Nu pot spune că numele New Model Army mi-ar fi rezonat cumva în urechi până acum câteva săptămâni când un prieten m-a îndemnat să merg la concertul trupei, promiţându-mi că voi avea ce vedea. O scurtă căutare pe Internet mi-a dezvăluit vechimea trupei, dar şi faptul că piesa SepulturaThe Hunt este cover după New Model Army, aşa că am hotărât să-mi spăl din ignoranţă şi să mă bucur de cunoştinţe noi, chiar dacă punk-ul, cuvântul cel mai des întâlnit în descrierile on-line, nu se numără printre genurile mele preferate.
Din punctul meu de vedere, Hard Rock Cafe este un club de fiţe; rock, dar tot fiţe. Spaţiul în sine este frumos şi interesant, cu chitare şi obiecte de recuzită ce au aparţinut unor celebrităţi, cu fotografii şi decoruri chic. Dar preţurile mari, organizarea „pretenţioasă” şi genul de persoane din „lumea bună” care-l frecventează mă fac să evit cunoscutul bar. Seara aceasta nu face mare excepţie, căci între ţinute „extreme” punk şi goth şi outfit-urile de snobism elitist, cu greu vezi câţiva rockeri old-school. Nu că aş judeca prea mult publicul prezent după haine (oare? zic şi eu...), doar remarc o uşoară stinghereală din partea mea în aşa mediu distins.
Odată început concertul, îmi dau seama că am venit cu idei preconcepute. New Model Army au o muzică ce explorează dincolo de filonul punk care stă la baza multora dintre piesele sale – între distors şi acustic, folk şi post-punk, avem parte de un concert antrenant şi deloc monoton. Structurile sunt simple şi sacadate în marea lor majoritate, riff-uirile uşor de reţinut, toba şi basul energice; Get Me Out, The Charge, One of the Chosen şi Wired sunt bune exemple, toate directe, catchy şi agitatoare de spirite, în spiritul punk-ului clasic adoptat de Sex Pistols şi Iggy Pop. În unele piese, pasajele se repetă ca un ecou obsesiv, ca în Peace Is Only, Today Is a Good Day şi Vagabonds, chitara acustică şi influenţele folk îşi fac simţită prezenţa în States Radio şi The Charge, iar în Disappeared transpiră sonorităţi care duc cu gândul chiar la zona metal. Personal, cel mai mult îmi plac melancolica Autumn, în stilul baladelor rock, şi High, precedată de sfatul vocalului Justin Sullivan ca atunci când ne facem probleme în legătură cu viitorul să urcăm un munte, să vedem cât pământ e sub noi care va fi acolo mult după ce noi vom dispărea şi astfel să căpătăm o nouă perspectivă.
Nu-i greu de înţeles de ce aproximativ trei sute de spectatori cer atât de insistent bis-ul, căci trupa are experienţă concertistică şi ştie să se apropie de audienţă. Fără a fi nişte muzicieni excepţionali, cei cinci englezi au un farmec aparte şi lipici la public, iar piesele alese nu lasă momente de lâncezeală. Vocea lui Sullivan este răguşită şi pătrunzătoare, iar sunetul chitarei semi-acustice care o înlocuieşte uneori pe cea electrică contrastează cu duritatea de pe corzile lui Marshall Gill. Dean White adaugă o atmosferă şi armonie multor piese din spatele clapelor, iar când nu se află acolo aduce în cadru a treia chitară.
Basul lui Nelson şi tobele veteranului Michael Dean dau ritmul pe care cei din faţa scenei se agită din ce în ce mai tare, de la un simplu ţopăit la început la pogo-ul virulent de la final, pe Wonderful Way to Go. Chiar mă întreb aici care va fi reacţia celor însărcinaţi cu ordinea în club (nu spun bodyguarzi, pentru că nu am văzut niciunul), aceste manifestări nefiind chiar la ordinea zilei în spaţiul „fancy” al clubului. Dar energia cumulată în timpul a aproape două ore de muzică tonică şi atât de bine transmisă publicului trebuie să erupă într-un fel. Mai sus decât clişeele ultra-simpliste ale punk-ului modern şi dincolo de aspectul superficial al acestuia, am regăsit în New Model Army o trupă care, cel puţin în concert, m-a surprins plăcut prin explorarea diverselor zone rock, de la clasic la pop-rock, cu accente folk şi chiar progresive.
