Seara de sâmbătă m-a găsit în incinta Sălii Polivalente, nerăbdătoare să văd una din cele mai influente trupe rock ale anilor ’90, trupă despre care am auzit atâtea de-a lungul anilor, dar niciodată nu m-am apropiat de ea mai mult de câteva piese. Destrămată în 1998 şi reformată după mai bine de zece ani, Faith No More a marcat această piatră de hotar printr-un turneu mondial care, din fericire, nu a ocolit România. Când nu credeam deci că voi mai avea şansa de a vedea această legendă altfel decât în vechile înregistrări, am avut frumoasa surpriză de a face cunoştinţă cu muzica celor cinci artişti în direct, din mijlocul a două mii şi ceva de oameni.
Seara a început cu una dintre cele mai cunoscute trupe de alternativ de la noi, Luna Amară. Nu m-am numărat niciodată printre admiratori, iar piesele nu-mi sunt cunoscute cu excepţia Loc lipsă. Cu profesionalism, energie şi implicare, clujenii s-au prezentat mai mult decât onorabil în ciuda publicului încă puţin, iar trompeta a fost elementul de culoare al concertului lor.
Despre cei de la Elvis Jackson nu ştiam decât că provin din Slovenia şi bănuiam, din cauza numelui, că au o bună doză de umor în muzica lor. Într-adevăr, oamenii au venit puşi pe şotii, iar pozitivismul care a curs în valuri de pe scenă i-a molipsit pe toţi. Vocalul David „Buda” Kovšca s-a „înarmat” cu haine pestriţe, o trompetă, colace de salvare, saltele de apă, răţuşte şi peştişori gonflabili şi multă, multă bună-dispoziţie, ca să nu mai vorbesc de energia debordantă. Evident, toate aceste s-au potrivit de minune cu muzica, un ska amestecat cu elemente de metal, hardcore şi reggae, adică ceva foarte eterogen, uşor agresiv, dar plin de viaţă. Iar ca pasaj distinct, în apropierea finalului, începutul din Reign in Blood a lovit din plin.
Mult mai mult mi-a plăcut The Superhiks, altă trupă despre care nu ştiam mare lucru. Macedonenii ne-au propus tot un ska, dar ceva mai omogen şi mai cursiv decât precedentul, elementele reggae, latino şi balcanice fiind foarte bine integrate în fondul punk. Zona metal nu a fost neglijată, cover-ul Ace of Spades având darul de a anima spectatorii din ce în ce mai numeroşi. Pata de culoare au reprezentat-o cei trei suflători, trompetist, saxofonist şi trombonist, precum şi faptul că nu toate piesele au fost în engleză. După concertul acestei trupe nu pot spune că am fugit la merchandise să îi caut albumele, dar atmosfera creată mi-a plăcut foarte mult.
Având ca fundal mai multe rânduri de draperii din catifea roşie, Faith No More şi-a făcut intrarea pe Reunited (Peached & Herb), toţi membri la patru ace (chiar şi cu câte un trandafir prins la piept); s-a evidenţiat din start personalitatea lui Mike Patton: cu baston, ochelari şi voce pătrunzătoare. Începând cu From Out of Nowhere, cei cinci americani au avut întreaga sală la picioare, pentru că pe scenă s-a desfăşurat o adevărată lecţie despre ce înseamnă o mare trupă. Centru atenţiei a fost în continuu solistul vocal, aflat în formă maximă, care a apelat, pe lângă extraordinara sa voce, la tot felul de trucuri de efect: portavoce, microfon ţinut cu gura, alergat în toate direcţiile şi o largă paletă de grimase. La chitară, Jon Hudson s-a agitat şi el permanent, iar clăparul Roddy Bottum a întregit imaginea trioului din prima linie. Ceva mai în spate, basistul Billy şi bateristul Mike Bordin au lovit din plin şi au susţinut o puternică bază ritmică. Ce aş avea eu de reproşat se leagă de calitatea sunetului: deseori prea tare sau prea distorsionat, acesta le-a lăsat mici şanse celor care nu erau familiarizaţi cu trupa în a-i înţelege cum trebuie muzica.
Întins pe mai mult de o oră şi jumătate, repertoriul a parcurs întreaga discografie, între piesele care au făcut deliciul unui public avizat numărându-se Surprise! You’re Dead!, Easy, Midlife Crisis, Epic, The Genle Art of Making Enemies, King for a Day, iar la bis We Care a Lot (cerută intens) şi Midnight Cowboy. Publicul a fost prins ca într-o mreajă de muzica unică a americanilor, un amestec de metal alternativ cu rock experimental, funk şi atâtea alte elemente care, original îmbinate, au dat contur unui stil inconfundabil. Sâmbătă seara, ascultând pe viu toate acestea, nu ţi-ar fi fost greu să îţi dai seama de ce atâţia artişti situează Faith No More în capul listei preferinţelor. Extrem de receptivi, spectatorii au sărit şi s-au agitat în ton cu ce se petrecea pe scenă, au cântat la unison şi şi-au aclamat trupa preferată. La rândul lor, muzicienii i-au încurajat şi le-au mulţumit, neuitând de Hefe, organizatorul evenimentului. La întrebarea dacă au încredere în americani, sala le-a răspuns cu un huiduit susţinut, ca şi la menţionarea manelelor, iar cu altă ocazie Patton i-a îndemnat pe spectatori să-şi verse frustrările pe cei doi cameramani.
