Şi nici nu ne-au văzut făcându-le cu mâna de pe malul celălalt al Prahovei. Restul călătoriei se desfăşoară între caterincă şi discuţii serioase, iar ultima oră, cea mai lungă, se topeşte într-un joc de şeptică ce stârneşte mari pasiuni. Secretul cărţilor foarte bune care-i pică lui Babau este totuşi deconspirat: la cabană, a intrat cu piciorul drept în veceu!

Fotografii

  postat de jaxe13 in 2012-01-15 23:10 | General | Trackback 0 comentarii

Plimbări in Munţii Mehedinţi si Cernei
     media: 5.00 din 1 vot

Prima tură de anul acesta pleacă din Băile Herculane, la propunerea lui Mugurel de pe carpati.org, tură pentru care grosul grupului vine din Bucureşti, dar şi din zona Jiului, Craiovei şi Timişoarei. Eu mă regăsesc între puţinii care aleg trenul de noapte, în care dorm destul de chinuit până pe la orele 4 dimineaţa, când alarma mă anunţă că nu mai avem mult până în staţiunea balneară. Întârzierea cu care trenul ajunge în gară este chiar acceptabilă, aproximativ un sfert de oră, aşa că iată-ne la 4:45 căutând un autobuz de noapte sau un taxi care să ne ducă până la Vila Hercules (unde a rezervat Cristina suficiente camere), care s-ar afla, conform coordonatelor GPS, pe lângă Hotel Diana. Cum nu găsim niciun mijloc de transport motorizat, o luăm pe jos pe Strada Trandafirilor (singura, de altfel), căutând numărul 90. Surpriza apare însă când constatăm ca acel număr se află cam la zece minute de gară (pe jos!), nicidecum în centru, lângă hotel. Cu atât mai bine pentru noi, care ne bucurăm acum că n-am luat nici taxiul, nici autobuzul, pentru ca apoi să căutam ca bezmeticii prin centru o clădire inexistentă.

La pensiune mai prindem vreo oră şi ceva de somn, iar la 8 suntem cu toţii afară, gata de drum. Traversăm centrul staţiunii şi urcăm, pe lângă izvorul de apă plată, în şoseaua care duce spre Lacul 7 Izvoare, dar în loc să facem stânga, spre lac, mergem la dreapta. În scurt timp vedem pe parapetul drumului marcajul cruce albastră, pe care trebuie să-l urmăm o vreme. Ceasul arată 9:20 şi avem un traseu-circuit lunguţ în faţa noastră. Serpentinele largi pe care se mulează poteca fac uşor urcuşul prin pădure, mai ales că, până la Foişorul Albastru, băncuţele se regăsesc la fiecare colţ. Pentru unii mai nerăbdători, abundă scurtăturile ce taie abrupt curbele, prin frunze şi rădăcini, până când pădurea se termină şi lasă loc stâncii. Aici trebuie să menţionez prezenţa celor doi câini care s-au luat după noi încă de jos: un mascul alb şi agil şi o căţea gestantă, ce se va dovedi mult mai sprintenă decât credeam (şi-mi sporeşte teama că va făta pe undeva pe traseu). După aproximativ trei sferturi de oră de când am plecat din şosea ajungem la primul loc de belvedere, Crucea Albă, şi pierdem ceva timp cocoţaţi pe bolovanii care protejează crucifixul; fie admirăm şi fotografiem centrul Herculanelor şi Valea Cernei, fie suntem protagoniştii inevitabilelor poze „io-la”.

De aici cărarea merge numai printre şi pe lângă stânci, într-un urcuş destul de lejer, singurul lucru la care trebuie să fim atenţi fiind schimbarea de marcaj: în timp ce crucea albastră, bine conturată, începe la un moment dat să coboare, noi urmăm o bandă galbenă, ceva mai ştearsă. Aceasta ne conduce mai întâi, printre arbori rari, la Grota lui Şerban, pe care evident că o explorăm (şi eu constat că-i într-atât de cald că mi se aburesc ochelarii), apoi ne scoate pe una dintre culmile secundare ale Mehedinţilor, numită Cărarea Pisicii. Aici copacii dispar aproape complet, doar coroanele pline de chiciură ale câtorva pini negri de Banat ne mai agaţă privirile. Fără să conţină pasaje „tehnice” sau de căţărare, poteca ce ţine muchia este extrem de frumoasă, mai ales când dăm de un strat subţire de zăpadă care schimbă întru totul aspectul stâncii.

Aflându-ne totuşi într-o zonă destul de expusă, chiar dacă nu abruptă, începem să simţim tăişul vântului – un element pare-se omniprezent în aceşti munţi, altfel caracterizaţi de o climă mai blândă, submediteraneană. Vântul însă are avantajele lui: sparge norii şi aduce şi la noi seninul pe care l-am văzut de dimineaţă deasupra Arjanei. Dintr-o dată, soarele străluceşte cu putere, iar neaua neumblată până să ajungem noi străluceşte în milioane de unghiuri şi faţete. Acele pinilor par acum pudrate cu pulbere de diamant, iar albastrul infinit se dizolvă în aerul rarefiat. Când păşim pe Vârful Şerban (1012 m) parcă suntem deja în altă lume faţă de cea lăsată în staţiune: acolo toamnă mohorâtă, aici iarnă celestă. Aproape de noi se vede bine Vârful Domogledul Mic (1099 m) la care ne grăbim să ajungem, apoi coborâm în şaua largă ce-l desparte de fratele lui mai vânjos, cu aspect de piramidă, Vârful Domogledul Mare (1105 m).

Aici ne oprim pentru a admira în voie priveliştile desfăşurate sub noi, mai ales că suntem în punctul cel mai înalt faţă de trei dintre cele patru zări. Doar spre nord privirea ni se loveşte de Vârful Şuşcu; altfel spre vest, peste Râul Cerna, admirăm culmile parţial pitite în nori ale Munţilor Cernei şi, mai departe, culmile line, ca nişte dealuri, ale Munţilor Almăjului, spre sud, până la Cazane, prelungiri muntoase şi Podişul Mehedinţi, care umple şi cea mai mare parte a vederii dinspre est, alături de primii Subcarpaţi ai Olteniei. În plus, în mai multe locuri de la sud la est se văd bucăţi strălucitoare din panglica Dunării. Ne adunăm la un loc pentru poza de grup, apoi îi dăm în jos pe triunghi roşu, mai întâi prin gol alpin, apoi pe panta abruptă a pădurii, spre în Poiana Muşuroane (935 m), până la care facem puţin peste jumătate de oră. Acolo, în foişorul de lângă micul canton de vânătoare şi având o frumoasă perspectivă spre cele două Domogleduri, ne oprim pentru masa de prânz, deşi a trecut ceva timp de la amiază.

Din poiană porneşte un traseu spre Balta Cerbului (triunghi roşu), dar noi ne continuăm drumul pe cruce roşie, mai întâi pe un forestier larg, apoi pe poteca ce se lasă în stânga, de-a lungul Văii Jelărău, prin pădurea luminoasă. După aproximativ o jumătate de oră ajungem la un alt foişor, unde Izvorul Jelărău este captat şi amenajat pentru drumeţii însetaţi; de lângă izvor, urmând triunghiul albastru, se poate cuceri Vârful Şuşcu. De aici panta coborâtoare se accentuează, pe măsură ce poteca se afundă în partea superioară a Cheilor Jelărăului, iar rădăcinile copacilor se caţără cum pot pe stâncile care ne străjuiesc acum paşii. În dreptul unui copac falnic, doborât de-a curmezişul în calea noastră (loc numai bun de odihnă şi regrupare), cheile se transformă într-un hăţiş abrupt, bolovănos şi încâlcit; de aceea, poteca încearcă o scurtă urcare, până la Crucea Albă pe la care am trecut mai devreme. Seria de fotografii şi maimuţăreli se reia, dar câţiva stropi de ploaie ce se transformă din când în când în fulgi ne fac să pornim repejor în jos, pe serpentinele urcate dimineaţă. Ieşim înapoi în şosea la ora 16:30 şi, la scurt timp după ce intrăm în staţiune, cei doi câini ne părăsesc (teferi şi nevătămaţi), ştiindu-şi probabil mai bine treburile.

