mad
Comentarii diverse

Suplimente alimentare
 

Iris 35 de ani (Piaţa Constituției, Bucureşti)
     media: 0.00 din 0 voturi

Din cauza concertelor cu acces gratuit (de genul vreunui festival al berii) şi a publicului aferent, adică fix genul care nu ascultă rock dar vin la o cântare rock, am evitat în ultima vreme Iris, singurule momente când am mai văzut-o fiind când a deschis pentru nume mari din afară. Acum este însă aniversare, căci 35 de ani s-au scurs de când a luat fiinţă, deci momentul este numai bun să merg din nou la un concert al celor cinci veterani ai rock-ului. Nu mă încântă locul ales, Piaţa Constituţiei, dar trebuie să recunosc că dimensiunea este numai potrivită pentru lumea strânsă aici, astfel încât să nu avem impresia de gol, dar nici să nu ne respirăm aerul unul altuia nici măcar în apropierea scenei, unde densitatea e cea mai mare. Până să înceapă spectacolul, arunc o privire în jur şi văd cam ce mă aşteptam: public foarte eterogen, rock-eri cu ştate vechi sau adepţi ai discotecilor, bătrâni, tineri şi copii, tricouri cu mortăciuni, cămăşi scrobite şi fulare cu „Ştiinţa Craiova”. Acestea fiind spus, aduceţi tortul şi să înceapă petrecerea!

Valter Popa, Doru Borobeică, Nelu Dumitrescu şi Relu Marin încep un medley format din piese ce acoperă mai multe perioade Iris, cu Cristi Minculescu în prim plan şi în aceeaşi voce cu care ne-a obişnuit. Nu mai are aceeaşi vitalitate fizică, ceea ce este de aşteptat, dar tonusul vocal suplineşte din plin, mai ales că publicul devotat e gata să acorde mult credit trupei care a întreţinut speranţa în „epoca de aur” şi, în special, acestui personaj emblematic pentru rock-ul românesc. Urmează Frumuseţea ta, Vino pentru totdeauna, Mătase albă şi Dulce şi amar, iar la De vei pleca (despre care se pare că mulţi spectatori nu ştiu că-i creaţia Whitesnake – dar ce să-i faci, mai trebuie să asculţi şi puţină muzică pentru astfel de cunoştinţe) apare unicul invitat special al bucureştenilor, Felicia Filip, a cărei voce de soprană de operă electrizează întreaga audienţă. Nu sunt singura care salută decizia celor de la Iris de a avea un singur invitat (dar acela de marcă), evitându-se astfel oboseala provenită din prea multă variaţie; au preferat concentrarea pe un concert clasic, amplu şi sincer, doar ei şi publicul, plus pata de culoare (la propriu şi figurat) dată de „Filipissima”.

Nu pot spune că sunt un fan al activităţii discografice Iris din ultimii ani, aşa că singura piesă care-mi atrage atenţia, prin tenta sa progresivă, este Revelaţie. Părerea mea este că trupa a pierdut cam mult din hard rock-ul de la începuturi, şi nu mă refer la inevitabila modernizare a sunetului, ci la trăirea care a scăzut în intensitate, e lipsită de revolta atât de necesară acestui gen şi a devenit cam „soft”, numai bun în consumul de mase. De aceea mă bucur de prezenţa unor piese mai „rele” sau mai profunde, ca Demagogi, Cine mă strigă în noapte şi, ceva mai târziu, Somn bizar şi Trenul fără naş.

Avem parte de un moment acustic, Noaptea, cu Valter Popa, Cristi Minculescu şi Relu Marin veniţi mult în faţă, până aproape de marginea scenei, cu spatele la un „zid” alb din pânză pe care li se proiectează umbrele. Dincolo de frumoasa piesă, câtă poezie umple acum aerul... Chiar dacă lipseşte seria de invitaţi, nu înseamnă că Iris nu s-a pregătit pentru un concert deosebit, cu aer de retrospectivă, aşa cum orice bătrân face la o aniversare „rotundă”. Aici este vorba de un memento video, un colaj proiectat pe cortina albă: tricolorul cu stema de tristă amintire, titlurile din ziare legate de Iris (totul datat), steagul cu gaură în mijloc, fotografii color din concertele de după Revoluţie – până în anul 2012 când Iris împlineşte mai mulţi ani decât o bună parte din public. Concertul continuă electric, cu Nimeni nu mai plânge, Cei ce vor fi şi revenirea pe scenă a Feliciei Filip pentru Baby. Despre Doamna în negru, care nu mi-a plăcut niciodată (în preluarea şi adaptarea românilor, originalul consider că-i magnific), nu spun decât că putea să lipsească, în opoziţie cu aproape imnul Floare de iris, probabil cel mai deschisă „scrisoare” adresată de trupă publicului său.

După bis, Strada ta, avem un scurt foc de artificii şi ploaie de confeti, dar, cum aproape nimeni nu pleacă şi aplauzele sunt insistente, Iris se întoarce cu ceva pentru „un mustăcios” – I Want to Break Free (Queen), bine regizat şi cu ecou în public. Aşa punctează Iris o venerabilă vârstă, dar povestea nu se opreşte aici, căci primim de pe acum invitaţia la „cheful” de 40 de ani. Ce-o mai fi până atunci, om trăi şi-om vedea, dar poate vom primi câteva mostre ale trupei, din cele mai hard rock, şi până atunci. La mulţi ani, Iris!

Fotografii


Hellfest Ziua 3 (Clisson, Franţa)
     media: 5.00 din 1 vot

Dimineaţa „devreme”, după altă noapte dormită pe şest între urlete şi admonestări, ne tăiem venele cu Year of No Light. Muzica francezilor, strict instrumentală de mult timp încoace, este interesantă, dar greu digerabilă. Compoziţiile lungi (Hiérophante, Abesses) pot deveni monotone, mai ales dacă nu eşti cu chef de un doom metal cu două viteze - lent şi pe loc. Dacă ai însă răbdare, piesele prezintă elemente care merită atenţia, din rock-ul psihedelic şi din metal-ul atmosferic şi depresiv; în ciuda tempoului scăzut, structurile sunt complexe, cei trei chitarişti găsindu-şi uşor locul aici, precum şi clăparul-tobar, care schimbă locul între cele două instrumente, deşi există un toboşar permanent. Atitudinea shoegaze este completată de un joc năucitor de lumini şi umbre, astfel încât jumătatea de ceas ocupată de Year of No Light poate fi văzută ca o scurtă călătorie în lumea muzicală de la capătul conştienţei.