Cum nu numai vocalul a vorbit, ci în nenumărate rânduri dialogul a venit din spatele clapelor, comunicare dintre trupă şi public a fost extrem de bună. Nu cred că sunt eu în măsură să judec fenomenele muzicale de astăzi, dar îmi permit să enunţ următoarele: revenirea Faith No More este de cel mai bun augur, iar concertul de la Bucureşti, din cadrul Reunion Tour 2009, a dovedit-o pe deplin.
Dacă tot ne-am apucat sâmbătă de vizite, am zis că ar fi un gest frumos să continuăm şi duminică, mai ales că vremea părea să ţină cu noi. Există în Bucureşti, sau mai bine zis în apropiere, un obiectiv pe care-mi doream mult să-l vizitez, dar despre care credeam că nu mai este accesibil publicului. Am avut însă de curând bucuria să aflu că Palatul Mogoşoaia se află în continuare în circuitul turistic. Trădată de bicicleta pe care Paul încercase s-o aranjeze pentru mine, apoi de maşina făcută „captivă” de un imbecil care a parcat în spatele meu de nu mai pot ieşi, am ales transportul în comun. Am luat deci ce-am nimerit până la Laromet, iar de aici ne-am urcat în linia preorăşenească 460 pe care am avut norocul s-o prindem la fix. După puţină vreme coboram în centrul Mogoşoaiei şi intram pe poarta curţii boiereşti.
Palatul Mogoşoaia a fost construit între anii 1698 şi 1702 de către Constantin Brâncoveanu care i-a dat numele după boierul Mogoş, proprietarul pământului. La începutul secolului XX, moşia a fost dăruită de George Valentin Bibescu soţiei sale, Martha Bibescu, care a cheltuit o bună parte a averii câştigate de pe urma cărţilor sale pe renovarea palatului. În anii interbelici, aici se întâlnea lumea bună a Bucureştilor sau aveau loc întrevederi politice şi diplomatice. Astăzi, palatul adăposteşte Muzeul de Artă Brâncovenească şi am putut constata că nimic nu ar fi fost mai potrivit pentru aceasta decât frumoasa clădire în stil brâncovenesc (sau românesc renascentist) – o armonioasă şi originală împletire a stilului occidental, în speţă veneţian, cu cel oriental, otoman.
Pe aleea ce duce spre intrare, am trecut pe lângă ronduri de trandafiri roşii şi roz, înfloriţi şi atent îngrijiţi, şi pe lângă Biserica Sfântul Gheorghe, ctitorită de Constantin Brâncoveanu tot la sfârşitul secolului XVII ca biserică a curţii. Lăcaşul de cult este micuţ, în acelaşi stil brâncovenesc, păstrează în pridvor câteva din picturile exterioare, acum protejate cu geamuri de sticlă, şi este străjuit de cruci vechi, masive, din piatră dăltuită. Din păcate, biserica era închisă, aşa că nu am putut admira un interior pe măsura exteriorului. Am trecut pe sub turnul porţii, unul din ultimele elemente adăugate ansamblului cu scop de observator, şi am păşit în elegantul complex din cărămidă roşie. Am putut admira de la început armonia construcţiilor, toate în acelaşi stil, solide, sprijinite pe coloane zvelte şi aparent fragile, cu pridvoare şi turnuri (la cuhnie, sau bucătăria brâncovenească), încadrând un mic parc verde, străbătut de alei cu piatră fărâmiţată.
Am început cu muzeul din palat – care nu este de fapt decât un conac mare, dar atât de frumos. Contrar aşteptărilor mele nu foarte optimiste, aici nu am regăsit doar un muzeu, ci s-a încercat recrearea camerelor ca pe vreme când erau locuite, cu sala de baie şi încăperi tematice. Mi-a părut rău că nu se poate ieşi în niciunul din pridvoare, nici spre curte, nici spre lac, acesta fiind singur lucru pe care l-aş avea de reproşat. După ce am urcat scările masive, din marmura, am fost întâmpinaţi de Sala Italiană şi Sala Franceză, foste camere ale Marthei Bibescu, ornate corespunzător Occidentului pe care-l urmau să-l pună în opoziţie cu Orientul în Sala Fanariotă. Sala Scoarţelor ne-a dezvăluit câteva superbe păretare, uriaşe şi migălos lucrate, iar Sala Hărţilor ne-a arătat cunoştinţele geografice ale vremii. Din Sala Transilvană, frumoasă şi autentică piesă arhitectonică românească, am coborât la primul nivel.
Aici era găzduită expoziţia intitulată „Retrospectiva Zoe Vida Porumb: tapiserie, obiect, broderie”, o colecţie de lucrări originale, colaje din diverse materiale, ce luau forme de la tradiţionale goblenuri şi broderii la ciudate şi mari obiecte de decor, ce uneau tavanul de pardoseală. Multe delicate (tapiseriile mai ales), câteva stranii, majoritatea însă frumoase, exponatele se încadrau foarte bine în spaţiul auster al parterului palatului, altfel lipsit de decoruri. Cu ochii clătiţi de obiectele de artă mai vechi sau mai noi, ne-am îndreptat spre ieşirea păzită de o uşă masivă, din lemn încrustat.
Am continuat cu împrejurimile conacului, mai ales că în spatele acestuia am descoperit o splendidă grădiniţă cu alei pietruite, flori şi statui, de unde am coborât uşor până la malul plin de stuf al Lacului Mogoşoaia. Am stat aici o vreme, admirând întinderea liniştită de apă şi adulmecând aerul umed până când ne-au lovit primii stropi căzuţi din bolta dintr-o dată întunecată. Am grăbit pasul până la turn, în care am urcat pentru a admira întregul ansamblu arhitectural, iar când am coborât ploua deja binişor – o ploaie repede de vară, cu picuri mari şi calzi. Am fi vrut să servim o limonadă la terasa cochetă în care a fost transformată casa de oaspeţi a moşiei (construită la sfârşitul secolului XIX), dar nu am mai găsit nicio masă liberă. Am putut observa însă cât de bine a fost integrat micul restaurant între coloanele ansamblului, această nuanţă de modernism nestricând deloc, din contră, dând o atmosferă boemă şi vie curţii cărămizii.
