mad
Comentarii diverse

Iron Butterfly & Raygun Rebels (Hard Rock Cafe, Bucureşti)
     media: 0.00 din 0 voturi

Pare într-un fel ciudat să vedem cum, aflaţi deja în al doilea deceniu al secolului XXI, legendele prind viaţă pe mica scenă din Hard Rock Cafe. O poveste începută în 1966 – parcă într-o altă viaţă, nu? – continuă şi astăzi, după numeroase schimbări de componenţă, funeralii ale foştilor membri şi premii pentru întreaga activitate muzicală. Ce dacă Iron Butterfly a înregistrat ultimul album în 1976? Trupa al cărei nume rămâne indisolubil legat de hitul In-A-Gadda-Da-Vida păstrează parfumul anilor ’60-’70, un amestec de psihedelic, substanţe interzise şi revoltă în căutarea unei identităţi.

Raygun Rebels deschid seara şi primul lucru pe care-l observ este că cei patru tineri se potrivesc de minune cu numele clubului – hard-rock amestecat cu glam, atitudine de adolescenţi rebeli (cum altfel?) care au toată societatea împotriva lor. Această imagine îi prinde pe munchenezo-californienii jeanşi mulaţi, ţinte şi bandane, care-i dau înainte cu clişeul sex, drugs & rock’ n’ roll. Apropierea de trupe precum Guns N’ Roses (evidentă prin preluarea Goodbye), Poison sau Skid Row este evidentă, lipsind însă acea carismă care a atras atâţia fani la sfârşitul anilor ’80. Apreciez energia şi plăcerea cu care Raygun Rebels umplu scena, dar cam atât ar fi de spus despre o trupă care dă bine live – vocalul hiperactiv, chitaristul care se tăvăleşte în mijlocul unui riff, însă altfel nu aş ţine albumul decât ca muzică anti-somn la drum lung cu maşina.

Dacă mai devreme vorbeam despre potrivirea trupei cu numele clubului, Iron Butterfly pare a fi expresia live a aspectului acestuia. Într-un loc al cărui decor musteşte de artefacte ale perioadei hippie, dar şi dinainte şi de după, muzica scrisă la sfârşitul anilor ’60 cu al său Woodstock şi la începutul anilor ’70 vine ca turnată. Vremea s-a scurs peste veteranii trupei şi a lăsat urme mai ales asupra lui Lee Dorman, care este ajutat să ajungă pe scenă şi să urce pe scaun, unde va rămâne tot concertul alături de basul său. Vocea însă nu l-a lăsat de tot, ci completează latura blues a pieselor, în timp ce clăparul Martin Gerschwitz preia sarcina de vocal principal. Al doilea personaj din perioada de aur, când s-au înregistrat In-A-Gadda-Da-Vida, Ball şi Live, stă în spatele tobelor şi este încă în formă, în ciuda fizicului firav – Ron Bushy, despre care colegii spun că, deşi este „the man in the back”, locul lui este cu siguranţă în faţă.

Flowers and Beads aduce în prezent sonorităţile psihedelice, în care rock-ul pare a se lichefia pe clapele sintetizatorului în ceva hipnotic, iar liniile fanteziste ale chitarei lui Charlie Marinkovich se întrepătrund şi difuzează, precum în pictura impresionistă. Tărâmul muzical ar deveni instabil dacă n-ar sta pe pilonii bateriei, în care Ron Bushy punctează sigur, în timp ce basul dă tonul cald şi uman al compoziţiei. Acelaşi echilibru în suspensie îl regăsim în Stone Believer, accentuându-se însă latura hard-rock din distorsul chitarei şi din vocea mai dură a mânuitorului său. Povestea anilor de la începutul rock-ului, aşa cum îl ştim noi astăzi, va fi mereu înconjurată de o aură de mister şi îşi va menţine necunoscutele; de aceea este o plăcere să-l asculţi pe Lee Dorman când vorbeşte despre acele vremuri. Chiar dacă picioarele l-au cam lăsat pe vârstnicul basist, nu acelaşi lucru se poate spune despre memorie şi simţul umorului. Începuturile trupei, puse sub semnul lipsei de bani, precum şi alte amintiri din acea perioadă sunt depănate înainte de In the Time of Our Lives, o retrospectivă rock, melancolică şi visătoare, dar şi o pagină de arhivă despre copilăria rock-ului.