Suntem cu toţii obosiţi, dar mai ales înfometaţi, aşa că ne îndreptăm cu râvnă spre localul unde au mâncat cei veniţi de ieri. Nouă, cei şaptesprezece participanţi la tură, ni se mai adaugă două grupuri de cunoscuţi, aşa că umplem restaurantul obişnuit să fie mai mult gol, aflându-se în partea de oraş a Băilor Herculane şi nu în staţiunea ceva mai animată. Mâncarea este foarte bună, iar preţurile sunt mici – ca idee, o masă de cincisprezece oameni care mănâncă şi beau pe săturate plăteşte undeva sub 450 de lei. Cu burţile bine puse la cale revenim la pensiune, unde încercăm să studiem traseul de a doua zi. Cartea lui Terchilă, ce se doreşte a fi una „tehnică” pentru Munţii Cernei-Mehedinţi, dezvăluie talentul artistic al autorului într-ale beletristicii, cu detalii demne de o descriere romanţată a unor munţi atemporali şi de oriunde. Numai ceea ce ne interesează pe noi nu găsim; în rest aflăm despre ciocănitoarea harnică, păianjenul străveziu, ferigile stropite cu rugină, melcul gelatinos şi scorpionul ce rămâne în extaz, cu un picioruş ridicat. Cred că până şi la mine pe blog, unde mi-am propus să-mi exteriorizez impresiile personale, apar mai multe detalii obiective şi folositoare...

Nu suntem chiar toţi extenuaţi, iar mersul de la restaurant la pensiune ne-a revigorat, aşa că o parte dintre noi decide să aducă excursiei o mică picanterie: bălăceală în apele termale pentru care Herculane e vestită de vreo două milenii. Zis şi făcut; înarmaţi cu costumele de baie, atent aşezate în rucsaci lângă parazăpezi, supramănuşi şi, eventual, cagule, ne prezentăm la „groapa” de lângă Hotel Roman. Aici există două bazine pătrate, cimentate, cu apă extrem de fierbinte, venită din măruntaiele unui fost vulcan, în care puţini rezistă mai mult de câteva minute. În aval de acestea se întinde „groapa” în sine, adică un spaţiu puţin adânc, îndiguit cu bolovani şi căptuşit cu pietriş, în care apa termală se întrepătrunde cu undele Cernei, foarte reci în această perioadă. Rezultatul este demenţial, ca urmare petrecem aici mai bine de o oră, ba întinşi în apă, ba ridicaţi pe pietre, în frigul proaspăt al nopţii, care ne redă suflarea şi ne ajută să nu ni se facă rău de la aburii sulfuroşi. Deasupra sclipesc câteva stele şi iese din nori şi luna, iar mai târziu asistăm la un scurt spectacol de artificii dat de cei care-şi sărbătoresc la hotel Ionii şi Ioanele. Reîntorşi la pensiune, prelungim discuţiile începute la bazin, dar acum apei plate îi ia loc vinul home-made adus de Petru. Abia pe la miezul nopţii ne hotărâm să tragem pe dreapta, îndemnaţi în special de ora matinală a trezirii de a doua zi.

Încă o dată, la ora 8 încercăm să ieşim pe porţile pensiunii ca apoi să traversăm cea mai mare parte din staţiune. De data aceasta traseul nostru vrea să parcurgă câteva cărări din Munţii Cernei, deci pe partea noastră stângă, şi se va transforma într-o frumoasă plimbare de duminică – singurul aspect din cartea lui Terchilă pe care-l vom regăsi printre noi; melcul, ciocănitoarea, păianjenul şi, din fericire, scorpionul vor lipsi la întâlnire şi chiar mă întreb cum de vom descoperi drumul fără ei. Ajunşi în cartierul Zăvoi în jur de ora 9, vedem cum se desprinde spre stânga un drum de căruţă, cu pantă mică, dar în evidentă urcare – acela este modul în care ajungem în Platoul Coronini (218 m), însoţiţi de marcajul punct galben pe care-l vom urma de acum înainte o bună bucată de vreme. În platou, pădurea se deschide larg, lăsând loc unei întinse poieni străbătute de drumul forestier de acces către cele câteva gospodării din deal şi livezile ce le înconjoară. Dacă privim în spate, spre Valea Cernei, ochii ni se opresc pe Peretele Şoimului, ce face ca masivul Domogled să pară inaccesibil.

Poteca ce iese din platou prin dreapta este clară şi bine marcată: de aici începe „traseul foişoarelor”, pe care-l vom urma o parte a zilei. Urcuşul prin pădure, în serpentine sau urmând vreo curbă de nivel, nu este greu şi, conform indicaţiilor de pe indicatoare, ajungem în scurtă vreme la Foişorul Verde. De aici, odată cu panta care se accentuează, poteca şerpuieşte mai strâns pe lângă arborii îmbrăcaţi în iederă şi ne aduce lângă stânca din care ţâşneşte Izvorul Munk, a cărui apă proaspătă şi deloc rece ne satură setea. În continuare poteca apare deseori plată, punctului galben i se adaugă triunghiul albastru şi, după ce trecem de Foişorul Galben, ajungem la Vârful Ciorici (413 m), unde pragul calcaros ne permite un tur al orizontului „suprimat” de vârfurile Şuşcu şi Hurcu ale Mehedinţilor. E loc de popas şi regrupare, dar şi de admirare a bazinului Cernei, care-şi dezvăluie tot mai mult cursul din amonte.

Aici se află şi bifurcaţia traseelor, punctul galben, pe care vom merge în următoarele cinci minute, fiind cel care o ia la vale, înapoi spre Herculane. Dar mai întâi opreşte la Grota cu Abur (375 m), o mică spărtură în stâncă pe care ţinem s-o vedem. Nu formaţiunea carstică este de interes, căci grota e într-atât de mică încât nici nu-i nevoie de frontale, ci aburii fierbinţi (52-56o C) de pucioasă care ne întâmpină la intrare, sulfuroşi şi ameţitori – la propriu. Nu zăbovim prea mult, ci urcăm la loc lângă stânca de calcar şi pornim hotărâţi în sus, pe triunghi albastru, într-un urcuş pronunţat de data aceasta. Înaintăm astfel destul de repede şi până în ora prânzului suntem la Foişorul Roşu de pe Vârful Elisabeta (629 m), alt punct de belvedere şi odihnă, unde punem mâna şi mâncăm câte ceva sau măcar bem un ceai fierbinte de la termos.

