mad

Urcându-mă în rapidul din Gara de Nord, am în minte cuvintele maică-mii: când a fost ea, în tinereţe, în Timişoara, a descoperit că acest oraş nu avea mahalale, în ciuda numelui Mehala pe care unul dintre cartiere îl purta. Oraşul fără mahala, aşa mi l-a descris. Adăugând sintagma „mica Vienă” prin care mai mulţi călătorii ai vremii l-au descris, ştiu că sunt multe de văzut pe cele două maluri ale Begăi.

Primele urme de aşezări în Timişoara datează din neolitic, cu 6000 de ani în urmă; de asemenea, epoca bronzului şi epoca fierului aduc vestigii numeroase şi importante, care demonstrează o activitate intensă în perimetrul oraşului de astăzi. Prima atestare documentară a localităţii provine de la începutul secolului XIII şi o include în comitatul Timiş, o unitate administrativ teritorială a regatului ungar. Teritoriul cunoscut mai târziu ca Banat, cu centrul administrativ în „Urbis Morisena” (apoi Cenad), fusese cucerit de către maghiari în jurul anului 1030 şi încorporat în regatul ungar.

Fiind aşezată într-un punct strategic, de unde putea fi controlată o mare parte a Câmpiei Banatului, Timişoara, ca şi funcţia de comite de Timiş, devine din ce în ce mai importantă. Oraşul primeşte un impuls deosebit în timpul domniei regelui Carol Robert de Anjou, care în urma vizitei sale din 1307 ordonă construirea aici a unui palat regal şi ulterior mută capitala Ungariei la Timişoara. Numirea lui Iancu de Hunedoara în funcţia de comite de Timiş, în 1440, marchează un capitol aparte din istoria Timişoarei. Iancu de Hunedoara este cunoscut în întreaga regiune pentru reputata victorie de la Belgrad asupra otomanilor, fiind considerat în acea vreme apărător al creştinătăţii. El transformă oraşul într-o tabără militară permanentă şi în domiciliul său, iar cetatea rămâne în posesia Corvineştilor până în 1490.

Un episod aparte din istoria Timişoarei îl reprezintă asediul cetăţii de către oastea ţăranilor răsculaţi condusă de Gheorghe Doja. Armatele răsculate, formate din iobagi români şi unguri, au câteva victorii împotriva armatelor nobilimii, dar sunt înfrânte lângă Timişoara de comitele Ioan Zapolya. În la jumătatea secolul XVI, o armată otomană de 160.000 de oameni sub comanda lui Ahmed–Paşa atacă şi cucereşte cetatea, apărată de 2310 militari, transformând-o în capitală de vilayet otoman. În castelul din cetate se instalează un guvernator denumit "vali" sau " beilerbei" şi pentru aproape 200 de ani Timişoara se află sub dominaţie otomană, fiind sub control direct al sultanului şi având un statut special, ca cel al oraşelor Belgrad sau Buda. Cetatea cunoaşte importante schimbări: bisericile sunt transformate în moschei, numeroşi musulmani se stabilesc aici, fortăreaţa se preschimbă în baza necesităţilor strategice otomane. Cu toate acestea, ocupaţia turcească este cunoscută drept o perioadă de relativă pace, Timişoara fiind folosită de turci mai ales ca punct strategic de plecare pentru campaniile militare la nord-vest.

După repetate tentative, Eugeniu de Savoia cucereşte cetatea în la începutul secolului XVIII, deschizând calea dominaţiei austro-ungare timp de mai mult de 200 de ani. Pentru Timişoara, această epocă reprezintă o perioadă de înflorire, sub aspect economic şi demografic, fiind primul oraş al monarhiei cu străzile iluminate cu lămpi, apoi cu gaz şi ulterior primul oraş din Europa continentală ce pune la punct iluminatul electric. Instituţiile de credit investesc sume importante în dezvoltarea industriei locale, iar la trecerea în secolul XX aici există numeroase întreprinderi: două fabrici de spirt, o turnătorie de fier, o fabrică de chibrituri, o fabrică de cărămizi, o fabrică de gaz, o fabrică de lanţuri, o fabrică de pălării, o fabrică de ciocolată şi cea mai veche fabrică de bere din România. Prin intermediul canalului Bega, cel mai vechi navigabil din România de azi, Timişoara este legată, prin Tisa şi Dunăre, la sistemul fluvial al Europei Centrale, iar căile ferate facilitează comunicarea cu importante oraşe din vestul Europei. Tot în această perioadă este introdus tramvaiul cu cai, telefonul, cinematograful şi se asfaltează arterele mari de circulaţie. În 1899 este introdus la Timişoara primul tramvai electric din România. În această perioadă se dezvoltă mult suburbiile cetăţii, unde există manufacturi şi meşteşugari pricepuţi.