Într-un ultim tur, am descoperit o poartă secundară, frumos ornată, apoi o clădire mică, gheţăria, în care pe vremuri de sfârşit de secol XIX se depozitau blocuri de gheaţă extrase din lac. Ne-am mai plimbat o vreme pe lângă lac, prin iarba udă, apoi am păşit pe aceeaşi alee spre ieşirea din complex. În timp ce aşteptam autobuzul care să ne ducă înapoi în Bucureşti, mă gândeam că am fost profund impresionată de starea bună în care am găsit complexul brâncovenesc, de la clădirile în sine la exponate, şi că întreaga vizită mi-a depăşit aşteptările. În plus, alături obiectivul istoric în sine, am observat că Parcul Mogoşoaia reprezintă un excelent loc de relaxare, sport şi evadare din noxele unui oraş sufocant.
Între plecat la munte şi o tură pe litoral, s-a făcut cum s-a făcut acest weekend că am rămas în Bucureşti. Vremea frumoasă, caldă fără a da în caniculă, ne-a îndemnat să ieşim din casă, iar paşii ne-au purtat în două locuri la care îmi doream să ajung de ceva vreme. Am început cu Palatul Parlamentului, unde în urma rezervării matinale am fost repartizaţi la grupul de 12:15, cu ghidaj în română. Din fericire, Paul a fost acolo ghid în studenţie, aşa că am ascultat mai mult explicaţiile lui decât pe cele ale tinerei ghide, care erau ori incomplete, ori inexacte, ori chiar greşite.
A doua clădire ca mărime din lume după Pentagon, numită iniţial Casa Poporului, a început să fie clădită în 1983, infailibilă la cutremur şi bombardament. Împreună cu Centrul Civic, Ministerul Apărării Naţionale, Casa Radio, Casa Academiei Române, Hotelul Marriot, Bulevardul Unirii şi alte câteva clădiri, Palatul Parlamentului urma să constituie un cartier-oraş destinat înalţilor demnitari comunişti, în centrul Bucureştilor, după modelul Phenianului; decizia a fost luată de Nicolae Ceauşescu în urma cutremurului din 1977, iar controversatul proiect, executat cu materiale şi mână de lucru strict autohtonă, a încăput pe mâinile arhitectului Anca Petrescu. Spun controversat pentru că, dincolo de imensele costuri preconizate (o evaluare de 1,75 miliarde de dolari s-a făcut în 1989) şi de canalizarea (şi exploatarea) celei mai competente forţe de muncă în respectiva direcţie, punerea în practică a proiectului a însemnat demolarea unei însemnate părţi din vechii Bucureşti: Mănăstirea Văcăreşti, Spitalul Brâncovenesc, Arhivele Naţionale, Stadionul Republica şi multe imobile interbelice, inestimabile ca valoare.
Mai mult, proiectul grandomanului dictator nu s-a concretizat decât în mică măsură, noile guverne „democratice” nedispunând de fonduri nici pentru întreţinerea Casei Poporului, darămite pentru continuarea construirilor. Iar dacă Palatul Parlamentului este într-o mare proporţie gata (dar nu complet) şi a început să-şi acopere costurile de întreţinere prin turism şi închirierea sălilor, putem vedea cu toţii starea de ruină a clădirilor ce urmau a fi Casa Radio sau a Biblioteca Naţională. Aceşti giganţi ai comunismului nu se pot lăuda cu o arhitectură elaborată, unitară şi armonioasă, dar părerea mea rămâne că sunt probabil cele mai „artistice” clădiri zămislite de socialism, mai ales când le compari cu tristele blocuri-cutiuţă, golite de personalitate cum s-a dorit şi cu oamenii ce le locuiau.
Am început turul ghidat printr-un hol străjuit de privirile severe ale unor personalităţi importante ale istoriei româneşti (Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Horia, Tudor Vladimirescu, Alexandru Ioan Cuza), iar prima sală vizitată a fost Sala Mică a Parlamentului (sau Sala Rosetti), construită ca o replică a sălii primului parlament al Principatelor Unite. Utilizată astăzi ca aulă pentru evenimentele diferitelor universităţi, încăperea este o mică bijuterie în care lemnul şi cristalul candelabrului de două tone (al doilea ca mărime din clădire) se îmbină la graniţa simplităţii armonioase cu luxuriantul. Am continuat cu Galeria Presei, astăzi gazdă a unei colecţii de tablouri dintre care câteva ale lui Sabin Bălaşa, apoi, după ce am trecut prin cel mai lung hol al palatului, destinat dineurilor, am intrat în Sala Bălcescu. Deja privirile ne sunt furate când de covoarele măiestrit lucrate, când de candelabrele bogate, când de coloanele ale căror superbe decoraţii urcă până în tavan, când de draperiile lungi şi grele din mătase, cusute cu fir de aur. Sala Iorga este celebră prin marmura roz adusă de la Ruşchiţa, dar nici restul decoraţiilor nu sunt de neglijat.