Cum ceasurile arată mai puţin decât ne-am fi aşteptat, cu toate opririle şi devierile de până acum, ne spunem că avem timp suficient să ajungem şi la obiectivul iniţial, pe care-l credeam compromis din cauza lipsei informaţiilor despre traseu şi a trenului de care depinde o parte dintre noi: Poiana cu Peri. Indicatorul de lângă foişor este însă optimist (şi realist, se va dovedi), aşa că ne continuăm urcuşul, iniţial tot susţinut, dar devenit apoi mai domol. Străbatem o mică şa, cu un adăpost de vânătoare în mijloc, unde observ cum populaţia de copaci se schimbă aproape fix pe muchie: în stânga avem tei cu scoarţa închisă la culoare, în dreapta fagi albicioşi, care luminează întreaga pădure. Şaua se opreşte în amfiteatrul de pădure pe care poteca îl traversează ca un brâu ascendent, prin dreapta, forţând un ultim urcuş până în creasta principală a Munţilor Cernei, marcată cu bandă roşie. Întâlnirea celor două trasee, al nostru şi cel de creastă, se realizează în Poiana cu Peri (768 m).

Facem un popas prelungit, în care admirăm orizontul deschis spre apus, pe care se profilează, scunzi şi timizi, Munţii Banatului, încadraţi de apele Timişului. Tot aici începe partea înaltă a crestei Cernei, pe jumătate împădurită, pe jumătate tivită cu pomi fructiferi, între care se întinde păşunea pârjolită. Intenţia noastră ar fi să urmăm muchia crestei până la gară, acolo unde banda roşie se termină; pensiunea nu-i departe, deci planul este fezabil. Asta până când ne dăm seama că marcajul apare, strategic, doar în partea de intersecţie a traseelor, ultimul întâlnit fiind vechi şi şters, apoi... nimic. Aşa că alegem soluţia inteligentă: coborâre pe Cracul Arendaşul, străbătut de o potecă bine conturată şi „asezonată” din plin de punctul galben. Cărarea este abruptă, acesta fiind de altfel traseul cel mai scurt de acces în Poiana cu Peri dinspre Herculane. Genunchii protestează, tremură şi pocnesc, dar până la urmă fac faţă. Ajungem la un loc de popas, cu o providenţială băncuţă şi o frumoasă belvedere asupra staţiunii; este locul de întâlnire cu traseul ce vine dinspre Izvorul Munk. De aici se coboară mult mai domol, uneori mergându-se pe curba de nivel plină de frunze şi grohotiş. Ajungem astfel la cursul de apă al Izvorului Coronini, pe care-l urmăm în aval şi ne regăsim lângă primele garduri din uluci ale livezilor. Până în drumul forestier ce străbate Platoul Coronini mai sunt câţiva paşi, iar ultima coborâre o facem pe o veche potecă, unde găsim, în sfârşit, un legendar punct roşu, mai şters decât vremea, înlocuit între timp de fratele său cel galben. Pe la orele 14 păşim pe treptele de ciment care încheie traseul şi ne aduc la strada principală a staţiunii.

Dacă unii sunt dornici de a-l vedea pe acel Hercule din bronz care păzeşte piaţa ce-i poartă numele, eu mă alătur grupului fomiştilor, în marş forţat către restaurant. Nu pot spune că mi-e extrem de foame, dar nu vreau să revăd, atât de repede după astă vară, degradarea avansată a superbelor clădiri ce umpleau în interbelic Băile Herculane, o adevărată perlă a turismului din vremea aceea. Masa, la o pizzerie din centru, este foarte bună şi mai mult decât îndestulătoare, plus că serviciile sunt prompte; aşa se face că avem suficient timp să ajungem înapoi la pensiune, să facem un duş rapid, să ne schimbăm, să aranjăm rucsacurile şi să plecăm spre gară mult mai devreme decât este necesar. Din fericire, trenul nu are întârziere şi iată-ne în drum spre casă în timp ce ploaia începe să cadă peste locurile vizitate cu câteva ore în urmă. O sincronizare perfectă, aş spune. Prea multe din drumul de întoarcere nu-mi amintesc, întrucât după ce apuc să admir strălucirile Dunării mă ia un somn teribil care mă ţine până pe la Videle. Aşa că ratez bârfa savuroasă de care sunt sigură că s-au apucat simpaticii mei colegi de tură.

Fotografii

  postat de jaxe13 in 2012-01-08 23:34 | Munte & Mare | Trackback 2 comentarii

Maramureş Ziua 7: Plecarea prin Viscri
     media: 0.00 din 0 voturi

În zori, după un mic dejun cât să ne ţină toată ziua, ne luăm cu mare părere de rău rămas bun de la primitoarele noastre gazde, cu promisiunea că vom reveni, nu neapărat de An Nou. Vacanţa este pe terminate, aşa că pornim fără prea mare tragere de inimă la drumul lung ce ne aşteaptă. Facem un scurt ocol pe la Mănăstirea Bârsana, de unde facem nişte ultime cumpărături de artizanat, pentru a dezechilibra total bugetele de familie, apoi o ţinem lungă spre Năsăud (înainte de care, deşi am vrea, nu oprim la Casa Memorială George Coşbuc), Bistriţa, Reghin, Târgu Mureş şi Sighişoara. La scurt timp după ce trecem de frumoasa cetate ne tot uităm după intrarea în localitatea Buneşti, unde vrem să ne întrerupem drumul pentru un scurt ocol.

Trecem mai întâi prin Bundorf, un sat sărăcăcios ale cărui case, aşa mici şi modeste, sunt fermecătoare, tocmai prin simplitatea lor, dublată de zugrăveala colorată a pereţilor neregulaţi – roşu, roz, verde, albastru, violet – o paletă largă, dar care nu răneşte privirea. Aşa înşirate pe liniile colinelor, par nişte cutii de chibrituri în care locuiesc pitici săraci, dar harnici. Mai departe, drumul extrem de prost ne poartă pe sub arbori înalţi, regulat înşiraţi pe margine, în coroana cărora s-a aciuat, parazit perfid, vâscul. N-am văzut niciodată vâsc altfel decât la piaţă, iar acum mă uimeşte abundenţa tufelor ce au invadat copacii trădaţi de frunziş.

Ajungem, în sfârşit, şi la obiectivul nostru: Viscri, sat săsesc desfăşurat la poalele celei mai pitoreşti biserici fortificate din Transilvania. Aici îmi dau seama că, uneori, lipsa şoselelor şi a asfaltului bun are avantajul păstrării unor locuri neatinse de comercialul izbitor. Chiar dacă la Viscri nu se ajunge uşor şi-i lipsesc, din fericire, marile hoteluri (eventual all-inclusive), restaurantele selecte şi luxul turistic ţipător, turiştii vin câteva mii anual – tocmai pentru aspectul rustic, liniştea rurală şi aspectul nealterat al unui sat arhaic. Nu degeaba Prinţul Charles de Wales, moştenitorul coroanei britanice, a înfiinţat Trustul Mihai Eminescu, ce a cumpărat şi renovat două proprietăţi saxone de aici, iar altora le-a conferit restaurări importante; această activitate se extinde şi asupra altor aşezări, precum Criţ, Meşendorf, Buneşti, Biertan, Cloaşterf, Floreşti, Laslea, Mălâncrav, Roandola, Nou Săsesc şi Alma Vii. La biserica-cetate răzbim cu greu, pe o uliţă abruptă şi nămoloasă. Poarta zidului exterior este deschisă, dar înăuntru nu-i nimeni care să ne dea drumul în cetatea propriu-zisă. Se pare că de data aceasta doar eu şi Paul suntem dornici de o vizită aprofundată (adică să căutăm ghidul de la casa 141), aşa că plecăm de aici doar cu imaginea dinafară a zidurilor; plus supărarea îndreptată către Matei, care ne-a dat doar să mirosim osul şi se justifică prin faptul că aşa vom fi tentaţi să revenim. Da, tentaţia există, dar ce te faci cu distanţa mare până aici?