Pentru că Timişoara îşi pierde importanţa militară şi este nevoie de o lărgire a spaţiului, se decide defortificarea cetăţii. Astfel, sunt demolate rând pe rând vechile porţi, se construiesc bulevarde de legătură cu suburbiile, iar acestea sunt înghiţite rând pe rând de marele oraş.

Sfârşitul primului război mondial găseşte populaţia Timişoarei într-o stare extrem de tensionată. În seara de 31 octombrie 1918 mii de români din Timişoara şi satele învecinate participă la o impresionantă adunare naţională în Piaţa Libertăţii şi aprobă cu ovaţii cuvintele rostite de dr. Aurel Cosma: „De astăzi înainte s-au rupt pentru totdeauna lanţurile robiei naţiunii române.” Consiliul Militar Naţional Român se impune încă din primele zile cu o importantă forţă politică, iar prin Comitetul Executiv susţine interesele locuitorilor români şi acţionează cu hotărâre pentru Unirea Banatului cu România. Are o contribuţie majoră la impulsionarea procesului de instaurare a conducerii politico-administrative în localităţile bănăţene, iar într-un comunicat adresat populaţiei arată că s-a ataşat Consiliului Naţional Român Central de la Arad şi recunoaşte numai dispoziţiile acestuia. Este o declaraţie fermă prin care respinge ideea autonomiei Banatului sub forma Republicii Bănăţene şi totodată o exprimare limpede a voinţei de Unire cu România.

În data de 16 decembrie 1989 la Timişoara se declanşează revoluţia care avea să ducă la înlăturarea lui Nicolae Ceauşescu şi a regimului comunist din România. Iniţial se formează o mişcare de protest împotriva mutării forţate a pastorului reformat László Tőkés. Atât enoriaşi cât şi trecători se adună în faţa parohiei acestuia în semn de protest. La scurt timp însă, protestul se transformă într-unul împotriva întregului sistem şi se scandează pentru prima dată lozinci anticomuniste. Mişcarea ia rapid amploare şi în centrul oraşului se adună zeci de mii de revoluţionari. Pe 20 decembrie 1989, Timişoara este declarat primul oraş din România liber de comunism, în urma unor confruntări sângeroase care lasă în urmă peste 1000 de morţi şi alte câteva mii de răniţi. Aceste evenimente duc la căderea regimului o săptămână mai târziu. Schimbările care au loc la nivelul clasei politice duc la noi proteste din partea timişorenilor, proteste ce culminează cu redactarea Proclamaţiei de la Timişoara, în martie 1990. Cerinţele timişorenilor se sintetizează în punctul 8 al proclamaţiei, prin care se cere ca foştii activişti ai PCR să nu mai poată candida la funcţii publice în stat. Acest punct însă nu este pus niciodată în aplicare.

Odată ajunşi în centrul oraşului, ne dăm seama că am nimerit în mijlocul zilelor care comemorează Proclamaţia, prin proiecţii în Piaţa Victoriei, afişarea de pancarte, întruniri şi alte evenimente. Nu s-ar spune că vremea ne îndrăgeşte prea mult, un amestec de nori, ploaie şi ninsoare având să ne însoţească în cea mai mare parte a sejurului. După o oră de întârziere a trenului şi o noapte de somn neodihnitor, ne bucurăm să facem un duş fierbinte acasă la gazda noastră, artistul Ilie Stepan, înainte de a ne începe explorarea. Astăzi avem de gând să vedem cât mai multe în centru (zis şi Cetate) şi, deşi a trecut deja de miezul zilei, sperăm să prindem suficientă lumină. Tramvaiul 2 ne lasă lângă Mitropolie, trecem val-vârtej prin Piaţa Victoriei, în căutarea unui loc unde să ne potolim foamea. Alegem un restaurant dosit, lângă Piaţa Sfântul Gheorghe, şi abia după masă ne începem cu adevărat plimbarea.

