mad

Urcându-mă în rapidul din Gara de Nord, am în minte cuvintele maică-mii: când a fost ea, în tinereţe, în Timişoara, a descoperit că acest oraş nu avea mahalale, în ciuda numelui Mehala pe care unul dintre cartiere îl purta. Oraşul fără mahala, aşa mi l-a descris. Adăugând sintagma „mica Vienă” prin care mai mulţi călătorii ai vremii l-au descris, ştiu că sunt multe de văzut pe cele două maluri ale Begăi.

Primele urme de aşezări în Timişoara datează din neolitic, cu 6000 de ani în urmă; de asemenea, epoca bronzului şi epoca fierului aduc vestigii numeroase şi importante, care demonstrează o activitate intensă în perimetrul oraşului de astăzi. Prima atestare documentară a localităţii provine de la începutul secolului XIII şi o include în comitatul Timiş, o unitate administrativ teritorială a regatului ungar. Teritoriul cunoscut mai târziu ca Banat, cu centrul administrativ în „Urbis Morisena” (apoi Cenad), fusese cucerit de către maghiari în jurul anului 1030 şi încorporat în regatul ungar.

Fiind aşezată într-un punct strategic, de unde putea fi controlată o mare parte a Câmpiei Banatului, Timişoara, ca şi funcţia de comite de Timiş, devine din ce în ce mai importantă. Oraşul primeşte un impuls deosebit în timpul domniei regelui Carol Robert de Anjou, care în urma vizitei sale din 1307 ordonă construirea aici a unui palat regal şi ulterior mută capitala Ungariei la Timişoara. Numirea lui Iancu de Hunedoara în funcţia de comite de Timiş, în 1440, marchează un capitol aparte din istoria Timişoarei. Iancu de Hunedoara este cunoscut în întreaga regiune pentru reputata victorie de la Belgrad asupra otomanilor, fiind considerat în acea vreme apărător al creştinătăţii. El transformă oraşul într-o tabără militară permanentă şi în domiciliul său, iar cetatea rămâne în posesia Corvineştilor până în 1490.

Un episod aparte din istoria Timişoarei îl reprezintă asediul cetăţii de către oastea ţăranilor răsculaţi condusă de Gheorghe Doja. Armatele răsculate, formate din iobagi români şi unguri, au câteva victorii împotriva armatelor nobilimii, dar sunt înfrânte lângă Timişoara de comitele Ioan Zapolya. În la jumătatea secolul XVI, o armată otomană de 160.000 de oameni sub comanda lui Ahmed–Paşa atacă şi cucereşte cetatea, apărată de 2310 militari, transformând-o în capitală de vilayet otoman. În castelul din cetate se instalează un guvernator denumit "vali" sau " beilerbei" şi pentru aproape 200 de ani Timişoara se află sub dominaţie otomană, fiind sub control direct al sultanului şi având un statut special, ca cel al oraşelor Belgrad sau Buda. Cetatea cunoaşte importante schimbări: bisericile sunt transformate în moschei, numeroşi musulmani se stabilesc aici, fortăreaţa se preschimbă în baza necesităţilor strategice otomane. Cu toate acestea, ocupaţia turcească este cunoscută drept o perioadă de relativă pace, Timişoara fiind folosită de turci mai ales ca punct strategic de plecare pentru campaniile militare la nord-vest.

După repetate tentative, Eugeniu de Savoia cucereşte cetatea în la începutul secolului XVIII, deschizând calea dominaţiei austro-ungare timp de mai mult de 200 de ani. Pentru Timişoara, această epocă reprezintă o perioadă de înflorire, sub aspect economic şi demografic, fiind primul oraş al monarhiei cu străzile iluminate cu lămpi, apoi cu gaz şi ulterior primul oraş din Europa continentală ce pune la punct iluminatul electric. Instituţiile de credit investesc sume importante în dezvoltarea industriei locale, iar la trecerea în secolul XX aici există numeroase întreprinderi: două fabrici de spirt, o turnătorie de fier, o fabrică de chibrituri, o fabrică de cărămizi, o fabrică de gaz, o fabrică de lanţuri, o fabrică de pălării, o fabrică de ciocolată şi cea mai veche fabrică de bere din România. Prin intermediul canalului Bega, cel mai vechi navigabil din România de azi, Timişoara este legată, prin Tisa şi Dunăre, la sistemul fluvial al Europei Centrale, iar căile ferate facilitează comunicarea cu importante oraşe din vestul Europei. Tot în această perioadă este introdus tramvaiul cu cai, telefonul, cinematograful şi se asfaltează arterele mari de circulaţie. În 1899 este introdus la Timişoara primul tramvai electric din România. În această perioadă se dezvoltă mult suburbiile cetăţii, unde există manufacturi şi meşteşugari pricepuţi.

Pentru că Timişoara îşi pierde importanţa militară şi este nevoie de o lărgire a spaţiului, se decide defortificarea cetăţii. Astfel, sunt demolate rând pe rând vechile porţi, se construiesc bulevarde de legătură cu suburbiile, iar acestea sunt înghiţite rând pe rând de marele oraş.

Sfârşitul primului război mondial găseşte populaţia Timişoarei într-o stare extrem de tensionată. În seara de 31 octombrie 1918 mii de români din Timişoara şi satele învecinate participă la o impresionantă adunare naţională în Piaţa Libertăţii şi aprobă cu ovaţii cuvintele rostite de dr. Aurel Cosma: „De astăzi înainte s-au rupt pentru totdeauna lanţurile robiei naţiunii române.” Consiliul Militar Naţional Român se impune încă din primele zile cu o importantă forţă politică, iar prin Comitetul Executiv susţine interesele locuitorilor români şi acţionează cu hotărâre pentru Unirea Banatului cu România. Are o contribuţie majoră la impulsionarea procesului de instaurare a conducerii politico-administrative în localităţile bănăţene, iar într-un comunicat adresat populaţiei arată că s-a ataşat Consiliului Naţional Român Central de la Arad şi recunoaşte numai dispoziţiile acestuia. Este o declaraţie fermă prin care respinge ideea autonomiei Banatului sub forma Republicii Bănăţene şi totodată o exprimare limpede a voinţei de Unire cu România.

În data de 16 decembrie 1989 la Timişoara se declanşează revoluţia care avea să ducă la înlăturarea lui Nicolae Ceauşescu şi a regimului comunist din România. Iniţial se formează o mişcare de protest împotriva mutării forţate a pastorului reformat László Tőkés. Atât enoriaşi cât şi trecători se adună în faţa parohiei acestuia în semn de protest. La scurt timp însă, protestul se transformă într-unul împotriva întregului sistem şi se scandează pentru prima dată lozinci anticomuniste. Mişcarea ia rapid amploare şi în centrul oraşului se adună zeci de mii de revoluţionari. Pe 20 decembrie 1989, Timişoara este declarat primul oraş din România liber de comunism, în urma unor confruntări sângeroase care lasă în urmă peste 1000 de morţi şi alte câteva mii de răniţi. Aceste evenimente duc la căderea regimului o săptămână mai târziu. Schimbările care au loc la nivelul clasei politice duc la noi proteste din partea timişorenilor, proteste ce culminează cu redactarea Proclamaţiei de la Timişoara, în martie 1990. Cerinţele timişorenilor se sintetizează în punctul 8 al proclamaţiei, prin care se cere ca foştii activişti ai PCR să nu mai poată candida la funcţii publice în stat. Acest punct însă nu este pus niciodată în aplicare.

Odată ajunşi în centrul oraşului, ne dăm seama că am nimerit în mijlocul zilelor care comemorează Proclamaţia, prin proiecţii în Piaţa Victoriei, afişarea de pancarte, întruniri şi alte evenimente. Nu s-ar spune că vremea ne îndrăgeşte prea mult, un amestec de nori, ploaie şi ninsoare având să ne însoţească în cea mai mare parte a sejurului. După o oră de întârziere a trenului şi o noapte de somn neodihnitor, ne bucurăm să facem un duş fierbinte acasă la gazda noastră, artistul Ilie Stepan, înainte de a ne începe explorarea. Astăzi avem de gând să vedem cât mai multe în centru (zis şi Cetate) şi, deşi a trecut deja de miezul zilei, sperăm să prindem suficientă lumină. Tramvaiul 2 ne lasă lângă Mitropolie, trecem val-vârtej prin Piaţa Victoriei, în căutarea unui loc unde să ne potolim foamea. Alegem un restaurant dosit, lângă Piaţa Sfântul Gheorghe, şi abia după masă ne începem cu adevărat plimbarea.

Nu ne ia mult ca, dintr-o străduţă îngustă în alta şi dintr-o mică intersecţie aglomerată în alta, să ajungem în superba Piaţă a Unirii, pe care eu o voi declara cea mai frumoasă piaţă din Timişoara, deşi nu este cea mai mare. Ajungem aici trecând pe lângă Casa Emmer, galbenă şi solidă, care stă zid în zid cu Casa Brück, verde, mai înaltă şi mai zveltă. Piaţa aduce extrem de mult cu una vieneză din secolul XVIII, când de altfel au şi fost construite cele mai multe dintre clădiri, fiecare având personalitatea ei, dar în armonie cu vecinele sale. Domul Romano-Catolic Sfântul Gheorghe stă faţă în faţă cu Biserica Episcopală Sârbă Sfântul Nicolae, care are ca vecini Palatul Episcopal Ortodox Sârb şi Muzeul Episcopal. Pe una dintre laturi se întinde Palatul Baroc, ce adăposteşte acum Muzeul de Artă, şi clădirea asimetrică a Băncii de Scont. A patra latură este flancată de Casa cu Lei, Muzeul Episcopiei Romano-Catolice şi câteva clădiri vesele şi colorate. Scuarul din mijloc, frumos amenajat, cu iarbă, piatră cubică, bănci şi balustrade are ca punct central Monumentul Sfintei Treimi (sau, în stilul austriac şi german, Statuia Ciumei, ridicată ca mulţumire că epidemia s-a încheiat) şi una dintre fântânile cu apă minerală ce pot fi întâlnite prin tot oraşul. Dacă ai multă răbdare pentru a o căuta (sau dacă ceri indicaţii la un mic magazin de antichităţi), afli şi o piatră deosebită din pavajul pieţei: cea în care este gravată o hartă a cetăţii din perioada fortificată, cu toate cele şapte bastioanele ale sale, considerată şi „Punctul 0” al Timişoarei. Un aspect foarte important, fără de care farmecul pieţei ar fi ştirbit, este că zona este accesibilă numai pietonal.

Intrăm pentru puţin timp în Biserica Sârbă – ortodoxă, dar influenţată în ceea ce priveşte arhitectura şi pictura de aspectul celor catolice. De aici ne continuăm plimbarea pe străduţele foarte înguste şi ne mirăm de răbdarea şoferilor care le străbat în după-amiază unei zile lucrătoare: cu calm, fără claxoane, cu cedarea trecerii. O fi oare una dintre exprimările calmului specific ardelenesc sau numai un plus de educaţie? Trecem pe lângă Librăria Academiei şi Hotelul Trumpeter, cu balcoanele sale înverzite ce umbresc intrarea în Cafeneaua Cuza (clădire în care domnitorul român a înnoptat în drumul său spre exil), ambele de la începutul secolului XIX, iar zidul lung al Palatului Dicasterial, care acum adăposteşte Tribunalul, ne scoate la Bastionul Maria Tereza, lângă Fântâna Punctelor Cardinale din Piaţa Mărăşti. Văzusem nişte imagini foarte frumoase cu acest bastion din secolul XVIII, singurul rămas în picioare, aşa că am fost destul de dezamăgită să-l găsesc în reconstrucţie. Interesant este totuşi modul în care şoseaua a fost amenajată astfel încât maşinile trec pe sub bastion, asemeni cailor, carelor şi armatelor din vechime.

La intersecţia dintre Bd. I. C. Brătianu şi Str. Revoluţiei 1989 se află Clădirea BNR, un mic palat în stil clasic şi alte clădiri impunătoare, fără un nume cunoscut, dar colorate, îngrijite şi extrem de austriece. Având ca obiectiv întoarcerea în centru, de care ne-am depărtat puţin, trecem pe lângă Casa Contelui de Mercy, Palatul Deschan (sau Dejan), ambele de la jumătatea secolul XVIII, Casa Szana, din secolul XIX, şi ajungem din nou în Piaţa Sfântul Gheorghe. Străzile pe care ne plimbăm acum fără să băgăm prea mult în seamă harta ne duc pe lângă Casa Prinţului de Savoya şi Sinagoga din Cetate, din secolul XIX amândouă, dar cea din urmă nearătându-şi vârsta, doar măreţia şi decorurile meşteşugite.