Nu schimb universul, întrucât tot în Valley urcă pe scenă alţi francezi din sfera profundă a muzicii, mult mai cunoscuţi însă şi, în acelaşi timp, mult mai diverşi din punct de vedere compoziţional: Alcest. Pe cei doi membri de bază, Neige (creierul trupei) şi Winterhalter, i-am cunoscut acum ceva timp la Bucureşti, unde cred că au constituit surpriza anului printr-un concert excelent. Ascultând albumele lansate până în acel moment, la care îl adăugăm pe ultimul (Les voyages de l'âme) recent lansat, am descoperit piese din care răzbate tristeţea autentică, inspirat mulată pe sonorităţile cu rădăcini în black metal-ul melodios şi ramuri în post-rock şi shoegaze. Iată de ce mă aflu, în miezul zilei de duminică, în cortul ce devine neîncăpător pentru admiratorii trupei în timp ce Autre Temps promovează noutatea discografică. Se vede că Alcest are ceva succes în undeground-ul francez, mai ales că spectatorii ştiu versurile din Les Iris, Percées de Lumière şi Écailles de lune, dându-le glas în timp ce fiinţa le este hipnotizată de Neige. Sunetul clar, expresivitatea vocii şi melancolia instrumentelor te cuceresc, dându-ţi impresia unei lumi ireale şi uşor de destrămat, ca o pânză de păianjen.

Unul dintre numele de pe afiş care a contribuit la decizia pentru Hellfest este Black Label Society, o trupă pe care vreau s-o văd live de când am descoperit-o, în perioada Mafia. Show-ul se anunţă interesant, chiar dacă este la o oră când mai degrabă ai picoti la umbră, cu o bere-n mână, dar craniile de pe microfon şi din dreptul tobelor, crucea şi mătăniile, plus ditamai bannerul în spate cu dragoni înfuriaţi mă mobilizează spre scenă. La Crazy Horse sunt mai puţin atentă la muzică faţă de cât mă concentrez asupra liderului Zakk Wylde, care mă face să mă întreb dacă n-am nimerit într-un film cu indieni. Ditamai penajul care-i înconjoară capul aproape că te face să nu vezi cum îi aleargă degetele pe chitară, dar după ce renunţă la „podoabă” primul lucru pe care-l observi în Funeral Bell şi Overlord sunt intersectările inspirate cu Nick Catanese (chitaristul ritmic, cel cu alte capete de mort în barbă), o figură aproape la fel de pregnanţă ca şi „bătrânul” Zakk. Alături de ei, John DeServio se agită în stil mare, loveşte griful cu palmele ca şi cum basul său ar fi o tobă atârnată de gât, iar în spate braţele tatuate ale lui Chad Szeliga lovesc cu furie şi balans tobele, dovedind că mezinul s-a integrat repede în trupă. În centrul scenei şi al atenţiei rămâne însă Zakk Wylde, un maestru al chitarei recomandat de Ozzy Osbourne, tatăl şi creierul Black Label Society. Fire It Up, cu mega-baloanele sale albe şi negre (imense bile de biliard), arată cel mai bine inspiraţia solistului în ceea ce priveşte tehnica de cântat (Ozzy, cine altul?), fără să se confunde însă cu premergătorul lui. Parade of the Dead şi Godspeed Hell Bound sunt mostre excelente din southern metal-ul practicat de americani, în care se întrepătrund elemente sludge şi un sunet cât se poate de heavy. Soloul prelungit al lui Zakk nu uimeşte pe nimeni, improvizaţiile sunt de efect şi ţin tot publicul în priză, iar Concrete Jungle (preferata mea în acest concert) pune în evidenţă acel distors de chitară prin care recunoşti imediat orice piesă nouă Black Label Society. Stillborn încheie concertul unei trupe extrem de solide şi experimentate şi aş vrea să-i dau calificativul „excelent”. Dar... poate şi pentru că mă aşteptam la ceva de senzaţie, poate şi pentru că personalitatea lui Zakk Wylde face ca trupa să nu fie omogenă nu-l pot cataloga decât drept un concert foarte bun, şi nu remarcabil. Sper ca umbra de blazare să fi fost doar în imaginaţia mea, aştept infirmarea peste două săptămâni, la Bucureşti.

Cum nu am nimic mai bun de văzut în următorul interval (ca deh, nu puteau fi acum Vulture Industries sau Trivium, de exemplu!), zic să arunc un ochi la Walls of Jericho, mai ales că nu fac niciun efort şi rămân la Main Stage. Mai bine mă duceam să mă culc... Îmi pare rău, cu toata priza pe care o au americanii la public, începând cu All Hail the Dead şi A Trigger Full of Promises, eu nu pricep nimic din metalcore-ul care se desfăşoară într-un nonsens agresiv în fata mea. Iureşul amestecat de chitară şi tobe în ceva fără cap sau coadă, precum şi gagica tatuată care urlă şi se dă de ceasul morţii, Candace Kucsulain pe nume, au o grămadă de admiratori în masa agitată de dincolo de gard (pentru fizic? pentru stilul de „cântat”?), însă mie îmi provoacă o singură curiozitate: de ce or ţine unele femei să se sluţească în halul ăsta, mai ales că fotografiile din spaţiul virtual prezintă o figură frumuşică? În fine, mă opresc aici şi-mi fac mea culpa pentru că nu agreez stilul acesta muzical, iar Walls of Jericho nu vine cu nimic ieşit din comun care să mă convingă de altceva.

Între Hatebreed şi Anaal Nathrakh n-am nicio ezitare, chiar dacă îmi contorsionez degetele să scriu numele celor din urmă – de altfel, chiar frontman-ul care-şi spune V.I.T.R.I.O.L. (adică Dave Hunt, „cunoştinţa” recentă de la Benediction) îi apreciază pe cei care reuşesc să pronunţe ciudata denumire; ca fapt divers, este formula cu care îşi începe incantaţia personajului Merlin în filmul „Excalibur” şi ar însemna „respiraţia şarpelui". Drug-Fucking Abomination deschide un concert brutal şi în acelaşi timp extrem de elaborat, într-un registru în care black metal-ul şi grindcore-ul se amestecă genial cu progressive-ul – dacă vă puteţi închipui aşa ceva. Furia nestăvilită din Bellum Omnium Contra Omnes şi Between Shit and Piss We Are Born (nu, nu e un titlu gore, ci o reflecţie a unui mare gânditor creştin, Fericitul Augustin) stă pe structuri complexe şi solide, marele plus fiind autenticitatea creaţiilor. Acestea sunt completate de comunicarea pe care Hunt o stăpâneşte foarte bine, rezultatul fiind un public subjugat – lucru cu atât mai mult de apreciat cu cât britanicii au ţinut ani de zile să nu cânte live (aspect abrogat in 2005). Materialul nou, 3, ne dă o idee despre viitorul disc, iar Pandemonic Hyperblast aminteşte de albumul prin care trupa acesta ciudată a scos capul în underground-ul metal. Anaal Nathrakh este de văzut, dar trebuie să te configurezi pentru ceva greu de muşcat, greu de mestecat, greu de înghiţit, aproape nedigerabil şi imposibil de... eliminat (dar la ce vă gândeaţi?!), căci dacă ai fost atent şi cu mintea deschisă, vei lua apoi fiecare album la disecat.