Au trecut mulţi ani de la celebrul Woodstock, mai bine de patruzeci, dar iată că una dintre trupele care au făcut atunci furori este încă prezentă pe scena rock-ului. Chiar dacă formula de aur Ten Years After s-a dus odată cu plecarea lui Alvin Lee, trupa activează, compune şi dă concerte – mai mult, acum se află în turneul de promovare a DVD-ului Live at Fiesta City. Luni seara, Sala Palatului îşi umple locurile cu un public eterogen ca vârstă, o bună parte din el nefiind nici măcar în stadiul de proiect când britanicii erau pe val; însă ecoul numelui trupei vine către aceştia dinspre cei mai vârstnici, ca un liant, astfel toţi se aşteaptă la o prestaţie deosebită.
Membrii Riff sunt oameni care au crescut ca „generaţia Woodstock”, chiar dacă mişcarea hippie şi acel memorabil concert nu au avut aceeaşi rezonanţă în România precum în State şi în vestul Europei, cel puţin nu la momentul lor. Dar Joan Baez, Santana, Greatful Dead, Creedence Clearwater Revival, Janis Joplin, Crosby, Stills, Nash & Young, Jimi Hendrix şi, evident, Ten Years After, şi-au trecut numele în galeria de mari artişti care au influenţat trupele româneşti din anii ’70-’80. Veterană a acelei perioade este Riff, iar alegerea mi s-a părut inspirată şi pentru că este o pasăre ceva mai rară în concert, nu numai pentru că stilul şi trăirea o apropie de capul de afiş. Timp de aproape o oră, sibienii ne arată că-şi merită prezenţa pe această scenă: hard-rock, folk şi blues, nuanţe hippie, culori tradiţionale, nostalgie şi muzică din suflet. Aşa ar putea fi descrisă o reprezentaţie după 40 de ani de activitate. Despărţiţi un timp, Povestea lor, Caii de lemn, Regele şoselei şi Nerostitele cuvinte ne poartă prin istoria trupei, cu evoluţii şi experimentări ale formei, dar păstrând nealterat fondul. Cele mai reuşite, poate şi datorită ocaziei cu care sunt cântate, mi se par melancolicul blues Plouă la Woodstock şi energica Mr. Jimi. Pe final, În loc de bun rămas este mai degrabă o promisiune de „pe curând” într-un alt concert cu parfum „oldie” al unor artişti talentaţi şi experimentaţi.
Aşa cum afirma puţin mai devreme Florin Grigoraş, basistul şi vocalul din Riff, în 1969 mulţi dintre cei prezenţi, în care se include, nici nu visau că vor vedea vreodată live legenda Ten Years After. Totuşi, chiar dacă „fourty years after”, visul lor se transformă în realitate, în timp ce noi ăştia mai tineri şi mai necunoscători, venim animaţi de marea curiozitate: sunt chiar atât de buni pe cât se spune? Nu pot decât să bănuiesc ce însemna trupa cu Alvin Lee, căci în seara aceasta mi se pare excelentă. Profesionişti de la un cap la altul în ceea ce priveşte tehnica şi ştiinţa menţinerii unei legături continue cu publicul, britanicii nu ratează ocazia să ne arate că ei cântă în primul rând din plăcere.
E greu de crezut că zâmbetul ce luminează atât de des (de la Working on the Road la I’m Going Home) faţa basistului Leo Lyons este impus de vreo strategie de marketing. Nici trăirea ce preschimbă figura uşor punk a vocal-chitaristului Joe Gooch pe King of the Blues şi I’ Love to Change the World nu pare desprinsă din Cum să cânţi orice pentru bani- vol. 1. Deşi aflat în spatele tobelor, Ric Lee ajunge deseori la microfon pentru a saluta audienţa şi a-i mulţumi, încercând şi câteva vorbe în română – asta când nu se ocupă de un intens şi efervescent solo pe The Hobbit. Doar Chick Churchill îşi vede taciturn de claviaturile sale, dar modul în care saltă degetele şi apoi le aruncă în atac efervescent pe clape trădează sufletul pe care-l pune în concert – cel mai clar este soloul extrem de sensibil din Angry Words.
I Woke Up This Morning, Hear Me Calling, I’m Coming On, Big Black 45, Love Like a Man, Slip Slide Away şi Good Morning Little Schoolgirl reprezintă muzica la care mă aşteptam, adică rock psihedelic, pe alocuri progresiv, extrem de mult blues cu sunetul său uşor murdar, ceva jazz, atmosferă hippie şi „picanterii” ceva mai moderne, hard-rock, dar totul la un nivel foarte ridicat. Nu mă refer doar la calităţile tehnice ale concertului, deşi trebuie remarcat sunetul foarte bun şi luminile în ton cu muzica, sau la performanţa profesională a artiştilor (pe care nici nu ştiu dacă ar fi fost cazul s-o iau în discuţie), ci la un tot unitar: tehnică, profesionalism, muzică expresivă, comunicare intensă şi atmosferă resimţită de fiecare spectator.