Mică, dar extrem de cochetă, este Piaţa Libertăţii, cu aer interbelic dat de spaţiul strâmt şi înverzit, de porumbeii care se ridică în stoluri de lângă Monumentul Sfintei Maria şi de tramvaiele cu aer vechi ce o traversează zgomotos, în rest liniştea nefiind tulburată de autoturisme. Pe unul dintre colţuri se afla cândva, în secolul XVIII, o Mănăstire Franciscană; tot aici putem vedea Primăria Veche, cu o inscripţie în arabă pe zid, Biblioteca Judeţeană, Cercul Militar, precum şi alte case cu un aer ciudat ş intim, care te face să te simţi acasă. Un semn distinctiv îl poartă Casa cu Atlanţi, a cărei intrare pe poarta largă este flancată de două tunuri turceşti, îngropate pe verticală în pământ.

De aici, luând-o pe lângă cafenelele şi micile prăvălii cochete de pe Str. Alba Iulia, ajungem repede în Piaţa Victoriei (cunoscută şi sub numele de Piaţa Operei), cea mai mare a Timişoarei, cea mai opulentă, pe cele două laturi lungi ale sale tronând cele mai impunătoare palate ale unor familii aristocrate al căror aer încă-l mai respiră – toate acestea realizate la începutul secolului XX după planurile arhitectului László Székely, admirator şi adept al art-nouveau. Noi suntem acum lângă Opera şi Teatrul Naţional, găzduite într-o clădire albă şi destul de discretă faţă de coloşii din faţa sa. În dreapta, pe artera numită Corso, stau înşirate Hotelul Timişoara, Palatul Weiss, Palatul Lloyd (care a aparţinut Politehnicii), Palatul Neuhauss, Palatul Merbl, Palatul Daurbach, Palatul Hilt şi Palatul Szechenyi, acesta din urmă fiind, după părerea mea, cel mai frumos din piaţă, cu statuile care sprijină intrarea şi balcoanele care se cambrează pe colţul curbat. În stânga, ceva mai sărăcăcioasă, artera numită Surogat începe cu imensul Palat Löffler şi Palatul Camerei de Comerţ, pentru a se continua apoi cu blocuri construite după jumătatea secolului trecut. Spaţiul cuprins între cele două rânduri aproape strivitoare, scuarul în sine, este un lung spaţiu verde întretăiat de alei cu băncuţe, în mijloc se află Fântâna cu Peşti şi, în apropiere, Monumentul Lupoaicei cu Pui, copie a Lupei Capitolina, dăruită Timişoarei de către Roma în perioada interbelică.

Pe latura mică de vis-a-vis de Operă se află Mitropolia Sfinţii Trei Ierarhi, construită în prima jumătate a secolului XX într-un stil uşor bizar faţă de restul clădirilor din jur: bizantin-moldovenesc, fără vreo influenţă vestică. De altfel, aceasta s-a şi dorit în construirea sa – ruperea de arta austro-ungară care ar fi urmat după deja realizata desprindere la nivel politic. Cele nouă turle cu acoperiş multicolor, firidele, bolţile rotunde, coloanele de pe margini, pardoseala, candelabrele imense, catapeteasma aurită – toate sunt grandioase în spaţiul larg pe care-l încadrează.

Decidem să rămânem în Cetate, dar să ocolim centrul pe una din străzile lăturalnice. Astfel ajungem lângă Spitalul şi Biserica Mizericordinilor, fondate de acest ordin religios la începutul secolului XVIII. Alt ordin care şi-a ridicat aici lăcaş este reprezentat de călugării piarişti care, la începutul secolului XX, au ridicat lângă Piaţa Regina Maria de astăzi Biserica Piariştilor Înălţarea Sfintei Cruci, fondând în acelaşi timp şi Liceul Piarist, astăzi Gerhardinium.

O latură extrem de frumoasă a Timişoarei, numită şi Oraşul Trandafirilor, sunt parcurile sale, care însoţesc asemeni unui inel Canalul Bega când acesta înconjoară centrul. Din păcate, începutul mohorât de martie nu este cel mai bun moment pentru a le admira cu nesaţ şi a te bucura de spaţiul verde şi înflorit. Traversăm totuşi trei dintre aceste parcuri orânduite frumos lângă Bega astfel încât dai dintr-unul în următorul, pentru a ne da seama de ce trebuie să revenim aici vara. Ne strecură astfel pe aleile străjuite de arbori ale Parcului Mitropoliei, până la Podul Şaguna. De aici coborâm la aleea ce merge pe lângă Bega, pe marginea Parcului Justiţiei şi a Parcului Rozelor, până la Podul Michelangelo, de sub care vedem cu iese şi antrenează un iubitor de caiac. Traversăm podul pentru a ajunge în campusul universitar, unde ştiu eu că se poate mânca ieftin şi gustos. Sper să mai fie acolo cantina pe care am cunoscut-o acum cinci ani, altfel Paul m-ar bodogăni destul de rău, ţinând cont de faptul că-i este teribil de foame. Chiar şi aşa, cantinele studenţeşti nu prea fac mâncăruri de post, aşa că diversitatea de la el din farfurie nu e prea mare. În schimb la mine... şi atât de bun...

La întoarcere, când deja se lasă seara, observăm „găinile” de lângă pod: creaturi ale artei moderne rămase acolo după nu ştiu ce expoziţie de acum câţiva ani. Se putea trăi şi fără ele, câteva fiind nişte creaturi tare ciudate, dar altfel tot ansamblul este haios. Şi se încadrează în peisaj, ţinând cont de faptul că în apropiere este sediul din sticlă al unei bănci. Pornim hai-hui, luând ca punct de reper turla luminată a Mitropoliei. Astfel ajungem lângă Primărie, cu straie de nocturnă, vis-a-vis de Cinema Capitol, în care se pare că se ţin şi spectacole ale Filarmonicii. De aici până înapoi în Piaţa Victoriei nu mai este mult, iar acolo aşteptăm cu nerăbdare, uşor înfriguraţi, tramvaiul 2, care să ne ducă aproape de casă. Nici Ilie nu a sosit demult când ajungem noi şi, în ciuda orei târzii, mai stăm o vreme la poveşti. Oboseala adunată după o noapte nedormită ca lumea şi o zi de plimbat intens îşi spune însă cuvântul şi ne cufundăm cu plăcere în aşternuturile curate şi calde.

Fotografii

O incursiune scurtă prin urbea mea natală mi-a dezvăluit câteva noutăţi demne de menţionat. Cred. Nu, nu s-a transformat într-un model de curăţenie şi civilizaţie, nu vorbim de schimbări esenţiale, dar au apărut câteva transformări care, cu o excepţie (urâtă) m-au bucurat. Drumul meu spre centru mă poartă mai întâi prin Parcul Mitropoliei, ce răsună a clopote; este duminică dimineaţă, deci slujbă, iar lumea pioasă s-a înghesuit cu mic cu mare la Mitropolie. Îmi dau seama de asta după maşinile ultimul răcnet ce umplu până la refuz spaţiul din faţă. Bine că sunt trepte şi coloane, altfel ajungeau cu ele până în naos. Excepţia aceea urâtă despre care vorbeam se află la o aruncătură de băţ de biserică, peste ruinele fostelor chilii. Vorbesc de clopotniţă. Sau ce-a mai rămas din ea, din vechea şi respectabila clopotniţă, care se potrivea de minune cu clădirea Mitropoliei. Nu ştiu de ce, dar se pare că a primit clopote noi. Nimic rău până aici, mai ales că le-am întrezărit şi n-am de obiectat împotriva lor. Doar că se pare că erau prea mari; iar românul, ca ţiganul, când nu-i încape patul (de la Ikea, sic!) în dormitor, dărâmă un perete, nu ia alt pat. Aşa se face că turla a trebuit înălţată, lărgită şi nu mai ştiu ce. Iarăşi nimic rău. Numai că ceea ce a răsărit pe clopotniţă în loc de turlă este... altă turlă. Adică una de la altă clopotniţă. În fine, nu la propriu, nu cred să fi rămas altă clopotniţă fără turlă, dar zău că aşa pare. Acolo sunt acum două jumătăţi de la două clădiri complet diferite, una peste cealaltă, fără să aibă altă legătură. Coşmarul oricărui arhitect şi lezarea esteticului oricărui privitor căruia îi pasă. Căci e clar că celor care au realizat frankenstein-ul nu le-a păsat că turla nu aduce de nicio culoare nici cu restul clopotniţei, nici cu Mitropolia. Aşa că acum putem admira o biserică şi jumătate de clopotniţă dintr-un film, şi o turlă din alt film. Da’ are clopote noi!

Centrul Vechi este în renovare şi pavare; se lucrează din greu, cel puţin aşa-mi povestesc pământul răscolit şi bordurile ordonat aşezate în grămezi. Pe jos, asfaltul ciuruit de gropi a fost înlocuit cu dale pătrate şi netede. Pentru aceasta, spaţiul a fost restricţionat maşinilor, mai intră câte una lăsată de gardienii ce păzesc zona. Mă întreb dacă aşa va rămâne, acces strict pietonal; arată frumos şi mi-ar plăcea, poate aş veni mai des pe aici. Dar mă îndoiesc, ţinând cont de câţi barosani au afaceri în zonă. Şi unele dintre clădiri au luat o faţă nouă, au fot renovate, tencuite şi discret colorate. Unele chiar au jardiniere cu flori atârnate la micile balcoane. Doar cu aceste mici schimbări, locul a prins viaţă; să vedem ce va urma.

Lângă Muzeul de Istorie, am altă surpriză plăcută: cel puţin conform aparenţelor, s-a deschis Muzeul de Artă la care se lucra de ceva vreme (n-am încercat uşa, de asta spun aparenţe). Este nou-nouţ, proaspăt văruit, alb, curat şi strălucitor. De vizitat. Puţin mai încolo, o privire peste zidul Curţii Domneşti, arată că se renovează şi aici. Două dintre turlele Bisericii Domneşti sunt încadrate de schele, iar în jurul Turnului Chindiei sunt utilaje, barăci şi mormane de moloz. Priveliştea nu-i atrăgătoare, dar agitaţia creată aduce speranţe de viitor. De altfel, din Parcul Chindiei se vede cum o parte din zid a fost refăcut până la un nivel, iar cărămizile sunt acum bine ţinute de mortar. Mai e mult de lucru, dar ceva-ceva se mişcă.

Tot în parc, pe malul îngust al lacului, aflu de existenţa Chindia Adventure Park, inaugurat de Zilele Oraşului şi închis pe timp de iarnă. Este vorba de patru trasee de tiroliană, de dificultate crescândă, după modelul fratelui mult mai mare şi mai dotat de la Braşov. Cum nu toată lumea are bani şi timp să se distreze la Braşov (mă refer la cei care au şi idee de acel parc), iniţiativa este bine-venită, mai ales că valorifică o zonă a parcului aproape moartă. Cândva, acolo era loc pentru câini, amenajat chiar, dar distrus în câţiva ani. Dacă la vară se va redeschide complexul de trepte, lanţuri, inele şi frânghii, o să-mi încerc şi eu forţele. Nu de alta, dar dacă am timp şi drum de Braşov, prefer să merg la munte. După un ocol de lac dau de trista clădire a fostului Restaurant Brotăcei. Se pare că pe aceasta nu vrea nimeni s-o restaureze şi s-o redeschidă, aşa că rămâne ca un dinte cenuşiu şi cariat ce-mi aminteşte de copilărie.

Fotografii

Ici sont les neiges d'antan

Undeva, întins printre dealurile subcarpatice din apropierea Leaotei, satul Buciumeni îmbracă din nou veşminte de iarnă. Ninge potolit, fără odihnă, iar zăpada grea şi umedă încarcă ramurile pomilor ce se pregăteau deja de înmugurit, le îndoaie, aproape le frânge. Din totdeauna mi-au plăcut satele de la poalele muntelui mai mult decât cele de la câmpie. Poate pentru că se curbează după linia dealurilor şi nu însoţesc liniar o şosea prăfuită. Poate datorită aerului mai curat, mai umed şi mai înmiresmat, nu uscat, mirosind a arşiţă. Cu siguranţă datorită caselor care, în marea lor majoritate, nu sunt nici rupte de sărăcie, stând să se năruie, nici atinse de vise megalomanice, trădând lipsa de simţ al frumosului de care suferă boierul nou. Cel mai des, în zona premontană a Dâmboviţei, casele sunt potrivit de mari, într-un stil între tradiţional muntenesc şi modern (ultimul fiind dat de accesorii), uneori cu două caturi, dar cel mai des cu unul singur, cu pivniţă, mansardă şi uluci drepte ce încadrează o curte măricica, umbrită uneori de viţa de vie care se caţără cu încăpăţânare şi meticulozitate pe schele sau sfori. Sunt şi case mari, ţipător colorate, care vin parcă din altă localitate. Sunt şi cocioabe, părăginite şi într-o rână (dar nu bordeie, căci acestea nu-s specifice zonei), unele părăsite, altele încă adăpostind câteva suflete necăjite. Dar aceste ultime două specii apar ici-colo, parcă spre a ne aminti că prostul gust şi sărăcia se pot strecura astăzi oriunde.