Una dintre trupele legendare de la Hellfest este, fără îndoială, Blue Öyster Cult, veterani ai rock-ul psihedelic, progressive-ului şi hard rock-ului, aflaţi în al patruzeci şi cincilea (!!!) an de activitate. Şi, cu toate acestea, new york-ezii sunt primeniţi şi proaspeţi, în ciuda unei istorii cu urcuşuri şi coborâşuri până la desfiinţarea temporară. Din formula iniţială a rămas numai chitaristul principal, Buck Dharma, urmându-l îndeaproape solistul-chitarist Eric Bloom, iar The Red & The Black şi Burnin’ for You arată ce poate componenţa din zilele noastre – o muzică autentică, plină de pasiune şi virtuozitate, despre toţi membrii Blue Öyster Cult putându-se vorbi la superlativ. Abilităţle acestora, unicitatea şi diversitatea sunetului sunt puse în valoare de piese precum Buck’s Boogie, Cities on Flame with Rock and Roll sau Then Came the Last Days of May, visătoare sau antrenante, pe gusturile tuturor celor din public. Evident, reacţia cea mai puternică se observă la două hit-uri preluate ulterior de mulţi artişti, Godzilla şi (Don’t Fear) The Reaper, despărţite de un super-solo al lui Dharma. Intensitatea aplauzelor readuce trupa la bis cu See You in Black şi astfel se încheie un concert superb, cu aer retro, lipsit de metal, dar mustind de cea mai bună muzică – chiar dacă, să-l parafrazez pe un bun prieten, n-are grohăieli şi se înţelege scrisul.

Că tot vorbeam de legende – oare ce-o fi Pentagram? Mă refer, bineînţeles, la trupa înfiinţată la începutul anilor ’70 în State şi care se poate revendica uşor drept unul dintre părinţii doom-ului. În 2009 trebuia s-o vedem tot aici, dar anularea concertului a venit cu următoarea motivaţie: controversatul solist, Bobby Liebling, şi-a pierdut proteza; gurile rele spun însă altceva, legat de substanţele interzise de care acesta este amator. Acum însă americanii sunt la post, cu un tobar nou-nouţ (Sean Saley) şi un album lansat anul trecut (de pe care vom auzi numai Into the Ground), plini de energie şi puşi pe fapte mari. Figura de om nebun a lui Bobby Liebling, cu ochii mari şi limba scoasă, mă marchează definitiv de la prima piesă, Death Row, în alte direcţii contrabalansând chitaristul venit, plecat şi revenit de mai multe ori, Victor Griffin, cu mina lui serioasă, de profesionist şi basistul dinamic Greg Turley. În ciuda acestei diversităţi de imagine, Pentagram este un tot unitar şi plin de substanţă, aşa cum arată All Your Sins, When the Screams Come, Forever My Queen şi Review Your Choices – sunet apăsător, atmosferă sumbră, pasaje lente îmbinate cu altele rapide, monotonie zero. După atâta timp în care solistul a băgat pe gât tot ce există, de la alcool la chestii care n-au nume, vocea acestuia şi forma fizică sunt de invidiat, chiar dacă la o primă vedere zici că-i un tataie pe jumătate ramolit. Ei nu, Bobby Liebling este „alive & kickin’”, piesa definitorie Sign of the Wolf (Pentagram) fiind cea mai bună dovadă. De pe acelaşi album de debut, o capodoperă doom, mai apar Relentless şi Dying World, dovedind alături de primele trei că este discul predilect al trupei. Finalul este adus de bis, Wartime, şi tot ce pot spune este că Pentagram tocmai mi-a depăşit orice aşteptări; cei trei ani în care m-am ofticat de absenţă lor la Hellfest 2009 au fost răsplătiţi pe deplin.

Dacă nu există sintagma „geniu nebun”, ar trebui să se inventeze pentru Vegard Sverre Tveitan sau, mai scurt şi mai cunoscut, Ihsahn. După perioadele Emperor, Zyklon-B şi Peccatum, norvegianul a păstrat din fiecare câte ceva – survolează în continuare black metal-ul simfonic, dar principala direcţie este greu de definit, căci termenul de avangardă poate exprima aproape orice. Poate că asta înseamnă „extreme progressive metal”, aşa cum încearcă site-urile de specialitate să-l încadreze, dar adevărul este că muzica acestui ciudat artist este la fel de greu de descris pe cât este de urmărit. Liniile complexe, asimetria, ruperile de ritm şi alternanţa agresiv-melancolic ameţeşte şi încântă deopotrivă audienţa. Eremita, abia lansat, are parte de critici dintre cele mai favorabile, iar Arrival şi The Grave, cele două piese care delimitează concertul, arată şi de ce. Între ele, strania călătorie ne poartă prin albumul de debut, cel care a stârnit la vremea lui rumori şi păreri dintre cele mai diverse, o capodoperă în opinia mea – The Adversary (Called by the Fire), apoi prin angL – disc prin care Ihsahn demonstrează că este decis asupra direcţiei proiectului său solo (Scarab, Unhealer) şi prin alt produs genial, After (Frozen Lakes of Mars, The Barren Lands şi A Grave Inversed). Iar dacă în studio Ihsahn preia toate instrumentele, şi sub aspect compoziţional, şi în ceea ce priveşte execuţia, live predilecţia sa este chitara cu opt corzi. Alte două astfel de chitare, un bas cu cinci corzi, o clapă dublă şi o baterie de război completează formaţia de concert, nimic nefiind în plus pentru a reda exact şi nuanţat complexitatea muzicii Ihsahn. Iar cei din spatele acestor instrumente nu sunt nimeni alţii decât membrii Leprous, acum văzându-se cel mai bine de unde-şi trag inspiraţia propriilor piese, dar şi experienţa scenică de invidiat. Cu o astfel de echipă super-tehnică şi instrumentaţie deosebită, Ihsahn dă unul dintre cele mai bune concerte de la Hellfest.

Rămân în zona metal-ului dur, dar trec la ceva mult mai concret, direct şi onest, excelent pe felia death metal. Este vorba de Suffocation, trupă solidă şi agresivă care se dezlănţuie într-o tiradă nimicitoare: Thrones of Blood, Effigy of the Forgotten, Catatonia, Cataclysmic Purification şi Abomination Reborn – piese care acoperă o perioadă amplă din îndelungata istorie a americanilor. Cum însă death metal-ul tehnic şi brutal nu este chiar în plaja mea de preferinţe, îi ascult din marginea cortului şi observ mai degrabă atitudinea dezlănţuită a publicului pe Pierced from Within sau Funeral Inception, moshpit-urile şi crowd surfing-ul generalizându-se rapid. Abia acum văd, deşi sunt aici de trei zile, că stâlpii de susţinere ai corturilor au fost capitonaţi cu tablă până suficient de sus cât să nu se mai urce nebunii; îmi dau seama cum ar fi arătat concertul Suffocation fără această măsură de securitate – sau îngrădire a spectatorilor, cum vreţi să-i spuneţi.