Şi Easy Rider este precedată de istorisirile vieţii zbuciumate (şi uneori reprobabile) de artist hippie, despre concerte în cluburi în care „era suficient să respiri ca să te droghezi”, despre consumul de substanţe interzise, cantităţi mari de alcool şi femei nenumărate – toate povestite nu cu mândria unor grozăvii, ci mai degrabă cu nostalgia unei tinereţi rebele, demult trecută. Dar acele ingrediente, controversate şi nocive, au contribuit şi ele la muzica ce a schimbat una dintre faţetele lumii. Rock’ n’ roll-ul şi, mai târziu, rock-ul hippie s-au născut din blues, iar aceste rădăcini rămân prezente chiar şi în muzica multor trupe din ultima generaţie; aşa că n-are sens să spun că blues-ul, cu armoniile, balansul şi arta lui de a improviza, este un element cheie la Iron Butterfly, profund înţeles şi bine conturat în Butterfly Bleu.

Urmează ultima piesă care se întinde pe parcursul a mai mult de douăzeci de minute, împărţită parcă în capitole şi întreruptă de aplauze la scenă deschisă: In-A-Gadda-Da-Vida, când îmi revin în minte picturi impresioniste aflate în continuă şi indefinită transformare, o muzică cinematică într-o concepţie bine construită. Este loc şi de improvizaţie, şi de plăsmuiri fantastice, şi de închipuiri ale vieţii anilor ’70 scurse sub semnul drogurilor creative şi recreative, şi de cufundare în fascinaţia rock-ului clasic cu izvoare nesecate. Nu lipseşte ocazia de a ni se arăta că Lee Dorman nu este singurul liant al trupei cu publicul, căci Martin Gerschwitz deschide piesa cu o prelucrare unei bucăţi clasice (Toccata şi Fuga în re minor, Johann Sebastian Bach), iar mai târziu Charlie Marinkovich îşi plimbă chitara prin public până la barul pe care se urcă. Apoi Ron Bushy, rămas singur pe scenă, susţine un solo din care lipsesc demonstraţiile de forţă, dar se evidenţiază o linie ritmică solid construită. Piesa se încheie rotund, cu toţi membrii trupei pe scenă, readuşi în prezentul acesta pragmatic, lipsit parcă de entuziasmul, spontaneitatea şi capacitatea de visare de acum patruzeci de ani.

O viaţă întreaga s-a scurs într-o oră şi jumătate de concert, în care Iron Butterfly s-a prezentat ca şi cum ar fi ultimul. Probabil că, peste nu mulţi ani, acel moment chiar va veni, dar momentan mesajul membrilor trupei este unul optimist: keep on rockin’!

Fotografii

  postat de jaxe13 in 2012-02-19 23:58 | Concerte | Trackback 0 comentarii


Comentarii


Numele tau:   (obligatoriu)
 
URL:
 
Email:   (obligatoriu, ascuns)
 
Antispam:
 
Mesajul tau
Poti folosi tagurile HTML <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <code> <em> <i> <strike> <strong> in textul comentariului tau.
 
Vreau notificare prin email la noile comentarii
:):(:d:">:((:d|:x8-|/:):o:-?:-":-w;)[-(:)>-#:-s(~~)**==*-:)o:-)3:-o:(|):)):-??:-ss<):)<:-p=:)>:d<@};-[-o<^:)^#-o$-)%%-%-((%)(*)(:|8->8-x8-}:)]:-$:-&:*:-\:-<:>:-@:-b:-j:-l:p:-s:-c:-h:-t:|:o):@):^o;));;)=((=))=d>=p~>-)>:)>:/>:p@-)b-(b-)|-)l-)o-+o->o=>x([-x~:>~o)~X(=; mai multe
   
 
 
Powered by www.ablog.ro
X
Termeni si conditii de utilizare