Suprapuse peste piesele frumoase, dar care nu-s cunoscute de toţi cei prezenţi, vin pasaje din mult mai familiarele Blue Suede Shoes (Elvis Presley), Cocaine (Eric Clapton), Walk this Way (Aerosmith) şi Smoke on the Water (Deep Purple) – ingenios integrate, dar fără stridenţă. I Can’t Keep from Crying Sometimes se prelungeşte prin aplauze care cer insistent un bis: Reasons Why şi Choo Choo Mama sunt piesele de adio pentru cei care nu vor da curs invitaţiei de a vedea următorul show din Polonia...
Recunosc că prestaţia Ten Years After este peste aşteptările mele, poate şi pentru că am cunoscut prea puţin această trupă. Mi se spune că reprezentaţia de pe scena Woodstock, prin însuşi geniul ei, a distrus trupa, căci nimic din ceea ce a făcut după nu a egalat momentul. Dacă este aşa şi ţinând cont de ce am văzut în seara aceasta, cu atâţia ani mai târziu, mă întreb cum ar fi evoluat Ten Years After fără Woodstock, dar cu aceeaşi rezervă de talent şi virtuozitate.
Despre Cabana Mălăieşti am tot auzit atâtea, de bine şi de rău, ba că-i aşa, ba că pe dincolo, vrute şi nevrute. Numitorul comun este popularitatea pe care o are în rândul iubitorilor de munte, indiferent de termenii pe care i-ar alege pentru a o descrie. Totuşi, până acum cel mai apropiat moment de a face şi eu cunoştinţă cu ea a fost o privire aruncată de la distanţă pe când coboram de la Omu în urmă cu ceva vreme. Am în sfârşit ocazia să o cunosc mai înde-aproape şi să-mi compar propriile impresii cu ale altora. Sâmbătă dimineaţa mă îmbarc în maşina lui Alex alături de Mirela şi Mateo. Alţi tovarăşi de drum (cu gândul, că sunt la kilometri distanţă) ne sunt: Bacea, Babau, Vladimir, Mădălina, Marean, Maria, Şerban, Mirela „din Braşov”, Iulian, Mugur, Anne şi Adi. Cu trenul au plecat deja înaintea noastră Livia, Vlăduţ, Ştefan, Iuli, Octavian, Marius K(rick), care se vor întâlni în Azuga cu Mihai „Buşteni”.
Drumul până în Buşteni ne ia cam două ore, în cea mai mare parte şoseaua fiind liberă şi vremea bună. Ne mai luptăm cu gropile vreun sfert de oră, apoi suntem primii care parchează la Cabana Gura Diham (983 m) – de fapt un complex turistic destul de şic, de unde pleacă în trasee mulţi munţomani, dar şi unde se strâng o grămadă de terchea-berchea; mă bucur că nu-i vară, altfel ar sfârâi din plin micii pe grătare şi maneaua ar umple Valea Cerbului, mai ales că avem parte de o zi însorită. După ce ne echipăm, aşteptăm restul lumii „motorizate” în restaurant, unde savurăm ceai şi cafea, în timp ce admirăm borcanele imense cu muraturi, artistic aranjate, în stilul „sporul casei”. Apar şi ceilalţi, ne aranjăm, ne dichisim şi pe la 11 pornim la drum, pe triunghi albastru, spre Cabana Diham.
Începem de lângă complexul turistic pe Cracu Dihamului cu o pantă abruptă, dar scurtă, apoi cotim dreapta prin pădure. Aici îi pierdem pe Iulian şi Mugur, care pornesc spre cucerirea Văii Bucşoiului, cu căşti, pioleţi, colţari, coardă şi multă voinţă; plus speranţa că nu vor fi avalanşe. Noi mergem cuminţei prin pădure pe cărarea şerpuită, cu o pantă destul de lină şi cu urme deja bătute prin zăpadă, din fericire. Cerul devine din ce în ce mai albastru şi soarele mai strălucitor, mai ales că razele sale sunt reflectate de fiecare din miliardele de cristale de gheaţă; ne învăluie un vânt uşor şi cald de primăvară, cu un parfum ameţitor de natură putredă şi proaspătă în acelaşi timp. După un ceas, pădurea se termină şi spaţiul se deschide în locul numit „La Vânători”, iar cărarea trece pe lângă o fostă stână şi prin faţa Casei Vânători, unde doi oameni trag spre Diham pe o sanie improvizată un câine mai mult mort decât viu, muşcat rău de dulăii de aici; vom afla mâine că, deşi adăpostit în şopron, nu-şi mai revine şi îşi dă sufletul.
