mad
Comentarii diverse

Asphyx, Christ Agony, Daemonicus & Casus (The Silver Church, Bucureşti)
     media: 0.00 din 0 voturi

După tricourile celor care se strâng în seara aceasta în The Silver Church, dar mai ales după numele de pe afiş, ai spune că principiul este: cu cât e mai puţin inteligibil scris numele trupei, cu atât mai bine. Aproape invariabil acest aspect se leagă de sonorităţile metal dure, foarte dure şi greu digerabile, iar dacă ne chinuim totuşi să citim afişul ne dăm seama că urmează ceva... groaznic! Deci, de văzut!

Din trupa de şoc, la înaintare iese Casus, grup german familiar deja publicului român amator de brutal death metal, întrucât cei patru tineri au susţinut un mini-turneu la noi în ţară nu mai demult de anul trecut, după ce au lansat mini-albumul de debut, Hysteria, la Axa Valaha Productions (organizator în seara aceasta). Scurt şi la obiect, băieţii ne arată că nu se încurcă în fleacuri şi când spun „brutal” nu este nicio exagerare – death metal ale cărui singure ocolişuri se fac în zona grindcore, deci nu recomandăm rezultatul cardiacilor. Să zicem că dacă aş vrea să conving pe cineva (deschis la minte) să asculte metal, cu siguranţă n-aş începe cu Matricide sau Eden Crematory. Semnalez acum o problemă tehnică a întregului concert şi nu numai al acestuia: sunetul îngrozitor de tare. De acord, o reprezentaţie metal nu este pentru domnişoare de pension, dar când văd tot mai mulţi oameni cu urechile astupate îmi dau seama că nu doar eu am a mă plânge. Domnii mei, când scrumierele se deplasează singure pe mese, e clar că decibelii sunt mult prea mulţi! Iar când îţi pui dopuri în urechi, nu tai doar din volum, ci şi din paleta de sunete, aşa că distingi greu cele câteva riff-uri chiar interesante pe care le propune Karsten „Hellmut” Albrink. Ceea ce se distinge însă clar este vocea cavernoasă a lui Alex, când cu cream-ul, când cu growl-ul, puternică şi agresivă.

Dacă aveţi nostalgia death metal-ului anilor ’90, atunci Daemonicus condensează acea perioadă într-un scurt concert, rapid, old-school, fără fineţurile progresive sau excesul de tehnicitate care au împânzit ulterior genul. Apropiaţi mai degrabă de sound-ul trupelor din Stockholm decât de al celor din Gothenburg, suedezii amintesc de începuturile renumiţilor Entombed sau Dismember, fără a avea însă aceeaşi capacitate de a lăsa publicul cu gura căscată. Ce-i drept, e greu să inovezi pe acest teritoriu atât de bătătorit dacă nu vii cu ceva cu adevărat ieşit din comun, dar care să păstreze în acelaşi timp esenţa acestui subgen. Altfel, în ciuda clişeelor aşteptate – microfon cu lanţuri, haine rupte, titluri de piese (Carnage, Unrest in Peace, Breeding in Decay) – Daemonicus se prezintă bine, în forţă, cântă şi o piesă neapărută încă (din punctul meu de vedere, cea mai bună a show-ului suedezilor, dar din păcate nu i-am reţinut numele), iar lumea cere bis şi dă tonul primului mosh-pit. Vocalul Stefan Hagström laudă berea românească, aşa că pentru antrenarea spiritelor: Daemonicus – misiune îndeplinită.

Cu o experienţă cât a primelor două trupe şi încă ceva, polonezii de la Christ Agony schimbă parţial macazul către altă latură dură şi întunecată – black metal, punctat pe alocuri cu influenţe death. Fondată în 1990 (ce impact la vremea respectivă!) şi având la activ o istorie zbuciumată în underground-ul polonez, se pare că formaţia şi-a regăsit stabilitatea în formula de trio (des utilizată de formaţiile death/black) chitară-bas-baterie, în care numai Cezar Augustynowicz (voce principală şi chitară) a rămas din formula originală. Trebuie să recunosc faptul că, deşi lipseşte clapa, Christ Agony este mai melodioasă şi-mi place mai mult decât mă aşteptam. Nu-i vreo inovaţie în domeniu, dar compoziţiile de pe Moonlight – Act III (vechi dar bun, pare-se o legendă în Polonia) nu sună rău deloc – balansat, în tempo mediu, cu versuri inteligibile chiar dacă registrul vocal se plimbă între scream şi growl. Interesantă este alternanţa vocilor, în contra-timp sau asumate pe rând de Cezar Augustynowicz şi Tomasz „Reyash” Rejek (bas, ex-Vader); când acestea intră în registrul clean grav efectul este şi mai puternic, iar la ultima piesă acutele, tot clean, ar aduce mai degrabă cu o compoziţie heavy/power dacă n-ar fi blast beat-urile lui Paul Jaroszewicz. De asemenea, partea de chitară este chiar inspirată, locurile unde banda aduce un surplus de melodicitate mă duc cu gândul la ţinuturile nordice – da, ştiu că Polonia nu-i chiar în nordul extrem, dar respectivele pasaje se potrivesc perfect cu senzaţia pe care am avut-o când stăteam la 9 grade pe minus în localitatea cu cea mai ridicată medie anuală a temperaturilor („the hot-spot of Poland”). Asta în contrast cu atmosfera din club, care-i din ce în ce mai încinsă.

În aproape 35 de ani de la înfiinţare, Asphyx a adunat schimbări de componenţă, dezmembrări şi refaceri cât pentru zece trupe, dar trebuie să punem la socoteală şi rodul activităţii olandezilor, adică opt albume full-length, dintre care cel puţin două (The Rack şi Last One on Earth) au reuşit să claseze formaţia drept cult-band. Reformarea din 2007, în formulă clasică (fondatorul Bob Bagchus la tobe şi vocalul Martin van Drunen), urmată de lansarea unui alt album bine primit, Death... the Brutal Way, încadrează ca obligatorie prezenţa la concertul de astăzi, mai ales că Asphyx promovează un nou produs, Deathhammer, deja ultra-apreciat de recenzorii de profil.

După câteva probleme legate de sunet, care pun la încercare răbdarea fanilor, Asphyx loveşte fără menajamente cu The Quest of Absurdity şi Into the Timewastes, adică acel metal onest de la primul la ultimul album. Ceea ce urmează parcurge o bună parte din activitatea trupei, mai nouă (Scorbutics, Deathhammer, Eisenbahnmörser) sau mai veche (M.S. Bismarck, Vermin, Food for the Ignorant), cu aceeaşi eficienţă în a nu menaja audienţa. Într-adevăr, We Doom You to Death pare a fi aplicată ad-literam. Încă de la început apar crowd-surferii, care se aruncă de pe scenă încurajaţi (sau chiar împinşi) de frontman şi sunt purtaţi de public în mijlocul vârtejului de plete şi îmbrânceli prieteneşti. Mă bucură faptul că nimeni de la pază nu face exces de zel, toţi cei implicaţi dându-şi consimţământul; dar recunosc că, acum mai mult ca oricând, îmi este tare greu să fac fotografii de lângă scenă, căci intru prea în miezul „situaţiei”. Parcă ar fi zonă de război, iar Eisenbahnmörser, Minefield sau Asphyx (Forgotten War) nici nu ţină să mă contrazică.

Părţile în viteză, numai bune pentru „măcelul” din mosh-pit şi circle-pit, alternează cu riff-urile doom, cu tempo scăzut şi greutate apăsătoare, ca apoi să revină death-ăraia drăcească şi îndârjită; toate acestea au ca liant vocea supărată, aproape bolnăvicioasă a lui Martin van Drunen, supusă la contorsiuni guturale, greu imitabile. Frazele dintre piese dau trupei câteva momente de respiro, dar şi publicul pare că are nevoie să-şi revină după loviturile constante ale „ciocanului morţii”. Dincolo de rânjetul răutăcios afişat de la început, solistul este un personaj simpatic, glumeţ şi foarte apropiat de publicul definitiv cucerit; constată că e ironic faptul că prima cântare în România are loc într-o „biserică”, apoi observă că întreaga Europă e prezentă azi aici. Ca vocal, olandezul este extrem de energic, iar forţa cu care cântă se întinde pe întreaga scenă şi se reflectă în colegii săi – în riff-urile demente ale lui Paul Baayens, în basul formidabilului Alwin Zuur, dar mai ales în tobele distrugătoare ale lui Bob Bagchus, redutabil stâlp şi tun de artilerie grea în Asphyx.

Triada „clasică” Wasteland of Terror, The Rack şi Last One on Earth este întreruptă de compoziţii noi, Reign of the Brute, Black Hole Storm, Der Landser, şi toate fac deliciul audienţei care acoperă liniştea dintre piese cu scandări ale numelui trupei. În mod clar, Asphyx este făcută pentru a cânta live şi-i place să se afle pe scenă, ca dovadă cele nouăzeci de minute distrugătoare. Mare îmi este mirarea că nu s-a dărâmat clubul în jurul său.

Fotografii

  postat de jaxe13 in 2012-04-26 23:39 | Concerte | Trackback 0 comentarii

Anneke van Giersbergen (The Silver Church, Bucureşti)
     media: 0.00 din 0 voturi

După ce am văzut-o în ultimul turneu cu trupa care a consacrat-o, The Gathering, apoi cu proiectul Agua de Annique, de fiecare dată încântătoare, sunt curioasă cum va fi revederea cu Anneke van Giersbergen în noua variantă a trupei sale şi cu un album nou, lansat la începutul anului, Everything Is Changing. Se pare că nu doar pe mine mă mână o astfel de curiozitate în Silver Church, ci pe mult mai mulţi oameni decât mă aşteptam, majoritatea buni cunoscători ai activităţii artistei. Aerul este respirabil, iar locul confortabil în ceea ce priveşte aglomeraţia, dar încă de la început mă surprinde câtă lume a venit faţă de aşteptările mele – acestea fiind o mână de cunoscători şi câţiva spectatori de ocazie, ca mine. Iată că m-am înşelat şi nici că-mi pare rău.