Buciumeni este un astfel de sat, desprins de şoseaua naţională ce duce la Sinaia, întins de la vechea cale ferată, pe malul stâng al Ialomiţei, spre dealurile Bezdeadului. Drumurile sale sunt nişte uliţe late şi asfaltate, câteva doar pietruite şi alte câteva desfundate de apa ce curge adesea în şuvoaie. Cele mai bune sunt cele care fac legătura cu alte sate, la fel de ascunse printre dealuri, şi şerpuiesc în jos şi-n sus, ocolesc dâmburi şi dispar în depărtare. Din ele se desprind ulicioare care te duc spre măruntaiele strâmte ale satului, spre grădini de legume, livezi şi, mai departe, fâneţe. De pe lângă aceste cărări, te privesc tăcute fântâni cu ciuturile agăţate de cumpănă sau de roată, te salută câini cu lătraturi vii sau chiar te însoţeşte de departe câte unul, ud, fricos şi zgribulit. Oamenii, cu feţele brăzdate de vreme şi griji, roşii din cauza frigului, trec agale pe marginea drumului şi nu uită să dea bineţe şi necunoscuţilor; aici, acest obicei încă nu s-a pierdut. Este sâmbătă după-amiază într-o zi de iarnă, căci abia în mai primăvara urcă spre munte. Căruţele sunt priponite la poarta caselor şi mulţi dintre cei care au muncit toată săptămâna prin oraşele din vecinătate se îndreaptă spre vatra satului unde se află locul unde se pune ţara la cale: senatul; un alt nume pentru cârciumă.

Pentru cei care au gusturi mai alese şi pentru musafiri, există un drum înnămolit care îi poartă afară din sat, printre livezi de meri frumos orânduiţi, spre Hanul din Meri. Un cal şi un măgar ne conduc spre grădina mare a hanului, tăcuţi şi blânzi tovarăşi de drum prin zăpada murdară în care se oglindeşte un soare palid şi bolnav de friguri. De lângă heleşteul cu podeţ şi scrânciob, vedem cum valea ninsă se deschide pentru a ne arata casele risipite, uliţe şi cărări amorţite, rânduri de pomi fructiferi ce dorm încă sub stratul gros de omăt şi fâneţe întinse pe coamele dealurilor. Totul e alb, ca într-un basm de iarnă demult rostit de bunici, în timp ce mă înveleau cu o plapumă groasă de puf, să alunge frigul. Ninsoarea aproape a stat, câţiva fulgi adormiţi parcă şi ei abia mai plutesc. Şi e atât de linişte.

Fotografii

Nu pot spune că numele New Model Army mi-ar fi rezonat cumva în urechi până acum câteva săptămâni când un prieten m-a îndemnat să merg la concertul trupei, promiţându-mi că voi avea ce vedea. O scurtă căutare pe Internet mi-a dezvăluit vechimea trupei, dar şi faptul că piesa Sepultura The Hunt este cover după New Model Army, aşa că am hotărât să-mi spăl din ignoranţă şi să mă bucur de cunoştinţe noi, chiar dacă punk-ul, cuvântul cel mai des întâlnit în descrierile on-line, nu se numără printre genurile mele preferate.

Din punctul meu de vedere, Hard Rock Cafe este un club de fiţe; rock, dar tot fiţe. Spaţiul în sine este frumos şi interesant, cu chitare şi obiecte de recuzită ce au aparţinut unor celebrităţi, cu fotografii şi decoruri chic. Dar preţurile mari, organizarea „pretenţioasă” şi genul de persoane din „lumea bună” care-l frecventează mă fac să evit cunoscutul bar. Seara aceasta nu face mare excepţie, căci între ţinute „extreme” punk şi goth şi outfit-urile de snobism elitist, cu greu vezi câţiva rockeri old-school. Nu că aş judeca prea mult publicul prezent după haine (oare? zic şi eu...), doar remarc o uşoară stinghereală din partea mea în aşa mediu distins.

Odată început concertul, îmi dau seama că am venit cu idei preconcepute. New Model Army au o muzică ce explorează dincolo de filonul punk care stă la baza multora dintre piesele sale – între distors şi acustic, folk şi post-punk, avem parte de un concert antrenant şi deloc monoton. Structurile sunt simple şi sacadate în marea lor majoritate, riff-uirile uşor de reţinut, toba şi basul energice; Get Me Out, The Charge, One of the Chosen şi Wired sunt bune exemple, toate directe, catchy şi agitatoare de spirite, în spiritul punk-ului clasic adoptat de Sex Pistols şi Iggy Pop. În unele piese, pasajele se repetă ca un ecou obsesiv, ca în Peace Is Only, Today Is a Good Day şi Vagabonds, chitara acustică şi influenţele folk îşi fac simţită prezenţa în States Radio şi The Charge, iar în Disappeared transpiră sonorităţi care duc cu gândul chiar la zona metal. Personal, cel mai mult îmi plac melancolica Autumn, în stilul baladelor rock, şi High, precedată de sfatul vocalului Justin Sullivan ca atunci când ne facem probleme în legătură cu viitorul să urcăm un munte, să vedem cât pământ e sub noi care va fi acolo mult după ce noi vom dispărea şi astfel să căpătăm o nouă perspectivă.

Nu-i greu de înţeles de ce aproximativ trei sute de spectatori cer atât de insistent bis-ul, căci trupa are experienţă concertistică şi ştie să se apropie de audienţă. Fără a fi nişte muzicieni excepţionali, cei cinci englezi au un farmec aparte şi lipici la public, iar piesele alese nu lasă momente de lâncezeală. Vocea lui Sullivan este răguşită şi pătrunzătoare, iar sunetul chitarei semi-acustice care o înlocuieşte uneori pe cea electrică contrastează cu duritatea de pe corzile lui Marshall Gill. Dean White adaugă o atmosferă şi armonie multor piese din spatele clapelor, iar când nu se află acolo aduce în cadru a treia chitară.

Basul lui Nelson şi tobele veteranului Michael Dean dau ritmul pe care cei din faţa scenei se agită din ce în ce mai tare, de la un simplu ţopăit la început la pogo-ul virulent de la final, pe Wonderful Way to Go. Chiar mă întreb aici care va fi reacţia celor însărcinaţi cu ordinea în club (nu spun bodyguarzi, pentru că nu am văzut niciunul), aceste manifestări nefiind chiar la ordinea zilei în spaţiul „fancy” al clubului. Dar energia cumulată în timpul a aproape două ore de muzică tonică şi atât de bine transmisă publicului trebuie să erupă într-un fel. Mai sus decât clişeele ultra-simpliste ale punk-ului modern şi dincolo de aspectul superficial al acestuia, am regăsit în New Model Army o trupă care, cel puţin în concert, m-a surprins plăcut prin explorarea diverselor zone rock, de la clasic la pop-rock, cu accente folk şi chiar progresive.

Fotografii

Metalfan

Au trecut mulţi ani de la celebrul Woodstock, mai bine de patruzeci, dar iată că una dintre trupele care au făcut atunci furori este încă prezentă pe scena rock-ului. Chiar dacă formula de aur Ten Years After s-a dus odată cu plecarea lui Alvin Lee, trupa activează, compune şi dă concerte – mai mult, acum se află în turneul de promovare a DVD-ului Live at Fiesta City. Luni seara, Sala Palatului îşi umple locurile cu un public eterogen ca vârstă, o bună parte din el nefiind nici măcar în stadiul de proiect când britanicii erau pe val; însă ecoul numelui trupei vine către aceştia dinspre cei mai vârstnici, ca un liant, astfel toţi se aşteaptă la o prestaţie deosebită.

Membrii Riff sunt oameni care au crescut ca „generaţia Woodstock”, chiar dacă mişcarea hippie şi acel memorabil concert nu au avut aceeaşi rezonanţă în România precum în State şi în vestul Europei, cel puţin nu la momentul lor. Dar Joan Baez, Santana, Greatful Dead, Creedence Clearwater Revival, Janis Joplin, Crosby, Stills, Nash & Young, Jimi Hendrix şi, evident, Ten Years After, şi-au trecut numele în galeria de mari artişti care au influenţat trupele româneşti din anii ’70-’80. Veterană a acelei perioade este Riff, iar alegerea mi s-a părut inspirată şi pentru că este o pasăre ceva mai rară în concert, nu numai pentru că stilul şi trăirea o apropie de capul de afiş. Timp de aproape o oră, sibienii ne arată că-şi merită prezenţa pe această scenă: hard-rock, folk şi blues, nuanţe hippie, culori tradiţionale, nostalgie şi muzică din suflet. Aşa ar putea fi descrisă o reprezentaţie după 40 de ani de activitate. Despărţiţi un timp, Povestea lor, Caii de lemn, Regele şoselei şi Nerostitele cuvinte ne poartă prin istoria trupei, cu evoluţii şi experimentări ale formei, dar păstrând nealterat fondul. Cele mai reuşite, poate şi datorită ocaziei cu care sunt cântate, mi se par melancolicul blues Plouă la Woodstock şi energica Mr. Jimi. Pe final, În loc de bun rămas este mai degrabă o promisiune de „pe curând” într-un alt concert cu parfum „oldie” al unor artişti talentaţi şi experimentaţi.

Aşa cum afirma puţin mai devreme Florin Grigoraş, basistul şi vocalul din Riff, în 1969 mulţi dintre cei prezenţi, în care se include, nici nu visau că vor vedea vreodată live legenda Ten Years After. Totuşi, chiar dacă „fourty years after”, visul lor se transformă în realitate, în timp ce noi ăştia mai tineri şi mai necunoscători, venim animaţi de marea curiozitate: sunt chiar atât de buni pe cât se spune? Nu pot decât să bănuiesc ce însemna trupa cu Alvin Lee, căci în seara aceasta mi se pare excelentă. Profesionişti de la un cap la altul în ceea ce priveşte tehnica şi ştiinţa menţinerii unei legături continue cu publicul, britanicii nu ratează ocazia să ne arate că ei cântă în primul rând din plăcere.

E greu de crezut că zâmbetul ce luminează atât de des (de la Working on the Road la I’m Going Home) faţa basistului Leo Lyons este impus de vreo strategie de marketing. Nici trăirea ce preschimbă figura uşor punk a vocal-chitaristului Joe Gooch pe King of the Blues şi I’ Love to Change the World nu pare desprinsă din Cum să cânţi orice pentru bani - vol. 1. Deşi aflat în spatele tobelor, Ric Lee ajunge deseori la microfon pentru a saluta audienţa şi a-i mulţumi, încercând şi câteva vorbe în română – asta când nu se ocupă de un intens şi efervescent solo pe The Hobbit. Doar Chick Churchill îşi vede taciturn de claviaturile sale, dar modul în care saltă degetele şi apoi le aruncă în atac efervescent pe clape trădează sufletul pe care-l pune în concert – cel mai clar este soloul extrem de sensibil din Angry Words.

I Woke Up This Morning, Hear Me Calling, I’m Coming On, Big Black 45, Love Like a Man, Slip Slide Away şi Good Morning Little Schoolgirl reprezintă muzica la care mă aşteptam, adică rock psihedelic, pe alocuri progresiv, extrem de mult blues cu sunetul său uşor murdar, ceva jazz, atmosferă hippie şi „picanterii” ceva mai moderne, hard-rock, dar totul la un nivel foarte ridicat. Nu mă refer doar la calităţile tehnice ale concertului, deşi trebuie remarcat sunetul foarte bun şi luminile în ton cu muzica, sau la performanţa profesională a artiştilor (pe care nici nu ştiu dacă ar fi fost cazul s-o iau în discuţie), ci la un tot unitar: tehnică, profesionalism, muzică expresivă, comunicare intensă şi atmosferă resimţită de fiecare spectator.

Suprapuse peste piesele frumoase, dar care nu-s cunoscute de toţi cei prezenţi, vin pasaje din mult mai familiarele Blue Suede Shoes (Elvis Presley), Cocaine (Eric Clapton), Walk this Way (Aerosmith) şi Smoke on the Water (Deep Purple) – ingenios integrate, dar fără stridenţă. I Can’t Keep from Crying Sometimes se prelungeşte prin aplauze care cer insistent un bis: Reasons Why şi Choo Choo Mama sunt piesele de adio pentru cei care nu vor da curs invitaţiei de a vedea următorul show din Polonia...

Recunosc că prestaţia Ten Years After este peste aşteptările mele, poate şi pentru că am cunoscut prea puţin această trupă. Mi se spune că reprezentaţia de pe scena Woodstock, prin însuşi geniul ei, a distrus trupa, căci nimic din ceea ce a făcut după nu a egalat momentul. Dacă este aşa şi ţinând cont de ce am văzut în seara aceasta, cu atâţia ani mai târziu, mă întreb cum ar fi evoluat Ten Years After fără Woodstock, dar cu aceeaşi rezervă de talent şi virtuozitate.