Despre scările ce ne-au purtat la un nou nivel am aflat că au fost extrem de costisitoare, fiind ridicate şi dărâmate sub formă de machetă aproape definitivă de câteva ori până i-au plăcut Elenei Ceauşescu, pentru că „savanta de renume mondial” nu putea citi un plan, trebuia să le vadă pe viu. La etaj am trecut prin altă sală imensă al cărei covor era rulat pe o latură, aşa că am putut vedea foarte bine cum pardoseala este în aşa fel realizată încât să reflecte tavanul, cu candelabre şi sistem de aerisire, având ca leit-motiv o reprezentare stilizată a Casei Poporului: un pătrat cu laturi „împletite” şi un gol mare în centru – acesta fiind chiar sala de faţă. Am traversat apoi cel mai întins hol al clădirii, cărui i se poate da cu greu o întrebuinţare din cauza ecoului puternic şi a acusticii infecte. În schimb, el se poate lăuda cu un superb tavan, în care am putut vedea şi gurile ţevilor din sistemul de ventilaţie. Ceauşescu, un mare paranoic, nu a vrut aer condiţionat de teamă că acesta ar putea fi utilizat pentru otrăvirea sa, aşa că a ordonat proiectarea unui sistem cu ventilaţie naturală.
Sala Unirii aduce mai degrabă a sală de bal, uriaşă, somptuoasă şi puternic luminată datorită tavanului semi-transparent. A urmat ultima încăpere a circuitului, Sala Cuza, folosită intens la conferinţe ca dovadă scaunele pluşate şi cabinele de traducători. De aici am ieşit în balconul ce dă spre Bulevardul Unirii şi Centrul Civic, iar cerul senin a permis o vedere clară de sus spre una din marile artere rutiere ale capitalei. Balconul în sine este somptuos, cu borduri de dantelărie şi susţinut de coloane masive frumos decorate. Mi-a părut rău că turul s-a sfârşit atât de repede, mai ales că sunt convinsă că mai erau şi alte camere care să merite o privire aruncată înăuntru. De altfel, Paul îmi spunea că mai era cel puţin o sală de văzut şi nu ştia de ce a fost scoasă din circuit.
Trebuie să recunosc că mi-a plăcut această vizită, mai ales că am avut propriul meu ghid avizat. Fără să merite sacrificiile pentru ridicarea ei, risipa umană şi materială, clădirea are farmecul ei şi impune respect măcar prin statură. Încăperile, luate separat, sunt extrem de frumoase; ceea ce însă lipseşte palatul de titlul de capodoperă arhitecturală este lipsa de coeziune a unor stiluri eterogene, nearmonizate, amalgamate şi îngrămădite. Valoarea materială este, evident, imensă; dar valoarea artistică a clădirii ca întreg este redusă.
Cum ziua de sâmbătă abia era trecută de ora prânzului, ne-am spus că avem timp suficient să trecem la ceva mult mai vesel, şi anume Grădina Zoologică din Băneasa. După un prânz copios la Cafeneaua Actorilor, am luat autobuzul spre marginea capitalei. În maşină ne-am dat seama că nu trebuie să ajungi la zoo ca să vezi specii inferioare omului, drumul până acolo fiind suficient; unde mai pui că respectivele specimene erau şi în libertate, în mediul lor natural chiar. Grădina ne-a întâmpinat cu o intrare nostimă, ce înfăţişa animale din ghips viu şi haios colorate, atrăgătoare pentru ochiul curios al copiilor.
Plimbându-ne printre cuşti, acvarii şi terarii, am constatat cu bucurie că lucrurile s-au mai îmbunătăţit de la ultima mea vizită, cred că acum cinci ani. Locul este curat, îngrijit, iar animalele arată bine. Am observat că felinele sunt la mare căutare, căci am descoperit pe rând pantera, jaguarul, mai mulţi tigri (cel siberian, enorm după ce puteam întrezări, n-a catadicsit însă să iasă din „casă”), râşii, puma şi perechea regală de lei; asta ca să nu mai vorbesc de nenumăratele pisici care mişunau nestingherite. Cei trei lupi arătau cam slabi, dar, ţinând cont de starea restului animalelor, am pus-o pe seama caniculei care nu le prieşte şi a năpârlirii; altfel, aveau priviri inteligente, pătrunzătoare şi mult chef de joacă.
Apariţii interesante au fost cei trei porci spinoşi, dintre care unul foarte înfoiat, masivii urşi bruni, ratonii (nu ştiu exact câţi, dar mulţi) care dormeau claie peste grămadă şi cum se nimerea, gâştele egiptene extrem de gălăgioase şi arţăgoase, pavianii care ne-au arătat mândri fundurile roşii şi minusculele broscuţe, extrem de otrăvitoare. La şerpi, am văzut şi câteva exemplare deosebite de boa, piton şi anaconda, majoritatea însă fiind destul de mici pentru dimensiunile impresionata pe care le pot lua; de aici eu am bănuit că sunt încă pui. Nici iguanele nu au trecut neobservate, mai ales cele patru gulerate care stăteau ca un ciorchine pe vreascul lor. În acest timp, mai multe exemplare de crocodil pândeau pe jumătate camuflaţi în nisip, aşteptându-ne ca pradă.
Dintre păsări, cele mai multe vociferări le-am auzit la papagali, evident; păunii ne-au privit cu dispreţ, apoi şi-au văzut de treabă, iar în zona cu fazani am aflat că există mai multe specii decât credeam, fazanul auriu fiind cel mai impozant, în ciuda staturii minione. Pelicanii, atât cei comuni cât şi cei creţi, se pregăteau deja de somn şi mulţi dintre ei ne-au aruncat priviri adormite de deasupra ciocului băgat bine între aripi; totuşi am surprins încercările sportive ale câtorva de a culege pietre măricele pe care le băgau în guşă, pentru digestie. Însă păsările care mi-au plăcut cel mai mult au fost cele de pradă, vulturi şi acvile din diverse specii, care ne urmăreau maiestuoase de undeva de sus, aproape nemişcate, dar cu ochii vii, inteligenţi şi lacomi. Seria de păsări a fost completată de dropii şi struţi, cu picioroangele lor puternice şi cu capetele plasate pe gâturi lungi care se întorceau după mişcările vizitatorilor.