În prag de seară, revenim la drumul principal, pe care ne vom chinui, din cauza camioanelor şi a ceţei , până la Braşov. După ce consultăm informaţiile de trafic, decidem să mergem totuşi prin Predeal şi nu prin Cheia, drumul fiind puţin mai scurt şi anunţându-se destul de liber. Ceaţa a dispărut între timp şi deasupra Bucegilor se ridică o lună strălucitoare şi îngheţată. După ceva negocieri, de la benzinăria din Braşov până la Bucureşti eu voi ocupa locul din dreapta şoferului, lângă Cristina, în timp ce Matei se mută lângă Paul, sticlele de palincă şi cutiile de bere. Astfel, Golf-ul Cristinei se metamorfozează într-un bar în care singura victimă e chiar proprietăreasa, lipsită de plăcerea fumatului. În spate se cântă, se povesteşte şi râde într-un mod destul de traumatizant pentru un necunoscător al celor două personaje vesele. În această notă se încheie excursia noastră în Maramureş, unde l-am întâmpinat pe încă nedezvăluitul 2012.

Fotografii

  postat de jaxe13 in 2012-01-03 22:49 | Asezari | Trackback 0 comentarii

Maramureş Ziua 6: Botiza şi Ieud
     media: 0.00 din 0 voturi

După o zi de odihnă la căldura pensiunii, iată-ne din nou pe drumuri, având însă de gând să ne menţinem în apropiere. Sperând că vom scurta timpul, o luăm pe drumul sinuos şi deteriorat care leagă Poienile Izei de Botiza, direct, fără a mai ajunge la bifurcaţia din Şieu. Nu ştiu cum se prezintă vara acest drum, cert e că acum maşinile trag din greu, iar şoferilor le trebuie toată îndemânarea să evite gropile şi să facă loc căruţei întâlnite. Chiar înainte de a intra în sat, vedem Mănăstirea Botiza, la care intrăm după ce vom fi căutat în zadar casa cu artizanat semnalată la prima intersecţie. Ctitorită acum zece ani, mănăstirea adăposteşte o mică obşte de maici în chiliile sale din lemn şi ziduri albe. Biserica, frumos pictată, este în totalitate din lemn, ducând mai departe tradiţia maramureşeană, cunoscută în toată lumea.

După aceste momente de reculegere, ne îndreptăm spre centrul Botizei unde, lângă cele două biserici (una lângă alta şi împrejmuite de cimitir: cea veche, din lemn, şi cea nouă, din zidărie – aşa cum am întâlnit în toate satele prin care am trecut) găsim atelierul de creaţie pus pe picioare de soţia preotului de aici, cea care ne va fi ghid în următoarele două ore. Atelierul este de fapt o casă din lemn adusă din Poienile Izei, desfăcută pe bucăţi şi reasamblată în Botiza, înconjurată de gard din nuiele şi păzită de o poartă sculptată, o troiţă şi tradiţionalul trunchi uscat de copac împodobit cu oale multicolore. Înăuntru este reconstituită camera „bună” a unei gospodării ţărăneşti, cu grinda ce o împarte în jumătate sacră cu masa lungă şi jumătatea ruşinoasă cu paturile, scaunele masive, pledurile ţesute, lada de zestre, ceramica pictată, ulcioarele primite de copii la botez ce-i vor urma şi în mormânt.

Cealaltă cameră de la parter este atelierul în sine, unde femeile din sat au învăţat de la coana preoteasă cum să păstreze tehnica fibrelor colorate natural şi să creeze propriile obiecte de artizanat, astfel încât tradiţia să nu moară. Acesta este un lucru dificil, în condiţiile în care tot mai mulţi săteni pleacă la muncă peste hotare, iar cât sunt acasă preferă să se ocupe de treburi mai aducătoare de bani, cel puţin la prima vedere. O parte dintre creaţiile atelierului şi alte moşteniri de familie ale sătencelor sunt expuse pentru vânzare, fapt ce ne antrenează latura noastră cheltuitoare. La mare preţ sunt scoarţele din lână, adevăraţi ambasadori culturali, în care sunt prezente toate simbolurile populare maramureşene: hora (a anotimpurilor sau a zilelor săptămânii), ţăranca, soarele, bradul, cumpăna, cerbul, poarta.

La etajul-mansardă, firea practică a doamnei Victoria Berbecar, care a dorit să profite cât mai mult de acoperişul înalt ce favorizează scurgerea apei, a transformat locul în pensiune de vară: patru camere mici şi intime, două băi, un hol luminos şi un balconaş pitoresc. Nu ştiu câţi clienţi are, dar sunt anumite perioade când toate locurile sunt ocupate, căci vin aici grupuri de străini (americani în special) în căutarea artei autentice maramureşene. După ce terminăm de văzut casa, „stăpâna” acesteia ne invită în propria locuinţă, la o cafea şi cozonac. Primul lucru care ne uimeşte de cum păşim în camera de zi sunt trei tablouri pe sticlă ce prezintă, în manieră naivă, scene din viaţa satului: o şezătoare, o horă şi o colindă – extrem de frumoase, cum rar am întâlnit. Aflăm apoi câte ceva din viaţa gazdei noastre, cum a venit aici acum treizeci şi şapte de ani din Bistriţa-Năsăud, cum i-a venit ideea trezirii din amorţeală a obiceiurilor casnice din partea locului într-o zonă ocolită de colectivizare, cum a colindat lumea cu atelierele sale de creaţie populară. Ne luăm rămas bun cu gândul sincer de a reveni pe timp de vară, când poate vom nimeri chiar în mijlocul unei acţiuni artistice.

Matei şi Cristina decid să se întoarcă, de data aceasta pe drumul lung, la pensiunea noastră, în timp ce noi, restul, dorim să mai vedem un mic muzeu popular. Este vorba despre Muzeul Etnografic al familiei Pleş din Ieud, sat în care ajungem revenind la drumul principal şi întorcându-ne spre Dragomireşti; prima vale pe dreapta este cea a Râului Ieud, însoţită de un alt drum capricios de ţară. Cu ajutorul indicatoarelor, din fericire suficient de dese, ajungem la o altă casa tradiţională, de data aceasta înconjurată de acareturi, unde ne întâmpină o femeie în vârstă şi bună cunoscătoare a tradiţiilor satului. De la ea aflăm, cu experimentare cu tot, despre toate etapele prelucrării cânepei: culesul, lăsatul în râu sub pietre, tocarea tulpinilor cu meliţa, pieptănatul în mai multe rânduri pentru a obţine, în funcţie de gradul de fineţe al firelor, material pentru aşternuturi, cămăşi sau saci, torsul cu fusul şi suveica, ţesutul la război cu tot felul de modele. Legat de război este pătuţul copilului, ce se leagănă în ritmul pedalelor maşinăriei de ţesut – „aşa mi-am crescut eu copiii”, ne spune mândră doamna Pleş. În afară de tot ce ţine de cânepă, căsuţa este aranjată aşa cum era cândva cea a unui ţăran gospodar: tot felul de unelte, uscător pentru haine, sobă bine chituită, scoarţe călduroase, dar nu lipsesc nici obiectele de decor, inclusiv cutia cu scrisori vechi de o sută de ani.