La ora 21:30, membri trupei urcă pe scena aflată în semiobscuritate şi pe primele acorduri din Feel Alive se aprind luminile asupra blondei pline de viaţă care se instalează, dansând şi zâmbind, la microfon. Alte formalităţi teatrale sunt lăsate la o parte, Anneke fiind extrem de naturală întreg concertul; de altfel, aceasta mi se pare una dintre cele mai mari calităţi ale olandezei – naturaleţea, atât în voce, cât şi în mişcări sau expresia chipului. Avem aproape un album întreg pentru a ne convinge de acestea, dar şi de forma excelentă a vocii lui Anneke; în afară de o piesă (I Wake Up), noul album este cântat în întregime, într-o infuzie de energie şi bună dispoziţie molipsitoare: My Boy, Take Me Home, You Want to Be Free (şi un îndemn la dans), Circles (cântată fără tobe şi bas), Stay, Slow Me Down, Too Late, 1000 Miles Away from You, Everything Is Changing şi Hope, Pray, Dance, Play.

Nu ştiu exact de ce, din momentul începerii carierei solo, Anneke a tot schimbat numele trupei, pornind de la exoticul Agua de Annique şi ajungând acum la Anneke van Giersbergen; sincer, îmi plăcea mai mult prima variantă, mai ales când era însoţită în concerte de pian. Chiar dacă acum Anneke preferă chitara electrică (Beautiful One), mă bucur că n-au fost uitate compoziţiile din acea perioadă, precum Fury, Witness, dar şi Hey Okay, acea piesă acustică, aproape country, în care Anneke rămâne singură pe scenă, doar cu chitara ei. Nu ştiu dacă acest cântec era în plan, dar chiar şi aşa cu siguranţă nu în rolul ce i-a fost destinat: de a distrage atenţia de la bateristul Rob Snijders (ex-Celestial Season), soţul artistei, care tocmai şi-a distrus setul de tobe. Cine răspunde corect şi rapid la întrebarea „ce culoare au ochii mei?” primeşte de la Anneke membrana spartă a premierului.

Întuneric şi furie, amintiri metal şi semnul coarnelor în aer, din public şi de pe scenă – sunt convinsă că cel mai aşteptat cover este Saturnine, savurat mai ales de cei care au urmărit-o pe Anneke de când The Gathering a influenţat major scena metal cu Mandylion (în ceea ce priveşte folosirea permanentă a vocii feminine în această muzică dură) şi până la plecarea ei după Home. Apare însă şi Hyperdrive!, rod al colaborării lui Anneke cu Devin Townsend pe Addicted, precum şi o alegere pe cât de ciudată, pe atât de frumoasă şi inspirată – Down So Low (Chocolate Genius), jazz întrepătruns cu soul şi cinele abia mângâiate. Acestea sunt completările unui concert axat pe rock, undeva între alternativ, clasic, pop, folk şi jazz, de la dans la visare, cu părţi săltăreţe şi fragmente melancolice. Nu ar trebui să ne mire această înşiruire de feţe ale muzicii compuse sau preluate de Anneke van Giersbergen dacă ţinem cont de nenumăratele sale colaborări: Ayreon, Danny Cavanagh şi Anathema, Devin Townsend Project, Within Temptation, Moonspell, Novembers Doom şi (aţi crede?!) Napalm Death.

În mijlocul trupei sale de profesionişti, Anneke este fermecătoare, zâmbeşte permanent cu gura şi ochii, glumeşte cu publicul, se fâstâceşte când e contrazisă referitor la faptul că nu-i primul său concert în România, aproape că roşeşte de emoţie când se aude tare din public „we love you, Anneke!”; în mod cert, Anneke von Giersbergen este o prezenţă extrem de plăcută, blondă şi tatuată, frumoasă şi veselă, fără aere sau falsă afectare; o voce remarcabilă şi o personalitate ce radiază. Nu sunt fan al muzicii pe care o face acum şi voi avea mereu nostalgia a ceea ce a însemnat The Gathering, mai ales prin albumele imediat următoare cooptării ei. Dar concertul din seara această m-a surprins şi mi-a plăcut cu mult peste aşteptări.

Fotografii

  postat de jaxe13 in 2012-04-22 23:23 | Concerte | Trackback 0 comentarii

Celelalte Cuvinte (The Jukebox, Bucureşti)
     media: 0.00 din 0 voturi

Ar fi greu să scriu despre un concert Celelalte Cuvinte fără să repet ceea ce am mai spus de atâtea ori. Calitatea cântărilor timişorenilor este aceeaşi de fiecare dată, iar faptul că e vorba despre un concert ca oricare altul (adică fără vreo ocazie deosebită, că, altfel, de-ar fi aşa toate concertele!) poate scoate de la mine doar cuvintele de laudă pe care le-am rostit iar şi iar. Aşa că cele ce urmează nu constituie o cronică propriu-zisă, ci numai câteva rânduri cu impresii nu neapărat coerente.

Lume puţină; mult mai puţină decât la Sala Palatului, de exemplu. Promovare insuficientă sau perioadă aglomerată? Ciudat, e totuşi sâmbătă seara. Probabil că cei care făceau doar act de prezenţă sunt ocupaţi cu clubbing sau, mai ştii, baluri de caritate. Avantaj: public fidel, acel nucleu care-şi aduce copiii să vadă cu cine le-au crescut părinţii şi, poate, să crească şi ei în acelaşi fel. Sunt cei care împânzesc sala cu tricourile trupei preferate, care ştiu fiecare vers, fiecare riff, care întreabă în stânga şi-n dreapta, doar-doar or afla pe cineva dispus să vândă unul dintre cele trei albume care au dispărut demult (oare nu se găseşte nimeni să le reediteze, măcar ca box-set?).

Trupa cu chef de cântat; de fapt, nu ştiu să fi văzut Celelalte Cuvinte vreodată altfel. Or fi având şi băieţii zile proaste, dar cert e că eu nu-i ştiu să le împartă cu publicul, respectul faţă de acesta reafirmându-se cu fiecare concert sau album. Călin Pop energic, cu inconfundabila voce în formă şi chitarele bine acordate. Marcel Breazu cu început de barbă, retras în penumbră împreună cu basul său neobosit. Degetele lui Tiberiu Pop, sprintene pe alb-negrul clapelor. Leontin Iovan, parţial ascuns sub şapcă, lovind cu conştiinciozitate şi precizie tobele. Butoanele răsucite şi egalizatoarele mânuite de Ovidiu Roşu, unde mai pui vioara de ocazie. Desenul discret de pe chitara acustică. Fumul. Pletele scuturate. Scenă prea mică ce pare că se dilată. Frate, oamenii ăştia chiar cântă de treizeci de ani?!

Piesa lungă de încălzire, călăuzitoare în lumea Celelalte Cuvinte: Oglinda. Piese care nu pot lipsi din setlist: Fântâna suspinelor, Zmeie, Balanţa, Stem, Comoara, Aşa e viaţa mea, Iarbă prin păr, Caractere, O să am. Piese mai rar auzite: Lupii, Se închid şi o neaşteptată alipire Rândul tău – Nu-i vina mea. Piese spre deliciul metaliştilor head-bangeri: Ispita, Armaghedon, Neam blestemat, Boala de gânduri. Aceeaşi Dacă vrei, aceleaşi emoţii ca şi cum ai asculta-o pentru prima dată, iar la final nu-ţi vine să crezi că nu-i aşa. Aproape trei ore minunate.

Fotografii

  postat de jaxe13 in 2012-04-21 23:32 | Concerte | Trackback 0 comentarii

Theatres des Vampires, JTR Sickert, Tiarra & Lunocode (Club Wings, Bucureşti)
     media: 0.00 din 0 voturi

În seara seara aceasta, clubul Wings devine scenă de teatru, iar protagoniştii se ascund de soare, se hrănesc cu sânge şi îşi au sfârşitul într-un glonţ de argint. Sună a roman de Anne Rice? Nu sunteţi departe, căci romanciera americană este citată că principală sursă de inspiraţie pentru Theatres de Vampires, trupa care ţine capul de afiş al unui concert ce se anunţă cu vărsare de sânge. Dar aceasta se va întâmpla ceva mai încolo, după un intro prelungit, căci nu mai puţin de patru trupe urmează să cânte în deschidere. O seară lungă deci...

Prima dintre ele ar fi fost Eufobia; se pare însă că, din cauza faptului că show-ul de la Sofia a fost anulat din lipsă de spectatori, deather-ii bulgari au fost scoşi din programul de la Bucureşti. Chiar dacă îmi pare rău pentru ei, mai ales că există ceva legături cu scena metal românească (lansarea primului album la Axa Valahă şi conceperea artwork-ului pentru ambele discuri de către Costin Chioreanu), nu pot spune că regret teribil. Şi asta dintr-un singur motiv: deşi înţeleg rolul trupelor de deschidere, precum şi oportunitatea care li se oferă, patru sunt deja prea multe pentru un concert care nu-i festival. Fără să vrei, atenţia îţi scade pe măsură ce trece timpul şi, când ajungi la artistul principal, numai antrenat nu mai eşti. Iar când acesta vrea să te lase şi fără ultima picătură de sânge, cum se întâmplă astă-seară, nu ştii dacă mai are ce.