Nu ne ia mult ca, dintr-o străduţă îngustă în alta şi dintr-o mică intersecţie aglomerată în alta, să ajungem în superba Piaţă a Unirii, pe care eu o voi declara cea mai frumoasă piaţă din Timişoara, deşi nu este cea mai mare. Ajungem aici trecând pe lângă Casa Emmer, galbenă şi solidă, care stă zid în zid cu Casa Brück, verde, mai înaltă şi mai zveltă. Piaţa aduce extrem de mult cu una vieneză din secolul XVIII, când de altfel au şi fost construite cele mai multe dintre clădiri, fiecare având personalitatea ei, dar în armonie cu vecinele sale. Domul Romano-Catolic Sfântul Gheorghe stă faţă în faţă cu Biserica Episcopală Sârbă Sfântul Nicolae, care are ca vecini Palatul Episcopal Ortodox Sârb şi Muzeul Episcopal. Pe una dintre laturi se întinde Palatul Baroc, ce adăposteşte acum Muzeul de Artă, şi clădirea asimetrică a Băncii de Scont. A patra latură este flancată de Casa cu Lei, Muzeul Episcopiei Romano-Catolice şi câteva clădiri vesele şi colorate. Scuarul din mijloc, frumos amenajat, cu iarbă, piatră cubică, bănci şi balustrade are ca punct central Monumentul Sfintei Treimi (sau, în stilul austriac şi german, Statuia Ciumei, ridicată ca mulţumire că epidemia s-a încheiat) şi una dintre fântânile cu apă minerală ce pot fi întâlnite prin tot oraşul. Dacă ai multă răbdare pentru a o căuta (sau dacă ceri indicaţii la un mic magazin de antichităţi), afli şi o piatră deosebită din pavajul pieţei: cea în care este gravată o hartă a cetăţii din perioada fortificată, cu toate cele şapte bastioanele ale sale, considerată şi „Punctul 0” al Timişoarei. Un aspect foarte important, fără de care farmecul pieţei ar fi ştirbit, este că zona este accesibilă numai pietonal.

Intrăm pentru puţin timp în Biserica Sârbă – ortodoxă, dar influenţată în ceea ce priveşte arhitectura şi pictura de aspectul celor catolice. De aici ne continuăm plimbarea pe străduţele foarte înguste şi ne mirăm de răbdarea şoferilor care le străbat în după-amiază unei zile lucrătoare: cu calm, fără claxoane, cu cedarea trecerii. O fi oare una dintre exprimările calmului specific ardelenesc sau numai un plus de educaţie? Trecem pe lângă Librăria Academiei şi Hotelul Trumpeter, cu balcoanele sale înverzite ce umbresc intrarea în Cafeneaua Cuza (clădire în care domnitorul român a înnoptat în drumul său spre exil), ambele de la începutul secolului XIX, iar zidul lung al Palatului Dicasterial, care acum adăposteşte Tribunalul, ne scoate la Bastionul Maria Tereza, lângă Fântâna Punctelor Cardinale din Piaţa Mărăşti. Văzusem nişte imagini foarte frumoase cu acest bastion din secolul XVIII, singurul rămas în picioare, aşa că am fost destul de dezamăgită să-l găsesc în reconstrucţie. Interesant este totuşi modul în care şoseaua a fost amenajată astfel încât maşinile trec pe sub bastion, asemeni cailor, carelor şi armatelor din vechime.