Dacă ieri am avut ocazia de a revedea Guns N’ Roses, cu Axl în prim plan, astăzi un alt membru marcant din perioada de aur a americanilor apare pe scena de la Hellfest, în fruntea proiectului său solo – intitulat simplu, Slash. Recunosc, mor de curiozitate să văd ce poate Saul Hudson de unul singur (sau, în fine, alături de The Conspirators), mai ales că mulţi încă susţin că el a fost motorul creativ al GNR, iar fără el nici nu vor să audă de grupul în cauză, chit că n-au ascultat sau văzut nimic nou. Cum însă celebra trupă este în formă maximă, evident că mă întreb ce are Slash (artistul şi ceata sa de muzicieni) de spus. Nu este de mirare că cele mai multe piese sunt de creaţie recentă, de pe cele două albume lansate sub titulatură solo (One Last Thrill, Standing in the Sun, Halo, Anastasia şi You’re a Lie de pe noul Apocalyptic Love, respectiv Ghost şi Back from Cali de pe Slash), dar apare şi ceva de pe încercarea anterioară de afirmare – Slither (Velvet Revolver). Prima impresie? În ciuda hard rock-ului înfipt şi energic, temperat pe alocuri de pasaje blues, muzica îmi pare lipsită de viaţa sau, mai precis, de suflet. Compoziţiile nu-mi spun nimic, chiar dacă vocea lui Myles Kennedy (Alter Bridge) nu-i lipsită de calitate, iar Slash însuşi este în formă chitaristică. Mă bucur mai mult de faptul că în sfârşit îl văd pe celebrul mulatru, cu ditamai pleata şi jobenul, care făcea furori între fete acum vreo cincisprezece ani, decât de piesele unei trupe potrivite mai degrabă să facă atmosferă într-un bar de rock (cu succes, aş zice) şi nu să deschidă pentru headliner-ul ultimei zile de festival. Aşa cum mă aşteptam, apar şi piesele Guns N’ Roses – Nightrain, Mr. Brownstone, Sweet Child o’ Mine şi Paradise City – care au într-adevăr succes la public, dar nu în aceeaşi măsură ca ieri, toate aceste cântece având un ecou mult mai puternic atunci când au venit dinspre trupa-mamă. Solistul imită uşor timbrul lui Axl şi chiar îi adaugă ceva în plus (datorită registrului mai larg, a vocii mai flexibile), dar altfel chiar şi binecunoscutele piese sună întrucâtva plat, precum întregul concert – dezamăgirea festivalului, decretez eu acum.

În schimb, Ozzy Osbourne este fix ce mă aşteptam, nici mai mult, nici mai puţin. Dacă am fi uşor maliţioşi, ţinând cont că iniţial trebuia să cânte Black Sabbath, putem spune că Ozzy & Co. sunt o umplutură ilustră, de lux. Alături de colegii cu care a cimentat trupa din jurul său – Gus G. (chitară), Rob „Blasko” Nicholson (bas), Adam Wakeman (clape) şi Tommy Clufetos (baterie) – Ozzy Osbourne este un magnet al privirilor şi urechilor cum numai o legendă Black Sabbath şi nu numai poate fi. Dacă la început, pe Bark at the Moon, vocii sale atipice îi ia ceva să se încălzească, apoi Ozzy îşi dă drumul într-o suită excelentă şi îndelung aplaudată, în ciuda duşurilor cu apă rece cu care artistul îşi spală publicul aflat deja în bătaia unei ploi torenţiale – Mr. Crowley, Suicide Solution, Shot in the Dark şi primul cântec Black Sabbath, Rat Salad. De acum intră în scenă partea cu „& Friends” de pe afiş, adică Slash şi Geezer Butler în prima fază, pentru a continua seria de piese-cult – Iron Man, War Pigs şi N.I.B., cărora singurul lucru pe care li-l poţi reproşa este că nu sunt prezentate de trupa care le-a creat. Ca fapt divers, tocmai observăm că Slash cântă pe aceeaşi scenă ca şi GNR, zilele diferite fiind doar un detaliu. Când ploaia se înteţeşte şi mai mult, transformând spaţiul concertului într-o mocirlă până la glezne, şi după ce însuşi Ozzy îşi toarnă o găleată de apă în cap (alo, tataie, vezi cu reumatismul ăla!), pe scenă urcă alt vechi colaborator al său, Zakk Wylde – din nou nicio surpriză, doar o alegere inspirată, ca şi Crazy Train, o scurtă revenire în repertoriul Ozzy Osbourne. Cam asta fuse, scurt, intens şi la obiect, cu un frontman care nu se dă bătut de vârstă, fragilitate fizică şi istorie personală zbuciumată, ci dă în continuare totul celor fanilor devotaţi. Toţi prietenii din turneul care a suplinit datele deja adjudecate de Black Sabbath (ce n-au mai putut fi onorate) apar la bis cu hit-ul incontestabil al trupei legendare: Paranoid.

În torentele insistente, alegerea între Lamb of God şi Dimmu Borgir (poate cea mai dificilă din tot festivalul) devine dintr-o dată mai uşoară şi ne refugiem la protecţia oferită de cortul Temple. În timp ce se finisează ultimele detalii pentru un sunet a cărui acurateţe este vitală, din apropiatul Valley se aude ceva ciudat, cu trei note pe minut şi sugestii legate de vene – este cult-band-ul Sun O))), cel care va da, alături de norvegienii mei, stingerea festivalului. După o aşteptare care parcă nu se mai termină, Mourning Palace dă tonul unui regal muzical, înconjurat de lumină difuză şi mult fum. Dacă facem abstracţie de costumaţia celor şase membri din formaţia de concert pe care unii o consideră figuraţie ieftină (deşi n-ar trebui, căci totul completează un concept), nimeni dintre cei prezenţi nu poate ridica nicio obiecţie faţă de calitatea concertului Dimmu Borgir. Un ceas este mult prea puţin pentru ca trupa să acopere toate punctele esenţiale ale carierei sale, dar piese precum Spellbound (by the Devil), Vredesbyrd, Kings of the Carnival Creation şi Puritania conturează un univers malefic, dens şi plin de farmec, cu Galder dezlănţuit asupra chitarei, Silenoz torturând basul şi Shagrath un adevărat frontman, cu toată răutatea gesturilor sale teatrale. Daray (baterie) şi Cyrus (chitară) completează echipa pe scenă, cărora li se alătură Gerliz, care în spatele clapelor şi computerului ar trebui să primească mai mult credit decât la prima vedere, căci contribuţia lui la atmosferă este vitală. De fapt aceasta este dilema concertului – dincolo de autenticitatea pieselor trase în studio, cât din prestaţia Dimmu Borgir este cu adevărat live şi cât vine de pe clapă/bandă? Sunetul clar pune în valoare fiecare instrument, dar acest semn de întrebare rămâne. Aşa cum aleg multe trupe, accentul este pus pe ultimul album, cu Dimmu Borgir, Ritualist şi Gateways, iar bisul aduce alte două compoziţii deosebite – The Serpent Offering şi Progenies of the Great Apocalypse, punând astfel capăt unui concert superb. Cu siguranţă, nu regret alegerea făcută, căci norvegienii au o prestaţie impresionantă, în care imaginea nu pune în umbră muzica, dar îi măreşte efectul.