Conaţionali cu headliner-ul alături de care sunt în turneu, dar abordând un alt stil muzical, italienii de la Lunocode par oarecum rătăciţi între atâtea prezenţe ale metalului, dacă nu extrem, măcar tenebros. Adeptă a power/prog-ului, tânăra trupă tocmai a lansat albumul de debut, la mai puţin de trei ani de existenţă şi după un EP promiţător, iar Celestial Harmonies este piesa centrală a scurtului lor program, iar atenţia e captată de „felina” roşcată de la voce, Daphne Romano. Lunocode este un joc de cuvinte, între rusescul „lunokhod” (serie de vehicule radioghidate destinate explorării suprafeţei Lunii) şi englezescul „code”, potrivit temelor abordate de trupă, care se învârt în jurul universului, explorării şi filosofiei. Aşa spune teoria; practica, cel puţin din seara aceasta, nu lasă loc la prea multe filozofeli. Dacă în privinţa ţinutei solistei pot exista controverse (unii spun că-i super, alţii îi atribuie „conceptul” de piţi-goth), când vine vorba de trupă nu prea sunt păreri contrare: Lunocode este extrem de limitată muzical, coeziunea e aproape nulă, iar identitatea, fie ea şi copiată, lipseşte cu desăvârşire. Pantalonii de trening ai chitaristului sunt cireaşa de pe tort şi încă mă întreb ce-i power sau progresiv în toată afacerea asta. Dacă mai adaug şi sunetul defectuos, concertul Lunocode este pierdere de vreme într-o seară şi aşa încărcată. Părerea mea.

Aprofundând zona gothic metal-ului, ajungem la Tiarra, trupă cunoscută destul de bine în underground-ul românesc datorită prestaţiilor live foarte bune şi a albumului de debut Post Scriptum. Cu un nou EP la activ, Le Monde des Tenebres (se pare că limba franceză este apreciată în această zonă muzicală), şi cu o atitudine de gothic metal de la muzică la înfăţişare, se poate spune că Tiarra este una dintre puţinele trupe de gen de la noi cu o activitate cât de cât constantă. Prestaţiei live nu i se pot reproşa prea multe, căci, în ciuda numărului mare de membri (opt), trupa are coeziune bună. Vioara şi violoncelul picură accente clasice, care se întrepătrund cu influenţele din death/doom (în care se simte agresivitatea chitare, basului şi tobelor) şi darkwave (bine punctate de clape). Şi aici avem clasicul duel al vocilor, antagonismul celest-teluric sau frumoasa-şi-bestia, care nu aduce nimic original, dar este inspirat realizat. Există falsuri şi nesincronizări, dar în bucureştenii îşi fac bine şi cu plăcere treaba, iar prezenţa scenică are un farmec aparte, amintind de Haggard. Un singur lucru am de obiectat, fără să arăt cu degetul: chiar dacă nu mă omor după hainele goth, le înţeleg şi le apreciez în contextul muzical, dar părerea mea este că trebuie să le alegi şi după cum arată pe tine, nu doar pe manechinul din vitrină. Atâta tot. După ghinionul de anul trecut, când Tiarra trebuia să deschidă pentru aceiaşi Theatres des Vampires, dar a rămas fără tobar, se pare că acum au avut norocul unui concert reuşit – dovadă faptul că nu scapă de pe scenă fără bis.

Tot din Italia vine şi J.T.R. Sickert, o altă faţetă a atmosferei serii. Parcă am fi la un atelier literar al jocurilor de cuvinte, căci numele trupei provine din prefixarea numelui pictorului german Walter Sickert cu J.T.R., acronim pentru Jack the Ripper, personaj în legătură cu care pictorul s-a arătat extrem de interesat pentru ca, mai târziu, să fie suspectat de criminalişti ca fiind un complice sau chiar celebrul criminal. Revenind la partea muzicală, stilurile abordate de J.T.R. Sickert sunt electro/industrial şi gothic metal (dar în special industrial), iar recuzita şi atitudinea italienilor este în ton – haine negre, feţe întunecate, sobre şi misterioase, o soprană frumoasă desprinsă din poveştile lui H.P. Lovecraft, care-l acompaniază pe energicul solist Tiziano Panini, machiaj negru, haine din plasă şi dantelă. J.T.R. Sickert se află la al doilea turneu alături de Theatres de Vampires, iar acest lucru se vede în maturitatea arătată live, show-ul italienilor fiind antrenant şi bine pus la punct. Din păcate însă aici se opresc aprecierile mele, căci ceea ce cântă o fac alţii deja mult mai bine (mă gândesc acum la L’Âme Immortelle), iar atitudinea frontman-ului care aduce cu un Ville Valo, fie el scos din apatie, nu mă impresionează. Când merg la un concert de metal, nu mă aştept la show Chippendales, chiar dacă recuzita este completată de joben şi portavoce.

După o aşa lungă pledoarie, pregătiţi funiile de usturoi, căci vine rândul adevăratului spectacol, cel pe care-l aşteaptă toţi cei care au văzut acum un an Theatres de Vampires, precum şi neiniţiaţii plini de curiozitate între care mă număr. Dar chiar şi cei care nu urmăresc de-a fir a păr activitatea vampirilor italieni ştiu că starul trupei este „contesa” Sonya Scarlet, mai ales după ce fondatorul Alessandro Nunziati (alias Lord Vampyr) a ales alt drum acum aproape zece ani. Trecerea de la melodic black metal la gothic s-a încheiat demult, din primul stil nerămânând decât înclinaţia către experienţele simfonice. În schimb, sonorităţile electronice s-au strecurat încet-încet, până când au adăugat gothic-ului faţete de industrial, deathrock şi darkwave, nimic neobişnuit pentru goth-ul pur şi tot mai întâlnit la varianta metal. Despre temele abordate de versuri cred că sunt evidente: poveşti cu vampiri şi tot ce implică ele – întuneric, patimă, sânge, etc. Rezultatul muzical este interesant, iar cei angrenaţi în fenomen ar spune chiar remarcabil. Dar ceea ce merită toată atenţia la un concert Theatres des Vampires este reprezentaţia în sine, spectacolul scenic ce implică toată recuzita şi tot jocul pe care-l pot face membrii trupei. Fix ca la teatru sau operă. Cu vampiri.

Faptul că decorul joacă un rol important în această regie se vede încă de la început, odată cu scânteile ce însoţesc Keeper of Secrets, în timp ce imaginea este completată vizual şi sonor cu pietre de mormânt şi cranii în jurul clăparului Fabian Varesi, măşti demonice pe chipurile tuturor instrumentiştilor, setlist scris cu cerneală simpatică şi un intro sumbru, prevestitor de nimic bun. În această atmosferă îşi face intrarea o siluetă înfăşurată de sus până jos în voaluri negre, ce poartă pe faţa o mască tip veneţiană încornorată şi decorată cu ştrasuri: este Sonya Scarlet, diva carismatică ce va fermeca audienţa cu mişcări lascive, voce pătrunzătoare şi mimică expresivă. Nu degeaba poartă renumele de „amantă a coşmarurilor tale”, iar modul în care trece de la mantie la o ţinute sexy de lanţuri şi piele confirmă pe deplin descrierea. Voalurile în vânt, sângele (fals, sper eu) ţâşnit din gură către spectatori, a doua mască (şi mai goth, şi mai diavolească decât prima), machiajul, dantelăriile şi alte asemenea accesorii o conturează ca pe o adevărată vampiriţă, iar publicul (în speţă cel masculin) este absolut încântat de aşa un „prădător” artistic.

Chiar dacă ne aflăm în 2012, concertul face parte din Moonlight Waltz Tour 2011, început anul trecut pentru promovare ultimului album. Prin urmare, stâlpii show-ului sunt piese recente, precum cea de cu care tocmai s-a început, Le Grand Guignol, Moonlight Waltz, Medousa, Sangue şi Carmilla (la bis), dar şi Apart, partea a treia din soundtrack-ul înregistrat pentru filmul „The Cult of Lamia” şi inclusă pe albumul live al turneului. Prin această piesă îmi dau seama de ce Theatres des Vampires nu sunt la primul soundtrack, muzica lor fiind excelentă pentru filmele din zona fantasy/horror.

Următorul ca prezenţă în concertul de faţă este penultimul disc, Anima Noir, cu Blood Addiction, Unspoken Words, Rain (cover The Cult) şi Wherever You Are, iar următorul pas în spate ajunge la Bring Me Back, de pe Desire of Damnation. Poate părea ciudat că trupa nu renunţă la piese din perioada când principala voce era masculină şi Sonya se ocupa mai ales de backing-vocals, dar nici n-ar putea lipsi hit-urile de pe Suicide Vampire şi Nightbreed of Macabria, precum Lilith Mater Inferorum, Angel of Lust şi La Danse Macabre du Vampire, un trademark al trupei. Adaptarea pentru o vocea feminină este excelentă, chitaristul Stephan Benfante este cel care se ocupă de fragmentele de voce masculină, în timp ce basistul Zimon Lijoi şi bateristul Gabriel Valerio asigură vocile de susţinere. Dar în primul rând ar fi greu de conceput un concert fără altă emblemă a trupei, Iubilaeum Anno Dracula 2001, cu atât mai mult cu cât italienii au promis acum un an că vor reveni în ţara lui Dracula. Cu toate că mitul voievodului băutor de sânge mi se pare un kitsch lipsit de conţinut, în contextul de faţă merge un Anno Dracula sau Blut Divine, piesă la care Sonya afişează la ultima vestimentaţie grandioasă, rochia de mireasă însângerată, pentru a termina concertul în alb şi roşu.