Intrăm pe drumul forestier ce urmează curba de nivel. Undeva în spate se înalţă domoli şi înzăpeziţi Munţii Baiului, iar în dreapta, peste vale, vedem Munţii Postăvaru cu Vârful Cristianul Mare (1804 m). După câteva curbe ajungem în vârful pantei ce coboară spre cabană, la o oră şi jumătate de la plecare, mergând cu un pas nu tocmai grăbit; aici zăbovesc o vreme, căci imaginea este sublimă: pe cerul senin se profilează mândru Bucşoiu Mic, cu valuri de ceaţă şi nori împiedicându-se şi agăţându-se de Colţii Morarului. Când norii se sparg de tot, în stânga, în depărtare, se zăreşte releul de pe Coştila. Iar în dreapta, mult după colţ, se vede cum primele stânci ale Pietrei Craiului domină Depresiunea Braşovului.
Cabana Diham (1320 m) este scăldată în soare, aşa că mă alătur prietenilor mei care dormitează deja ca şopârlele pe o bancă, cu o liotă de câini, adormiţi şi ei în zăpadă. Turişti vin din toate părţile, iar cei mai mulţi o iau iarăşi din loc, spre Mălăieşti. Noi trebuie să-i aşteptăm pe cei veniţi cu trenul, despre care aflăm că au avut o întârziere de un ceas jumate până în Azuga, iar acum înaintează greu şi sapă urme pe un traseu mult mai inaccesibil decât cel ales de noi. În timp ce unii dintre noi fac baie de soare şi se bucură de peisajul maiestuos, alţii au alte bucurii – culinare. În sala de mese a cabanei, ei savurează o ciorbă (sau două) şi un ceai (sau patru), apoi ne povestesc cât de bune au fost.
Aşa petrecem mai bine de două ore, când în sfârşit apare şi gaşca veselă de Azuga. Evident, şi ei vor să se odihnească la soare şi să mănânce ceva, dar eu îmi dau seama că dacă mai stau mult, nu mai plec deloc de acolo. Împreună cu Bacea o iau din loc, pe cruce albastră, având de gând să profit de acest mic avans şi să ajung pe lumină la Mălăieşti; este ora 15:15, indicatorul anunţă patru ore pe timp de iarnă, aşa că sunt şanse. Prima parte a drumului coboară rapid până în Valea Mare. Poteca are iniţial o pantă lină, apoi o ia vertiginos în jos, abruptă şi mai ales extrem de alunecoasă, mai ales că deja a fost bătută de mulţi pe ziua de azi. Încercăm, pe unde putem, rutele alternative, dar şi ele se vor transforma în curând în zăpadă topită, amestecată cu noroi. Peste jumătate de oră suntem jos, sub 1100 m, şi trecem pe unde putem apa; după încă două punţi începem să urcăm partea cea mai lungă a traseului.
Urcuşul este susţinut, dar merge uşor dacă-l abordezi în ritm constant, nu prea grăbit. Cel puţin aşa încercăm noi şi treaba funcţionează de minune, chiar apucăm să întreţinem o discuţie. Nu mai ştiu despre ce, oxigenul nu-i suficient şi pentru memorie... După încă jumătate de oră ajungem la răscruce, unde se şi termină crucea albastră; de aici continuăm spre stânga, pe bandă albastră şi pe lângă cursul Pârâului Mălăieşti, în timp ce înainte se merge spre Rucăr. Urcuşul este la fel de susţinut pentru încă trei sferturi de oră, dar nu ne oprim, aşa că cel puţin avem impresia că înaintăm repede. După un loc în care pădurea din dreapta se deschide spre o mica prăpastie, de unde se vede întreaga vale spre Braşov, panta se îndulceşte mult. O vreme chiar, imediat după o băncuţă de lemn, este aproape orizontală, printr-un culoar alb şi larg, străjuit de brazi. Apoi urcăm destul de lejer, tot prin pădure, dar zonele în care se răreşte sau dispare, lăsând loc stâncilor, se îndesesc. Ne întâlnim cu multe grupuri care urcă, dar şi cu unul care coboară şi care are în dotare doi golden retrieveri – unul dintre ei, mititelul, împroaşcă zăpada cu sânge, căci şi-a rupt o unghie.
Ajungem în locul „La Bliduri” şi o vreme, pădurea lasă loc în dreapta noastră unei vederi frumoase, de jos în sus, a stâncilor Padinii Crucii, în timp ce în stânga ne străjuieşte Bucşoiu Mare, cu colţii şi crenelurile sale. Intrăm din nou în pădure, poteca începe să se cambreze în serpentine, mai întâi largi, apoi mai înguste, moment în care Ştefan vine ca un uragan din spate şi ne depăşeşte; aflăm că a plecat ultimul de la Diham, dar a avut spor. Două indicatoare ne spun pe rând că mai avem jumătate de oră, apoi un sfert; îmi plac aceste informaţii user-friendly... De la ultimul panta se accentuează din nou, pentru că trebuie să urcăm dâmbul pe care se află cabana. În ceafă ne suflă o bună parte a grupului nostru care a recuperat din avansul luat de noi, dar tot ne oprim să admirăm razele ce bat deja în portocaliu pe pereţii semeţi de stâncă.