Urmează un somn extrem de scurt, tulburat de ideea de a strânge cortul pe ploaie, ridicarea ancorei la prima geană de lumină, marş forţat până la gară, două trenuri cu somn cât cuprinde, escală în Paris pentru un teanc de benzi desenate (adică banii pe care nu i-am cheltuit la festival), Charles de Gaulle şi din nou acasă; pentru curioşi, tot drumul (zbor de linie, TGV, tren personal) ne-a costat 576 euro, două persoană. Dacă ar fi să trag o linie, singurele minusuri pe care le-aş lega de Hellfest ar fi comasarea scenelor Altar şi Temple sub acelaşi cort (ceea ce a dus la suprapunerea probelor de sunet de pe o scenă cu prestaţia trupei de pe cealaltă), numărul prea mic duşuri şi, mai ales, de toalete ecologice în camping şi la festival (de unde cozi interminabile în cele mai delicate momente şi mirosul de urină de lângă garduri, devenit crunt în ultima zi), precum şi prea puţine obiecte la merch-ul oficial (duminică nu mai era mai nimic). Aspecte pozitive? Oho, şi câte-ar fi! Mi-e teamă că în următoarea enumeraţie să nu uit ceva esenţial, îmi dau deci silinţa: numele de pe afiş (în primul şi-n primul rând, Hellfest devenind de câţiva ani o concurenţă serioasă pentru Wacken), pitorescul Clisson şi amplasarea la marginea lui, tabăra enormă de corturi cu stâlpi care ajută la identificat cortul, toaletele golite şi curăţate de mai multe ori pe zi, Leclerc în apropiere şi bine aprovizionat, sentimentul de siguranţă (n-am auzit de furturi, scandaluri şi bătăi), bodyguarzi extrem de calmi şi care au, pare-se, ceva în comun cu metal-ul, public pestriţ şi demenţial (dar şi foarte civilizat), Metal Corner cu proiecţii de concerte şi meciuri, loc de încărcat mobilele la panouri solare (gratuit), sunet foarte bun la cele mai multe concerte şi la un volum care să nu depăşească toleranţa (eu am folosit dopurile doar în photopit, în rest n-am simţit nevoia – deci se poate!), dopuri de urechi de vânzare în incinta festivalului şi cele mai simple distribuite gratuit, zonă VIP cu tot ce trebuie şi spaţiu pentru presă ultra-profi (prize multe, computere, acces la net, sală de conferinţe, „colţuri” pentru interviuri), pahare şi halbe personalizate cu emblema Hellfest, zona foarte largă pentru public şi, foarte important, pe pământ moale cu petice de iarbă (nu ciment, nu asfalt), Extreme Market (!!!), precum şi atmosfera nebună şi fermecătoare a întregului festival de unde n-am mai fi plecat, în ciuda oboselii. Sper să nu treacă încă trei ani până la următoarea revenire... Dar până atunci: Libérez l’apéro!

P.S.: Cifre oficiale: 112000 de spectatori, un nou record şi, probabil, o limită care n-ar trebui depăşită pentru confortul şi siguranţa tuturor.

Fotografii


Hellfest Ziua 2 (Clisson, Franţa)
     media: 5.00 din 1 vot

Deşi ne trezim pe la 10, noaptea a fost extrem de scurtă. Nu mă refer doar la ora târzie la care am dat stingerea la cort, ci mai ales la ceea ce-i explica un francez amicului său, venit pare-se pentru prima dată: tradiţia festivalului este ca întreaga noapte să se strige şi să se urle, fără a fi cu supărare – doarme cine şi cum poate. În 2009 se strigau nume de oraşe, acum sunt la modă celebrităţile (nu neapărat din muzică), însă laitmotivul este unul: „libérez l'apéro!”, în traducere stângace şi nesugestivă „eliberaţi aperitivul”. Ce înseamnă ne dăm noi mai greu seama pe loc, dar Google ne vine în ajutor. Acum ceva timp s-a „înfiinţat” Front de Libération de l'Apéro – mişcarea celor care sunt în favoarea acelei băuturi de dinainte de masă, luată fără nimic altceva, dar de data aceasta generalizat, „apéro” după „apéro” până la stadiul de beţie finală. Asta am priceput noi, dar înţelesul poate fi oricare altul... Le bubuie ceva mintea franţujilor ăstora, nu-i aşa?

Este încă devreme când Death Angel urcă pe scena mare pentru a cânta în întregime The Ultra-Violence, albumul de debut de la a cărui lansare aniversează 25 de ani. Chiar dacă americanii încep cu Thrasers şi Evil Priest, nu putem decât să bănuim aceasta până în momentul în care Mark Osegueda ne deconspiră mica lor surpriză. Punctul culminant al concertului este, din punctul meu de vedere, instrumentala piesă ce dă numele albumului, lungă şi elaborată, violentă şi melodioasă. Din păcate, timpul limitat nu le permite celor de la Death Angel să ne încânte şi cu altceva, dar chiar şi aşa rămân cu impresia unui concert foarte bun, energic şi închegat, desfăşurat la o oră nedemnă de aşa nume.

După o scurtă pauză, revin la scenele mari pentru altă trupă celebră din aceeaşi zonă muzicală, chiar dacă mai criptică în mesajul muzical – Sacred Reich. Cu piese precum Independent, Love... Hate şi One Nation se conturează un univers pesimist, notele cad greu, iar atmosfera vibrantă devine apăsătoare, un climax al tensiunii înregistrându-se la Crimes Against Humanity. Încă un concert de calitate, plin de substanţă şi nu pot decât să mă bucur că am ocazia să văd o trupă căreia îi pusesem cruce în 2000; din fericire însă, reuniunea de şase ani mai târziu încă ţine şi dă roade, chiar dacă numai pe tărâm concertisitic, căci nu se prefigurează nicio nouă înregistrare.