Cine a vrut spectacol, s-a ales cu un bal vampiric de proporţii, în care arta şi grotescul s-au îmbinat de minune în lumea tenebrelor. Cine a venit strict pentru muzică, ar putea fi dezamăgit dacă nu-i tocmai fan gothic metal şi Theatres des Vampires, pentru că din punctul de vedere al metal-ului italienii fac foarte bine ceea ce alte trupe au dus la sublim (două exemple care-mi vin repede în minte sunt Lacrimosa şi Cradle of Filth, fiecare în altă direcţie). Instrumentiştii sunt meseriaşi, solista are o voce frumoasă şi lucrată, dar nu putem adăuga superlative absolute. În schimb, în privinţa horror show-ului, să recunoaştem că-s maeştri, rezultatul fiind priza pe care o au la public, mai ales că şi-l ţin extrem de aproape. Chiar dacă poveştile cu vampiri pot deveni clişeu şi trebuie să fii puţin bolnav (în sensul cel mai artistic) pentru a pune astfel de reprezentaţii în scenă, recunosc faptul că m-a uns pe suflet concertul în sine. Din acest motiv aproape că aş da 200 € pe masca-replică a celei purtate de Sonya, mai ales că la standul cu merchandise stă chiar cea care a conceput-o şi realizat-o manual, ca şi întreaga vestimentaţie a trupei.

Fotografii

  postat de jaxe13 in 2012-04-19 23:48 | Concerte | Trackback 0 comentarii

Marky Ramone's Blitzkrieg & Nişte Băieţi (The Jukebox, Bucureşti)
     media: 0.00 din 0 voturi

Iată un un eveniment la care nu ştiu foarte clar de ce merg. Cred că totuşi curiozitatea, dublată de numele de legendă punk rock Ramones, este motorul care mă împinge către The Jukebox unde singurul supravieţuitor al grupului duce mai departe moştenirea prin Marky Ramone’s Blitzkrieg. Încă de pe acum trebuie să menţionez că nu-s familiarizată cu activitatea Ramones dincolo de o crustă superficială; în plus, nu agreez foarte mult genul, adică n-aş asculta prea mult punk, fie el cu „derapaje” rock, altfel decât la petreceri sau la volan. Deci scurta mea relatare trebuie privită prin această prismă.

Cu aproape o oră întârziere, urcă pe scenă un grup de tineri punk-eri bucureşteni, Nişte Băieţi, cei care îşi definesc stilul ca „muzică de petrecere cu distors şi final glorios”. De la prima piesă îmi dau seama că „tema” principală este caterinca şi, de ce să nu fim sinceri, din când în când este nevoie de o doză bună din aşa ceva – iar Nişte Băieţi o furnizează într-un mod foarte haios şi... familiar. De ce spun asta? Pentru că piese lor sunt preluări ale unor hit-uri ale „Epocii de Aur”, transpuse într-o variantă punk – nu doar ca muzică, ci la versuri se umblă pe alocuri. Mulţi dintre artiştii de muzică uşoară sau chiar rock cu care am crescut intră în colimatorul punk-erilor: Ducu Bertzi, Ştefan Hruşcă, Gică Petrescu, Mădălina Manole, Mihai Constantinescu, Phoenix, Semnal M, Mirabela Dauer, Dan Spătaru, Margareta Pâslaru – deci o suită eterogenă, dar cunoscută de toată lumea. După o vreme însă lucrurile devin plictisitoare, mai ales că aproape toate preluările urmează aceeaşi reţetă: început lent, în care toţi ne dăm seama despre ce-i vorba, apoi tempoul trece brusc la viteza năucitoare specifică punk-ului, chiar când riscăm să ne lovească nostalgia. Pentru mine, ceea ce fac aceşti băieţi se potriveşte de minune cu o seară de ţopăială nebună pe nisip, la Stuf în Vama Veche, dar altfel mă îndoiesc că aş deveni fan.

Despre Ramones s-au scris pagini de istorie muzicală, iar influenţa americanilor asupra trupelor de punk şi rock ce i-au urmat este de netăgăduit. Simplistă, zgomotoasă, rapidă şi extrem de directă, muzica lor a prins generaţii de tineri rebeli şi artişti care au îmbinat-o cu blues pentru a experimenta alte laturi ale sale. Marky Ramone’s Blitzkrieg nu este altceva decât familia Ramones „întinerită”, adică toboşarul Marky Ramone, singurul membru din formula de aur, în jurul căruia s-a coagulat spirtiul de la finalul anilor ’70. Joey, Dee Dee şi Johnny Ramone s-au dus pe rând, dar pe scenă se agită trei tineri explozivi, determinaţi să ducă mai departe spiritul trupei. Aşa cum îi stă bine unei trupe de punk, solistul este cel care dă tonul la „nenorociri”, iar Michael Graves (Misfits) îşi asumă perfect rolul – strâmbături, sărituri, piruete în aer, toate în timp ce cântă neobosit pe repede-înainte.

La un eveniment punk, publicul în sine este un spectacol – chiar interesant, dacă nu te afli în mijlocul lui. Astfel se face că, începând chiar cu Rockaway Beach simt din plin atitudinea de concert, căci nu există niciun photopit şi trebuie să mă descurc cum pot în mijlocul unei mulţimi extrem de agitate. Chiar dacă, după vârstă, ai spune că te afli la un after-school, sunt suficiente câteva piese cu mosh şi crowd-surfing ca să-ţi cauţi alt loc dacă nu vrei să participi activ. Astfel că după Teenage Lobotomy şi Psycho Therapy, tocmai suntem invitaţi cu Do You Wanna Dance (Bobby Freeman), mă retrag pe tărâmuri mai sigure, departe de puştimea în plină desfăşurare. Şi are cu ce, căci tăvălugul punk pare că n-are început sau sfârşit; pauzele adevărata între piese sunt foarte rare, ele fiind uneori înlocuite de „one, two, three, four!” sau lipsesc complet. Astfel se face că, deşi în total Maky Ramone’s Blitzkrieg are o foaie de parcurs cu 34 (!) de piese, ai impresia că ele sunt mult mai puţine. Mai ales când eşti în postura mea neavizată, de unde aproape toate par una singură... Pentru consecvenţă, mă simt însă obligată să enumer, un întreg repertoriu Ramones: I Don’t Care, Sheena Is a Punk Rocker, Havana Affair, Commando, I Wanna Be Your Boyfriend, Beat on the Brat, 53rd and 3rd, Now I Wanna Sniff Some Glue, Gimme Gimme Shock Treatment, Rock ’N’ Roll High School, Oh Oh Love Her So, She’s the One, Judy Is a Punk, I Believe in Miracles, The KKK Took My Baby Away, Pet Sematary, Chinese Rock, I Wanna Be Sedated, I Don’t Wanna Walk Around with You şi Pinhead.

Chiar mă întreb cum de rezistă cei patru americani în acest foc continuu al propriilor arme. Hai, tineretul mai treacă-meargă, deşi, cel puţin pentru solist, trebuie să fie extrem de solicitant, căci fragmentele în care nu utilizează vocea, acest fragil instrument, sunt scurte. Dar minunea stă în spatele tobelor, unde Marky Ramone poartă neobosit acest „război” de uzură, în ciuda celor mai bine de cinci decenii duse în spate şi a unei vieţi nu chiar sănătoase. Abia acum avem timp să respirăm puţin, până când trupa se întoarce pentru un prim bis: I Just Want to Have Something to Do, Do You Remember Rock ’N’ Roll Radio? şi Cretin Hop, precum şi două preluări, foarte în ton cu întreg concertul: I Don’t Wanna Grow Up (Tom Waits) şi R.A.M.O.N.E.S. (Mötorhead). La al doilea bis, se conturează şi mai bine personalitatea vocalului cu o piesă a trupei sale de bază Dig Up Her Bones (Misfits), dar aflăm şi de partea sensibilă, o dată cu When We Were Angels, construită doar pe voce şi chitară acustică şi compusă cu numai doi ani în urmă, adică deja în perioada Marky Ramone’s Blitzkrieg. Pentru cineva ca mine, care intrase într-o stare de plictiseală, această ultimă parte a concertului i-a readus atenţia către scenă, mai ales că urmează alte două cover-uri inspirat realizate, Have You Ever Seen the Rain? (Creedence Clearwater Revival) şi What a Wonderful World (Louis Armstrong), dar mai ales ceva ce nu putea lipsi: „Hey! Ho! Let’s go!” – Blitzkrieg Bop, simplă, din trei acorduri, abruptă şi simbol al punk-ului în faza lui incipientă. Un final care face cât tot concertul, de altfel un clasic aş putea spune.

Fotografii

  postat de jaxe13 in 2012-04-09 23:59 | Concerte | Trackback 0 comentarii

Primal Fear, Brainstorm & Palace (The Silver Church, Bucureşti)
     media: 0.00 din 0 voturi

O seară de heavy metal german, de la un cap la altul? De ce nu! Mai ales că Primal Fear este un nume sonor pentru cei obişnuiţi cu fenomenul, genul de trupă care deschide concertele granzilor pe stadioane pline. Acum însă Primal Fear ţine capul de afiş într-un club suficient de mare cât să încapă toţi doritorii, dar nu într-atât încât să te simţi stingher. Începând cu orele 19:30, The Silver Church se animă încet-încet, iar când luminile se sting în faţa scenei s-a format deja o masă compactă.

Aceşti primi spectatori au ocazia să-i vadă pe cei de la Palace, o trupă nemţească de heavy metal din cel mai tradiţional, cu clişeele specifice şi vizibile de la o poştă, dar şi cu energia contagioasă şi spiritul antrenant, ingrediente numai bune pentru startul serii. Cei patru membri, dintre care cel puţin doi nu chiar tineri de felul lor, ne arată cum se fac lucrurile în cazul heavy metal-ului direct, fără subtilităţi sau sugestii. Vocea lui Joachim Jacobitz, stilul general al trupei şi temele pieselor indică, fără doar şi poate, influenţa celor de la U.D.O., dar asemănările se opresc aici, căci Palace n-are nici sclipirile, nici execuţia conaţionalilor săi. Una peste alta, atmosfera heavy a fost creată şi suntem gata de mult mai mult.