Am văzut şi o specie de capre, strămoşii primelor capre domesticite, lame blănoase, o antilopă, un cerb lopătar, cai masivi şi simpatici ponei Shetland. Paul a plecat dezamăgit că nu a descoperit locul în care puteai să călăreşti ponei; am încercat să-l consolez cu gândul că, chiar dacă l-am fi găsit, pe el nu-l primeau să călărească vreun ponei, poate invers. Alte animăluţe simpatice sau ciudate au fost veveriţele jucăuşe, peştii multicolori, stolul de turturele, un crustaceu alb (corcitură de rac cu extraterestru), mici rechini, un cameleon, ţestoase cu cap roşu, câteva maimuţe mititele, un cimpanzeu leneş, raţe canadiene, un cârd de lebede negre şi o populaţie numeroasă de nutrii.
Cele mai multe animale, mai ales felidele, ne-au tratat cu un dispreţ suveran, fiind pe jumătate moleşite şi adormite de căldură şi pe jumătate încercate de complexe de superioritate. Ceea ce pe de-o parte era de înţeles, ţinând cont că unei bune părţi din vizitatori i-ar fi stat mult mai bine în spatele gratiilor decât în faţă sau că un părinte atotştiutor îşi învăţa copiii despre râşi în timp ce arăta ciorchinele sforăitor de ratoni.
Deşi m-am bucurat să văd direcţia bună pe care a urmat-o grădina, nu am putut să nu constat nişte absenţe aproape intolerabile la cel mai mare zoo din ţară; unde-s elefanţii, zebrele, girafele, urşii polari, pinguinii, cămilele şi urşii panda? Altfel, foarte drăguţă incursiunea într-o mică lume a animalelor, una frumoasă, nu ca cea zilnic descoperită în metrou.
Când ne îndreptam vineri seara spre Gara de Nord trecuseră deja trei luni lungi în care contactul meu cu muntele a fost zero. Zero barat, ca să fiu mai expresivă. Aşa că speram la o noapte dormită tun în trenul spre Petroşani, la vreme bună şi imagini de neuitat. Gaşca a fost următoarea: Livia, Vlăduţ, Alinuţa, Ozi, Tibi, eu, Paul, Adina, Magda, Andrei, Ştefan Pre2, Maria, Kilo, Ana, Anca, Iulia şi Sprite, urmând să ni se alăture Şerban şi Raluca, plecaţi deja cu autoturismul. Prima surpriză s-a produs în gară, unde am constatat că trenul, un accelerat care venea de la Mangalia, avea deja întârziere două ore. Ne-am retras într-un colţ şi câţiva dintre noi au reuşit să doarmă strâmb, cu capul pe bagaje. Când s-a anunţat sosirea trenului, am dat cu toţii buluc pe peronul 10, pentru ca cei cu locuri să poată ajunge la acestea în învălmăşeala pe care o anticipam şi pentru ca cei cu bilete fără loc (Paul şi cu mine ne număram printre aceştia, căci abia vineri seara am fost siguri că puteam pleca) să poată găsi un cotlon acceptabil. Şi după ce s-a mai acumulat încă o jumătate de oră la întârzierea iniţială, plecă şi trenul, şontâc-şontâc, leneş ca o râmă metalică surprinsă de soare.
Norocul nostru a fost că din compartimentul lângă care ne-am aşezat, în care erau deja instalaţi Maria, Kilo, Ana şi Anca, patru persoane au coborât la Videle, deci n-am stat în picioare pe coridor decât vreo oră. Tot cam atunci au găsit şi Adina şi Pre2 unde să se aşeze, deşi ei aveau bilete cu locuri în toată regula. Cum însă nu era prima dată când am văzut că CFR-ul emite bilete multiple pentru acelaşi loc, mirarea nu mi-a fost prea mare, doar indignarea; şi cheful de scandal.
A urmat o noapte în care eu cel puţin am dormit destul de adânc, după două săptămâni criminale la serviciu. Ne-am trezit în gara din Târgu Jiu, la timp cât să prindem Valea Jiului, scăldată în proaspăta lumină matinală ce reuşea să mângâie jucăuş versanţii împăduriţi. Cu trei ore mai târziu decât în orar, şi după multe înjurături la adresa feroviarei, am ajuns în Petroşani: era deja 9:30, iar Şerban ne aştepta demult. Rechinul tocmit era şi el acolo, aşa că ne-am îmbarcat rapid şi am pornit pe valea Râului Măleia, spre staţia de telescaun.
Eu una sunt convinsă că am ales inspirat telescaunul şi cei 600 de metri diferenţă de nivel parcurşi „pe sârmă”. Cu ceva îndoieli referitoare la ultima revizie tehnică a şandramalei, ne-am instalat cu bagaje cu tot în scaunele mobile, apoi ne-am înălţat, având ocazia de scruta cursul Jiului, oraşul Petroşani şi împrejurimile deluroase şi muntoase. Staţia finală se află în Poiana Nedeii (1685 m), de unde începe traseul de creastă. Am mâncat, ne-am dat cu loţiune de protecţie împotriva soarelui arzător şi am umplut bidoanele cu apă rece, apoi am luat-o în sus, pe bandă roşie. După un prim urcuş pe Vârful Badea (1860 m), traseul a urmat o vreme curba de nivel, timp în care am ocolit Vârful Parângul Mic (2074 m), având în faţă o privelişte aparent paşnică şi rustică: vite şi cai la păscut, flori de munte, senin deasupra capului, dar ameninţători nori de furtună în direcţia în care ştiam că ne îndreptam.