Rămânem la thrash american cu o explozie de brutalitate marca Exodus – o adevărată desfăşurare de forţe care se reflectă în publicul ale cărui zăgazuri parcă s-au rupt. La îndemnul energicului Rob Dukes, cercurile de mosh de pe Last Act of Defiance şi Piranha lasă loc singurului wall of death pe care-l văd la această ediţie a Hellfest-ului (ce-i drept, n-am dat pe la Warzone, cortul de punk&hardcore) pe A Lesson in Violence. Cântă bine băieţii, direct şi monolitic, dovedind că sunt o echipă şi îl lipsa lui Gary Holt care-i însoţeşte pe cei de la Slayer în turneu, locul lui fiind ocupat cu succes de Rick Hunolt, chitarist pe primele albume Exodus. Răutăţile escaladează o dată cu War Is My Shepard şi The Toxic Waltz, pentru ca finalul să fie de-a dreptul apocaliptic – Strike of the Beast. Da, se poate spune că Exodus dă lovitura printr-un show de zile mari.

Mă gândeam că Sebastian Bach, în contextul de astăzi, nu-mi poate spune prea multe, aşa că rămân în zona scenelor principale mai mult din inerţie decât dintr-un interes deosebit. Cât de greşit m-am orientat îmi este însă dat să observ de la prima piesă – Slave to the Grind; şi toate amintirile legate de Skid Row, pe care le credeam moarte şi-ngropate, sunt răscolite în cel mai mic detaliu. Prima mea dragoste în materie de rock, cu Bach la voce, Sabo la chitară şi în spatele majorităţii compoziţiilor, Hill la a doua chitară, Bolan la bas şi Affuso la tobe – adică acel Skid row care a scos remarcabilele Skid Row şi Slave to the Grind. Nici nu putea începe mai bine fostul frontman al americanilor decât învârtind microfonul pe această piesă plină de revoltă, care depăşeşte prin violenţa sa graniţele hard rock-ului. Când aud apoi ultimul extras pe single al lui Sebastian Bach, mă gândesc că gata, asta a fost, de acum nu mai am ce vedea. Dar se pare că în afara de acest Kicking & Sceaming (din punctul meu de vedere un fiasco glam) şi de cover-ul American Metalhead (PainmuseuM, transformat în „Français Metalhead”), potrivit în contextul lumii agitate din public, toate piesele sunt din epoca celor două albume atât de dragi mie. Cel de debut primează însă (Here I Am, Big Guns, Piece of Me, 18 and Life), de pe al doilea, mult mai bun în percepţia mea, mai având loc doar Monkey Business, probabil următoarea ca popularitatea după piesa-titlu. Mă uimeşte faptul că majoritatea celor prezenţi în public, amatori de metale mult mai grele decât înseamnă Skid Row sau Sebastian Bach, câtă la unison cu artistul, astfel încât I Remember You şi Youth Gone Wild, hit-uri la vremea lor, corul răzbate dincolo de amplificatoare; explicaţia o găsesc în headliner-ul serii, Guns ’N’ Roses, care a adunat aici şi mulţi dintre proprii fani, dar şi în strădania lui Bach de a vorbi în franceză. În ceea ce-l priveşte pe protagonistul de pe scenă, vechi prieten al lui Axl Rose, pot spune că spre deosebire de acesta şi-a păstrat forma din tinereţe, este atletic şi plin energie, iar vocea e cu adevărat de invidiat. Cântă şi se mişcă într-un stil mare, aşa că tot ce pot este să constat încă o dată, cu mare părere de rău, cum se poate rata un super-vocal atunci când are capul plin aere (ca să nu le zic altfel). Ce grup a fost Skid Row şi cum a ajuns azi, ce istorie ar fi putut fi dacă Bach şi foştii săi colegi găseau o cale de înţelegere. În ceea ce priveşte efectul acestui concert asupra mea, trebuie să recunosc că-i unul la care nu mă aşteptam, considerându-mă deja imună la vechea mea iubire; cât mă înşelam...

După un show care mi-a captivat întreaga atenţie, nu pot spune că mă aşteptam la ceva senzaţional din partea Edguy. Prin urmare nu-s dezamăgita de concertul nemţilor, chiar daca acesta e unul mediocru – nici prea-prea, nici foarte-foarte, cu destulă energie revărsată către public şi înapoi, dar fără ceva care să-l facă remarcabil. Aşa cum o spune şi imaginea de pe fundal, Edguy îşi promovează ultimul produs, Age of the Joker, dovada fiind aproape jumătate de spectacol – Nobody's Hero, The Arcane Guild, Rock of Cashel şi Robin Hood, aceasta din urmă poate cea mai apreciată de audienţă. Fiind axaţi în special pe albumele de dată mai recentă, celor de la Edguy le lipsesc în cea mai mare parte elementele simfonice, bombastice, specifice power metal-ului care i-a făcut cunoscuţi în perioada Vain Glory Opera, singura reminiscenţă fiind Tears of a Mandrake; în rest – cunoscutul melanj de hard rock şi heavy metal, atitudine de joker (în sensul bun) a solistului Tobias Sammet (Avantasia) şi o cântare de „vară”, apreciată de cei rămaşi la Main Stage.

Acesta fiind contextul la Main Stage, îmi spun că n-am nimic de pierdut dacă dau o fugă până în Valley, unde şi-a început deja concertul YOB, o ciudată trupă americană de doom. Cu siguranţă, pentru a gusta muzica trioului trebuie să fii cu chef de aşa ceva şi lipsit de oboseala unei zile lungi. Altfel vei spune „ce porcărie”, căci nu-i nici disonantă, nici kitschoasă, dar rişti să te plictiseşti repede. Nu numai dimensiunea, ci şi modul în care se acordurile se prelungesc peste timp, unul într-altul, dau senzaţia de diluare a simţurilor într-o luptă de necâştigat cu apa, imagine susţinută de versuri – Adrift in the Ocean, Upon the Sight of the Other Shore, Grasping Air. Întreaga reprezentaţie răzbate parcă din alt tărâm, al singurătăţii lăuntrice, notele se scurg lent, exacerbarea artistică a angoaselor te deprimă cel puţin, dar dacă nu e laşi pradă depresiei observi că ar fi ceva de aprofundat în piesele acestea lungi din repertoriul YOB. Mai mult nu pot spune acum, întrucât nu sunt în starea de spirit necesară unui astfel de concert, dar pot adăuga un singur lucru: nu regret decizia de a vedea măcar o parte a lui şi de a lua pentru prima dată contactul cu YOB.