Odată cu Brainstorm, intrăm într-un teritoriu mai întunecat, cu o muzică mai densă şi pasaje apăsătoare. Rămânem tot în domeniul heavy, dar îmbrăcat în cele de mai sus devine ceea ce unii numesc power metal – fără componenta simfonică. Show-ul este unul închegat, energic şi cu priză mare la public, chiar dacă este axat pe ultimul album, On the Spur of the Moment: In the Blink of an Eye, Temple of Stone, Below the Line şi In These Walls. Multe dintre piese, inclusiv cele recente, sunt ştiute de cei prezenţi, chiar dacă subiectul serii nu este Brainstorm. Aceasta o demonstrează Fire Walk with Me, Shiva’s Tears sau Shadowland, la care spectatorii îşi aduc aportul pe lângă prestaţia solistului Andy Franck – de altfel un frontman bine înfipt, care îţi captează permanent atenţia. Alături de el, omniprezentul basist Antonio Ieva se încrucişează cu cei doi chitarişti, Torsten Ihlenfeld şi Milan Loncaric, ce au grijă şi de un backing-vocals numai bun să completeze vocea principală, în timp ce Dieter Bernert loveşte neobosit tobele.

Fără să fie o copie, Brainstorm aduce cu altă trupă germană, acum destrămată, Symphorce, care mie personal îmi place foarte mult; dacă adăugăm şi influenţele Vicious Rumors, nu-i greu de înţeles de ce consider reuşită prestaţia nemţilor. Publicul e cam de aceeaşi părere, astfel se explică faptul că, după Highs without Lows (de pe probabil cel mai bun album al trupei, Soul Temptation), bisul este cerut cu insistenţă şi Brainstorm revine cu Crush Depth şi Demonsion, două piese de pe alt album bine cotat la vremea lui, Ambiguity. În mod clar, mă bucur că am văzut Brainstorm, chiar dacă am ratat primele sale două prezenţe în România.

Pe cei de la Primal Fear i-am văzut în 2008, cântând în deschidere pentru idolii lor (şi ai multor altora), Judas Priest. Dacă atunci am scris laudativ la adresa lor ca opening-act, acum am ocazia să văd de sunt în stare când, headliner, îşi prezintă noul album Unbreakable într-un club plin. Şi iată că, după ce se instalează pe scenă având în fundal introul Unbreakable (Part 1), trupa începe în forţă cu Strike şi Give ’Em Hell, nou-nouţe dar deja cunoscute de public, lucru uşor când este vorba de piese cantabile şi catchy. Între compoziţii mai vechi, precum Nuclear Fire, Seven Seals, Black Sun, Fighting the Darkness (versiunea scurtă) sau Final Embrace se interpun alte cântece de pe ultimul album, „reclama” standului cu CD-uri nefiind chiar subliminală: Unbreakable (Part 2), Metal Nation şi o parte din Where Angels Die (componentă a „medley-ului îngerilor” alături de Demons and Angels şi Angel in Black) încearcă să ne convingă să cumpărăm Unbreakable.

În Primal Fear activează doi chitarişti foarte buni, Magnus Karlsson şi Alex Beyrodt (venit anul trecut de la Sinner şi excelent integrat), un tobar exact şi dinamic, aşa cum ne demonstrează soloul lui Randy Black, şi un basist veteran, pilon al trupei ca existenţă şi prestaţie, Mat Sinner – fondator şi al cunoscutei trupe metal ce-i poartă numele. Dar cel care îţi captează toată atenţia cât se află pe scenă este celălat fondator, solistul Ralf Scheepers (ex-Gamma Ray), cu nişte calităţi de contratenor de mare clasă, cu o voce extrem de flexibilă care nu-l trădează deloc la cei aproape cincizeci de ani ai săi. Dacă aveţi vreun dubiu până spre finalul concertului, Metal Is Forever, cu strigătul controlat de la început, ar trebui să-l înlăture complet. Şi cum acutele extreme sunt specialitatea lui Scheepers, nici nu-i de mirare apropierea, din toate punctele de vedere, de Judas Priest cu Rob Halford.

Bisul este cerut insistent, căci se pare că energia de pe scenă a contaminat pe toată lumea; şi astfel, de la foarte nou la foarte vechi, de la Bad Guys Wear Black la Chainbreaker (de pe primul album, cel ce poartă numele trupei), Primal Fear încheie un concert foarte, foarte bun. Iar asta o recunosc chiar şi cei mai cârcotaşi, care insistă asupra clişeelor din versuri şi lipsei de originalitate în favoare copierii celor de la Judas Priest – căci Primal Fear este de văzut live dacă-ţi place o doză sănătoasă de heavy metal, venită de la nişte profesionişti care pun suflet. Într-adevăr, la capitolul inovaţie Primal Fear nu excelează, influenţele greilor fiind uneori supărător de evidente; nici despre versuri, axate pe (ştiinţifico-)ficţiune şi viaţa de rocker, nu se poate spune că strălucesc. Dar, cel puţin până la un punct, trupa compensează prin perseverenţa lucrului bine făcut, iar acest lucru se poate vedea cel mai bine în concert.

Fotografii

  postat de jaxe13 in 2012-04-08 23:51 | Concerte | Trackback 0 comentarii

Prinşi în realitatea Blind Spirits (lansare album în Damage Club, Bucureşti)
     media: 0.00 din 0 voturi

Mă lamentam nu cu mult timp în urmă că nu mai ajung la concertele mici, din cel mai veritabil underground românesc, aşa cum făceam acum câţiva ani când băteam aproape săptămânal bodegile, unele de-a dreptul spelunci, având ca ghid afişele alb-negru ce împânzeau oraşul. Acum acele afişe sau cele mai multe au dispărut şi parcă şi acele concerte odată cu ele. Sau, aşa cum bine îmi indică un amic, nu mai ştim noi de ele, ne-am îmburghezit şi nu ne mai ajunge orice cântare cu prăjina la nas, plus că unde mai pui că oricum evenimentele metal de câteva niveluri mai sus sunt la ordinea zile şi abia reuşeşti să le faci faţă. Iată de ce, atunci când aripa mai dură a familiei a zis ceva de Blind Spirits şi lansarea Trapped into Reality, s-a produs un oarecare declic. Recunosc, ruşinată, că primul gând a fost „când să mai merg şi la asta?”, dar apoi mi-am amintit de lamentarea de care vorbeam la început şi m-am mobilizat spre Damage Club. Ajunsă acolo, mi-au revenit toate amintirile vechilor concerte – barul întunecos de sub bolţile din subsol, fumul dens, lumea puţină – şi cât mi-au lipsit toate acestea! Concertul în sine se pregăteşte la parter, într-o sală largă şi mai aerisită, iar băieţii şi prietenii lor se agită să facă sunetul cât mai bun; aşa cum voi observa, eforturile vor fi pe deplin răsplătite.

Când am văzut prima dată Blind Spirits, acum ceva ani buni, impresia generală a fost: oau! Apoi, aşa cum am pierdut contactul cu multe de prin underground, am ratat şi ceea ce s-a mai întâmplat cu această trupă, aşa că vestea unui album a venit într-un moment în care nici nu ştiam dacă mai există. De fapt, catalogasem Blind Spirits cu o expresie din sport – născut talent şi murit speranţă. Chiar dacă au mai umblat puţin la componenţă, se pare însă că băieţii sunt mai activi ca niciodată, „heavier” cum spun ei, cu prestaţii live recente şi anunţul participării la ediţia ARTmania de anul acesta. Dovada acestei activităţi intense este furia cu care ne lovesc din prima – The Other Me, poate cea mai cunoscută piesă a lor, excelentă compoziţie care-ţi rămâne în cap mult timp după ce ai ascultat-o.

Acum facem cunoştinţă cu Răzvan la chitară ritmică, Andrei la chitară, Bogdan la bas şi Gabi la tobe, toţi închegaţi în acelaşi film consistent, de la rock la metal şi înapoi. Lumina reflectoarelor cade pe solistul Seba, un amestec de James Hetfield (voce) şi Jim Morrison (ţinută) care-l poziţionează între cei mai interesanţi, dacă nu şi cei mai buni vocali de metal de la noi. Cu timbrul marinăresc şi râsul diabolic, Seba nu poate ascunde influenţele Metallica asupra Blind Spirits, dar aceasta nu face cu nimic mai puţin plăcute piese precum Never Ending Life, There Can Be Only One şi Where Chaos Makes It Call. Nu lipsesc nici pasajele sensibile, unde heavy metal-ul se întâlneşte cu progresivul, precum Princes of Love, Crying My Soul Out for You sau Road of Broken Hearts, dar cuvântul de ordine este rock-ul dur, agresiv şi descătuşat, conturat uneori în culori vii, alteori întunecat – Traveller in Time, Dark Corner of My Life, Bridge to My Past şi Memory Lane. În mod cert, muzica Blind Spirits este una diversă, dar nu lipsită de omogenitate, iar interpretarea este cât se poate de matură şi solidă.