La intersecţia dintre Bd. I. C. Brătianu şi Str. Revoluţiei 1989 se află Clădirea BNR, un mic palat în stil clasic şi alte clădiri impunătoare, fără un nume cunoscut, dar colorate, îngrijite şi extrem de austriece. Având ca obiectiv întoarcerea în centru, de care ne-am depărtat puţin, trecem pe lângă Casa Contelui de Mercy, Palatul Deschan (sau Dejan), ambele de la jumătatea secolul XVIII, Casa Szana, din secolul XIX, şi ajungem din nou în Piaţa Sfântul Gheorghe. Străzile pe care ne plimbăm acum fără să băgăm prea mult în seamă harta ne duc pe lângă Casa Prinţului de Savoya şi Sinagoga din Cetate, din secolul XIX amândouă, dar cea din urmă nearătându-şi vârsta, doar măreţia şi decorurile meşteşugite.

Mică, dar extrem de cochetă, este Piaţa Libertăţii, cu aer interbelic dat de spaţiul strâmt şi înverzit, de porumbeii care se ridică în stoluri de lângă Monumentul Sfintei Maria şi de tramvaiele cu aer vechi ce o traversează zgomotos, în rest liniştea nefiind tulburată de autoturisme. Pe unul dintre colţuri se afla cândva, în secolul XVIII, o Mănăstire Franciscană; tot aici putem vedea Primăria Veche, cu o inscripţie în arabă pe zid, Biblioteca Judeţeană, Cercul Militar, precum şi alte case cu un aer ciudat ş intim, care te face să te simţi acasă. Un semn distinctiv îl poartă Casa cu Atlanţi, a cărei intrare pe poarta largă este flancată de două tunuri turceşti, îngropate pe verticală în pământ.

De aici, luând-o pe lângă cafenelele şi micile prăvălii cochete de pe Str. Alba Iulia, ajungem repede în Piaţa Victoriei (cunoscută şi sub numele de Piaţa Operei), cea mai mare a Timişoarei, cea mai opulentă, pe cele două laturi lungi ale sale tronând cele mai impunătoare palate ale unor familii aristocrate al căror aer încă-l mai respiră – toate acestea realizate la începutul secolului XX după planurile arhitectului László Székely, admirator şi adept al art-nouveau. Noi suntem acum lângă Opera şi Teatrul Naţional, găzduite într-o clădire albă şi destul de discretă faţă de coloşii din faţa sa. În dreapta, pe artera numită Corso, stau înşirate Hotelul Timişoara, Palatul Weiss, Palatul Lloyd (care a aparţinut Politehnicii), Palatul Neuhauss, Palatul Merbl, Palatul Daurbach, Palatul Hilt şi Palatul Szechenyi, acesta din urmă fiind, după părerea mea, cel mai frumos din piaţă, cu statuile care sprijină intrarea şi balcoanele care se cambrează pe colţul curbat. În stânga, ceva mai sărăcăcioasă, artera numită Surogat începe cu imensul Palat Löffler şi Palatul Camerei de Comerţ, pentru a se continua apoi cu blocuri construite după jumătatea secolului trecut. Spaţiul cuprins între cele două rânduri aproape strivitoare, scuarul în sine, este un lung spaţiu verde întretăiat de alei cu băncuţe, în mijloc se află Fântâna cu Peşti şi, în apropiere, Monumentul Lupoaicei cu Pui, copie a Lupei Capitolina, dăruită Timişoarei de către Roma în perioada interbelică.

Pe latura mică de vis-a-vis de Operă se află Mitropolia Sfinţii Trei Ierarhi, construită în prima jumătate a secolului XX într-un stil uşor bizar faţă de restul clădirilor din jur: bizantin-moldovenesc, fără vreo influenţă vestică. De altfel, aceasta s-a şi dorit în construirea sa – ruperea de arta austro-ungară care ar fi urmat după deja realizata desprindere la nivel politic. Cele nouă turle cu acoperiş multicolor, firidele, bolţile rotunde, coloanele de pe margini, pardoseala, candelabrele imense, catapeteasma aurită – toate sunt grandioase în spaţiul larg pe care-l încadrează.

Decidem să rămânem în Cetate, dar să ocolim centrul pe una din străzile lăturalnice. Astfel ajungem lângă Spitalul şi Biserica Mizericordinilor, fondate de acest ordin religios la începutul secolului XVIII. Alt ordin care şi-a ridicat aici lăcaş este reprezentat de călugării piarişti care, la începutul secolului XX, au ridicat lângă Piaţa Regina Maria de astăzi Biserica Piariştilor Înălţarea Sfintei Cruci, fondând în acelaşi timp şi Liceul Piarist, astăzi Gerhardinium.