Din Şaua Izvorul (2050 m), urcuşul a reînceput, mai întâi lejer, apoi mai abrupt, urmând coasta muntoasă. Eu şi Paul eram de ceva vreme ultimii, pe mine obosindu-mă cumplit un traseu despre care, chiar şi aşa, îmi puteam da seama că nu este foarte greu. Dar lipsa de activitate fizică din ultimele luni s-a simţit din plin, iar rucsacul nejustificat de greu (ca idee, ne-am întors cu jumătate din mâncare) n-a ajutat nici el. Am trecut pe lângă Vârful Scurtu (2225 m), cu o turmă de oi răsfirată pe pajiştile sale când molcome, când abrupte, şi am coborât uşor în Şaua Caprelor (2195), unde se află Refugiul Cârja; nu am putut deschide uşa acestuia şi ne-am întrebat ce folos i-ar aduce atunci refugiul unui om pe care l-a prins furtuna, apoi încercat să grăbim pasul spre primul vârf, unde ne aşteptau ai noştri.
Mai uşor totuşi de zis decât de făcut şi, în timp ce se vedea că oamenii îşi pierd răbdarea şi pleacă, noi trudeam din greu. Răsplata a fost panorama de pe Vârful Cârja (2405 m), cu primele bazine glaciare ce ni se înfăţişau în toată splendoarea lor sălbatică, lacurile albastre cu marginea roşie din cauza rocilor feroase, peticele de zăpadă netopită şi tare ca cimentul, vegetaţia care a reuşit să se strecoare pe stâncile abrupte, muchiile crenelate şi piscurile ascuţite. Împresuraţi de astfel de imagini, ne-am tras sufletul şi am repornit la drum, într-o scurtă coborâre până în Şaua Stoieniţa (2360 m).
Norii deveneau tot mai ameninţători iar ploaia iminentă, deşi încă se ţineau departe. Am trecut pe lângă Vârful Stoieniţa (2421 m), iar din Şaua Gemănării (2378 m) am reînceput să urcăm susţinut spre Vârful Gemănarea (2426 m); în timpul acesta mie mi s-a făcut tot mai frig, cu tot urcuşul solicitant, aşa că polarul a trecut rapid de pe rucsac pe mine. Ultimul urcuş a fost precedat de Şaua Tecanul (2410 m), în timp ce în stânga am avut permanent o superbă căldare glaciară, presărată cu petice de apă sau de zăpadă, ruptă de grohotişuri şi brăzdată de văioage şi hornuri – un peisaj foarte asemănător Retezatului, ceva mai arid totuşi. Cărăruia a urcat şerpuind printre bolovanii masivi şi ne-a dus tot mai sus, în norul negru ce stătea suspendat de colţii pietroşi. Cu un efort dublat de ameninţarea furtunii, am trecut de un loc amenajat pentru cort, cu metereze din piatră, şi am ajuns pe Vârful Parângul Mare (2519 m) – unul din cele douăsprezece vârfuri româneşti ce depăşesc limita de 2500 de metri.
Aici n-am zăbovim prea mult, mai ales că primele bucăţi de grindină începuseră să ne lovească. Totuşi, în timp ce ne temperam bătăile inimii, am admirat căldarea de sub vârf ce se iţea uneori din nori. Pentru că balaurii negri preferau partea sudică a masivului şi se aglomerau în dreapta noastră, adeseori priveliştile din stânga erau clare sau doar străbătute de un fior de ceaţă cenuşie. Lacul Mândra, Lacul Roşiile şi Lacul Lung au fost nestematele care ne-au atras privirile, mai ales datorită contrastului puternic cu roca cenuşie şi cu vegetaţia verde-închis sau gălbuie. Fără arbori, căci cetatea de stâncă a Parângului le este aproape complet interzisă, peisajul ar fi părut sec şi părăsit fără aceste strălucitoare smaralde.
Încă un lucru ne-a atras atenţia: corturile şi agitaţia de lângă Lacul Mândra, ocazie cu care am constatat că ai noştri au coborât şi au campat acolo şi tocmai ne dădeau indicaţii pe unde să coborâm şi noi. Intervenţia a fost foarte oportună, pentru că nu ştiam dacă urma să se respecte planul iniţial, de dormit lângă Lacul Câlcescu, sau dacă s-a coborât mai devreme din creastă. Se pare că vremea rea, electrică la propriu, i-a determinat pe prietenii noştri să coboare acolo, acea parte din creastă până la Vârful Piatra Tăiată rămânând pe altădată.
Din vârf, poteca a luat-o la vale transformându-se într-o brână destul de abruptă pe partea dreaptă a crestei, adică acolo unde fulgera mai abitir. În ciuda îngustimii sale şi a îngrămădirilor de pietre, drumeagul a fost stabil şi uşor de parcurs. Ar fi fost şi plăcut dacă n-ar fi bubuit cerul din ce în ce mai des. Descărcările electrice nu păreau a fi încă pe direcţia noastră, dar dădeau semne că se apropiau; la fel şi culoarea plumburie a bolţii. Deşi de obicei o astfel de coborâre mi se pare rapid de parcurs, de data aceasta parcă nu se mai termina şi Şaua Gruiul (2305 m) nu vroia să se arate. Am ajuns însă şi acolo, la stâlpul ce marchează traseul spre Lacul Mândra, pe punct roşu.