În afară de tombola cu bilete, al cărei câştigător se poate bucura de noul album, şi de proiecţia ce prezintă într-o scurtă pauză biografia în imagini a trupei, surprizele sunt legate de cei invitaţi să cânte alături de membrii Blind Spirits. Astfel, Reign of the Past îl aduce pe scenă, cu tot cu chitară, pe Cristi, unul dintre membrii-fondatori, iar Speak the Language I Hate pe Gabi, fost tobar al trupei care a lucrat la această piesă. O frumoasă prezenţă feminină, Alma, aduce piesei Through Your Eyes un farmec aparte, în timp ce două dintre cover-uri sunt şi ele realizate în colaborare cu Florin la chitară, Don’t Leave Me this Way (Page/Coverdale – unde vocea lui Seba se metamorfozează excelent), respectiv Paul „Slayer” la voce şi Alberto la chitară (ambii ex-Rising Shadow şi cel de-al doilea fratele lui Seba), Symphony of Destruction (Megadeth). Că tot eram la capitolul preluări, Seek and Destroy (Metallica) vorbeşte încă o dată, dacă mai era nevoie, despre principala influenţă din muzica bucureştenilor, iar bisul, cerul destul de intens de cei nu foarte mulţi oameni din club, este un tribut faţă de trupele preferate ale membrilor Blind Spirits: For Whom the Bell Tolls (Metallica), Breaking the Law (Judas Priest) şi Paranoid (Black Sabbath).

După două ore dense de muzică, în care am regăsit savoarea concertelor în faţa unei mâini de oameni pentru care artiştii de pe scenă dau totul, m-am convins că underground-ul românesc nu moare; mai mult, are şanse să nască, din când în când, o trupă altfel. Evident, depinde şi de trupeţi cât de motivaţi sunt, cât de serioşi şi de perseverenţi, dar potenţialul pe care-l văzusem la primul concert a rămas acolo şi a dospit. Rămâne de văzut dacă nu se va risipi şi de sperat că nu o va face, aşa cum s-a întâmplat în cazul altor trupe (şi am în minte câteva nume), deturnate dintr-un parcurs frumos şi onest fie de plecarea unor membri de bază, fie de tentaţia unui comercial superficial. Trapped into Reality este un pas ferm şi mi-ar plăcea să-l consider o promisiune că Blind Spirits nu se va rătăci prea curând. Baftă!

Fotografii

  postat de jaxe13 in 2012-04-07 23:20 | Concerte | Trackback 0 comentarii

Comandău sau acolo unde Munţii Vrancei ies de pe hartă
     media: 0.00 din 0 voturi

Sunt locuri unde iarna este încă la ea acasă şi unde vremea caldă n-a topit omătul greu, ducându-l în pragul avalanşelor pe pantele abrupte. Locuri pe care de altfel le cam eviţi pe timpul verii din cauza înălţimilor mici, căldurii covârşitoare ce le însoţeşte şi lipsei stâncăriei, dar a căror sălbăticie te atrag ca un magnet atunci când crestele de peste două mii de metri nu-ţi sunt accesibile. O descriere mai bună pentru Munţii Vrancei? Greu de găsit... Hotărâm să înnoptăm în Comandău, la pensiunea Mara, aflată chiar la intrarea pe drumul forestier ce-l vom urma spre Vârful Lăcăuţi.

Ajungem la mica localitate, de la cea mai mare altitudine din Judeţul Covasna (1017 m), în jurul orelor 11 şi, încă de la primele serpentine după ieşirea din staţiunea balneară Covasna, ne fulguieşte intens. În mod clar, iarna va să mai stea pe aici. Ne strângem cu toţii la Mara şi facem prezenţa, în faţa paharelor de palincă şi vişinată cu care ne serveşte gazda noastră, domnul Lungu. Suntem toţi la apel: Ancuţa, Vladimir, Maria, Nicu, eu, Paul, Anda, Sebe, Andrej, Kilo, Octavian şi Pre2. Cum suntem singurii clienţi, obţinem o reducere la preţul camerelor, iar pentru cină ni se promite o tocăniţă de cartofi – de nerefuzat aşa ceva! După ce luăm un mic dejun întârziat, ne pregătim de drum, echipaţi de multă zăpadă şi drum destul de lung. Sebe zice pas, preferă să lenevească la pensiune după o săptămână obositoare. Restul pornim la drum, pe la 12 şi ceva.

Şi mergem, şi mergem, şi mergem – şi parcă nu se mai sfârşeşte forestierul bătătorit pe care vara se ajunge cu maşina la staţia meteo de pe Lăcăuţi, iar iarna cu „săniile” – numele pe care-l dă gazda noastră snowmobil-elor din care are câte unul fiecare locuitor al Comandăului care se respectă (pentru propriul folos sau pentru închiriat turiştilor). Şi ne mai gândim că la întoarcere vom străbate acelaşi drum care pare să nu câştige deloc în altitudine. Aşa se scurg primele două ore, ameninţaţi de ploaie, prin zăpadă amestecată cu apă şi noroi, printre molizi înalţi, cu coroana grea de atâta alb, până când ajungem la o curbă în unghi drept spre stânga. Abia aici regăsim, retras şi şters, punctul albastru care urcă spre Lăcăuţi din Covasna. Ştim despre el din descrieri, dar pe hartă nu apare decât partea finală a traseului, de dinainte de vârf; restul este mult prea la vest, aşa că ştim unde trebuie să ajungem, dar nu şi de unde venim. Cert este că momentan ne aflăm în albia văii Bâsca Mare şi ne putem umple bidoanele cu apă de la Pârâul cu Ceapă, acum captat şi betonat.

Ne ghidăm după urmele tălpicilor de snowmobil şi ajungem repede pe coama Dealului Chiişoara, cu pantă domoală, dar vântul puternic şi ceaţa ne încetinesc urcuşul. În partea superioară ne abatem, după linia culmii, spre stânga, apoi din nou la dreapta, acolo unde pădurea reîncepe, iar drumul intră pe o curbă de nivel de sub protecţia unui val de pământ. Printr-o minune, apare din nou şi marcajul şi, la vreo trei ore de la plecare, facem şi noi o pauză mai lungă pentru a mânca ceva. Abia ce ne desfăşurăm cu toate cele că liniştea pădurii este curmată de motoare şi, la vederea „săniilor” electrice sărim în lături cu tot cu rucsacuri. Şi trece un snowmobil, şi trece şi al doilea, şi... parcă nu se mai termină, vreo zece să tot fie. Unul trage lângă noi şi ne spune că ştie, de la gazda noastră, că urcăm la staţie; ne recomandă să mergem pe urmele lor şi poate ne-om vedea acolo. Ce-i drept, după ce ne reluăm drumul, înaintăm mult mai uşor pe zăpada proaspăt căzută peste noapte, acum tasată de maşinării.

În scurt timp panta se măreşte odată cu intrarea pe coasta numită Golgota (unde întâlnim şi banda roşie ce vine dinspre Vârful Penteleu), iar pădurea rărită lasă câteva adieri de vânt care să ne dea câteva idei despre cum e în golul alpin – mai întâi doar prin vuietul făcut, apoi cu un suflu subtil la ureche. Mda, lucrurile nu par că vor fi prea roz când vom ieşi de sub protecţia arborilor şi a culmii. Mai trece astfel aproape o oră, apoi coborâm într-o şa largă şi ne reluăm urcuşul, ultimul înainte de vârf, prin crângul numit „La lilieci”. Trecem pe lângă o troiţă sculptată în lemn şi pictată, deosebit de frumoasă, iar la scurt timp pădurea se termină, iar drumul coteşte spre stânga, drept în sus, pe lângă indicatorul ce arată continuarea pe cruce albastră spre Vârful Goru.

Ei bine, aici ne loveşte ca un baros vijelia! Aceşti ultimi două sute de metri mi se par cei mai lungi, cât tot traseul de până acum. Mă urnesc cu greu prin ceaţa groasă, chiar dacă vântul bate oarecum din spate. Îmi iau inima în dinţi şi mă opresc să admir macheta de biserică, sprijinindu-mă în gardul ce o înconjoară. Cu pereţi galbeni, acoperiş roşu şi formă conturată de viscolul îngheţat în cristale, micuţa clădire de pe soclu este o ciudată apariţie în inima muntelui, dar din aceeaşi poveste cu troiţa de mai jos şi cu numele acestei zone din masiv. Îmi reiau urcuşul cu mare grijă şi, înainte de a fi luată pe sus de vântoasă, întrevăd construcţia albastră a staţiei meteo şi mă grăbesc la adăpostul său. Este ora 17 şi am ajuns pe Vârful Lăcăuţi (1777 m). Dacă atmosfera ar fi clară, am vedea Vârful Penteleu (Munţii Buzăului), cu propria lui staţie meteo – cele două sunt singurele din ţară care au vizibilitate una către cealaltă. Vom constata aceasta cu altă ocazie însă, acum tot ce dorim este căldura cu care ne întâmpină meteorologul de serviciu.

Sala de oaspeţi a staţiei este micuţă şi extrem de primitoare, cu o sobă caldă, fotografii în ramă şi vechi aparate de măsură. Acum aflăm că afară sunt 3 grade pe minus, ceea ce n-am fi crezut; de înţeles însă, căci vântul suflă cu 40 m/s – un mic calcul dă 144 km/h, ceea ce nu-i chiar un mizilic. Ne strângem în jurul mesei şi scoatem d-ale gurii, în timp ce căciuli şi mănuşi se usucă pe calorifer, iar portocalele se încălzesc pe sobă. În acest moment, ceaiul e la mare căutare. N-are sens să spun că nu ne mai arde să plecăm, dar după trei sferturi de oră de repaus trebuie să ne punem iar în mişcare, dacă vrem ca întunericul să nu ne prindă prea devreme pe drum. Astfel că, fără tragere de inimă, ne luăm rămas bun şi ieşim la lupta cu vântul.