Ar fi a treia oară când văd Within Temptation şi cu gândul amintirilor frumoase de acum câţiva ani mă pregătesc pentru un show, chiar dacă mult mai scurt, măcar la fel de încântător. Ei bine, aşteptări zadarnice, căci olandezii sunt blazaţi şi fără chef, cu excepţia frumoasei soliste Sharon den Adel. Aceasta aleargă, sare, îşi aruncă pletele în toate părţile şi cântă cu dăruire (uneori mai mult decât o ţine suflul), dar parcă nu-i de ajuns într-o trupa şi astfel impresia de lipsa de coeziune devine tot mai acută. Este posibil ca show-ul să fie influenţat de ora încă plină de lumină şi căldură, în care reflectoarele de scena nu-i pun în valoare pe protagonişti, dar şi de calitatea ultimei apariţii discografice, în opinia mea extrem de slaba (aceasta după ce anteriorul album, cu patru ani înainte, n-a fost vreo revelaţie deosebită). Problema este ca nici piesele vechi, „clasice” (Ice Queen, Angels, See Who I Am), nici hit-urile mai recente (Our Solemn Hour, What Have You Done) nu percutează şi lasă senzaţia de „hai să ne facem treaba şi s-o ştergem”. Excepţie sunt, recunosc, Stand My Ground şi Mother Earth – dar, dacă nici aceste piese n-ar ieşi în evidenţă, întregul concert ar fi un fiasco; oricum, cu un show compromis de The Unforgiving (şapte piese plus intro), despre Within Tempation nu pot spune decât că a fost dezamăgirea serii pentru mine.

Rămân la Main Stage-uri (ce-i drept, cu părerile de rău îndreptate către Saint Vitus şi, mai ales, Enslaved) pentru că urmează o trupă de la care am cerinţe ridicate - atât datorită unui album nou de senzaţie, Unto the Locust, cât şi prin prisma primului concert în care am admirat, tot la Hellfest, forţa fenomenului Machine Head. Iar realitatea vrea să fie la înălţimea acestor aşteptări, căci Robb Flynn îi compania lovesc din start cu I Am Hell (Sonata in C#), iar maşinăria thrash începe să macine – violent cu Old, irepresibil cu Imperium, dominator cu Beautiful Morning. Şi tocmai au fost trecute în revista trei albume excelente, care le-au câştigat americanilor mii de fani (Burn My Eyes, Through the Ashes of Empires, respectiv The Blackening), înainte ca trupa să se întoarcă la groove-ul contagios de pe ultimul – Locust. Şi intr-adevăr este invazie de crowd-surferi, moshpit-uri, head-bangeri, căci nimeni nu poate scăpa de starea transmisă de Machine Head, publicul este efectiv dinamitat, iar show-ul total; ca o paranteză, când am ajuns aici vineri dimineaţa şi vedeam cum campingul este umplut de hoardele de rockeri, ne veneau în minte, iar şi iar, versurile piesei – Down they come / The swarm of locusts / [...] Feast of souls / Consume the harvest. Agresivitatea concentrată în Aesthetics of Hate, mesajul direct din Darkness Within, atmosfera grea din This Is the End şi revolta din Halo întregesc universul live al unei Machine Head dezlănţuite. Riff-uri demente, solo-uri impecabile, bas groovy şi tobe metronomice, forţă comunicativă excelentă şi public frenetic, toate îmbrăcate într-un sunet ireproşabil – simţi că te-a pocnit un zid în plină figură şi apoi te-a strivit un tanc? Ghici ce, tocmai asta s-a întâmplat! Ziua a doua de Hellfest nu s-a încheiat, dar îmi vine greu să cred că cele doua trupe pe care le voi mai vedea îmi vor schimba părerea că, în ceea ce mă priveşte, voi desemna Machine Head drept concertul serii. Unul demn de numele festivalului, încheiat cu strigătul de nereprimat din Davidian – Let freedom ring with a shotgun blast!

Îmi doresc foarte mult să văd Entombed, mai ales că nici nu ştiam că mai există această legendă death metal, motiv din care voi ceda o bună parte din concertul Guns N’ Roses (ştiind că va ajunge şi la Bucureşti). De multe ori, când spui Suedia te gândeşti la death metal, dar în cazul Entombed trebuie să nuanţezi cu ceva rock’n’roll şi niscaiva blues (Wolverine Blues), adică apelezi la sintagma ce poate părea ciudată „death’n’roll”, dar care se potriveşte de minune suedezilor. Concertul este unul extrem de solid, cu piese dintre cele mai grele pe post de piloni: Revel in Flesh, To Ride, Shoot Straigth and Speak the Truth, When in Sodom (creaţie dintre cele noi) şi, hit-ul Left Hand Path, aclamat de vreo trei mii de oameni înghesuiţi sub cele două corturi Altar şi Temple. Fie vorba între noi, dacă atunci când pe scena vecină se desfăşoară Axl & Co., iar tu ai atâţia spectatori frenetici, înseamnă că eşti un adevărat. Entombed este.

Aşa cum am spus mai sus, concertul Guns N’ Roses îl văd fragmentat, însă zic eu suficient cât să-mi dau cu părerea, întrucât din cele două ore şi jumătate tot prind ceva. Că tot veni vorba de ore şi minute, celebra şi consecventa întârziere a americanilor este... zero. Probabil că aşa procedează şi cea mai „preţioasă” trupă atunci când organizatorii au un contract beton. Dincolo de bucuria fanilor care nu trebuie să aştepte ceasuri întregi, acest lucru mai arată ceva: prestigiul pe care l-a construit şi câştigat Hellfest-ul, ajuns acum al doilea festival ca importanţă din Europa. Revenim însă pe scena unde chitariştii DJ Ashba şi Ron „Bumblefoot” Thal pregătesc terenul, cu riff-urile intersectate din Chinese Democracy, pentru cel al cărui nume este deja sinonim cu trupa: Axl Rose. Cum l-am văzut nu cu mult timp în urmă, nu mă mai miră aspectul său ultra-schimbat faţă de sex-simbolul din tinereţe, ci mă bucur de prezenţa scenică nebănuit de energică şi de vocea care nu s-a schimbat cu nimic faţă de perioada de glorie. Welcome to the Jungle şi It’s So Easy arată că Axl ştie să-şi folosească timbrul atipic şi vocea care nu-i chiar cea mai virtuoază din scena rock. Până una alta, aşa nazalizat şi nemelodios, glasul lui Axl a devenit un trademark, iar live sună chiar interesant, ca dovadă refrenul din Mr. Brownstone, impecabil reprodus. Mai noi (Sorry) şi mai vechi (Rocket Queen sau superba Estranged), piesele se scurg în aplauzele oceanului de oameni pe care Guns N’ Roses îl va strânge mult timp de acum înainte. Aici îmi întrerup eu, timp de o oră, apartenenţa la acest ocean, iar ieşirea şi intrarea la loc în el se face cu mare greutate. Mă întorc la Sweet Child of Mine, la fix aş zice pentru una dintre piesele mele preferate, iar când aceasta se termină Axl schimbă centrul scenei pentru colţul în care se află pianul: Another Brick in the Wall Part 2 (Pink Floyd), apoi un solo prelungit (Goodbye Yellow Brick Road / Someone Saved My Life Tonight), din care se desprinde cel mai fermecător moment al serii, November Rain. O piesă a lui Bumblefoot, a cărei parte vocală o preia chiar acesta, Glad to Be Here, întrerupe seria de hit-uri Guns N’ Roses, ca apoi tirada să se reia fără oboseală din partea liderului grupului şi a talentaţilor săi însoţitori: Don’t Cry, Civil War, Knockin’ On Heaven’s Doors (preluarea după Bob Dylan care a ajuns la fel de celebră în această interpretare), Nightrain, pentru ca finalul să fie marcat de Paradise City, efecte pirotehnic şi un stol dens de confeti. Iar puhoiul de spectatori de toate vârstele, cu haine dintre cele mai „tru” până la ţinute de discotecă, aplaudă îndelung un concert aproape fără cusur, pus în valoare de sunetul cristal şi de organizarea impecabilă. În ceea ce priveşte trupa, constat din nou ceva aflat acum doi ani: Guns N’ Roses trăieşte şi continuă să fie un nume pe scena rock, chiar dacă din componenţă de „aur” i-a rămas lui Axl Rose doar Dizzy Reed, cel din spatele clapelor; restul trupeţilor sunt super-muzicieni, iar Axl se dovedeşte cu adevărat sufletul grupului.