Fotografii

Metalfan

Despre Cabana Mălăieşti am tot auzit atâtea, de bine şi de rău, ba că-i aşa, ba că pe dincolo, vrute şi nevrute. Numitorul comun este popularitatea pe care o are în rândul iubitorilor de munte, indiferent de termenii pe care i-ar alege pentru a o descrie. Totuşi, până acum cel mai apropiat moment de a face şi eu cunoştinţă cu ea a fost o privire aruncată de la distanţă pe când coboram de la Omu în urmă cu ceva vreme. Am în sfârşit ocazia să o cunosc mai înde-aproape şi să-mi compar propriile impresii cu ale altora. Sâmbătă dimineaţa mă îmbarc în maşina lui Alex alături de Mirela şi Mateo. Alţi tovarăşi de drum (cu gândul, că sunt la kilometri distanţă) ne sunt: Bacea, Babau, Vladimir, Mădălina, Marean, Maria, Şerban, Mirela „din Braşov”, Iulian, Mugur, Anne şi Adi. Cu trenul au plecat deja înaintea noastră Livia, Vlăduţ, Ştefan, Iuli, Octavian, Marius K(rick), care se vor întâlni în Azuga cu Mihai „Buşteni”.

Drumul până în Buşteni ne ia cam două ore, în cea mai mare parte şoseaua fiind liberă şi vremea bună. Ne mai luptăm cu gropile vreun sfert de oră, apoi suntem primii care parchează la Cabana Gura Diham (983 m) – de fapt un complex turistic destul de şic, de unde pleacă în trasee mulţi munţomani, dar şi unde se strâng o grămadă de terchea-berchea; mă bucur că nu-i vară, altfel ar sfârâi din plin micii pe grătare şi maneaua ar umple Valea Cerbului, mai ales că avem parte de o zi însorită. După ce ne echipăm, aşteptăm restul lumii „motorizate” în restaurant, unde savurăm ceai şi cafea, în timp ce admirăm borcanele imense cu muraturi, artistic aranjate, în stilul „sporul casei”. Apar şi ceilalţi, ne aranjăm, ne dichisim şi pe la 11 pornim la drum, pe triunghi albastru, spre Cabana Diham.

Începem de lângă complexul turistic pe Cracu Dihamului cu o pantă abruptă, dar scurtă, apoi cotim dreapta prin pădure. Aici îi pierdem pe Iulian şi Mugur, care pornesc spre cucerirea Văii Bucşoiului, cu căşti, pioleţi, colţari, coardă şi multă voinţă; plus speranţa că nu vor fi avalanşe. Noi mergem cuminţei prin pădure pe cărarea şerpuită, cu o pantă destul de lină şi cu urme deja bătute prin zăpadă, din fericire. Cerul devine din ce în ce mai albastru şi soarele mai strălucitor, mai ales că razele sale sunt reflectate de fiecare din miliardele de cristale de gheaţă; ne învăluie un vânt uşor şi cald de primăvară, cu un parfum ameţitor de natură putredă şi proaspătă în acelaşi timp. După un ceas, pădurea se termină şi spaţiul se deschide în locul numit „La Vânători”, iar cărarea trece pe lângă o fostă stână şi prin faţa Casei Vânători, unde doi oameni trag spre Diham pe o sanie improvizată un câine mai mult mort decât viu, muşcat rău de dulăii de aici; vom afla mâine că, deşi adăpostit în şopron, nu-şi mai revine şi îşi dă sufletul.

Intrăm pe drumul forestier ce urmează curba de nivel. Undeva în spate se înalţă domoli şi înzăpeziţi Munţii Baiului, iar în dreapta, peste vale, vedem Munţii Postăvaru cu Vârful Cristianul Mare (1804 m). După câteva curbe ajungem în vârful pantei ce coboară spre cabană, la o oră şi jumătate de la plecare, mergând cu un pas nu tocmai grăbit; aici zăbovesc o vreme, căci imaginea este sublimă: pe cerul senin se profilează mândru Bucşoiu Mic, cu valuri de ceaţă şi nori împiedicându-se şi agăţându-se de Colţii Morarului. Când norii se sparg de tot, în stânga, în depărtare, se zăreşte releul de pe Coştila. Iar în dreapta, mult după colţ, se vede cum primele stânci ale Pietrei Craiului domină Depresiunea Braşovului.

Cabana Diham (1320 m) este scăldată în soare, aşa că mă alătur prietenilor mei care dormitează deja ca şopârlele pe o bancă, cu o liotă de câini, adormiţi şi ei în zăpadă. Turişti vin din toate părţile, iar cei mai mulţi o iau iarăşi din loc, spre Mălăieşti. Noi trebuie să-i aşteptăm pe cei veniţi cu trenul, despre care aflăm că au avut o întârziere de un ceas jumate până în Azuga, iar acum înaintează greu şi sapă urme pe un traseu mult mai inaccesibil decât cel ales de noi. În timp ce unii dintre noi fac baie de soare şi se bucură de peisajul maiestuos, alţii au alte bucurii – culinare. În sala de mese a cabanei, ei savurează o ciorbă (sau două) şi un ceai (sau patru), apoi ne povestesc cât de bune au fost.

Aşa petrecem mai bine de două ore, când în sfârşit apare şi gaşca veselă de Azuga. Evident, şi ei vor să se odihnească la soare şi să mănânce ceva, dar eu îmi dau seama că dacă mai stau mult, nu mai plec deloc de acolo. Împreună cu Bacea o iau din loc, pe cruce albastră, având de gând să profit de acest mic avans şi să ajung pe lumină la Mălăieşti; este ora 15:15, indicatorul anunţă patru ore pe timp de iarnă, aşa că sunt şanse. Prima parte a drumului coboară rapid până în Valea Mare. Poteca are iniţial o pantă lină, apoi o ia vertiginos în jos, abruptă şi mai ales extrem de alunecoasă, mai ales că deja a fost bătută de mulţi pe ziua de azi. Încercăm, pe unde putem, rutele alternative, dar şi ele se vor transforma în curând în zăpadă topită, amestecată cu noroi. Peste jumătate de oră suntem jos, sub 1100 m, şi trecem pe unde putem apa; după încă două punţi începem să urcăm partea cea mai lungă a traseului.

Urcuşul este susţinut, dar merge uşor dacă-l abordezi în ritm constant, nu prea grăbit. Cel puţin aşa încercăm noi şi treaba funcţionează de minune, chiar apucăm să întreţinem o discuţie. Nu mai ştiu despre ce, oxigenul nu-i suficient şi pentru memorie... După încă jumătate de oră ajungem la răscruce, unde se şi termină crucea albastră; de aici continuăm spre stânga, pe bandă albastră şi pe lângă cursul Pârâului Mălăieşti, în timp ce înainte se merge spre Rucăr. Urcuşul este la fel de susţinut pentru încă trei sferturi de oră, dar nu ne oprim, aşa că cel puţin avem impresia că înaintăm repede. După un loc în care pădurea din dreapta se deschide spre o mica prăpastie, de unde se vede întreaga vale spre Braşov, panta se îndulceşte mult. O vreme chiar, imediat după o băncuţă de lemn, este aproape orizontală, printr-un culoar alb şi larg, străjuit de brazi. Apoi urcăm destul de lejer, tot prin pădure, dar zonele în care se răreşte sau dispare, lăsând loc stâncilor, se îndesesc. Ne întâlnim cu multe grupuri care urcă, dar şi cu unul care coboară şi care are în dotare doi golden retrieveri – unul dintre ei, mititelul, împroaşcă zăpada cu sânge, căci şi-a rupt o unghie.

Ajungem în locul „La Bliduri” şi o vreme, pădurea lasă loc în dreapta noastră unei vederi frumoase, de jos în sus, a stâncilor Padinii Crucii, în timp ce în stânga ne străjuieşte Bucşoiu Mare, cu colţii şi crenelurile sale. Intrăm din nou în pădure, poteca începe să se cambreze în serpentine, mai întâi largi, apoi mai înguste, moment în care Ştefan vine ca un uragan din spate şi ne depăşeşte; aflăm că a plecat ultimul de la Diham, dar a avut spor. Două indicatoare ne spun pe rând că mai avem jumătate de oră, apoi un sfert; îmi plac aceste informaţii user-friendly... De la ultimul panta se accentuează din nou, pentru că trebuie să urcăm dâmbul pe care se află cabana. În ceafă ne suflă o bună parte a grupului nostru care a recuperat din avansul luat de noi, dar tot ne oprim să admirăm razele ce bat deja în portocaliu pe pereţii semeţi de stâncă.

Este ora 17:15 – deci fix trei ore de la plecarea noastră: am ajuns la Cabana Mălăieşti (1720 m, sau Mălaeşti, cum scriu hărţile mai vechi). Nu numai că am prins încă luminată cetatea de piatră care o protejează, dar putem admira şi norii roşii care împodobesc valea dinspre care venim. Câţiva dintre prietenii noştri sunt deja în sala de mese, rând pe rând apar şi ceilalţi, grosul imediat după noi, restul pe parcursul încă unei ore. Ne strângem la mese, cumpărăm ceai şi ne înfruptăm din bunătăţile aduse de acasă. Primim cu iritare şi frustrare vestea că, deşi rezervasem camera mare din cabană (lucru confirmat telefonic când eram chiar la Diham), trebuie să ne comasăm în anexa Salvamont. Nu numai că nu-s paturi pentru toţi (eu voi dormi lângă Bacea şi Babau, pentru că e patul mare şi pot elibera pentru alţii un pat mai mic), dar frigul dinăuntru nu încântă pe nimeni. Şi ne amintim de experienţa neplăcută de astă toamnă când alţii din UT au tremurat pe acolo cu bocancii în sacul de dormit.

Facem focul în sobele de metal şi sperăm să dezmorţim aerul; avem noroc că vremea a fost caldă toată ziua, abia acum se stârneşte un vânt puternic şi rece. Întunericul se lasă rapid peste cabană, iar cerul senin şi înstelat este traversat cu rapiditate de nori albi şi frânţi de vijelie. Abia acum se văd pe hornul ce coboară dinspre Vârful Omu două frontale în „derivă”: sunt Iulian şi Mugur, după o zi lungă şi grea, încotoşmănaţi în haine şi blindaţi de „aparatură”. Acum suntem toţi, efectiv complet, aşa că putem începe programul artistic. Ne strângem într-una din camere, cu două chitare, vin roşu şi cornuleţe pentru a sărbători ziua Liviei. Pe la orele 22 locatarii vor să doarmă, aşa că ne refugiem la mine în cameră, s-o încălzim şi pe aceasta. E bine totuşi că suntem în anexă, aproape toată a noastră şi nu ne deranjează nimeni, nici noi nu incomodăm. În jur de miezul nopţii sunt singura din dormitorul respectiv care nu doarme, aşa că-i trimit pe petrecăreţi la ei, că e aerul cam rece acolo. Una peste alta, am avut parte de cea mai frumoasă cântare din ultima vreme; să fi fost de la vinul gustos şi parfumat? La mulţi ani, Livia!

Focul s-a stins demult şi toate încercările susţinute ale lui Alex de a-l reaprinde, cu benzină, cu hârtie, cu suflat, se dovedesc în zadar; lemnele-s ude şi nu vor cu niciun chip. Ne resemnăm cu faptul că atâtea suflete şi respiraţii au încălzit deja aerul, închidem bine obloanele şi ne băgăm în saci. Afară, după o tură de ploaie, vântul vuieşte şi mai tare, loveşte pereţii şi ai zice că duduie focul în sobă. Într-o astfel de atmosferă rustică adorm şi eu, încălzită de sacul de puf şi obosită după o zi lungă.

Trezirea mi-o programez la ora 9, să am timp să mănânc în linişte, să strâng şi să pornesc la drum mai devreme, ştiind că nu-mi va fi uşor pe poteca acum îngheţată bocnă. După fleşcăiala de ieri, ploaia de seară şi frigul de azi-noapte, este clar ce urmează. Pe o ceaţă densă, fără apă în rezervor, căci la cabană nu este decât îmbuteliată, pornesc la drum pe la ora 11, înarmată cu piesa de rezistenţă: beţele de tură. Cred că toţi regretăm acum că nu ne-am luat colţarii, căci coborârea este o provocare considerabilă. Până la Valea Mare, unde mă regrupez cu Vladimir, Mirela şi Alex, culeg o singură medalie, dar tare dureroasă, căci îmi dau peste cap o mână deja cu entorsă. Îmi ling rănile, strâng din dinţi şi merg mai departe, în alunecare controlată. Depăşesc un grup care coboară agale şi de multe ori pe brânci, iar când văd cizmele pe care le poartă unele dudui îmi vine rău – la munte este nevoie de bocanci, e chiar aşa de greu de priceput?! La urcuşul susţinut dinainte de Cabana Diham, care ţine cam o oră obosită, măcar nu mai alunec, dar nici chef nu mai am. Facem cu totul două ore şi jumătate, aproape la fel de mult ca la dus.