Dar acum acesta suflă din faţă şi coborâm vârful chiar mai greu decât l-am urcat. Îl văd pe unul dintre băieţi cum se aşează în suflarea puternică precum într-un fotoliu, apoi însă mă concentrez la propriile picioare care nu vor să asculte de linia dreaptă. Când ajung la baza vârfului mă dor oasele frunţii, în ciuda cagulei, iar la mâinile bocnă simt cum unghiile ar sta să cadă. O iau repede pe poteca de întoarcere, acum ceva mai ferită, obligându-mi sângele să se mişte şi să încălzească instalaţia. Pe la troiţă deja sunt în regulă, iar după o regrupare în pădure o luăm repede la vale. Când ajungem la ultima coborâre, cea pe muchia Dealului Chiişoara, observăm că toată negura prin care am urcat s-a destrămat şi putem admira în voie văile înecate în lumina pală a amurgului. Vizibilitatea în faţă este bună, favorizată de aerul rece, siluetele dealurilor sunt brodate cu roşu, galben intens şi albastru transparent, iar de prin văi se înalţă fuioare de abur. Dar dacă arunci un ochi în spate ai impresia că ai ieşit din cei mai negri nori – „black metal”, ar zice Paul.

Când ajungem jos, la drumul forestier, este încă lumină, dar ţinând cont că-i ceasul 19:15 ştim că nu va mai dura mult. Şi, vai, cât mai avem de mers... Nu ne va lua mai puţin la coborâre decât la urcare, căci cele două noţiuni se confundă pe acest drum aproape plat. În timp ce se înnoptează şi valea rămâne sub lumina ireală a lunii, singurul gând care ne face să grăbim pasul nu este nici pe departe la fel de poetic ca peisajul – tocăniţa de cartofi! Astfel se scurge ultima oră şi jumătate şi la ceasurile 21 dăm buzna în sala de mese a pensiunii. Unii se proptesc direct la masa, alţii îşi încearcă răbdarea stomacului cu un duş, dar în scurt timp avem cu toţii câte o farfurie cu delicioasa tocăniţă pe care o asezonăm cu ce mai avem prin traistă. Iar la sfârşit lăsăm puţin loc şi pentru surpriza serii, venită tot din partea gazdelor, plăcinta cu mere care se evaporează rapid. Ne întindem la vorbe şi table, dar după traseul lung şi vântul obositor picăm ca muştele în paturile mari ale camerelor primitoare.

Duminică ne trezim devreme, pentru un mic dejun îndestulat şi ridicarea ancorei spre Covasna. Aici avem o ţintă precisă: Hotel Clermont, despre care ştim că are piscină, jacuzzi şi saună şi la care avem deja o „pilă”. Am impresia că domnul Lungu îi ştie pe toţi pe o rază destul de largă: şi la staţia de pe Lăcăuţi, şi între snowmobil-işti, şi la recepţia hotelului. În acest ultim loc aflăm mai întâi că nu putem intra decât cu abonament, dar răspunsul afirmativ la întrebările dacă venim din Lăcăuţi şi dacă am stat la domnul Lungu, plus taxa de 30 de lei de om, surclasează orice abonament şi iată-ne lăfăindu-ne în piscina aproape goală. Când ceilalţi câţiva oameni ne lasă singuri, invadăm şi cada de jacuzzi, şi sauna uscată, ba ne permitem să încălcăm şi regulamentul de a nu sări în bazin, căci nu avem pe cine deranja cu asta. Din fericire, este singura regulă pe care o încălcăm referitoare la utilizarea piscinei... Astfel petrecem timpul până pe la ora 13, într-un adevărat stil burghez, după cum constată Kilo; decadenţa la ea acasă. Eu aş spune că am fost la băi, ca nişte pensionari ce suntem.

Fotografii

  postat de jaxe13 in 2012-04-01 22:30 | Munte & Mare | Trackback 0 comentarii

Hail! & Red Magnetic (Safe House, Bucureşti)
     media: 0.00 din 0 voturi

Avem aastăzi două evenimente muzicale importante în Bucureşti: T-Rex în Hard Rock Cafe (din seria începută acum nu mult timp cu Nazareth) şi Hail!, o „colecţie” grea de artişti în anonimul Safe House. Alegerea este dificilă, mai ales dacă ţinem cont de legenda rock numită T-Rex, dar până la urmă metalul are câştig de cauză, deci iată-mă în zona Hala Traian căutând noul loc pentru concerte. Îi spun aşa pentru că bar sau club nu se poate numi şi, din câte îmi pare, nici n-ar dori. Aşa cum s-a întâmplat şi cu alte foste zone industriale din capitală, ceea ce nu s-a dărâmat a fost transformat în spaţii cu diverse destinaţii; dar dacă în unele clădiri s-au amenajat birouri sau săli de sport, hala de pe Popa Nan a devenit Safe House, adică o sală numai bună pentru concerte de o mie şi ceva de oameni (două mii, cum se laudă, mi se pare exagerat). Ce-i drept, deşi astăzi se inaugurează cu primul său concert, mai e mult de lucru şi, intrând, mă întreb dacă chiar este „safe” – mai bine zis ce altceva în afara podelei va rezista vibraţiilor din boxe. În plus, este extrem de rece, mai frig decât seara de martie de afară, iar dacă pe vremea studenţiei credeam că am văzut totul în materie de baie, aflu că m-am înşelat.

La faţa locului aflu că prima trupă, Pollution din Bulgaria, nu mai cântă. Nu pot spune că-s profund îndurerată ţinând cont de faptul că orice preambul putea lipsi înaintea unui concert de cover-uri. Timpul trece însă fără să se întâmple nimic pe scenă şi, abia după un ceas şi jumătate de la ora de pe bilet, apar bucureştenii de la Red Magnetic în faţa unui public extrem de rarefiat. De la început, atenţia este captată de Geo, solista trupei, care se împarte între microfon şi chitara acustică. Tinerii ne propun un alternativ cu fragmente de rock progresiv, interesant în primul rând prin vocea penetrantă, pasajele acustice şi intervenţia violoncelului. Dar probabil că tuturor le rămâne în minte ultima piesă, Insanity, când scena se transformă într-un teatru macabru, cu măşti, păpuşi decapitate şi mişcări haotice, toate din filmul deviant al nebuniei. Nu-s hotărâtă dacă Red Magnetic mi-a plăcut, dar cu siguranţă m-a făcut să ridic o sprânceană.

Între timp, spectatorii s-au mai înmulţit, dar cu toată bunăvoinţa estimez 150 de oameni. Lipsa de promovare se simte din plin – ca dovadă că pe site-uri care afişează cele mai obscure evenimente rock, metal şi tangenţial nu găsisem nimic nici în ziua concertului. De afişe nu mai vorbesc, noroc cu myspace-ul şi facebook-ul. Ceea ce mă miră însă este faptul că locul începe să-mi devină mai simpatic, aşa cum aduce acum cu începuturile underground-ului metal de la noi, adică hrube insalubre animate de vise şi muzică fără compromisuri. Aceasta este atmosfera în care urcă pe scenă cvartetul Hail!, adică Tim Ripper (voce, ex-Judas Priest, ex-Iced Earth, Yngwie Malmsteen), Dave Linsk (chitară, Overkill), James Lomenzo (bas, ex-Megadeth, ex-Black Label Society) şi Paul Bostaph (tobe, ex-Slayer, ex-Testament, ex-Exodus). Paragraful acesta se zguduie deja, nu? Alegerea din această seară se justifică întru-totul şi inspiraţia îmi este reconfirmată cu fiecare piesă din set-list, fie ele toate cover-uri, dintr-un Champions League al metalului.

Recognoscibile de la primele acorduri, hiturile lovesc unul după altul: Ace of Spades (Mötorhead), Mob Rules (Black Sabbath), Whiplash (Metallica), Walk (Pantera), Creeping Death (Metallica), Wrathchild (Iron Maiden) şi Sabbath, Bloody Sabbath (Black Sabbath), despărţite doar de glumele lui Ripper. Ţine să ne prezinte o piesă ca fiind „foarte drăguţă” – este despre moarte, iar la alta, dintre cele mai dure, ne sugerează să ne luăm partenerii la dans. Constată că avem un loc „frumos” aici şi se întreabă ironic când va fi gata, menţionând că dacă-l vedem agitându-se pe scenă este pentru că încearcă să strivească gândacii. Apoi afirmă că astăzi e ziua lui Dave şi, printr-o coincidenţă, şi a lui James care face 36 de ani (36 de ani de turnee, sau cum?), dar şi a lui, aţi ghicit, Paul! Mă întreb dacă măcar prima variantă este adevărată, căci despre restul ştim mai bine; cert este că publicul cântă „happy birthday” şi ridică berile întru sănătatea chitaristului. Un lucru este însă sigur: dacă în vreun concert Ripper cere o cutie, două de bere, conformaţi-vă că nu ştiţi ce surpriză veţi avea. În seara aceasta, doi astfel de altruişti norocoşi pleacă acasă cu câte un băţ de la Bostaph.

Nu sunt uitate nici trupele care i-au făcut cunoscuţi pe cei patru membri Hail!, indiferent dacă este vorba de preluări din perioadele în care aceştia au activat în ele, cum ar fi Burn in Hell (Judas Priest) şi Bloodline (Slayer), sau de piese celebre la conceperea cărora nu au luat parte – South of Heaven (Slayer), Desert Plains (Judas Priest), Rotten to the Core (Overkill), Symphony of Destruction şi Peace Sells... But Who’s Buying (Megadeth). Ripper şi-a păstrat forţa şi duritatea din voce, dar şi versatilitatea acesteia (impecabilă pe oricare dintre cover-uri), Paul Bostaph se află parcă în spatele artileriei grele şi o mânuieşte pe foarte repede înainte, James Lomenzo îşi asumă rolul de măscărici ce nu stă locului în timp ce ne arată propriul stil de a cânta la bas, doar Dave Linsk este mai sobru şi static, văzându-şi conştiincios de chitara sa. Fără să-i pun la îndoială calităţile, nu pot să nu mă întreb cum ar sta lucrurile dacă în locul său ar fi venit Andreas Kisser (Sepultura), aşa cum a luat fiinţă Hail!.