Este ora 17:15 – deci fix trei ore de la plecarea noastră: am ajuns la Cabana Mălăieşti (1720 m, sau Mălaeşti, cum scriu hărţile mai vechi). Nu numai că am prins încă luminată cetatea de piatră care o protejează, dar putem admira şi norii roşii care împodobesc valea dinspre care venim. Câţiva dintre prietenii noştri sunt deja în sala de mese, rând pe rând apar şi ceilalţi, grosul imediat după noi, restul pe parcursul încă unei ore. Ne strângem la mese, cumpărăm ceai şi ne înfruptăm din bunătăţile aduse de acasă. Primim cu iritare şi frustrare vestea că, deşi rezervasem camera mare din cabană (lucru confirmat telefonic când eram chiar la Diham), trebuie să ne comasăm în anexa Salvamont. Nu numai că nu-s paturi pentru toţi (eu voi dormi lângă Bacea şi Babau, pentru că e patul mare şi pot elibera pentru alţii un pat mai mic), dar frigul dinăuntru nu încântă pe nimeni. Şi ne amintim de experienţa neplăcută de astă toamnă când alţii din UT au tremurat pe acolo cu bocancii în sacul de dormit.
Facem focul în sobele de metal şi sperăm să dezmorţim aerul; avem noroc că vremea a fost caldă toată ziua, abia acum se stârneşte un vânt puternic şi rece. Întunericul se lasă rapid peste cabană, iar cerul senin şi înstelat este traversat cu rapiditate de nori albi şi frânţi de vijelie. Abia acum se văd pe hornul ce coboară dinspre Vârful Omu două frontale în „derivă”: sunt Iulian şi Mugur, după o zi lungă şi grea, încotoşmănaţi în haine şi blindaţi de „aparatură”. Acum suntem toţi, efectiv complet, aşa că putem începe programul artistic. Ne strângem într-una din camere, cu două chitare, vin roşu şi cornuleţe pentru a sărbători ziua Liviei. Pe la orele 22 locatarii vor să doarmă, aşa că ne refugiem la mine în cameră, s-o încălzim şi pe aceasta. E bine totuşi că suntem în anexă, aproape toată a noastră şi nu ne deranjează nimeni, nici noi nu incomodăm. În jur de miezul nopţii sunt singura din dormitorul respectiv care nu doarme, aşa că-i trimit pe petrecăreţi la ei, că e aerul cam rece acolo. Una peste alta, am avut parte de cea mai frumoasă cântare din ultima vreme; să fi fost de la vinul gustos şi parfumat? La mulţi ani, Livia!
Focul s-a stins demult şi toate încercările susţinute ale lui Alex de a-l reaprinde, cu benzină, cu hârtie, cu suflat, se dovedesc în zadar; lemnele-s ude şi nu vor cu niciun chip. Ne resemnăm cu faptul că atâtea suflete şi respiraţii au încălzit deja aerul, închidem bine obloanele şi ne băgăm în saci. Afară, după o tură de ploaie, vântul vuieşte şi mai tare, loveşte pereţii şi ai zice că duduie focul în sobă. Într-o astfel de atmosferă rustică adorm şi eu, încălzită de sacul de puf şi obosită după o zi lungă.
Trezirea mi-o programez la ora 9, să am timp să mănânc în linişte, să strâng şi să pornesc la drum mai devreme, ştiind că nu-mi va fi uşor pe poteca acum îngheţată bocnă. După fleşcăiala de ieri, ploaia de seară şi frigul de azi-noapte, este clar ce urmează. Pe o ceaţă densă, fără apă în rezervor, căci la cabană nu este decât îmbuteliată, pornesc la drum pe la ora 11, înarmată cu piesa de rezistenţă: beţele de tură. Cred că toţi regretăm acum că nu ne-am luat colţarii, căci coborârea este o provocare considerabilă. Până la Valea Mare, unde mă regrupez cu Vladimir, Mirela şi Alex, culeg o singură medalie, dar tare dureroasă, căci îmi dau peste cap o mână deja cu entorsă. Îmi ling rănile, strâng din dinţi şi merg mai departe, în alunecare controlată. Depăşesc un grup care coboară agale şi de multe ori pe brânci, iar când văd cizmele pe care le poartă unele dudui îmi vine rău – la munte este nevoie de bocanci, e chiar aşa de greu de priceput?! La urcuşul susţinut dinainte de Cabana Diham, care ţine cam o oră obosită, măcar nu mai alunec, dar nici chef nu mai am. Facem cu totul două ore şi jumătate, aproape la fel de mult ca la dus.