Cu noi cumpărături în sacoşă, ne îndreptăm paşii către biserica din Ieud (cea „din deal”, căci există, tot aici, şi biserica „din vale”), pe care o găsim înconjurată de cruci din lemn incrustat şi, din păcate, închisă. Regretul este cu atât mai mare cu cât această biserică, datând din secolul al XVII-lea, este considerată una dintre cele mai frumoase din Maramureş, înscrisă ca şi surata sa de din vale în lista protejată UNESCO. Datând de la începutul secolului al XVIII-lea, micul lăcaş de cult a adăpostit una dintre cele mai vechi scrieri în limba română, „Codicele de la Ieud”, iar despre pictura interioară se spune că ar fi cea mai elaborată a zonei. Preotul este însă plecat cu crucea prin case şi nu are cine da jos lacătul masiv...

Cam aşa s-a desfăşurat periplul nostru în Maramureş, ca să nu mai pomenesc ultima seară în care noi, cei care nu conducem mâine, încercăm s-o lungim; sau s-o facem lată, cam tot aia. Regretele iminentei plecări se sting în palincă şi afinată, unde mai pui o sarma sau o clătită.

Fotografii

  postat de jaxe13 in 2012-01-02 22:29 | Asezari | Trackback 0 comentarii

Maramureş Ziua 5: De Anul Nou
     media: 0.00 din 0 voturi

Trezirea se face anevoie, mai ales când am tot patul la dispoziţie. Fiind şi duminică, şi Sfântul Vasile, Paul a plecat devreme la biserică, însoţit de Matei şi Cristina lui. Până la urmă reuşesc şi eu să mă mobilizez, ficatul suprasolicitat de sarmalele de anul trecut îmi spune să sar peste micul dejun, aşa că o iau la pas prin sat. Un tataie îmi propune o mică afacere şi este dezamăgit că nu vreau să-i cumpăr câinele (un motan roşu-tărcat), pe motiv că latră prea mult, aşa că-mi indică greşit drumul spre biserică de mă trezesc pe nişte coclauri neumblate. Mă dumiresc totuşi la timp şi revin în vatra satului, unde slujba tocmai se termină şi lumea începe să iasă. Aşa cum ne spuseseră şi gazdele, toţi sătenii sunt îmbrăcaţi în straie tradiţionale, iar cei care nu au un costum întreg tot vin cu ceva – o fustă sau o basma înflorată, o cămeşă scrobită, un cojoc miţos, o pălărie mândră.

Acum se slujeşte în biserica nouă şi mare, în care încape soborul numeros. Alături însă se află o bijuterie arhitectonică, Biserica Sfânta Parascheva, ridicată în Poienile Izei la începutul secolului al XVII-lea şi trecută în patrimoniul UNESCO. La insistenţele noastre, preotul trimite pe cineva cu cheia, astfel că zăvorul se dă în lături şi ne lasă să pătrundem în micuţul lăcaş din lemn. Sprijinit pe piloni uriaşi din lemn, edificiul şi-a păstrat aproape intactă pictura în care arta bisericească se îmbină cu motivele florale populare. Secretul acestei conservări a icoanelor murale, în ciuda timpului şi a fumului tămâii, pare să fie seul de pe miţoasele moroşenilor, întins involuntar pe pereţi în timpul slujbelor. Oricare ar fi adevărul, interiorul bisericii de lemn din Poienile Izei este de o frumuseţe răpitoare, aşa că dacă aveţi drum pe acolo căutaţi-l pe preot şi rugaţi-l să vă dea drumul prin această frumoasă poartă spre trecut şi tradiţie, în „civilizaţia lemnului”.

După-amiaza zilei se topeşte în moleşeală, doar eu îmi iau inima în dinţi şi fac ceva ce-mi propusesem iniţial să fac zilnic: să alerg. Mă echipez şi o iau în sus pe strada principală al cărei asfalt se termină destul de repede. E prima dată când alerg la deal şi, mai mult prin zăpadă; din fericire nu alunec, iar aerul răcoros îmi umple complet plămânii. Îmi place teribil şi, chiar dacă ştiu că nu voi rezista la fel de mult ca acasă, în parc, efortul susţinut, în rampă, compensează distanţa mai scurtă. Astfel se face că ies din sat, în timp ce drumul de căruţă continuă să urce pe deasupra văii Pârâului Şieuţ, printre livezi şi fâneţe acoperite de un strat subţire de nea, ce străluceşte acum în soare, reflectând parcă albastrul cerului şi norii irizaţi. Cât de rău îmi pare că n-am şi acum cu mine aparatul de fotografiat cu care aş fi putut surprinde, măcar într-o măsură infimă, liniştea aceste pustietăţi netulburate.

În timpul mesei de prânz aflăm de la nea Mihai despre una dintre cele mai spinoase probleme ale zonei, acutizată anul acesta: lipsa apei potabile. Cu investiţii considerabile, familia Petreuş şi-a construit pentru pensiune propriul bazin, cu hidrofor cu tot, pentru necesităţile extinse ale unui astfel de loc de cazare. În restul satului însă cea mai des întâlnită este situaţia grupurilor de patru-cinci familii care s-au strâns în jurul unui izvor, cum-necum, captat, pentru amenajarea căruia au avut de plătit destul de mult (şi mai mult dacă sursa de apă se afla pe pământul altcuiva); când bazinul se goleşte, cel în nevoie de apă trebuie să umble în toiul nopţii pe la toate familiile dintr-un grup si să obţină aprobarea tuturor pentru un furtun de apă. Cică s-ar fi atras nişte fonduri pentru rezolvarea problemelor, dar nu se ştie cum se face că au ajuns numai pentru mai-marii comunei.

După ce mâncăm pe săturate, reuşesc să-i mobilizez pe Paul, Mihai şi Cristina pentru puţină mişcare pe plaiurile dimprejur şi, la indicaţiile gazdei, pornim prin zăpada subţire spre vârful Dealului Scărişoarei. Drumeagul mocirlos ne aduce lângă o stână, unde ciobanul ne întreabă de unde suntem – din Bucureşti îi răspundem. Se pare că acest răspuns nu-i suficient, trebuie să detaliem: sectorul. Asta pentru că şi badea are un fecior în capitală, „fugit” de munca grea de la oi căci, după cum spune tată-său, dacă-l pune să îngrijească de ele pute, doar când e carnea în tigaie miroase. De lângă stâna păzită de ciobăneşti imenşi o luăm de-a dreptul prin pâlcul rar de pădure până când ieşim în livezile acum pustii. Urmele de căruţă şi potecile de vară sunt acum amestecate cu dâmburile, gropile şi arbuştii, aşa că deseori alunecăm pe zăpadă sau ne agăţăm în câte un măceş. Astfel ieşim la un drum care nu ştim de unde vine, dar pare a merge spre vârful dealului. Cum însă este deja târzior şi amurgul a început deja să se lase, ne oprim o vreme aici pentru a admira dealurile din zona Vişeului, care se prelungesc spre Munţii Maramureşului, apoi o luăm încet la vale, ocolind de data aceasta pădurea.