O latură extrem de frumoasă a Timişoarei, numită şi Oraşul Trandafirilor, sunt parcurile sale, care însoţesc asemeni unui inel Canalul Bega când acesta înconjoară centrul. Din păcate, începutul mohorât de martie nu este cel mai bun moment pentru a le admira cu nesaţ şi a te bucura de spaţiul verde şi înflorit. Traversăm totuşi trei dintre aceste parcuri orânduite frumos lângă Bega astfel încât dai dintr-unul în următorul, pentru a ne da seama de ce trebuie să revenim aici vara. Ne strecură astfel pe aleile străjuite de arbori ale Parcului Mitropoliei, până la Podul Şaguna. De aici coborâm la aleea ce merge pe lângă Bega, pe marginea Parcului Justiţiei şi a Parcului Rozelor, până la Podul Michelangelo, de sub care vedem cu iese şi antrenează un iubitor de caiac. Traversăm podul pentru a ajunge în campusul universitar, unde ştiu eu că se poate mânca ieftin şi gustos. Sper să mai fie acolo cantina pe care am cunoscut-o acum cinci ani, altfel Paul m-ar bodogăni destul de rău, ţinând cont de faptul că-i este teribil de foame. Chiar şi aşa, cantinele studenţeşti nu prea fac mâncăruri de post, aşa că diversitatea de la el din farfurie nu e prea mare. În schimb la mine... şi atât de bun...

La întoarcere, când deja se lasă seara, observăm „găinile” de lângă pod: creaturi ale artei moderne rămase acolo după nu ştiu ce expoziţie de acum câţiva ani. Se putea trăi şi fără ele, câteva fiind nişte creaturi tare ciudate, dar altfel tot ansamblul este haios. Şi se încadrează în peisaj, ţinând cont de faptul că în apropiere este sediul din sticlă al unei bănci. Pornim hai-hui, luând ca punct de reper turla luminată a Mitropoliei. Astfel ajungem lângă Primărie, cu straie de nocturnă, vis-a-vis de Cinema Capitol, în care se pare că se ţin şi spectacole ale Filarmonicii. De aici până înapoi în Piaţa Victoriei nu mai este mult, iar acolo aşteptăm cu nerăbdare, uşor înfriguraţi, tramvaiul 2, care să ne ducă aproape de casă. Nici Ilie nu a sosit demult când ajungem noi şi, în ciuda orei târzii, mai stăm o vreme la poveşti. Oboseala adunată după o noapte nedormită ca lumea şi o zi de plimbat intens îşi spune însă cuvântul şi ne cufundăm cu plăcere în aşternuturile curate şi calde.

Fotografii

O incursiune scurtă prin urbea mea natală mi-a dezvăluit câteva noutăţi demne de menţionat. Cred. Nu, nu s-a transformat într-un model de curăţenie şi civilizaţie, nu vorbim de schimbări esenţiale, dar au apărut câteva transformări care, cu o excepţie (urâtă) m-au bucurat. Drumul meu spre centru mă poartă mai întâi prin Parcul Mitropoliei, ce răsună a clopote; este duminică dimineaţă, deci slujbă, iar lumea pioasă s-a înghesuit cu mic cu mare la Mitropolie. Îmi dau seama de asta după maşinile ultimul răcnet ce umplu până la refuz spaţiul din faţă. Bine că sunt trepte şi coloane, altfel ajungeau cu ele până în naos. Excepţia aceea urâtă despre care vorbeam se află la o aruncătură de băţ de biserică, peste ruinele fostelor chilii. Vorbesc de clopotniţă. Sau ce-a mai rămas din ea, din vechea şi respectabila clopotniţă, care se potrivea de minune cu clădirea Mitropoliei. Nu ştiu de ce, dar se pare că a primit clopote noi. Nimic rău până aici, mai ales că le-am întrezărit şi n-am de obiectat împotriva lor. Doar că se pare că erau prea mari; iar românul, ca ţiganul, când nu-i încape patul (de la Ikea, sic!) în dormitor, dărâmă un perete, nu ia alt pat. Aşa se face că turla a trebuit înălţată, lărgită şi nu mai ştiu ce. Iarăşi nimic rău. Numai că ceea ce a răsărit pe clopotniţă în loc de turlă este... altă turlă. Adică una de la altă clopotniţă. În fine, nu la propriu, nu cred să fi rămas altă clopotniţă fără turlă, dar zău că aşa pare. Acolo sunt acum două jumătăţi de la două clădiri complet diferite, una peste cealaltă, fără să aibă altă legătură. Coşmarul oricărui arhitect şi lezarea esteticului oricărui privitor căruia îi pasă. Căci e clar că celor care au realizat frankenstein-ul nu le-a păsat că turla nu aduce de nicio culoare nici cu restul clopotniţei, nici cu Mitropolia. Aşa că acum putem admira o biserică şi jumătate de clopotniţă dintr-un film, şi o turlă din alt film. Da’ are clopote noi!