În cabană este cald şi bine, mai ales că afară a început să ningă. Aici ne întâlnim cu gaşca CFR, care a plecat cu ceva timp înaintea noastră, şi cu cei din maşina lui Şerban, ce se grăbeşte nevoie mare. Noi trebuie să aşteptăm să ajungă şi restul grupului, plus că toţi vrem să bem (ceai!) şi să mâncăm. Aşa că mai petrecem aici mai bine de două ore, după care ne ia somnul şi chiar că nu ne mai vine să ne urnim. O facem totuşi şi alegem acelaşi traseu ca la venire din cauza gheţii dinspre Pichetul Roşu (din planurile iniţiale), dar cred că şi din cauza lenei generale care ne cuprinde. După o oră, pe la ceasurile 17, suntem la Gura Diham, ne adunăm cu toţii şi în scurt timp pornim spre casă. Lung va fi şi drumul acesta, căci între Buşteni şi Comarnic facem două ore din cauza traficului infernal de pe Valea Prahovei. Însorita zi de sâmbătă a adus mulţi turişti, în special schiori, iar acum toţi se înghesuie pe DN1. După Comarnic, unde oprim să cumpărăm pâine pe vatră, covrigi şi alte bunătăţi, traficul se fluidizează datorită celor două benzi. În Bucureşti ajungem abia la ora 20:30, încântaţi de vremea faină de ieri, de traseul frumos şi de seara de chitarăatât de reuşită.
Nu ştiu cum se face, dar iar au trecut trei luni de la ultima mea ieşire pe munte. Că a fost concediu prin alte părţi, că vremea s-a încăpăţânat să fie nasoală, că am avut treburi presante prin Bucureşti – toate s-au strâns şi m-au scos din circuit. Dar cum Vlăduţ a găsit din nou o destinaţie interesantă, anonimă şi „undeva” pe hartă, mi-am spus că trebuie să fac tot posibilul şi să ajung. Despre Munţii Gurghiului nu găseşti prea multe informaţii on-line, iar hărţile mai vechi sunt aproape inutile. Iar de Cabana Şeştina, de pe Valea Sălardului, nu ştiu câţi au auzit. Se pare totuşi că Mircea Eliade a considerat locul demn pentru a fi punct de pornire a nuvelei Les trois graces. Curiozitatea a dublat nevoia din ce în ce mai mare de a evada, aşa că sâmbătă dimineaţa, la ora 2, mă îmbarc alături de Paul în maşina lui Emil şi a Ioanei pentru un drum lung. „A se îmbarca” se potriveşte de minune în context, pentru că afară toarnă cu găleata, în timp ce aproape tot itinerarul nostru se află sub cod galben de ploaie şi ninsoare. În acest timp, restul grupului e pe drum, cu trenul: Vlăduţ, Alinuţa, Ozi, Maria, Kilo, Magda, Andrei, Anca Frisky, Wizard, Bacea, Babau, Claudia, Pancu, Paul T, Mugur, Radu, Laura şi Corina.
Ploaia ne ţine până pe la Comarnic, unde se transformă în lapoviţă. De ninsoare avem parte cam de pe la Sfântu Gheorghe, sincer nu ştiu foarte bine, pentru că dorm cu înverşunare. Îmi place să cred că Emil rămâne treaz tot drumul; dacă n-o fi aşa, n-am cum să aflu. Ajungem în satele Lunca Bradului şi Sălard (unde lăsăm un magazin fără stocul de bere), ultimele din drumul nostru, apoi facem stânga, trecem peste Râul Mureş şi intrăm pe forestierul ce duce la Cabana Şeştina. Acest drum care însoţeşte pentru vreo 7 kilometri Valea Sălardului este mai bun decât ne aşteptăm, chiar dacă nu l-a curăţat nimeni de zăpadă. Explicaţia ar putea fi cele câteva vile şi case de vacanţă de pe vale, dinainte de cabană. La Şeştina ajungem în jur de ora 9:30, nu cu mult mai târziu decât restul grupului vesel. Se pare că întârzierea acceleratului a fost prea mare pentru a prinde legătura cu personalul din Topliţa, aşa că prietenii noştri au trebuit să facă rost de un autobuz care să-i aducă. Au luat apoi drumul forestier la picior până a trecut un camion care le-a scurtat periplul până la cabană.