„Aventura” primei zile din an nu se termină însă acum, căci Paul a fost aţâţat de ceea ce a aflat de dimineaţă: la căminul cultural are loc, conform tradiţiei, Vifleimul. Acest obicei reprezintă de fapt scena Naşterii Domnului transpusă în teatru popular. Timp de aproape patruzeci de minute, în faţa noastră se perindă Fecioara, Iosif, cei trei magi, îngeri, păstori, Irod şi soldaţi romani, dar şi personaje care nu se întâlnesc în Biblie, dar au fost adăugate de autori anonimi: draci înzorzonaţi care, împreună cu moartea, îl înconjoară pe Irod, precum şi un bătrân baci acoperit în întregime de blănuri, care ţine loc de măscărici. Versurile recitate băieţii aflaţi pe scenă sunt interludii între colindele sărbătorilor de iarnă, iar spectacolul este întregit de sunetul tălăngilor, săbiilor şi ghioagelor ciobăneşti. Deşi am fost reticentă iniţial, trebuie să recunosc faptul că acest moment folcloric, specific acestui loc, mi-a plăcut foarte mult, mai ales că excursia n-ar fi fost completă fără câteva mostre de obiceiuri de iarnă de aici.

Fotografii

  postat de jaxe13 in 2012-01-01 23:12 | Asezari | Trackback 0 comentarii

Maramureş Ziua 4: Rohia si Ruoaia
     media: 0.00 din 0 voturi

Iată-ne în ajun de an nou. Seara ni se promite o masă îmbelşugată (de parcă nu aşa ar fi fost până acum!), cu bucate alese şi ceteraşi. Asta înseamnă că, dacă avem în plan ceva plimbări, trebuie să fim harnici şi să ne întoarcem cât de cât devreme. Şi, cum avem de gând să ajungem la Rohia, ne aruncăm asupra micului dejun ca nişte lupi înfometaţi, apoi îi dăm bătaie spre Cavnic, pe nişte drumuri de nu ştim dacă le vom dovedi sau nu. După câteva bâjbâieli şi reduceri de viteză din cauza drumului prost care ne obligă parcă să admirăm mai pe îndelete frumosul peisaj montan, ajungem în Târgu Lăpuş, de unde până la Rohia mai sunt câţiva kilometri. Parcurgem câteva serpentine, dintre care ne apar două căprioare, şi ajungem la poarta Mănăstirii Rohia, cea la care s-a retras în monahism Nicoale Steinhardt, după ieşirea din detenţie politică.

Lăcaşul de cult, iniţial schit cu hramul Sfintei Ana, a fost construit la începutul secolului XX pe un pinten stâncos al Dealului Viei de către preotul Nicolae Gherman, în urma morţii fiicei sale, Anuţa. Odată cu extinderea liniilor de tensiune şi construirea drumului de acces, aşezământul s-a extins la dimensiunile unei mănăstiri, care timp îndelungat a fost singura din Maramureş, din obştea sa plecând apoi călugări spre altele nou înfiinţate. De cum intri pe poarta maramureşeană, te regăseşti într-o cetate bine apărată de pantele abrupte ale dealului, cu clădiri dispuse ca un amfiteatru în jurul bisericii noi. Aceasta are doar exteriorul terminat şi finisat şi înglobează elemente arhitectonice din mai multe regiuni ale ţării, într-o uimitoare armonie: turlă înaltă şi zveltă ca a bisericilor din Maramureş, pridvor brâncovenesc şi cupolă cu elemente moldoveneşti. Fiind ridicată pe locul fostei bisericuţe (desfăcută în bucăţele refolosibile), a înglobat în propriile ziduri materialele iniţiale precum şi o încărcătură spirituală de şapte decenii. Alături de zidurile semeţe se găseşte altarul de vară, tot în stil maramureşean şi străjuit de o acvilă de bronz, de la care se ţin slujbele pe timpul verii, când locul obişnuit devine neîncăpător.

Până când noua biserică va fi gata, slujbele se ţin în paraclisul din demisol, acolo unde au fost mutate iconostasul şi icoanele vechi, alături de câteva picturi pe sticlă de curând primite. Micul spaţiu de sub bolţile întunecoase are un farmec aparte, adevărat loc de rugăciune şi meditaţie în care liniştea şi semiobscuritatea se împletesc într-o trăire personală. Totul este intim, modest, tihnit şi mistic, iar dacă s-ar aşeza pe băncuţe sfinţii demult dispăruţi acesta ar părea un lucru firesc. Deosebit de frumos este iconostasul sculptat în lemn cu scene biblice şi obiceiuri bisericeşti (maslu, împărtăşanie, botez, cununie, hirotonisire şi spovedanie), care încastrează picturi aurite. În spatele rândurilor de scaune, într-una din firide, se află o icoană a Maicii Domnului, făcătoare de minuni, pictată în Athos de călugărul Nicanor.

Dând ocol mănăstirii, trecem prin spatele Casei Albe, ce adăposteşte chiliile şi birourile administrative; în imediata apropiere admirăm, într-un ţarc ocrotitor, menajeria de porumbei imperiali, păuni şi fazani care ne privesc cu superioară indiferenţă. În coasta dealului se zăreşte Colţul Maramureşean, alcătuit dintr-o biserică-muzeu şi o casă, ambele din lemn si cu o arhitectură ce păstrează tradiţia din acest cotlon al ţării, atât de frumos, dar atât de aproape de pierderea identităţii culturale.

Aici ne oprim, în aşteptarea unui călugăr care să ne deschidă uşa unei chilii cu adevărat speciale: Casa Poetului, cea în care a trăit, sub straie călugăreşti, Nicu-Aurelian Steinhardt – monahul Nicolae. Condamnat în lotul Pillat-Noica pentru că nu a depus mărturie împotriva lui Constantin Noica, trecut prin Jilava (unde, evreu fiind, alege botezul ortodox), Gherla şi Aiud, eliberat în 1964 şi profund marcat de moartea tatălui său, autorul Jurnalului fericirii şi-a căutat o mănăstire la care să se retragă; aceasta s-a dovedit a fi Rohia, unde a rămas din 1979, mai întâi ca bibliotecar, apoi ca monah, până la sfârşitul vieţii, în 1989. La mormântul simplu, din micul cimitir al mănăstirii, ne vom opri câte clipe la plecare. Chilia este şi astăzi păstrată astfel încât să amintească de personalitatea scriitorului-călugăr, atât sub aspect bisericesc, cât şi laic. Rafturile cu cărţi, fotografiile de familie, obiectele personale, potcapul şi bastonul, biroul şi patul au rămas la locul lor, doar pereţilor li s-au adăugat portrete ale fostului locatar.

Vizita nu ar fi completă dacă nu am vedea şi „prelungirea” acestei chilii, biblioteca din Casa cu Paraclis, aflată vizavi de biserica nouă. Organizarea după modelul marilor biblioteci publice reprezintă munca titanică a eruditului monah Nicolae. Peste patruzeci de mii de cărţi şi reviste atârnă greu pe rafturile de lemn, minuţios inventariate şi fişate. În afară de domeniul teologic, evident preponderent, literatura profană este bine reprezentată şi ea, acoperind vaste domenii precum istorie, geografie, ştiinţe, psihologie, medicină, pedagogie, etnografie, muzică, filosofie, critică, eseistică, drept, economie, memoralistică şi, bineînţeles, beletristică română şi universală. Lucrările sunt în special în limba română, dar şi în germană, maghiară, franceză, engleză şi neogreacă. Iată comoara culturală care sălăşluieşte la Mănăstirea Rohia. Acestei moşteniri i se va adăuga în câţiva ani un centru cultural, aflat deja în construcţie.