Toate piesele sunt compoziţii una şi una, sunetul e nesperat de bun, iar atmosfera devine incendiară, căci „măcelul” nu lasă pe nimeni indiferent. Atâta energie, chef de distracţie şi plăcere de a cânta rar mi-a fost dat să văd, mai ales din parte unor muzicieni obişnuiţi cu marile scene, cu stadioane pline ochi, care ajung în această formaţie să presteze într-un cadru restrâns şi intim. Iar dacă am bănuit până acum admiraţia pentru Black Sabbath şi, în special, pentru Ronnie James Dio, bisul nu lasă loc niciunei îndoieli: Stand up and Shout (Dio) şi Heaven and Hell (Black Sabbath). Astfel se încheie, dincolo de miezul nopţii, un excelent show – ceva altfel decât suntem obişnuiţi, dar plin de savoarea vechilor concerte rock.

Fotografii

  postat de jaxe13 in 2012-03-29 23:13 | Concerte | Trackback 0 comentarii

Blaze Bayley & Incipient (The Silver Church, Bucureşti)
     media: 0.00 din 0 voturi

Chiar dacă n-am trăit pe viu acele momente, ca orice rocker care se respectă ştiu că anul 1995 a fost unul deosebit pentru metaliştii români, o adevărată piatră de hotar. N-am fost atunci la Sala Polivalentă (ferice de cei cu părinţi mai relaxaţi!), dar am văzut imaginile cu interiorul arhiplin, gata parcă să se dărâme sub fanii Iron Maiden. Şi oare cine nu era fan Maiden în ’95? Cu Blaze Bayley ca frontman, show-ul a zguduit trăirea metal din România şi... nimic n-a mai fost apoi la fel. Între timp, britanicii şi-au regăsit vocalul cu care mulţi îi identifică cel mai bine, iar cel care şi-a trecut numele în booklet-ul The X Factor, Virus (EP) şi Virtual XI a urmat o carieră solo, mult mai puţin cunoscută. Cu siguranţă, sunt foarte puţini cei care îl numesc pe Bayley altfel decât „fostul vocal Maiden”, iar aceasta nu face decât să aţâţe spiritele la aflarea unei reprezentaţii live. Măcar de dragul vremurilor vechi... Pentru nehotărâţi, a existat deja un preview; cu ocazia concertului Nazareth, Blaze Bayley a cântat două piese alături de Trooper (cei care au deschis atunci seara), surpriză intuită de cei care ştiau că acesta se află în România, colaborând la piesa Mercy Killer.

Pe scenă unui club aproape gol, urcă trupa târgovişteană Incipient, care încearcă să demonstreze că a depăşit stadiul de garage-band şi că, deşi mulţi pun prezenţa ei aici pe seama intervenţiei colegilor mai mari de la Trooper, merită să se facă mai cunoscută cântând în deschidere pentru Bayley. Faptul că au câştigat premiul doi la Ageless Underground şi vor participa la selecţia pentru OST FEST 2012 dă speranţa unui concert reuşit, lucru intuit de cei câţiva curioşi care se apropie de scenă. Urmează o scurtă reprezentaţie heavy metal cu pasaje hard rock, cum se făcea prin anii ’90, evident cu altă calitate a sunetului, dar mergând pe aceeaşi linie Judas meets Maiden meets ceva „local”, să zicem un Voltaj pe vremea când chiar cânta. Nu-i rău ceea ce ne propun târgoviştenii, iar piesa Monarhia îmi spune ceva despre perspectiva lor ca trupă, mai ales dacă vor reuşi să aducă în piese mai mult decât o structură solidă şi o execuţie corectă. Sper numai ca pentru drumul ce-l vor urma să nu fie reprezentativă ultima piesă a concertului, Am draci, adică melanjul de alternativ cu hardcore abordat de multe alte trupe, dar cu prea puţine în stare să facă şi ceva valabil din el.

Absorbită de tinerii de pe scenă, nu observ cum clubul se aglomerează treptat. Astfel se face că The Silver Church e destul de plin de fanii Maiden care au savurat fiecare perioadă a trupei, de câţiva admiratori expres ai lui Blaze Bayley şi de o mână de curioşi; nu m-ar mira să fie şi fani Wolfsbane, prima trupă a lui Bayley, dar şansele sunt destul de mici. Nu mă aşteptam să fie îmbulzeală, dar masa de oameni devine tot mai compactă în faţă, aşa că premisele unui concert reuşit sunt întrunite. Cine nu l-a văzut pe Bayley acum vreo două luni ar risca să nu-l recunoască. O burtică respectabilă şi tunsoarea zero în loc de pleată îl camuflează bine pe britanic; noroc cu binecunoscuţii perciuni care ajută la „identificare”, dar parcă şi ei au devenit mai albi. Aceste sunt însă detalii mai puţin importante – cum a rămas cu vocea, asta ne întrebăm cu toţii! Iată că promovarea recentului The King of Metal ne dă ocazia să facem cunoştinţă cu trupa Blaze Bayley (fostă Blaze) şi toţi ochii sunt îndreptaţi către energicul său fondator şi show-man.

Will to Win satisface curiozitatea – vocea este acolo unde trebuie, într-o mega-formă, iar Bayley clocoteşte de energie. Iar pentru cei în care îndoiala persistă, o amintire din trecutul Iron Maiden, Lord of the Flies, îndepărtează toate temerile, indiferent de care perioadă din cariera lui Bayley vorbim. Nu mă aşteptam la o piesă Maiden atât de devreme, dar prin compensaţie restul vor fi comasate toate la final; până atunci, preţ de aproape o oră, avem parte de 100 % Blaze Bayley. Adică heavy metal ca la carte, old-school, direct, agresiv şi melodios, cu refrene catchy şi câteva fineţuri de chitară – iată ce ne propun piese ceva mai vechi precum The Launch, Ghost in the Machine, Silicone Messiah, The Brave sau Leap of Faith. Că tot pomeneam de fineţuri, Bayley s-a înconjurat de instrumentişti unul şi unul; Claudio Tirincanti loveşte în tobe mai-mai să le rupă, în timp ce noul basist, Matteo „Lehmann” Grazzini, ţine ritmul şi arată cât de repede s-a integrat în trupă, dar sarea şi piperul sunt cei doi chitarişti, Andrea Neri şi tânărul Thomas Zwijsen, care captează pe rând prim-planul lângă solist sau se duelează în riff-uri ameţitoare. În mod clar, şefu’ a ştiut ce alege.

Momente de respiro regăsim în Dimebag, dedicată regretatului Dimebag Darrell, şi în scurtele declaraţii adresate publicului. Astfel aflăm, înaintea piesei-titlu The King of Metal, cine este regele metalului; nu-i Bayley, aşa cum am crede că s-ar auto-intitula, nici vreun alt artist mult mai cunoscut, ci publicul, fiecare fan în parte şi oricare dintre frumoşii nebuni care se regăsesc în acest gen muzical. În afară de aceste două cântece, doar The Black Country mai promovează ultimul album, spre mirarea mea, căci mă aşteptam să auzim mai multe „prospături”.

Stare at the Sun, una dintre cele mai bune piese ale lui Blaze Bayley, este urmată de un discurs despre ceea ce înseamnă să fii liber: să cânţi ce vrei tu, cu cine vei tu şi în ce părţi ale lumii vrei tu; iar acesta se întâmplă datorită publicului care l-a susţinut şi încurajat pe Bayley de-a lungul anilor, de aceea toate mulţumirile artistului se îndreaptă către fani. O excelentă introducere pentru o piesă despre libertate: The Clansman; şi astfel intrăm în perioada Iron Maiden, despre care Bayley însuşi spune că a fost una extrem de frumoasă – cum altfel ar fi atunci când cânţi în cea mai bună trupă de heavy metal de pe planetă? Man on the Edge îi aduce pe scenă pe fraţii Dincă din Trooper, Coiotu’ şi Balaurul, fără de care, spune Bayley, concertul din Bucureşti şi cel de a doua zi, din Târgovişte, nu ar fi fost posibile. Dacă aşa stau lucrurile, ar trebui şi noi, cei care tocmai ne bucurăm de un concert foarte intens, să le mulţumim băieţilor de la Trooper.

Futureal şi Virus încheie seara, chiar dacă Blaze Bayley ar mai cânta dacă n-ar fi presat de timpul scurt pus la dispoziţie de club. În această superbă şi intimă atmosferă abia ne încălziserăm şi parcă nici n-am mai fi la un concert, ci la o petrecere metal, căci Bayley are o extraordinară priză la public, rupând orice bariere. Nu coboară de pe scenă să cânte dintre oameni, aşa cum fac unii, dar nici nu-i nevoie, căci te priveşte drept în ochi, dialogul este permanent şi feedback-ul receptat pe deplin. E drept, primirea pe care i-o fac spectatorii este extrem de călduroasă, de aici şi părerea de rău că show-ul tocmai s-a terminat. Şi ceilalţi membri ai trupei sunt aclamaţi şi, în timp ce părăsesc scena, dau noroc, împart pene, respectiv beţe şi semnează autografe. Pe Bayley îl vom regăsi la intrare, scriind de zor dedicaţii şi stând de vorbă cu fanii. Natural şi fără pretenţii de rock-star, ca de la un rege al metalului către oricare alt rege al metalului.

Fotografii

  postat de jaxe13 in 2012-03-23 23:07 | Concerte | Trackback 0 comentarii

pagina urmatoare >>


   
 
 
Powered by www.ablog.ro
X
Termeni si conditii de utilizare