Am început imediat coborârea foarte abruptă pe noul marcaj, iar povârnişul fragmentat, bolovanii instabili şi tensiunea dată de fulgerele neprietenoase au avut un efect nefast asupra stării psihice a lui Paul. La un moment dat mi-a spus că el nu mai coboară, iar mai târziu şi-a promis că dacă ajunge întreg la corturi îşi face testamentul. Nu am avut ce altceva să fac decât să mă oţărăsc la el un pic, sperând că-i bag minţile în cap. Mai cu o încurajare, mai cu promisiunea că mai e puţin, mai cu o privire plină de reproş, am ajuns cu bine la poalele grohotişului. De aici n-am mai avut decât de traversat o mare de pietroi masivi şi bine înţepeniţi până la tabăra zumzăitoare. Erau orele 17:30 şi aproximativ cinci ore de traseu.
Ne-am tras sufletul şi ne-am pus pe înălţat cortul; din fericire acest lucru s-a încheiat repede, am terminat şi cu amenajările interioare, aşa că am mai prins destul de multă lumină pentru a ne căţăra pe o stâncă de unde se vedea splendid toată valea deschisă spre nord: lacurile albastre, pâraiele graţios unduite, întinderile verzi şi scăldate într-un soare blând, dinainte de amurg. Nu ştiu dacă mai are sens să adaug, dar după ce am ajuns noi la tabără, norii şi furtuna lor au dispărut ca prin farmec, singurul rămas agăţat de creste fiind albastrul unui cer zâmbitor şi senin. Am luat o cină binemeritată, după care am cunoscut în toată intimitatea lor sacii de dormit; nu era încă întuneric afară când eu deja alunecasem binişor în lumea viselor.
După o noapte caldă în sacul de puf şi aproape douăsprezece ore de somn, la 8:30 am făcut şi noi ochi. Târziu se pare, restul lumii fiind trează de ceva vreme; ne-au tot zorit oamenii să fim gata de plecare la 10, dar tot ultimii am rămas, moşmondind la rucsacuri. Am continuat pe punct roşu, am ocolit Lacul Mândra (2148 m), apoi am coborât lângă Lacul Lung şi Lacul Roşiile (1980 m); aici am dat de primul izvor din care am alimentat pentru restul turei şi am continuat drumul. Acesta a urcat uşor spre stânga, a făcut câteva serpentine printre stânci şi jnepeni, apoi şi-a continuat coborârea până pe un nou prag ce adăposteşte Lacul Zănoaga Stânei. Deşi până în momentul respectiv i-am tot avut pe ai noştri în faţă, de acolo parcă intraseră în pământ. La fel şi marcajul, omniprezent de la începutul drumeţiei. Cum nici cei campaţi pe malul lacului nu ne-au putut da indicaţii prea exacte (şi ei admiseseră că se cam pierde marcajul acolo), ne-am învârtit în jurul cozii cam o jumătate de oră, atât de preţioasă cum aveam să vedem mai târziu, apoi am luat-o pe firul apei Pârâului Roşiile.
Perspectiva, mai ales în lipsa unui marcaj, nu era deloc veselă, iar mai jos în vale părea complicat de coborât, chiar dacă lucrurile stăteau încă bine. Datorită hărţii, ştiam că traseul trebuie să fie undeva în stânga, dar cum nu reuşisem să dăm de el am hotărât să coborâm aşa până la o ocazie mai clară. Aceasta s-a ivit după o vreme, când albia devenea tot mai abruptă, dar jepii din stânga păreau a se rări. Am traversat pârâul, am urcat dâmbul şi de acolo, la câteva zeci de metri mai jos, am văzut şi cărarea, deja bine bătută şi marcată. Când am reintrat în traseu, de jos urcau doi salvamontişti (alţi patru aveau să-i urmeze, ducând două tărgi) care ne-au întrebat dacă ştim ceva de o accidentată (oare ce s-o fi întâmplat?), apoi ne-au zis să ţinem cărarea, mai ales că ne văzuseră coborând de prin boscheţi. Când am auzit că mai sunt vreo două ore până la Cabana Groapa Seacă (locul de întâlnire cu restul lumii şi cu rechinul), mi-a venit să plâng; deja bănuiala că nu vom prinde trenul devenea certitudine.
După poiana în care era cândva Stâna Roşiile, coborârea a devenit tot mai abruptă, printre jepi şi bolovani, în serpentine strânse. În mod normal, mi-ar fi plăcut la nebunie, mai ales că peisajul era mirific în orice parte ai fi privit. Dar aşa, concurând parcă la maraton, o bună parte din plăcerea traseului a fost ucisă. Erau deja orele 13 când am intrat în pădure, la Refugiul Agăţat (1750 m); aici cursul de apă pe care coborâsem se uneşte cu Pârâul Jieţ, valea acestuia urmând s-o ţinem până în şosea. Traseul, tot punct roşu, a continuat prin codru, arareori urcând uşor, pentru ca apoi să coboare când mai abrupt, când mai molcom.
După două podeţe şi multe serpentine prin pădurea de conifere, transformate mai târziu în foioase, am ieşit în drumul forestier. La început acesta aducea mai mult a drum de tractor, rar umblat, cu iarba crescută pe urmele roţilor mari; apoi pietrele au luat locul ierbii, forestierul fiind bine practicabil. Acest fapt a fost întărit de numărul tot mai mare de maşini pe care le întâlneam în timp ce parcurgeam distanţa până la şosea. Şi a tot fost distanţa aceea, parcă nu se mai termina; iar timpul curgea tot mai repede, fiindu-ne deja clar că rechinul nu avea să ne aştepte. Am ajuns într-un final apoteotic la drumul principal, pe la 14:20, cu Paul şchiopătând de un genunchi în urma unei căzături în pădure; evident, acolo nu mai era nimeni, iar şoferii nu păreau prea dornici să ia doi autostopişti.