Centrul Vechi este în renovare şi pavare; se lucrează din greu, cel puţin aşa-mi povestesc pământul răscolit şi bordurile ordonat aşezate în grămezi. Pe jos, asfaltul ciuruit de gropi a fost înlocuit cu dale pătrate şi netede. Pentru aceasta, spaţiul a fost restricţionat maşinilor, mai intră câte una lăsată de gardienii ce păzesc zona. Mă întreb dacă aşa va rămâne, acces strict pietonal; arată frumos şi mi-ar plăcea, poate aş veni mai des pe aici. Dar mă îndoiesc, ţinând cont de câţi barosani au afaceri în zonă. Şi unele dintre clădiri au luat o faţă nouă, au fot renovate, tencuite şi discret colorate. Unele chiar au jardiniere cu flori atârnate la micile balcoane. Doar cu aceste mici schimbări, locul a prins viaţă; să vedem ce va urma.

Lângă Muzeul de Istorie, am altă surpriză plăcută: cel puţin conform aparenţelor, s-a deschis Muzeul de Artă la care se lucra de ceva vreme (n-am încercat uşa, de asta spun aparenţe). Este nou-nouţ, proaspăt văruit, alb, curat şi strălucitor. De vizitat. Puţin mai încolo, o privire peste zidul Curţii Domneşti, arată că se renovează şi aici. Două dintre turlele Bisericii Domneşti sunt încadrate de schele, iar în jurul Turnului Chindiei sunt utilaje, barăci şi mormane de moloz. Priveliştea nu-i atrăgătoare, dar agitaţia creată aduce speranţe de viitor. De altfel, din Parcul Chindiei se vede cum o parte din zid a fost refăcut până la un nivel, iar cărămizile sunt acum bine ţinute de mortar. Mai e mult de lucru, dar ceva-ceva se mişcă.

Tot în parc, pe malul îngust al lacului, aflu de existenţa Chindia Adventure Park, inaugurat de Zilele Oraşului şi închis pe timp de iarnă. Este vorba de patru trasee de tiroliană, de dificultate crescândă, după modelul fratelui mult mai mare şi mai dotat de la Braşov. Cum nu toată lumea are bani şi timp să se distreze la Braşov (mă refer la cei care au şi idee de acel parc), iniţiativa este bine-venită, mai ales că valorifică o zonă a parcului aproape moartă. Cândva, acolo era loc pentru câini, amenajat chiar, dar distrus în câţiva ani. Dacă la vară se va redeschide complexul de trepte, lanţuri, inele şi frânghii, o să-mi încerc şi eu forţele. Nu de alta, dar dacă am timp şi drum de Braşov, prefer să merg la munte. După un ocol de lac dau de trista clădire a fostului Restaurant Brotăcei. Se pare că pe aceasta nu vrea nimeni s-o restaureze şi s-o redeschidă, aşa că rămâne ca un dinte cenuşiu şi cariat ce-mi aminteşte de copilărie.