În cabană este cald şi bine, mai ales că afară a început să ningă. Aici ne întâlnim cu gaşca CFR, care a plecat cu ceva timp înaintea noastră, şi cu cei din maşina lui Şerban, ce se grăbeşte nevoie mare. Noi trebuie să aşteptăm să ajungă şi restul grupului, plus că toţi vrem să bem (ceai!) şi să mâncăm. Aşa că mai petrecem aici mai bine de două ore, după care ne ia somnul şi chiar că nu ne mai vine să ne urnim. O facem totuşi şi alegem acelaşi traseu ca la venire din cauza gheţii dinspre Pichetul Roşu (din planurile iniţiale), dar cred că şi din cauza lenei generale care ne cuprinde. După o oră, pe la ceasurile 17, suntem la Gura Diham, ne adunăm cu toţii şi în scurt timp pornim spre casă. Lung va fi şi drumul acesta, căci între Buşteni şi Comarnic facem două ore din cauza traficului infernal de pe Valea Prahovei. Însorita zi de sâmbătă a adus mulţi turişti, în special schiori, iar acum toţi se înghesuie pe DN1. După Comarnic, unde oprim să cumpărăm pâine pe vatră, covrigi şi alte bunătăţi, traficul se fluidizează datorită celor două benzi. În Bucureşti ajungem abia la ora 20:30, încântaţi de vremea faină de ieri, de traseul frumos şi de seara de chitară atât de reuşită.

Fotografii

Nu ştiu cum se face, dar iar au trecut trei luni de la ultima mea ieşire pe munte. Că a fost concediu prin alte părţi, că vremea s-a încăpăţânat să fie nasoală, că am avut treburi presante prin Bucureşti – toate s-au strâns şi m-au scos din circuit. Dar cum Vlăduţ a găsit din nou o destinaţie interesantă, anonimă şi „undeva” pe hartă, mi-am spus că trebuie să fac tot posibilul şi să ajung. Despre Munţii Gurghiului nu găseşti prea multe informaţii on-line, iar hărţile mai vechi sunt aproape inutile. Iar de Cabana Şeştina, de pe Valea Sălardului, nu ştiu câţi au auzit. Se pare totuşi că Mircea Eliade a considerat locul demn pentru a fi punct de pornire a nuvelei Les trois graces. Curiozitatea a dublat nevoia din ce în ce mai mare de a evada, aşa că sâmbătă dimineaţa, la ora 2, mă îmbarc alături de Paul în maşina lui Emil şi a Ioanei pentru un drum lung. „A se îmbarca” se potriveşte de minune în context, pentru că afară toarnă cu găleata, în timp ce aproape tot itinerarul nostru se află sub cod galben de ploaie şi ninsoare. În acest timp, restul grupului e pe drum, cu trenul: Vlăduţ, Alinuţa, Ozi, Maria, Kilo, Magda, Andrei, Anca Frisky, Wizard, Bacea, Babau, Claudia, Pancu, Paul T, Mugur, Radu, Laura şi Corina.

Ploaia ne ţine până pe la Comarnic, unde se transformă în lapoviţă. De ninsoare avem parte cam de pe la Sfântu Gheorghe, sincer nu ştiu foarte bine, pentru că dorm cu înverşunare. Îmi place să cred că Emil rămâne treaz tot drumul; dacă n-o fi aşa, n-am cum să aflu. Ajungem în satele Lunca Bradului şi Sălard (unde lăsăm un magazin fără stocul de bere), ultimele din drumul nostru, apoi facem stânga, trecem peste Râul Mureş şi intrăm pe forestierul ce duce la Cabana Şeştina. Acest drum care însoţeşte pentru vreo 7 kilometri Valea Sălardului este mai bun decât ne aşteptăm, chiar dacă nu l-a curăţat nimeni de zăpadă. Explicaţia ar putea fi cele câteva vile şi case de vacanţă de pe vale, dinainte de cabană. La Şeştina ajungem în jur de ora 9:30, nu cu mult mai târziu decât restul grupului vesel. Se pare că întârzierea acceleratului a fost prea mare pentru a prinde legătura cu personalul din Topliţa, aşa că prietenii noştri au trebuit să facă rost de un autobuz care să-i aducă. Au luat apoi drumul forestier la picior până a trecut un camion care le-a scurtat periplul până la cabană.

Şeştina este o construcţie mare, pe două nivele şi mansardă, cu balcon mare, bucătărie, sală de mese şi gazde dornice de oaspeţi. Mi-a plăcut şi curtea, cu anexe, foişor şi acareturi, dar mai ales cu câteva bazine pentru creşterea păstrăvilor. Singurul în care sunt acum peşti, câteva mogâldeţe, este alimentat cu apă uşor încălzită. Trei câini şi două pisici iubitoare de zăpadă completează o gospodărie primitoare.

Toţi suntem cu foamea-n gât, iar după micul dejun ne facem bagajul de tură şi pe la 10:30 pornim, însoţiţi de un aer călduţ şi de o ninsoare calmă, fără vânt. Destinaţia: Poiana Moiţa, triunghi albastru. De la cabană coborâm puţin pe drumul forestier pe care am venit şi la prima intersecţie facem stânga – această porţiune este parcursă lent, cu mare dificultate, din cauza bătăii cu zăpadă care se încinge ad-hoc şi fără opozanţi foarte clari. De aici începe de fapt şi marcajul, pe Valea Şeştinei, mai întâi pe drumul de exploatare forestieră, când avem ocazia de a prinde câteva petice de cer albastru şi raze de soare reflectate pe zăpada curată. Trecem pe lângă o colonie de muncitori, unde ni se adaugă noi membri: doi câini simpatici şi năstruşnici, încăpăţânaţi în lupta cu zăpada uneori mai mare decât ei.

După o vreme, la un cot care-l duce spre dreapta, părăsim drumul forestier şi o ţinem tot înainte, pe valea apei. Deseori o traversăm (iar Kilo devine responsabil pentru câinele mai mic pe care-l ia în braţe de câte ori e nevoie), în alte ocazii mergem pe deasupra ei, într-un urcuş molcom. Ritmul este lent, pentru că primii temerari trebuie să sape trepte în zăpada demult neumblată. Mie-mi convine de minune, căci nu ştiu dacă aş face faţă unei viteze cu mult superioare. Din fericire, chiar spre uimirea mea, marcajul este destul de des şi bine întreţinut, aşa că nu se lasă cu discuţii decât o singură dată, când fiecare-l vede în altă parte. Aici trebuie să facem stânga, de-a lungul unui firicel de afluent care se pierde şi el repede. Tot de aici urcuşul devine mai susţinut, o vreme prin pădurea de brazi, apoi pe zone de pajişte alpină.

Poteca ne duce prin mijlocul unei pepiniere unde trebuie să ne strecurăm printre brăduţii încăpăţânaţi şi de aici ieşim pe Vârful Moiţa (1275 m), unde facem o pauză ceva mai lungă să ne tragem sufletul şi să mâncăm. Marcajul continuă însă, nu ştim exact cât, dar nu mai poate fi mult. O parte a grupului decide că nu merită efortul de a lua cu asalt altă zăpadă neumblată şi porneşte spre cabană. Suntem totuşi câţiva care ne gândim că dacă tot am ajuns până aici... Oricum, Poiana Moiţa se dovedeşte a fi la cam zece minute mai încolo (şi patru ore de la plecare), iar de pe ea se văd mai bine Munţii Călimani înconjuraţi de nori. Ceaţa care începe să se lase în jurul nostru ne îndeamnă să ne grăbim, aşa că luăm şi noi calea întoarcerii, pe aceeaşi potecă deja bine bătută. În unele locuri prea bine, căci podurile de gheaţă şi zăpadă de peste pârâu s-au topit şi pasul trebuie făcut mai mare, iar în alte locuri poteca este surpată şi alunecă.

Coborâm de ne plictisim şi abia acum îmi dau seama cât am urcat de fapt. Parcă nu se mai termină... Nici drumul forestier nu pare mai scurt, plus că ne este foame şi somn. Şi mai ales lene. La barăci ne întreabă un nene de cele două potăi, află că probabil sunt la cabană cu primul grup şi ne roagă să i le aducem înapoi. Până la urmă va veni el să le ia. Ajungem şi noi în sfârşit, pe la ora 18:30, ne schimbăm şi facem prăpăd în pungile cu mâncare. O supă fierbinte este atât de bine-venită... Ca şi somnul de două ore de după, într-o cameră în care abia respirăm din cauza căldurii.

Ceva mai odihniţi, cu siesta făcută, eu şi Paul ne apucăm de un proiect măreţ: construirea primului om de zăpadă din această iarnă; zăpada umedă se prinde uşor şi este perfectă pentru aşa ceva. Ne apucăm de treabă, bulgăre după bulgăre, apoi mătura de rigoare. Mai greu găsim două dopuri identice pentru ochi şi o pălărie pe măsură. În loc de nas îi punem un ardei roşu de sub care iese o mustaţă stufoasă. Pentru gură îmi păstrez o coajă de portocală. Îi punem şi câteva rămurele pe post de plete, mâinile în şold şi iată le bonhomme de neige. Ne fotografiem cu opera noastră de artă şi revenim în sala de mese uşor înfriguraţi.

Aici nimerim în mijlocul unui joc de mimă şi ne împărţim şi noi între două echipe. Îmi era tare dor de jocul ăsta! Printre cele mai grele cuvinte sunt surogat şi flageolet, iar printre cele mai nostime osmoză – cei din UT care n-au venit au o încercare să ghicească cum am mimat eu asta. Continuăm cu alte două jocuri, în paralel: Turnuleţul şi Twister. După ce mă ambiţionez să scot o piesă imposibilă din turnuleţ şi-l fac grămada, încerc şi puţin din contorsionismul de la Twister. Abia acasă îmi voi explica eu de unde e febra musculară de pe spate ţinând cont că n-am cărat nimic...

Seara se încheie cu un adevărat joc de „societate”: Bolţ – dar pe apă, nu pe bere; nu de alta, dar chiar n-avem atâta. Pentru cine nu ştie (acum învăţ şi eu): se numără crescător, fiecare jucător câte un număr, la numerele multiple de 7 sau care-l conţin se spune „bolţ” în loc de numărul respectiv, apoi se schimbă sensul celor care numără; este joc de atenţie şi cel care greşeşte în orice fel (număr în loc de „bolţ”, invers, alt număr, nu spune deşi e rândul lui, spune deşi nu e rândul lui, etc.) trebuie să bea o cană cu apă. Mai bine de o oră şi zece litri de apă mai târziu, suntem bine hidrataţi şi presimţim că vom avea o noapte agitată de mers la baie. Campioana absolută este Frisky, care şi se şi oftică teribil; cred că urmează Magda, care admite că nu prea ştie tabla înmulţirii, şi Wizard. Beau şi eu destule căni, dar e bine, că după traseul de azi şi căldura din cameră organismul cere apă.

Somnul ce urmează nu mi-l pot deranja nici aerul fierbinte, nici sforăiturile lui Paul, Emil, Ozi şi Pancu. E atât de bine să dormi... Până pe la 9 dimineaţa când îmi dau seama că dacă nu ne trezim rămânem pe acolo. Şi aşa Ioana şi Emil trebuie să ne aştepte, căci strânsul şi mâncatul ne duc puţin după ora 10 (când pleacă şi restul lumii spre gara din Lunca Bradului). Peste noapte a nins din belşug, aşa că omul nostru de zăpadă are o nouă hăinuţă şi şi-a băgat capul între umeri. Îl mai salutăm o dată, ca şi pe unul din căţeii de la colonia de muncitori care iar a fugit de acolo, apoi pornim şi noi la drum. Îmi cam pare rău că plec: aici e atât de linişte, zăpada curată, vremea frumoasă, oamenii primitori...

Se merge ceva mai greu din cauza zăpezii proaspăt aşezate peste un strat de gheaţă, dar odată ajunşi la şosea putem băga viteză. O vreme îmi reuşeşte planul de a sta trează ca să vad şi eu traseul ratat la venire, dar după Gheorgheni cedez unui somn adânc. Mă mai trezesc de-a binelea după Braşov, când îmi ia ceva timp să mă dumiresc că nu suntem pe Valea Prahovei, ci pe Valea Teleajenului, lângă Cheia. Afară cerul este curat şi albastru, iar soarele puternic se reflectă în fiecare cristal de zăpadă. Peisajul este mirific, mai ales că la fiecare serpentină ni se arată înalţi şi semeţi Munţii Ciucaş sau întinşi şi cuminţi sub pătura de nea Munţii Grohotiş. Mă gândesc ce „plăcere” trebuie să fie acum să baţi urme pe aceştia din urmă...

Oprim puţin la părinţii Ioanei care şi rămâne aici, în Vălenii de Munte (de unde cumpărăm un excelent cozonac), apoi drumul pe DN 1A se scurge rapid. Dăm şi de un accident nasol, cu un autoturism înfăşurat pe după un copac, produs probabil din cauza oboselii, căci drumul este curat şi uscat. Spre mirarea mea, intrarea în Bucureşti este lejeră, şi la orele 17 suntem acasă – mult mai devreme decât îndrăzneam eu să sper. Mă întreb cum a decurs întoarcerea prietenilor noştri, cu personal până în Braşov şi microbuz / microbuze după. Şi mă mai întreb dacă Bacea a venit şi ea cu microbuzul şi cât de mult regretă că nu au plecat de la cabană la 4 dimineaţa să prindă nu ştiu ce tren matinal, pentru o prezenţă proaspătă luni la muncă.