Reîntorşi în maşini, străbatem o parte din Ţara Lăpuşului, la limita dintre dealuri şi podiş, pe un drum când şerpuitor, când drept ca în palmă. În satele înşirate de-a lungul lui apar adesea casele ce aparţin unui alt stil ardelenesc: cele mai multe mici, din lemn sau cărămidă, tencuite în nuanţe de albastru, violet şi verde, cu contur alb la colţuri şi ferestre încadrate de scânduri închise la culoare. Zugrăveala este suficient de intensă cât să înveselească peisajul hibernal, dar nu într-atât cât să ţipe către ochii drumeţilor, şi aşa obosiţi de vilele stridente de pretutindeni. Mai ales în Lăpuş, sunt mult mai multe case care respectă tradiţia decât în zona în care avem noi gazda.

Când ieşim din mica localitate, un drum de care se desprinde din şosea spre dreapta, după cum ne spune şi indicatorul: Mănăstirea Ruoaia 2 km. Doar jumătate o parcurgem cu maşinile, apoi gropile tot mai mari şi pline de gheaţă ne scot la puţină mişcare. Valea străjuită de dealuri ninse pare părăsită, doar din când în când mai apare câte o casă tăcută sau o troiţă solitară. Dintr-odată însă locul se deschide şi apar zidurile noi, extrem de frumoase, ale mănăstirii construite la mijlocul anilor ’90. Nu am fi ajuns aici dacă nu ne-ar fi îndemnat nea Mihai, gazda noastră; motivul este simplu: cele două maici, surorile care au întemeiat obştea, provin din Poienile Izei şi îi sunt verişoare.

Ansamblul urmăreşte liniile clasice maramureşene, înlocuind însă lemnul cu zidăria în bej şi alb; numai biserica, înălţată pe o colină mică, este în totalitate din lemn frumos pictat şi îmbinat aşa cum cere tradiţia. În jurul ei, chiliile, altarul de vară şi turnul porţii respiră un aer proaspăt şi o eleganţă aristocratică. Aşa retrasă între dealuri, departe de civilizaţie, micuţa aşezare pare o curte boierească în care domniţele sunt ferite de priviri indiscrete. Totuşi, se pare că nu suntem singurii care ne aventurăm până în acest colţ uitat de lume, căci iată că intră pe poartă un grup de tineri: pluguşorul, cu bice, buhai şi strigători se înfăţişează stareţei pentru a ura un an nou îmbelşugat. Încercând să nu deranjăm, urmărim spectacolul tinerilor vlăjgani îmbrăcaţi în straie populare, cu brâie late şi cuşme îmblănite. La sfârşit, călugăriţele aduc pită fierbinte, proaspăt scoasă din cuptor, din care ne împart şi nouă în egală măsură. În timp ce ieşim din curtea mănăstirii, sorbim cu nesaţ aburii parfumaţi ce acompaniază gustul neîntrecut al pâinii de casă. Mestecând de zor, trecem pe lângă caii mândrii ai „plugarilor” colindători şi zorim spre maşini.

Drumul spre Poienile Izei ni se pare tot mai lung pe măsură ce se lasă întunericul; harta ne arată ea şi variante mai scurte, dar am aflat între timp că, din cauza zăpezii şi a proastei întreţineri, au devenit impracticabile. Şi unde pui că imediat după Cavnic intrăm într-o ceaţă de s-o tai cu cuţitul – Sleepy Hollow ar fi putut fi turnat fără grijă aici. Nu ne mai arde de nicio pârtie şi de nicio mină din zonă, ci ne concentrăm asupra serpentinelor, devenite brusc dubioase, care ţin până în Ocna Şugatag. Aici, ceaţa se ridică dintr-o dată şi cerul apare deasupra senin, ca şi cum n-ar şti nimic despre norul dens din care tocmai am ieşit. Îi dăm deci zor spre pensiune căci n-am vrea să ne prindă Revelionul pe drum, mai ales că tanti Ileana a sunat deja după noi, neştiind de ce nu mai ajungem.

Iată-ne, în sfârşit, la pensiune. Mâncăm repede de seară ca să lăsăm sala de mese liberă pentru pregătiri. Reveniţi în camerele calde, încercăm să ne ascundem oboseala pe unde putem şi să fim în formă maximă pentru petrecere. Eu îmi pun cu oarecare stânjeneală rochia, bijuteriile, pantofii cu toc şi şalul, căci abia pe drum am aflat că voi fi singura în ţinută de gală. Şi eu care eram convinsă că cele două Cristine se vor întrece pe sine în arta gătitului şi n-am vrut să mă las mai prejos... Eh, asta este, voi fi ca un elefant în magazinul de porţelanuri...

În preajma ceasurilor 20, ne prezentăm la masă, nerăbdători să vedem una dintre atracţiile majore ale sejurului: ceteraşii! O pereche îmbrăcată în splendide straie populare, el cu vioara, ea cu ritmul chitarei şi vocea, ne încântă mai bine de jumătate de oră cu cântece ale locului, atât de frumoase şi atât de fireşti în atmosfera casei de lemn. Singurul regret se îndreaptă spre amânarea plimbării cu sania trasă de cai, rămasă la locul ei până când va fi cu adevărat zăpadă... Restul nopţii se înscrie în tonul specific Revelionului: multă mâncare şi băutură, program imbecil şi imbecilizant la televizorul pe care vecinii de pensiune ţin să-l aibă pornit, muzica de la DJ Paul (şi aici avem ceva discuţii), artificii de la pensiunea alăturată şi pocnitori la cumpăna dintre ani, ciocniri de sticle şi pahare, Happy New Year de la ABBA şi tras mâţa de coadă până pe la orele 3. Mai mult nu ne-a ţinut, cu atâta palincă şi afinată. Bine ne-ai găsit, 2012!

Fotografii

  postat de jaxe13 in 2011-12-31 23:50 | Asezari | Trackback 0 comentarii

Maramureş Ziua 3: Săpânţa si Bârsana
     media: 0.00 din 0 voturi

Suntem hotărâţi ca azi să fim mai vrednici, aşa că îndemnăm cafeaua să-şi facă efectul şi plecăm în trombă spre Săpânţa. Cum Sighetu Marmaţiei nu are o centură ocolitoare, ne strecurăm cu greu pe străzile cu sens unic ce străbat oraşul, dar avem ocazia de a-i observa mai bine centrul frumuşel şi îngrijit. Odată ieşiţi însoţim Râul Tisa şi mergem relativ paralel cu graniţa româno-ucraineană aflată la numai câţiva kilometri până când intrăm în Săpânţa. Aici ne orientăm uşor cu ajutorul indicatoarelor dese şi în scurt timp parcăm pe una dintre uliţele care încadrează Cimitirul Vesel. Primele cruci au fost sculptate în jurul anului 1935, când întemeietorul cimitirului, artistul popular Stan Ion Pătraş, a pus bazele acestui loc unic în lume unde imaginea sumbră a morţii este îndulcită de culorile vii şi epitafurile în versuri. Chiar pe crucea mare de la intrare apare o caricatură a morţii, însoţită de versurile: Eu sunt mai tare ca tine / Uităte bine creştine / Că eu sunt urâtă moarte / Pe rând voi duce pe toate.

Nu ştiu dacă în acest muzeu în aer liber se fac în continuare înmormântări, dar faptul că cele mai noi cruci pe care le-am reperat eu sunt din 2008 şi că biserica este în proces de renovare îmi spune că tradiţia crucilor vopsite în „albastru de Săpânţa” şi decorate cu motive populare nu s-a sfârşit. Lemnul de stejar sculptat prezintă o scenă din viaţa celui care se odihneşte dedesubt sau modul în care acesta a murit, în timp ce versurile în stil popular spun câte ceva despre personalitatea săteanului; sunt şi cruci la care una dintre feţe spune povestea vieţii, iar cealaltă a morţii. Nu puţine sunt epitafurile care surprind aspecte amuzante, ca într-un haz de necaz în faţa morţii. Rimele sunt mai mult sau mai puţin potrivite, însă un element care ajută poeziei populare este folosirea formei „ai” în loc de „ani” pe cele mai multe dintre cruci.