Fotografii

Ici sont les neiges d'antan

Undeva, întins printre dealurile subcarpatice din apropierea Leaotei, satul Buciumeni îmbracă din nou veşminte de iarnă. Ninge potolit, fără odihnă, iar zăpada grea şi umedă încarcă ramurile pomilor ce se pregăteau deja de înmugurit, le îndoaie, aproape le frânge. Din totdeauna mi-au plăcut satele de la poalele muntelui mai mult decât cele de la câmpie. Poate pentru că se curbează după linia dealurilor şi nu însoţesc liniar o şosea prăfuită. Poate datorită aerului mai curat, mai umed şi mai înmiresmat, nu uscat, mirosind a arşiţă. Cu siguranţă datorită caselor care, în marea lor majoritate, nu sunt nici rupte de sărăcie, stând să se năruie, nici atinse de vise megalomanice, trădând lipsa de simţ al frumosului de care suferă boierul nou. Cel mai des, în zona premontană a Dâmboviţei, casele sunt potrivit de mari, într-un stil între tradiţional muntenesc şi modern (ultimul fiind dat de accesorii), uneori cu două caturi, dar cel mai des cu unul singur, cu pivniţă, mansardă şi uluci drepte ce încadrează o curte măricica, umbrită uneori de viţa de vie care se caţără cu încăpăţânare şi meticulozitate pe schele sau sfori. Sunt şi case mari, ţipător colorate, care vin parcă din altă localitate. Sunt şi cocioabe, părăginite şi într-o rână (dar nu bordeie, căci acestea nu-s specifice zonei), unele părăsite, altele încă adăpostind câteva suflete necăjite. Dar aceste ultime două specii apar ici-colo, parcă spre a ne aminti că prostul gust şi sărăcia se pot strecura astăzi oriunde.

Buciumeni este un astfel de sat, desprins de şoseaua naţională ce duce la Sinaia, întins de la vechea cale ferată, pe malul stâng al Ialomiţei, spre dealurile Bezdeadului. Drumurile sale sunt nişte uliţe late şi asfaltate, câteva doar pietruite şi alte câteva desfundate de apa ce curge adesea în şuvoaie. Cele mai bune sunt cele care fac legătura cu alte sate, la fel de ascunse printre dealuri, şi şerpuiesc în jos şi-n sus, ocolesc dâmburi şi dispar în depărtare. Din ele se desprind ulicioare care te duc spre măruntaiele strâmte ale satului, spre grădini de legume, livezi şi, mai departe, fâneţe. De pe lângă aceste cărări, te privesc tăcute fântâni cu ciuturile agăţate de cumpănă sau de roată, te salută câini cu lătraturi vii sau chiar te însoţeşte de departe câte unul, ud, fricos şi zgribulit. Oamenii, cu feţele brăzdate de vreme şi griji, roşii din cauza frigului, trec agale pe marginea drumului şi nu uită să dea bineţe şi necunoscuţilor; aici, acest obicei încă nu s-a pierdut. Este sâmbătă după-amiază într-o zi de iarnă, căci abia în mai primăvara urcă spre munte. Căruţele sunt priponite la poarta caselor şi mulţi dintre cei care au muncit toată săptămâna prin oraşele din vecinătate se îndreaptă spre vatra satului unde se află locul unde se pune ţara la cale: senatul; un alt nume pentru cârciumă.

Pentru cei care au gusturi mai alese şi pentru musafiri, există un drum înnămolit care îi poartă afară din sat, printre livezi de meri frumos orânduiţi, spre Hanul din Meri. Un cal şi un măgar ne conduc spre grădina mare a hanului, tăcuţi şi blânzi tovarăşi de drum prin zăpada murdară în care se oglindeşte un soare palid şi bolnav de friguri. De lângă heleşteul cu podeţ şi scrânciob, vedem cum valea ninsă se deschide pentru a ne arata casele risipite, uliţe şi cărări amorţite, rânduri de pomi fructiferi ce dorm încă sub stratul gros de omăt şi fâneţe întinse pe coamele dealurilor. Totul e alb, ca într-un basm de iarnă demult rostit de bunici, în timp ce mă înveleau cu o plapumă groasă de puf, să alunge frigul. Ninsoarea aproape a stat, câţiva fulgi adormiţi parcă şi ei abia mai plutesc. Şi e atât de linişte.

Fotografii