Fotografii

2010. Dimineaţă de 1 ianuarie. Când om fi ajuns şi aici?...

Paul merge astăzi la biserică, în ciuda faptului că noaptea s-a prelungit mult înspre zori. Sunt cam somnoroasă, totuşi mă hotărăsc să ies odată cu el pentru a profita de ultima zi în Berlin. Deja îmi pare rău că plecăm şi nici nu-mi dau seama când a trecut sejurul. Astăzi muzeele se deschid pe la prânz, aşa că aleg să văd ce e mai la îndemână, pe afară. Cobor din metrou undeva pe Strasse des 17. Juni, cam pe unde începe Tiergarten. Chiar dacă numele ar sugera o grădină zoologică, în acest caz vorbim despre cel mai mare parc din Berlin, fost teren de vânătoare care se întinde pe 200 de hectare şi care poate fi numit pe bună dreptate „plămân al oraşului”. Petrec câteva minute pe aleile sale înzăpezite, pustii la această oră matinală, şi mă bucur de o linişte parcă ireală. Lacul din apropiere, Neuer See, este îngheţat şi pe suprafaţa sa lucie se oglindesc sălcii, arbuşti şi mierle ieşite după ceva fructe uscate.

Merg prin parc în paralel cu bulevardul până în apropiere de intersecţia uriaşă numită Großer Stern; aici ies înapoi stradă pentru a vedea columna înălţată în cinstea Victoriei, Siegessäule. Edificiul seamănă cu un mausoleu, ce are o bază solidă, mai sus coloane care împrejmuiesc un mozaic, iar deasupra acestora tronează mândră Victoria – un personaj auriu, cu alura unui înger, cu o suliţă în mâna stângă şi coroană de lauri în dreapta. Ocolesc statuia şi-mi continui drumul spre Pariser Platz pe un bulevard închis circulaţiei, pe care se face intens curăţenie după o noapte nebună. Mizeria lăsată în urmă de petrecăreţi este greu de descris, iar cei desemnaţi să o debaraseze nu par prea fericiţi de efort.

Am ceva de mers în linie dreaptă până la Brandenburger Tor, unul dintre cele mai cunoscute simboluri ale Berlinului. Construită la sfârşitul secolului XVIII de către Carl Langhans care s-a inspirat din arhitectura Atenei antice, poarta a făcut permanent parte din fundalul pe care s-au desfăşurat evenimentele istorice în oraş; astăzi reprezintă principala atracţie turistică, în sensul că odată venit în Berlin, înainte de a intra în profunzimile sale, oamenii fac un prim drum la Poarta Brandenburg. Ce-i drept, 1 ianuarie nu-i chiar cea mai potrivită zi s-o admir, căci zona de la picioarele sale arată ca după război. Observ coroane de flori şi lumânări aprinse – este Monumentul victimelor Zidului Berlinului, cruci din marmură prinse pe gardul parcului pentru cei peste 100 de oameni care au murit aici, încercând să treacă zidul.

Fac un mic detur pe la Holocaust-Denkmal, memorialul evreilor ucişi în Europa în perioada nazistă. El constă într-o suprafaţă ca o colină mică, pe care se înalţă blocuri paralelipipedice din ciment de înălţimi diferite. Imaginea este una tristă şi apăsătoare, gri, tăcută. Ajung în scurt timp şi la clădirea Reichstag în care îşi desfăşoară activitatea Parlamentul German, Bundestag. Prima variantă, construită la sfârşitul secolului XIX, a fost distrusă într-un incendiu în 1933; între 1994 şi 1999 a fost refăcută, adusă la forma actuală şi transformată atât în sediul Parlamentului, dar şi într-o importantă atracţie turistică. Este greu de altfel să o ratezi, aşa masivă şi impunătoare cum apare pe malul Spree-ului, cu o piaţă largă în faţă (Platz der Republik) şi clădiri istorice împrejur.

Cotind pe nişte străduţe lăturalnice, mă întorc la Unter den Linden, artera care era considerată în secolul XVIII cea mai modernă stradă a capitalei Prusiei, pe vremea aceea fiind legătura între reşedinţa regelui (Stadtschloss) şi Tiergarten. Marlene Dietrich cânta cândva: Atâta timp cât teii vor înflori pe Unter den Linden, Berlinul va rămâne acelaşi. Acum teii nu-s înfloriţi, dar bulevardul înzăpezit are un farmec hibernal aparte, cu clădirile sale vechi, somptuoase, renovate, curate şi îmbrăcate de sărbătoare.

Ambasada Rusiei este o clădire masivă, cu arhitectura tipică construcţiilor staliniste, ca un „tort de nuntă”. La capătul tronsonului cu tei se află statuia lui Frederic cel Mare, cel care a deschis Berlinul culturii şi care a schimbat faţa oraşului prin pasiunea sa pentru istorie, artă şi arhitectură. În stânga lui se află intrarea principală în Humboldt Universität, iar în dreapta Bebelplatz (al cărei nume este legat şi de arderea cărţilor de către nazişti), cu clădirile sale în stil neoclasic timpuriu: Forum Fridecianum, Deutsche Staatsoper (prima clădire a unei opere din Europa), Sankt Hedwigs-Kathedrale, Alte Bibliothek, Prinz-Heinrich-Palais şi Alte Kommandantur. Complexul a fost conceput astfel încât Unter den Linden să se situeze între cele mai grandioase bulevarde din Europa; Frederic însuşi a schiţat planurile înainte ca Knobelsdorff să le pună în practică.

Tot aici se află şi clădirea în stil grecesc a Käthe-Kollwitz-Museum (dedicat artei grafice a lui Käthe Kollwitz, lucrări ce înfăţişează viaţa mizeră a muncitorilor în anii ’20, războiul şi maternitatea) şi enormul Deustches Historisches Museum, la care voi reveni mai târziu. Mă abat de la bulevard şi aflu în dreapta o piaţă discretă şi deosebită: Schinkel Platz, dedicată lui Karl Friedrich Schinkel, arhitectul care a schimbat faţa oraşului cu numeroasele sale lucrări. Alături se află Friedrichswerdersche Kirche, în stil neogotic, din cărămidă roşie, care găzduieşte şi Schinkel-Museum.

Constat că mai am ceva timp la dispoziţie până să mă întâlnesc cu Paul, aşa că mă îndrept spre una dintre recomandările lui Larry, Nikolaiviertel. Acest mic şi select cartier poate fi considerat „vatra satului” din vremea în care Berlinul abia începea să facă ochi. Este cel mai vechi cartier şi o bijuterie arhitectonică. Acest lucru se observă de când traversez braţul Spree-ului ce delimitează Museumsinsel; privesc în lungul canalului spre Berliner Dom şi imaginea este absolut încântătoare, în pofida norilor grei care nu lasă cerul să respire. În faţă se vede masiva catedrală, iar culoarul de apă ce duce privirea la ea este încadrat de clădiri elegante şi colorate care mă duc fără să vreau cu gândul la oraşele italiene.

Nikolaiviertel este construit în jurul goticei Nikolaikirche, cel mai vechi lăcaş de cult din Berlin. Temeliile primei biserici au fost puse în 1230, iar actuala clădire, cu turnurile sale gemene strâns unite, datează din 1300. Farmecul cartierului vine din străduţele strâmte şi aglomerate, cotloanele umbrite, faţadele vesele ale caselor scunde, dalele de piatră puse acolo parcă de când vremea, peticele verzi, balcoanele aurite, magazinele de suveniruri, arcadele, coloanele şi blazoanele de piatră de la intrări. În plus, cu toţi turiştii care mişună pe străduţe, cartierul este liniştit, ca o oază arhaică prinsă între artere moderne.

Se pare că timpul plimbării solitare a expirat şi mă îndrept spre Deutsches Historisches Museum unde, pe o bancă din holul călduros, îl aştept pe Paul. După ce apare şi el, mort de oboseală, începem vizita; hotărâm totuşi de la început să nu intrăm şi în expoziţia temporară, Arta şi Războiul Rece. Cu altă ocazie nu am fi zis nu, dar acum ne resimţim amândoi. Zeughaus, clădirea în care îşi desfăşoară astăzi activitatea Muzeul de Istorie, a avut ca scop iniţial păstrarea arsenalului regal. Construită la începutul secolului XVIII în stil baroc, structura este impresionată prin dimensiuni, iar aripile sale formează în centru o grădină interioară, acum închisă printr-o cupolă protectoare.

Expoziţia permanentă, Episoade şi mărturii ale istoriei germane, începe cu câteva relicve din perioada pre-romană, mărturii ale triburilor celtice şi germanice care au populat regiunea; dovezile scrise lipsesc cu desăvârşire. Urmează anii de dominaţie, destul de slabă, exercitată de Imperiul Roman. Sudul Germaniei de astăzi a resimţit mai bine influenţa romană, în timp ce nordul a rămas „necivilizat” şi răzvrătit. O secţiune destul de mare cuprinde Imperiul Romano-German, Evul Mediu cu alura sa cavalerească, Reforma cu Luther la loc de cinste, Cruciadele şi până la Războiul de Treizeci de Ani.

Ce reţin de aici în mod deosebit ar fi: un enorm calendar format din patru tablouri cât peretele, fiecare cu câte trei luni şi activităţile specifice; o şa din secolul XV decorată cu plăci de fildeş sculptate cu miniaturi; o mască pentru prevenirea ciumei; porţelanurile Meissen ce dezvăluie o parte din legăturile cu Asia; portretele lui Martin Luther şi al soţiei sale; cărţi cu partituri muzicale sau cu desene, inclusiv caricaturi; arsenale şi corturi musulmane; numeroase tablouri, cele mai multe fără o valoare artistică deosebită, dar care te ajută să-ţi faci o idee despre obiceiurile, portul şi activităţile din respectivele vremuri.

Este surprinsă şi perioada Revoluţiei Franceze ale cărei ecouri au fost înăbuşite în perimetrul german, apoi era Napoleon Bonaparte şi ce a însemnat ea pentru statele germane. Într-o vitrină sunt expuse pălăria, sabia şi pintenii celebrului strateg, capturate în urma unei fugi neplănuite. Se înmulţesc aici vitrinele cu interioare de clădiri, birouri personale, garderobe, biblioteci, laboratoare astronomice, astfel încât tabloul asupra epocii este bine conturat; în mod cert, pe atunci oamenii ştiau să se îmbrace cu mult mai mult bun gust. Secolul XIX înseamnă Revoluţia Industrială şi explozia tehnicii. Un vapor cu aburi din 1847 marchează bine aceste evenimente; se adaugă microscoape, primele aparate de fotografiat, telefoane, patefoane, o bicicletă, un aparat Röntgen, un război de ţesut industrial şi, bineînţeles, un automobil. Concomitent, este ilustrat şi Războiul Franco-Prusac, unul dintre cele mai grăitoare exponate fiind statuia alegorică Gloria Victis a sculptorului francez Antonin Mercié.

Începutul Imperiului este ilustrat în special prin picturi ce vorbesc despre viaţa orăşenească, însă cea care atrage atenţia este o lucrare mare cu inaugurarea Reichstag-ului în Salonul Alb din Berlin Schloß, în 1888. Primul Război Mondial îşi are secţiunea sa plină de uniforme şi armament, plus câteva articole din ziare şi fotografii. Perioada interbelică este caracterizată de multitudinea de publicaţii şi articole propagandistice ale diverselor partide din Republica de la Weimar, inflaţie (bancnota de 1000 de miliarde de mărci vorbeşte de la sine), participarea cu succes la competiţii sportive internaţionale, schimbarea garderobei, îmbunătăţirea tehnicii (motocicleta şi costumul necesar, hidrantul), apariţia sau consolidarea unor brand-uri germane (Nivea şi Pelikan), infiltrarea comunismului şi acapararea puterii de către nazişti.

Al Doilea Război Mondial este disecat în amănunt, de la premise la consecinţe. Pereţii muzeului sunt plini de documente, articole de ziar, fotografii, monitoare pe care se derulează discursuri ale lui Hitler, materiale de propagandă nazistă şi contra-propagandă a Aliaţilor, uniforme de armată şi SS, recuzită militară şi uniforme din lagărele de concentrare. În toate sectoarele muzeului explicaţiile sunt edificatoare pentru ceea ce este expus, având şi variantă în engleză; aici însă ele sunt la fiecare pas, ca tăbliţe în dreptul obiectelor, dar şi ca desfăşurătoare ample lângă vitrine. Împărţirea Germaniei se reflectă în două culoare postbelice care merg în paralel. RFG înseamnă Volkswagen Beetle, ziare britanice şi aparatură modernă, în timp ce RDG este înţesată de figurile lui Lenin şi Stalin, iar creionarea ei începe cu Trabant şi se termină cu o cameră de deţinut politic.

Pancartele demonstranţilor de la Stuttgart sunt premergătoare căderii Zidului Berlinului, câteva luni mai târziu. Trei blocuri intacte din această barieră fizică şi ideologică sunt expuse aici, alături de ziarele din Europa vestică şi S.U.A. ce anunţau sfârşitul Cortinei de Fier. Expoziţia se încheie cu câteva imagini legate de reunificarea Germaniei şi altele referitoare la anii de după, incluzând aici strângeri de ajutoare pentru foştii democraţi şi încercări de reintegrare. Prin curtea interioară se ajunge la expoziţia temporară la care noi renunţăm; trecem totuşi prin această incintă pentru a-i admira arhitectura, mai ales că în timp ce se înserează capătă o aură ciudată.