Şeştina este o construcţie mare, pe două nivele şi mansardă, cu balcon mare, bucătărie, sală de mese şi gazde dornice de oaspeţi. Mi-a plăcut şi curtea, cu anexe, foişor şi acareturi, dar mai ales cu câteva bazine pentru creşterea păstrăvilor. Singurul în care sunt acum peşti, câteva mogâldeţe, este alimentat cu apă uşor încălzită. Trei câini şi două pisici iubitoare de zăpadă completează o gospodărie primitoare.
Toţi suntem cu foamea-n gât, iar după micul dejun ne facem bagajul de tură şi pe la 10:30 pornim, însoţiţi de un aer călduţ şi de o ninsoare calmă, fără vânt. Destinaţia: Poiana Moiţa, triunghi albastru. De la cabană coborâm puţin pe drumul forestier pe care am venit şi la prima intersecţie facem stânga – această porţiune este parcursă lent, cu mare dificultate, din cauza bătăii cu zăpadă care se încinge ad-hoc şi fără opozanţi foarte clari. De aici începe de fapt şi marcajul, pe Valea Şeştinei, mai întâi pe drumul de exploatare forestieră, când avem ocazia de a prinde câteva petice de cer albastru şi raze de soare reflectate pe zăpada curată. Trecem pe lângă o colonie de muncitori, unde ni se adaugă noi membri: doi câini simpatici şi năstruşnici, încăpăţânaţi în lupta cu zăpada uneori mai mare decât ei.
După o vreme, la un cot care-l duce spre dreapta, părăsim drumul forestier şi o ţinem tot înainte, pe valea apei. Deseori o traversăm (iar Kilo devine responsabil pentru câinele mai mic pe care-l ia în braţe de câte ori e nevoie), în alte ocazii mergem pe deasupra ei, într-unurcuş molcom. Ritmul este lent, pentru că primii temerari trebuie să sape trepte în zăpada demult neumblată. Mie-mi convine de minune, căci nu ştiu dacă aş face faţă unei viteze cu mult superioare. Din fericire, chiar spre uimirea mea, marcajul este destul de des şi bine întreţinut, aşa că nu se lasă cu discuţii decât o singură dată, când fiecare-l vede în altă parte. Aici trebuie să facem stânga, de-a lungul unui firicel de afluent care se pierde şi el repede. Tot de aici urcuşul devine mai susţinut, o vreme prin pădurea de brazi, apoi pe zone de pajişte alpină.
Poteca ne duce prin mijlocul unei pepiniere unde trebuie să ne strecurăm printre brăduţii încăpăţânaţi şi de aici ieşim pe Vârful Moiţa (1275 m), unde facem o pauză ceva mai lungă să ne tragem sufletul şi să mâncăm. Marcajul continuă însă, nu ştim exact cât, dar nu mai poate fi mult. O parte a grupului decide că nu merită efortul de a lua cu asalt altă zăpadă neumblată şi porneşte spre cabană. Suntem totuşi câţiva care ne gândim că dacă tot am ajuns până aici... Oricum, Poiana Moiţa se dovedeşte a fi la cam zece minute mai încolo (şi patru ore de la plecare), iar de pe ea se văd mai bine Munţii Călimani înconjuraţi de nori. Ceaţa care începe să se lase în jurul nostru ne îndeamnă să ne grăbim, aşa că luăm şi noi calea întoarcerii, pe aceeaşi potecă deja bine bătută. În unele locuri prea bine, căci podurile de gheaţă şi zăpadă de peste pârâu s-au topit şi pasul trebuie făcut mai mare, iar în alte locuri poteca este surpată şi alunecă.
Coborâm de ne plictisim şi abia acum îmi dau seama cât am urcat de fapt. Parcă nu se mai termină... Nici drumul forestier nu pare mai scurt, plus că ne este foame şi somn. Şi mai ales lene. La barăci ne întreabă un nene de cele două potăi, află că probabil sunt la cabană cu primul grup şi ne roagă să i le aducem înapoi. Până la urmă va veni el să le ia. Ajungem şi noi în sfârşit, pe la ora 18:30, ne schimbăm şi facem prăpăd în pungile cu mâncare. O supă fierbinte este atât de bine-venită... Ca şi somnul de două ore de după, într-o cameră în care abia respirăm din cauza căldurii.
Ceva mai odihniţi, cu siesta făcută, eu şi Paul ne apucăm de un proiect măreţ: construirea primului om de zăpadă din această iarnă; zăpada umedă se prinde uşor şi este perfectă pentru aşa ceva. Ne apucăm de treabă, bulgăre după bulgăre, apoi mătura de rigoare. Mai greu găsim două dopuri identice pentru ochi şi o pălărie pe măsură. În loc de nas îi punem un ardei roşu de sub care iese o mustaţă stufoasă. Pentru gură îmi păstrez o coajă de portocală. Îi punem şi câteva rămurele pe post de plete, mâinile în şold şi iată le bonhomme de neige. Ne fotografiem cu opera noastră de artă şi revenim în sala de mese uşor înfriguraţi.