Principala „atracţie” a cimitirului, spre care indică şi câteva săgeţi, este „crucea cu soacra”: Sub această cruce grea / Zace biata soacra mea / Trei zile de mai trăia / Zăceam eu şi cetea ea / Voi care treceţi pe aici / Încercaţi să no treziţi / Că acasă dacă vine / Iarăi cu gura pă mine / Da aşa eu moi purta / Că-napoi na înturna / Cei care citiţi aici / Ca mine să nu păţiţi / Soacră bună vă găsiţi / Cu ea bine să trăiţi.

În imediata apropiere se află locul de veci al fondatorului, unde nu doar crucea este pictată şi înflorată, ci şi restul mormântului; epitaful său spune aşa: De cu tînăr copilaş / Io am fost Stan Ion Pătraş / Să mă ascultaţ oameni buni / Ce voi spune nus minciuni / Cîte zile am trăit / Rău la nime nam dorit, / Dar bine cît am putut / Orişicine mia cerut / Vai săracă lumea mea / Că greu am trăitîin ea. Voi enumera mai jos alte versificaţii, care mi-au părut că redau cât mai bine spiritul acestui loc deosebit, în care arta şi înţelepciunea populară se îmbină cu umorul şi speranţa vieţii de apoi, iar moartea nu este văzută ca tragedia finală.

Frunză verde de brăduţ / Ios Ionu lui Todiuţ / De cu mic am purtat struţ / Şiam pus struţ la pălărie / Să joc cu femei de omenie / Ca să nu mă fac de ruşine / Am jucat femei alese / Care au fost jupînese / Şi jucam păste uiagă / Cînd mio fost lumea mai dragă / La Bucureşti cînd am plecat / Locu întîi pe ţară am luat / Şi mam dus şi lam lăsat

Vai eu rău mă odihnesc / Saliuc Ion mă numesc / La grădina în belmeazău / De oi am socotit eu / Nea vent on unguri rău / Nea puşcat în capul meu / Capul de trup la tăiat / Şi aşa mau îngropat / Fie în veci blastămat

Ţuica e curat venin / Ea aduce plâns şi chin / Că şi mie mi-o adus / Moartea sub picior m-o pus / Cui îi place ţuica bine / Va păţi aşa ca mine / Că eu ţuica am iubit / Cu ea-n mână am murit

Aici eu mă odihnesc / Şi Popo Ion mă numesc / Avutam viaţă grea / Cu greutăţi multe în ea / Cam fost copil de cheabur / Şi statul o fost cam dur / Că regimul din trecut / Mio luat tot ce am avut / Tata meu so năcăjit / De aceia a murit / Dumnezău mio ajutat / Că o şcoală am învăţat / Şi din nou mam apucat / Rândul să mil ţin în sat

Frunză verde-a nucului / Am fo Ionu Pieptului / Ca barman eu am lucrat / Şi palincă am măsurat / Şi le-am pus la clienţi ce-au vrut / Că şi mie mi-o plăcut / Şi-o fost bună meserie / Numai că n-o fost de mine / Şi m-am dus fără de vreme / Unde toţi ca mine-ţi mere / De nimeni n-am ascultat / Şi din viaţă mi-am scurtat / Că ocnaş am fost n-am fost mut / Dar tânăr m-am dus în lut

Figurez aici şi eu / Pop Ion Ileş bărbatul tău / Că de când m-a rădicat / Înapoi n-am înturnat / Nu ştiţi unde-s îngropat / Politic m-a condamnat / Ca să nu văd al meu sat / De acasă când m-a luat / Trei copii mici am lăsat / S-a însurat s-a măritat / Pe mine tot m-a aşteptat

Frumoasa tradiţie a crucilor sculptate şi pictate, fiecare cu povestea ei, face din Cimitirul Vesel de la Săpânţa un loc ce nu trebuie să lipsească din niciun itinerariu în Maramureş. Ce-i drept, mi-a luat mult să ajung în acest capăt de ţară – sau, cum spun cârcotaşii, unde se-agaţă harta-n cui – dar am speranţa că nu numai că voi profita acum din plin, dar şi că voi reveni într-un circuit mai amplu. Cu siguranţă, Săpânţa se va regăsi şi în acela.

Pe drumul de întoarcere mai avem o oprire – din păcate una singură, căci atât ne permite ziua scurtă de iarnă. Dorim să vizităm Mănăstirea Bârsana, de lângă satul cu acelaşi nume, pe Valea Izei. Frumosul aşezământ monahal, ce se mândreşte cu o superbă arhitectură maramureşeană, a fost reînfiinţat în 1993 pe locul vechii mănăstiri a cărei avere a fost confiscată de Imperiul Habsburgic la sfârşitul secolului al XVIII-lea; la desfiinţarea vechii stăreţii, biserica a fost mutată în vatra satului, unde se află şi astăzi. Liniile care modelează lemnul, stilul unitar şi tradiţional ce încântă ochiul, armonia formelor clădirilor şi grădinii fac din complexul mănăstiresc o adevărată oază de autenticitate maramureşeană. De cum treci pe sub poarta-clopotniţă, ochii îţi sunt încântaţi de clădirile zvelte, construite pe trepte terasate şi unite prin alei pietruite. De la primii paşi îmi doresc să revăd mănăstirea vara, sub cerul senin şi cu florile larg deschise.

Prima clădire în care intrăm este muzeul în care vechi icoane ne privesc tăcute din negura vremii. La parter se află o catapeteasmă deosebit de frumoasă, primul cat reconstituie interiorul unei case ţărăneşti maramureşene, în timp ce ultimul nivel, la care se ajunge pe o scară în spirală, este de fapt o mică expoziţie cu vânzare: icoane pe sticlă, opincuţe din piele, cruci sculptate şi traiste din lână. După o scurtă plimbare pe aleile curţii, intrăm în biserică – sau, mai bine zis, în prima biserică, cea de jos, singura terminată. Spaţiul este mic, lipsit de podoabe, cu altarul întrezărindu-se prin porţile din lemn sculptat. Deasupra, în aceeaşi clădire, se înalţă a doua biserică, neterminată încă. Aici ne reamintim că suntem în Maramureş, ţinutul bisericilor din lemn, cu turlă înaltă şi acoperiş din şiţă. Chiar dacă va mai dura un timp până va fi gata, pictura din interior este ceva într-adevăr deosebit, cu fundal alb, luminos, şi culori vii, icoane şi scene biblice despărţite prin brâie populare, modele florale ce completează geometria sculpturii, cărora li se adaugă scara melcată spre clopotniţă şi candelabrele încrustate. Înscrisurile sunt în română, dar cu litere chirilice, acest alfabet, mai potrivit decât cel latin, dovedind-se parte integrantă a stilului. În mod cert, mănăstirea de maici de la Bârsana demonstrează că noile lăcaşuri de cult pot fi şi altfel decât strict funcţionale şi că modernitate şi arta nu trebuie să se duşmănească.

Fotografii

  postat de jaxe13 in 2011-12-30 21:56 | Asezari | Trackback 0 comentarii

pagina urmatoare >>


   
 
 
Powered by www.ablog.ro
X