Cum a rămas o grămadă de mâncare de la ospăţul de aseară, astăzi s-a hotărât să se mănânce acasă. Restul lumii a făcut deja acest lucru, noi însă suntem hămesiţi, aşa că ne îndreptăm rapid spre apartament. Evident, când te grăbeşti mai tare, atunci se pun cruciş toate – la noi se traduce prin greşirea autobuzului, care nici nu opreşte în prima staţie după ce ne dăm noi seama, aşa că trebuie să-l luăm în sens invers şi apoi să ocolim zona blocată de la Brandenburger Tor. Într-un sfârşit fericit, înfriguraţi şi rupţi de foame, ajungem şi acasă. Aici băgăm în noi cam pe nerăsuflate, căci oamenii care au dormit până de curând şi apoi şi-au umflat burţile s-au plictisit între timp şi vor să iasă în oraş.

Oarecum şi de gura mea care am plâns zilele trecute că nu am ajuns în Fernsehturm, dar şi pentru că-şi dorea şi el, Paul îi convinge pe ceilalţi să facem o plimbare până acolo. O luăm deci pe Unter den Linden (de care sincer mie mi s-a cam luat, dar aşa e consensul) şi observ că acum teii nu mai sunt luminaţi cu cordoane care să se caţere pe ei, ci cu nişte lumini intense ce pornesc de la bază; probabil veşmânt nou de an nou. Ajungem la turnul TV şi măsurăm din ochi coada la care trebuie să stăm. E destul de lungă, dar odată aşezaţi la ea ne bucurăm că se mişcă repede. De fapt, cea mai grea parte este cât stăm în afara clădirii din cauza frigului, dar prietenii noştri se încălzesc cu o bătaie cu bulgări de zăpadă. Acum că-i mai nimeresc şi pe alţii, asta este, victime colaterale.

Înăuntru sunt ecrane pe care se afişează biletele dintre ce serii trebuie să se prezinte la lift, apoi următoarele grupuri între ce ore vor avea acces. Un grup numără cam vreo cincizeci de oameni care vor sta la barul de pe platforma de observaţie numai zece minute. Cum vreo două grupuri din faţa noastră pleacă deprimate de timpul lung de aşteptare care urma cozii şi cumpărării biletului, distanţa până la casă se scurtează. Avem însă timp să admirăm turnurile surate de prin alte ţări, care fac parte din World Federation of Great Towers. Cel mai înalt măsoară 553,3 de metri şi se află Toronto, în Canada. Cu cei 368 de metri ai săi, Fernsehturm se situează numai pe locul al nouălea, dar este totuşi cea mai înaltă clădire din Berlin şi într-o zi senină poate oferi o panoramă până la 40 de kilometri distanţă.

De când reuşim să ne luăm bilete şi până putem intra efectiv avem mai bine de jumătate de oră, aşa că ne retragem într-un fast-food asiatic de pe lângă Alexanderplatz. Eu mă tot mir unde mai intră în Paul şi bucăţile de raţă cu portocală; nu de alta, dar a mâncat cot la cot cu mine acasă şi ştiu că n-a fost puţin. Ne prezentăm la fix pentru urcatul în lift, care ne duce până la platformă cu o viteză de 6,5 m/s. Trebuie să înghit des, căci urechile se înfundă rapid la aşa ascensiune. Acum suntem informaţi că avem la dispoziţie zece minute să admirăm panorama şi să bem ceva la bar, căci din păcate restaurantul de la al doilea nivel nu mai are nicio masă nerezervată. Toţi în afară de Larry ne împăcam cu ideea asta, dar el parlamentează cu ospătarul de la cordonul roşu ce blochează accesul la etaj şi ne face rost de o masă la Tele-Café.

În restaurant merită să ajungi dintr-un singur motiv: podeaua pe care sunt mesele se roteşte încetişor în jurul axei turnului, aşa că în timp ce bei sau mănânci vezi întreaga panoramă a Berlinului fără să faci vreun efort. Acum este noapte, aşa că sub noi se întinde, cât vezi cu ochii, o mare de lumini ce descriu tot felul de forme geometrice. Recunoaştem uşor Unter den Linden, puternic luminat, Brandenburger Tor şi continuarea cu Strasse des 17. Juni. Alexanderplatz cu al său înalt Park Inn Hotel, Rotes Rathaus şi Nikolaiviertel sunt chiar dedesubt, în timp ce puţin mai încolo Museumsinsel şi Râul Spree apar ca nişte zone întunecate. Departe zărim Funkturm, iar Hauptbahnhof este cea care ne dă bătăi de cap în a o recunoaşte. În rest bulevarde lungi şi drepte şi clădiri mari, toate intens luminate, într-un joc geometric fascinant.

Admirăm toate acestea în timp ce ne delectăm cu vin fiert şi desert, căci prăjiturile şi salata de fructe arată demenţial. Bitch comandă ceva mai aparte, Mal „Gans” anders, o gâscă „cu totul altfel” conform jocului de cuvinte din meniu. Noi ne terminăm dulciurile şi gâsca nu apare, aşa că Raluca întreabă o chelneriţă dacă nu cumva a murit. Contrariată, aceasta spune că nu s-a comandat aşa ceva. Bitch o contrazice şi chiar are dreptate, cu toţii am auzit. Dacă nici cu PDA-urile moderne în care-şi notează comenzile nu se descurcă... În fine, Bitch le zice să-şi păstreze zburătoarea, dar ne mărturiseşte că dă o tură prin restaurant şi dacă o vede la careva i-o ia din farfurie. Mă întreb de unde căci, deşi toate mesele sunt rezervate, multe dintre ele sunt goale şi se apropie ora 23 la care se închide restaurantul. Sau o fi vreo petrecere privată în afara orelor de program...

Ne grăbim şi noi spre casă, mai ales că lui Bitch îi este foame. Odată ajunşi, vine partea deprimantă: strângerea bagajului, căci trebuie să ne trezim devreme pentru un avion matinal. Paul începe cu glumele legate de anularea zborului care se pare că-l enervează teribil pe Mihai. Sincer, mie mi-ar conveni să se amâne numai o zi şi să mai stau şi sâmbătă în Berlin. Măcar pentru o lene berlineză. Dar nu se va întâmpla aşa, iar a doua zi vom lua taxiul spre aeroport, vom aştepta ca Paul să devoreze un mega-american-hamburger de mă doare pe mine ficatul când îl văd (în timp ce plânge după pocnitorile întregi rămase în Germania) şi vom avea un zbor lin până la Bucureşti. Nici vorbă de amânare...

Fotografii

Constat că avem ceva restanţe din zilele precedente faţă de planul original, iar astăzi este timp să recuperăm din ele. Dis de dimineaţă ne urnim prin peisajul nins spre un loc care până în 1920 era în afara Berlinului. Spandau este o aşezare a cărei primă menţionare istorică se face în 1197, cu 47 de ani mai devreme decât Berlin. Acum a devenit unul dintre cele mai cochete cartiere ale capitalei, păstrându-şi imaginea rustică şi aerul uşor provincial. Coborâm la capăt de metrou şi o luăm la pas prin oraşul vechi. Centrul acestuia îl reprezintă Sankt Nikolaikirche, o biserică gotică mare şi cărămizie din secolul XV. În apropiere ne fac cu ochiul două magazine cu cărţi, un anticariat şi o librărie, ambele având exemplare foarte ieftine. Paul îşi cumpără o Biblie din 1937 scrisă cu caractere gotice şi câteva simboluri ale literaturii şi filosofiei germane (Rilke, Böll, Schopenhauer şi Nietzsche), iar eu, cum nu ştiu germană şi-mi plac pozele, două albume cu fotografii ale căilor ferate din Germania de nord şi de sud. Nu ne opreşte aici decât gândul că vom depăşi greutatea permisă a bagajelor la aeroport.

Cum Spandau este cocoţat pe un deal, o luăm în jos, trecem peste Râul Havel şi ajungem la Zitadelle, acolo unde în a două seară am luat o prea îmbelşugată cină. Acum muzeul este deschis, din păcate nu şi Juliusturm – turnul închisoare. Începem cu muzeul ce adăposteşte expoziţia Castel şi fortăreaţă, unde aflăm că temeliile cetăţii au fost puse în secolul XII, turnul datează din secolul XIII, iar întregul complex s-a extins masiv între secolele XV şi XVII. Totuşi, anumite elemente i-au fost adăugate şi în secolul XIX căci, aşa cum am mai spus, citadela a fost folosită ca atare inclusiv în Al Doilea Război Mondial când aici se fabricau arme chimice. Muzeul conţine în special recuzită medievală (tunuri, armuri cavalereşti, săbii, medalii, coifuri de paradă), cărţi şi documente pecetluite, inscripţii în piatră, schiţe şi machete ale cetăţi şi ale Spandaului, obiecte din laboratorul chimic şi două diorame cu animalele întâlnite în perimetrul cetăţii.

Din curtea plină de omăt intrăm în pavilionul cu ateliere unde se confecţionează instrumente muzicale din lemn, cu cele mai variate dimensiuni şi cele mai ciudate forme. Există şi ateliere de teatru şi pentru prelucrarea sticlei şi a ceramicii, iar jos o crescătorie de lilieci. Nu înţeleg exact rostul acesteia din urmă, dar dacă vreau să-i hrănesc eu mă costă 5 euro. Lăsaţi. Restul plimbării o facem afară, prin diverse cotloane ale fortăreţei, pe lângă zidurile atât de bine păstrate, pe sub arcade şi bolţi, şi urcăm treptele ce ne duc prin bastioane de unde vedem apa îngheţată din şanţul de apărare. Pe gheaţa micului heleşteu zărim o arătare ciudată cu picioare şi cioc lung, un gigel zgribulit de frig mai ceva decât noi. Acest tur al cetăţii ne ia câtva timp, după care am vrea să bem ceva în taverna deja cunoscută. Din păcate, ea nu este deschisă la această oră abia trecută de prânz şi plecăm dezamăgiţi la metrou.

Ieşim din nou la suprafaţă pentru a admira Funkturm şi Messegelände, adică turnul radio ce domină Casa Radio cu o alură asemănătoare Turnului Eiffel. Din păcate, şi turnul şi platforma-restaurant de la mijlocul său sunt închise din cauza vremii. Lângă ansamblul radiofonic se află ICC Kongresse (Internationals Congress Centrum), care se numără printre cele mai mari, cele mai avansate din punct de vedere tehnic şi cele mai de succes ansambluri din lume destinate congreselor. Tot în zona aceasta Paul a ochit ceva despre care ştiu că îi va rămâne în planurile de viitor: coaste de porc pe principiul „cât-poţi-mânca”. Raiul pe pământ, nu altceva!

Ce-i drept, am mai hălădui prin oraş să descoperim cine ştie ce străduţe fermecătoare, cu clădiri vechi şi elegante. Sau măcar pe arterele mari ca să ne bucurăm de vânzoleala specifică metropolei în ajun de an nou. Dar în timp ce noi ne retrăgeam prin cotloanele citadelei, Larry şi Alex s-au aflat la cumpărături sub bagheta îndrumătoare a Ralucăi, care urmează să organizeze masa de Revelion. Aşa că noi trebuie să ne întoarcem acasă şi să cumpărăm băuturile şi ce credem că am mai dori în plus. Şi toate acestea destul de repede, căci supermarketul îşi va închide porţile relativ devreme astăzi.

Într-un final, ne strângem cu toţii acasă, eu şi Paul reuşim să furăm două ore de somn de care aveam mare nevoie, apoi ne apucăm să pregătim bunătăţile pentru o noapte mai deosebită. Un an nou mai bun trebuie să înceapă cu o masă excelentă, iar Raluca şi ajutoarele ei se ocupă din plin de asta. Nu detaliez aici pregătirile, ci numai efectul. Adică masa de la bucătărie, cât este ea de lungă, încărcată cu cele mai gustoase mâncăruri: şniţele şi copănele de pui, coaste de porc, salată de cartofi, un fel de tzatziki, somon şi surimi cu lămâie, murături umplute, brânzeturi, pateuri cu spanac, tomate şi brânză, salată, cartofi prăjiţi, vin, bere, whisky, votcă şi tot felul de sucuri. Pentru partea a doua, de la anu’, sunt păstrate la îndemână două torturi, numai bune de băgat la cuptor pentru o coacere rapidă.

Noi, fetele, ne schimbăm în haine de „gală”, să facem puţină impresie la această masă festivă. Totul miroase atât de bine încât fără prea multă ceremonie începem să ne înfruptăm şi să bem, până la ora 23 când le adresăm un „la mulţi ani” compatrioţilor noştri rămaşi acasă. Nu mai stăm mult şi ne schimbăm la haine groase, căci 2010 se apropie şi de Berlin. Vedem de câteva ore cum oamenii mişună pe stradă şi se îndreaptă spre luminile ce se mişcă pe cer dinspre Pariser Platz. Cum stăm aproape, ne permitem să plecăm ceva mai târziu, dar odată ajunşi pe Unter den Linden constatăm că este atât de plin de lume încât abia vedem Brandenburger Tor scăldată în lumini.