Aici nimerim în mijlocul unui joc de mimă şi ne împărţim şi noi între două echipe. Îmi era tare dor de jocul ăsta! Printre cele mai grele cuvinte sunt surogat şi flageolet, iar printre cele mai nostime osmoză – cei din UT care n-au venit au o încercare să ghicească cum am mimat eu asta. Continuăm cu alte două jocuri, în paralel: Turnuleţul şi Twister. După ce mă ambiţionez să scot o piesă imposibilă din turnuleţ şi-l fac grămada, încerc şi puţin din contorsionismul de la Twister. Abia acasă îmi voi explica eu de unde e febra musculară de pe spate ţinând cont că n-am cărat nimic...
Seara se încheie cu un adevărat joc de „societate”: Bolţ – dar pe apă, nu pe bere; nu de alta, dar chiar n-avem atâta. Pentru cine nu ştie (acum învăţ şi eu): se numără crescător, fiecare jucător câte un număr, la numerele multiple de 7 sau care-l conţin se spune „bolţ” în loc de numărul respectiv, apoi se schimbă sensul celor care numără; este joc de atenţie şi cel care greşeşte în orice fel (număr în loc de „bolţ”, invers, alt număr, nu spune deşi e rândul lui, spune deşi nu e rândul lui, etc.) trebuie să bea o cană cu apă. Mai bine de o oră şi zece litri de apă mai târziu, suntem bine hidrataţi şi presimţim că vom avea o noapte agitată de mers la baie. Campioana absolută este Frisky, care şi se şi oftică teribil; cred că urmează Magda, care admite că nu prea ştie tabla înmulţirii, şi Wizard. Beau şi eu destule căni, dar e bine, că după traseul de azi şi căldura din cameră organismul cere apă.
Somnul ce urmează nu mi-l pot deranja nici aerul fierbinte, nici sforăiturile lui Paul, Emil, Ozi şi Pancu. E atât de bine să dormi... Până pe la 9 dimineaţa când îmi dau seama că dacă nu ne trezim rămânem pe acolo. Şi aşa Ioana şi Emil trebuie să ne aştepte, căci strânsul şi mâncatul ne duc puţin după ora 10 (când pleacă şi restul lumii spre gara din Lunca Bradului). Peste noapte a nins din belşug, aşa că omul nostru de zăpadă are o nouă hăinuţă şi şi-a băgat capul între umeri. Îl mai salutăm o dată, ca şi pe unul din căţeii de la colonia de muncitori care iar a fugit de acolo, apoi pornim şi noi la drum. Îmi cam pare rău că plec: aici e atât de linişte, zăpada curată, vremea frumoasă, oamenii primitori...
Se merge ceva mai greu din cauza zăpezii proaspăt aşezate peste un strat de gheaţă, dar odată ajunşi la şosea putem băga viteză. O vreme îmi reuşeşte planul de a sta trează ca să vad şi eu traseul ratat la venire, dar după Gheorgheni cedez unui somn adânc. Mă mai trezesc de-a binelea după Braşov, când îmi ia ceva timp să mă dumiresc că nu suntem pe Valea Prahovei, ci pe Valea Teleajenului, lângă Cheia. Afară cerul este curat şi albastru, iar soarele puternic se reflectă în fiecare cristal de zăpadă. Peisajul este mirific, mai ales că la fiecare serpentină ni se arată înalţi şi semeţi Munţii Ciucaş sau întinşi şi cuminţi sub pătura de nea Munţii Grohotiş. Mă gândesc ce „plăcere” trebuie să fie acum să baţi urme pe aceştia din urmă...
Oprim puţin la părinţii Ioanei care şi rămâne aici, în Vălenii de Munte (de unde cumpărăm un excelent cozonac), apoi drumul pe DN 1A se scurge rapid. Dăm şi de un accident nasol, cu un autoturism înfăşurat pe după un copac, produs probabil din cauza oboselii, căci drumul este curat şi uscat. Spre mirarea mea, intrarea în Bucureşti este lejeră, şi la orele 17 suntem acasă – mult mai devreme decât îndrăzneam eu să sper. Mă întreb cum a decurs întoarcerea prietenilor noştri, cu personal până în Braşov şi microbuz / microbuze după. Şi mă mai întreb dacă Bacea a venit şi ea cu microbuzul şi cât de mult regretă că nu au plecat de la cabană la 4 dimineaţa să prindă nu ştiu ce tren matinal, pentru o prezenţă proaspătă luni la muncă.