Noroc însă cu un taximetrist care, în ciuda unei roţi cam dezumflate, a făcut tot posibilul să ne ducă la gară în timp util; nu ştiu exact câte rugăciuni a spus Paul în timp ce hunedoreanul conducea îndrăcit, dar eu mă întrebam dacă acea cursă întrecea trăsnetele de cu o zi în urmă. La gară am ajuns cu 5 minute înainte de a pleca trenul (care, evident, acum nu avea întârziere), timp însă insuficient pentru a plăti ocazia, a ne lua rucsacurile, a traversa pasarela şi a ne urca în tren. Aşa că l-am rugat pe om să ne lase în autogară.
Aici am aflat că autocar spre Bucureşti avem la ora 12 noaptea. Dacă eram copii cuminţi, îl aşteptam pe acela. Dar noi nu, hai să vedem ce avem din Târgu Jiu. Am aflat noi astfel de pe Internet că ar fi o maşină care urma să plece de acolo la ora 18, inclusiv duminica. Iar până în Târgu Jiu aveam un microbuz la 16, maşină care a plecat punctual. Deci după o scurtă masă şi o convorbire telefonică cu cei din tren (astfel am aflat de la Andrei că rechinul le dăduse ţeapă şi veniseră şi ei tot cu ocazii), ne-am regăsit într-un microbuz aproape gol ce străbătea pitoreasca vale a Jiului. În Târgu Jiu am ajuns, ce-i drept, în timp util pentru maşina spre Bucureşti. Însă surpriză (sau nu...) aceasta nu exista decât, poate, virtual; nu era nici în altă zi a săptămânii şi nici nu părea a fi existat vreodată. Evident, la agenţia respectivă de transport telefonul suna în gol, iar altă maşină, mai târziu, nu aveam.
Singura variantă rămăsese trenul, pe care l-am fi putut lua din Petroşani (dar, cum la aceeaşi oră, era şi autocar, am fi optat pentru acesta) şi care pleca la 1:35 noaptea. Că aveam atâta de stat nu se prezenta la fel de grav ca faptul că nu mai erau locuri; iar bilete în picioare ne puteam lua după ora 21, dacă mai erau şi din acelea. Aşa ne-am şi procurat până la urmă, dar după scurt timp am auzit discuţiile unor oameni care nu mai putuseră cumpăra nici aşa, ceea ce nu i-a împiedicat să se urce în tren. Ca să fiu sinceră, nici pe mine nu m-ar fi împiedicat.
Dar până atunci am decis să profităm de escala nedorit prelungită în Târgu Jiu şi să vedem atracţia principală a oraşului: parcul. Am lăsat bagajele în gară şi am pornit spre centru, până unde am făcut cam un sfert de oră. Operele lui Constantin Brâncuşi, Poarta sărutului şi Masa tăcerii, împreună cu Coloana infinitului văzută din microbuz la venire, au făcut ca şederea în oraşul de pe Jiu să nu fie o irosire de timp. Mai mult chiar, m-am bucurat că am reuşit să văd aceste capodopere şi să le pun, într-un cotlon al amintirilor, alături de Măiastra şi Pasăre în spaţiu admirate în Muzeul Guggenheim din Veneţia. După ce ne-am plimbat pe aleile parcului, ne-am oprit la o terasă cochetă, ne-am răsfăţat cu bere (Paul), limonadă şi îngheţată. Pe la ora 22 am plecat înapoi la gară, ne-am recuperat bagajele şi am moţăit în aşteptarea trenului.
Tren care a fost arhiplin; nicio surpriză, ţinând cont că făcea legătura între Arad şi Mangalia. Primele cinci vagoane erau oricum ocupate de o tabără şcolară, aşa că tot restul lumii care ocupase banchetele a ieşit pe coridoare. Noi ne-am îndesat bagajele în locul amenajat (vorba vine) la capătul vagonului, iar eu am reuşit să mă cocoţ peste cele două rucsacuri şi să adorm cât de cât. Paul săracul mi-a cedat mie acest privilegiu, în timp ce el moţăia în picioare şi-i fugea genunchiul beteag. La un moment dat s-a aşezat şi el, dar trenul s-a aglomerat tot mai mult, aşa că a trebuit să se ridice înainte de a fi strivit. De la o vreme nici eu nu am mai putut dormi, atât de rău se înghesuise situaţia încât simţeam că nu mai am aer; şi eu n-am nicio tendinţă claustrofobă. Cu ocazia asta am văzut că nu doar controlorii iau şpagă, ci şi supra-controlul. Acum, sinceră să fiu, cred că dacă ar fi încercat să dea amenzi ar fi zburat din tren, în mers, la ce lume colorată era prezentă pe culoar. De ce n-or suplimenta numărul de vagoane, sau chiar numărul de trenuri, pe astfel de rute unde cerea este mare?! Pentru că pot, d-aia!...
Astfel, târâş-grăpiş, cu (numai?!) o oră întârziere, am ajuns în Bucureşti, rupţi de oboseală, cu ochii cârpiţi de somn, cu oasele înţepenite de poziţiile acrobatice adoptate în tren, cu o acută febră musculară (era de aşteptat) şi puţind a mirosurile însoţitorilor noştri. În plus, eu aveam şi o arzătoare dorinţă de a ajunge la serviciu. Trăiască CFR-ul, halal să-i fie... Ca să nu mai zic că am blestemat în continuu jumătatea aia nenorocită de oră în care am orbecăit după marcaj.