Ne găsim un loc cât de cât stabil, în care vânzoleala este mai mică, şi aşteptăm numărătoarea inversă. Aceasta este marcată de focurile de artificii ale municipalităţii acompaniate de multe altele ale celor ce au cumpărat rachete şi efecte pirotehnice. Acum desfacem şi noi sticla de şampanie, bem câte o gură pentru a face momentul mai „oficial”, apoi cu toţii preferăm votca ce ne şi încălzeşte. După încă jumătate de oră o parte din oameni începe să se împrăştie şi rămânem, după cum spune Alina, noi – elita. Trebuie însă să revenim şi noi la apartament, căci băieţii au o sarcină grea în noaptea aceasta, dincolo de a bea la greu: să facă să explodeze cele 320 de petarde cumpărate de Paul de la magazinul chinezilor de la parter.

Întorşi la bloc putem „admira” dezastrul de pe străzi, în timp ce interfonul de la scara noastră a fost distrus de petardele unor artişti în devenire. Ne confirmăm faptul că nu numai în România e plin de tembeli, ceea ce nu-i de mirare ţinând cont de multiculturalismul (dacă-i putem spune aşa) care caracterizează Berlinul. Acasă începe şi la noi partea explozivă. Prima e artileria grea a lui Paul, o „conservă” cu bum-bum care îşi dă după minute bune duhul pe balconul din sufragerie. Urmează artileria uşoară a lui Alex, rachete-artificii, până când una „ricoşează” (ghilimelele provin din faptul că a fost intenţionat) în geamul vecinilor de peste stradă. Cum respectivii se bulucesc la ferestre şi se uită urât şi ameninţător în direcţia noastră, suntem nevoiţi să ne mutăm la bucătărie.

Aici terminăm rachetele, după care „elita” trece la lucruri mai profunde: ce se întâmplă când bagi petarde în oale acoperite. Prima sacrificată este o oală mare, cu capac greu. Întrucât sunt o fată frumoasă şi vreau ca lucrurile să rămână aşa, eu prefer să privesc de pe hol cum acesta sare, se întoarce în aer şi aterizează înapoi pe oală. Paul deja se tăvăleşte pe sub masă de râs. Spectacolul nu este maxim, trebuie încercată o oală mai mică. Acum capacul sare până în tavan, dar la aterizare ratează punctul de origine şi cade pe podea. Cam tot pe acolo se zvârcoleşte şi elita, ţinându-se cu mâinile de burtă de râs.

Lucrurile nu se opresc aici. Pe balcon este construit un mic om de zăpadă cu dopuri de bere pe post de ochi şi o petardă în loc de nas. Având ca fundal Chopped in Half de la Obituary, piesa-imn a excursiei, petarda este aprinsă şi capul omuleţului sare în toate direcţiile, sfârtecat de explozie. Cum masa bogată de mai devreme cere anumite aspecte, Paul se refugiază în baie. Amicii se gândesc că se simte singur acolo şi-i trimit drept companie... o petardă. Aprinsă, evident. Din baie răsună zgomote de provenienţă îndoielnică, apoi Paul iese uşor zdruncinat, dar menţionează că nu s-a supărat, că „ce-i frumos e frumos”. Eu simt că nu rezist la o astfel de tensiune psihică şi având ca pretext oboseala acumulată şi ulteriorul trezit devreme, pe la orele 4 mă refugiez în pat. La mulţi ani!

Fotografii

Astăzi avem din nou un proiect „măreţ”, despre care ştim de la început că ne va lua destul de mult timp. Plecăm deci devreme spre Potsdamer Platz, de unde mai mergem puţin pe Potsdamerstrasse până la Kulturforum, clădire ce găzduieşte, pe lângă alte expoziţii, Gemäldegalerie – cea mai exhaustivă galerie de artă plastică din Berlin. Trebuie să recunosc că în momentul în care intru în aripa destinată acesteia nu mă aştept să petrec atât de mult timp înăuntru şi să mă obosească în aşa măsură. O sală mare şi lungă, fără exponate, constituie centrul, cu o fântână şi scaune pentru odihnă. Tablourile sunt expuse în camere ce înconjoară acest hol care, în fond şi la urma urmei, nu pare să aibă dimensiuni colosale.

Este vorba despre una dintre cele mai importante colecţii de artă europeană de la începuturile picturii medievale din secolul XII până la lucrări neoclasice din prima jumătate a secolul XIX. Graţie unei tradiţii de îmbogăţire a colecţiilor, galeria este în măsură să prezinte o istorie a picturii europene cu diversele sale faţete, incluzând mai multe şcoli şi epoci. Printre cele mai demne de luat în seamă sunt secţiunea italiană timpurie (cu lucrări ale lui Giotto, Fra Angelico şi Botticelli) şi olandeză timpurie (Jan van Eyck, trei altare de Rogier van der Weyden şi două tablouri enorme ale lui Hugo van der Goes). În contrapondere, secţiunea germană timpurie include opere ale lui Albrecht Dürer şi Hans Holbein.

Aici întâlnim una dintre cele mai impresionante colecţii de pictură olandeză din secolul XVII, cu şaisprezece opere ale lui Rembrandt, cele ale mai multor studenţi ai săi, precum şi lucrări ale lui Frans Hals şi Jan Vermeer. Barocul european este bine reprezentat prin lucrări ale lui Caravaggio, Peter Paul Rubens şi Diego Velázquez, în timp ce Franţa rezonează prin Nicolas Poussin şi Antoine Watteau. Dintre cele 3000 de lucrări, 1500 sunt în permanenţă la Gemäldegalerie, restul fiind împrumutate de la diverşi colecţionari de artă sau alte muzee.

Începem deci cu încăperile „albastre” ce expun pictură germană dintre secolele XIII şi XVI, pictură olandeză între secolele XIV şi XVI şi pictură flamandă din secolul XVII. Cred că aici se vede cel mai bine transformarea în ceea ce priveşte subiectele şi tehnica de reprezentare de la primele opere, în covârşitoarea lor majoritatea religioase, multe chiar bisericeşti, deseori colţuroase şi mai stilizate, şi ultimele care amestecă temele biblice, mitologice şi din viaţă laică, tuşele se îmbogăţesc, iar chipurile devin mai expresive. Un element pe care îl observ în picturile de la început este fundalul realizat în relief, ca o gravură pe pictură. Martin Schongauer şi Hans Holbein cel Bătrân sunt nume care se adaugă celor mai sus menţionate, iar poate printre cele mai importante opere este Portretul lui Hieronymus Holzschuher al lui Dürer. Un tablou ciudat şi demn de luat în seamă, chiar dacă orele necesare studierii lui ar fi multe, este Proverbe olandeze de Pieter Bruegel cel Bătrân: 126 de proverbe şi expresii din popor, desfăşurate în centrul unui sat tradiţional între râu şi mare. Pictura de dimensiuni medii este impresionantă prin aglomerarea de acţiuni care descriu plastic respectivele vorbe de duh.

Camerele „verzi” prezintă pictură olandeză din secolul XVII, foarte variată şi reprezentată de un număr mare de tablouri. Evident, cele care ies în faţă sunt operele lui Rembrandt, iar Portretul lui Hendrickje Stoffels, soţia artistului, se face remarcat în mod deosebit. În seria de artişti îi regăsim pe Gerard van Honthorst, Pieter de Hooch, Johan Vermmer cu Paharul de vin şi Rubens, cu numeroase tablouri. Camerele „gri”, puţine la număr, expun pictură germană, engleză şi franceză din secolul XVIII, iar printre cele mai valoroase picturi se numără Portretul lui Sir Montgomery Bart a lui Sir Henry Raeburn, Dansul şi Comedia franceză ale lui Antoine Watteau şi Autoportretul Dorotheei Therbusch. De asemenea, sunt expuse mai multe opere ale lui François Boucher.

Cele mai multe camere sunt cele „roşii”, ceea ce nu este de mirare ţinând cont că ele se „ocupă” de pictura italiană dintre secolele XIII şi XVIII, şi de pictura spaniolă şi franceză din secolele XVII şi XVIII. Cel mai mult îmi plac aici tablourile „spaţioase” ce înfăţişează vase pe mare, în porturi sau pe timp de furtună, dar şi pieţe sau alte colţuri de oraşe, precum Campo di Rialto a lui Canaletto. Numele sonore vin unul după altul: Giovanni Bellini cu Pietà cu îngeri, Diego Velàzquez cu Portret de femeie, Caravagio cu Eros victorios, Tiţian cu Venus şi organistul, Sandro Boticelli cu Madona cu Pruncul şi îngeri cântând, Luca Giordano, Rafael, Tintoretto, Giotto şi Poussin.

Există şi o mică secţiune dedicată miniaturilor, tablouri de dimensiuni de la mici la foarte mici, portrete sub formă de medalion pictat şi peisaje uimitor de amănunţite pentru scala la care sunt realizate. Alături este o cameră dedicată celor ce doresc să studieze cu mai multă grijă exponate muzeului: galeria digitală. Sunt puse la dispoziţie câteva calculatoare pe care poţi naviga printre o parte operele disponibile, fotografii la rezoluţii foarte mari astfel încât la unele se pot sesiza urmele de creion din schiţa iniţială. La subsolul clădirii găsim un al coridor lung şi camere aferente cu opere în special din secolele XVIII şi XIX, germane, olandeze, italiene, câteva franceze şi britanice. Deşi impresionaţi de tot ce am văzut, suntem în punctul în care ne întrebăm dacă mai este mult.

După trei ore ieşim năuci, cu convingerea că dacă mai vedem un singur tablou riscăm să orbim. Ieri, la Pergamon, am petrecut mai mult timp, dar oboseala acumulată a fost mult mai mică. Ne doare capul şi tânjim după aer curat. Afară ninge de ceva timp şi zăpada s-a depus, pe alocuri chiar a îngheţat. Ne târâm până la metrou de unde ieşim într-un cartier celebru pentru altfel de galerii: comerciale. Ce-i drept, nu gândul cumpărăturilor ne duce în Kurfürstendamm (acesta îl las pentru altă excursie în Berlin, eventual în sezonul reducerilor), sau pe scurt Ku'damm, ci o biserică unică prin înfăţişarea sa actuală: Kaiser-Wilhelm-Gedächtins-Kirche.

După ce autorităţile din perioada interbelică s-au tot gândit dacă s-o dărâme sau nu, căci poziţionarea ei în mijlocul intersecţiei îngreuna traficul tot mai intens din metropola germană, se pare că forţele aliate din Al Doilea Război Mondial au hotărât. Biserica a fost intens bombardată, iar o bună parte din stricăciunile făcute atunci se văd şi astăzi. S-a decis să nu se restaureze în întregime clădirea, ci doar s-a consolidat şi s-a refăcut acoperişul (în timpul războiului aici s-au ţinut şi slujbe sub cerul liber), astfel încât să se limiteze alte distrugeri şi să devină o construcţie sigură – o biserică comemorativă ce vorbeşte în felul său despre latura atât de distructivă a războiului. Altfel acum nu mai plouă înăuntru, dar turla este pe jumătate distrusă şi se profilează aşa, ruptă, pe bolta înnorată (din 113 metri a rămas cu 63), zidurile exterioare sunt în multe locuri năruite, iar în interior frumosul mozaic al Hohenzollernilor este brăzdat peste tot de fisuri ce amintesc de bombardamente. Chiar şi aşa, poate fi admirat interiorul odată somptuos de biserică neoromană construită la sfârşitul secolului XII cu menirea de a-l comemora pe împăratul Wilhelm I. Alături se află biserica nouă, în forma simplă a unui turn hexagonal, realizat din sticlă albastră şi plasat pe locul naosului bisericii vechi.

Între aceste vizite nu am apucat să mâncăm cine ştie ce, aşa că sugestia mea de a merge la Maredo este binevenită. Ne întâlnim numai cu Larry şi Bitch în Alexanderplatz, întrucât Alina, Mihai şi Silvia s-au decis pentru mult mai familiarul KFC. La argentinianul Maredo îmi place faptul că poţi lua şi o masă rapidă dacă timpul nu-ţi permite altfel, dar dacă ai o oră la dispoziţie poţi comanda o delicioasă friptură de vită. Iar dacă nu ai prea mulţi bani în buzunar şi eşti rupt de foame, cu 6,50 € îţi iei salată câtă vrei şi de câte ori vrei, cu suficiente sortimente şi sosuri încât să nu te plângi că e monoton. Astfel e salată am luat şi noi, dar şi câte un preparat din carne de vită, excelente toate. De aici mergem acasă, unde trebuie să ne pregătim de sosirea Ralucăi şi a lui Alex. Cum însă ne sună şi ne spun că au prins un mare dop în trafic pe lângă Dortmund, mai devreme de miezul nopţii nu au cum să apară. Când adormim noi, târziu în noapte, ei încă sunt pe drum.

Fotografii