Fotografii


Hellfest Ziua 1 (Clisson, Franţa)
     media: 5.00 din 1 vot

După trei ani de tergiversări, calcule, îndoieli şi tentaţii, ne-am hotărât: Hellfest, venim! E adevărat, decizia s-a luat pe vremea când pe afiş strălucea Black Sabbath, dar cum britanicii şi-au anulat, din cauza bolii lui Iommi, toate concertele din turneu cu excepţia regalului de la Londra se pare că şi restul a rămas la fel de îmbietor pentru a străbate destul de mulţi kilometri cu avionul, trenul de mare viteză şi personalul dintre Nantes şi Clisson – helltrain. Plecăm de joi de la Bucureşti, la Paris urcăm într-un TGV ultra-rapid unde dăm peste nişte danezi amatori de băutură (o bere n-ar fi dat şi ei!) veniţi să vadă cursa de la Le Mans, iar escala de noapte o facem în Nantes, la un prieten al lui Paul, unde ne delectăm cu o pizza fenomenală şi primul rând de bere din cele multe ce vor urma – fără număr, fără număr... Dimineaţă ne îmbarcăm devreme în personal, cu rucsacuri cât casa (cortul şi izoprenele înăuntru – airplane-proof), alături de alţi hellfest-işti de toate naţiile, locul de lângă noi ocupându-l un britanic între două vârste cu care intrăm în vorbă – că doar avem lipici la toţi ciudaţii (şi aici numai lipsă nu-i) – şi aflăm cum a fost la celebrul Black Sabbath de la Londra. Bine că ajungem repede la destinaţie, că ne-am face seppuku.

Clisson îl regăsim aproape neschimbat, acoperit acum cu un cer negru şi ameninţător, dar altfel cu acelaşi aspect romantic, cu podurile sale arcuite peste Sevra, căsuţele rustice etajate pe dealuri şi străzile contorsionate, pavate cu piatră, care ies din centrul istoric spre periferii. Mica Toscana, i se mai spune, şi pe bună dreptate. Ca şi în 2009, indicatoarele spre locul festivalului sunt la tot pasul, iar dacă ai dubii te poţi ghida după şirurile de rockeri încărcaţi sau maşinile în boxele cărora bubuie grohăieli şi altele asemenea. Ne luăm acreditările şi, ca doi melci transpiraţi, căutăm loc de cort în imensitatea de camping împărţit în zone, delimitat de pădure şi traversat prin mijloc de o plantaţie lată de viţă de vie. O fi el mare, dar, cum suntem deja în prima zi de festival, locuri libere nu prea mai sunt, mai ales că am luat cortul cel mare şi terfelit, să avem spaţiu şi noi şi berea, şi nici să nu plâng când va cădea vreun matolit peste el. În sfârşit găsim ceva liber în Zona Verde, ridicăm vila şi ne grăbim în Leclerc, pentru mâncare şi băutură – nu de alta, dar ştim ce scoruri sunt în Metal Corner, zona de relaxare dintre camping şi festival. Evident că magazinul e plin de alde noi, gălăgioşi şi puşi pe glume, dar localnicii par a se fi obişnuit, iar personalul este cât se poate de amabil. Nici nu-i de mirare, ţinând cont că în astea trei-patru zile fac mai multă vânzare decât în tot anul – ca dovadă, stocul de bere trebuie reîmprospătat des şi cu felurite sortimente, dintre care trappistele sunt cele mai cele (noi vom începe însă cu o Celtika de 9 grade). Nici când vreun descreierat dă tonul cu un fluierat şi toţi cei care se simt izbucnesc într-un urlet nu se supără nimeni – fie că le place, fie că nu, clissonezii s-au obişnuit cu ciudaţii inofensivi de la Hellfest. În fine, mai sunt unii de protestează – prin presă şi la nivel politic – dar asta-i altă poveste şi sper ca şi pe viitor monsieur Ben Barbaud să surmontezele beţele puse-n roate de diverse grupări şi să păstreze festivalul la Clisson, în complexul Val de Moine. Sunt convinsă că zeci de mii de oameni sunt de părerea mea. Nu am cifrele oficiale, dar anul trecut festivalul a fost sold-out, cu 80000 de spectatori în fiecare zi, şi nu cred că acum s-a lăsat mai prejos.

Reveniţi la camping, suntem gata de concertele de pe cele şase scene, unele alternativ, altele, din păcate, simultan. Dar până acolo avem tot timpul să admirăm menajeria care este publicul Hellfest şi în rândurile căreia ne înscriem cu mândrie, chiar dacă faţă de unii (mulţi!) avem aspect de corporatişti. Admirăm tatuajele, pierce-urile, vestimentaţia şi coafurile colegilor de metal, inspectăm cu plăcere „accesoriile” puse la dispoziţie de organizatori (zona de încărcat gratuit mobilul la panouri solare, centrul de presă cu conexiune la internet şi sală de conferinţe, restaurantele, ecranele pe care se dau meciurile de la Euro, scenele cu animatoare şi aşa mai departe) şi salivăm abundent în imensul cort Extreme Market unde au cam... tot! Tricouri, CD-uri, viniluri, accesorii goth sau viking, bijuterii, încălţăminte în genul New Rock, cărţi (inclusiv manga), postere şi câte şi mai câte, de la foarte ieftine la foarte scumpe, încât astea trei zile numai acolo am sta. Dar am venit aici pentru altceva, aşa că ne urnim către locul unde corturile Altar (death&co) şi Temple (black&co) îşi împart genurile extreme şi publicul.

Începem în forţă cu Benediction – un concert exploziv, animat de vocalul Dave Hunt, artizanul unui circle-pit general. Britanicii sunt, aşa cum mă aşteptam, închegaţi şi extrem de direcţi, adepţii unui death metal fără compromisuri şi fără ocolişuri. Din păcate însă, este singurul concert la care sunetul nu-i ce ar trebui să fie, drept pentru care chitarele se aud confuz şi tehnicitatea trupei nu poate fi constatată. Nu sunt foarte familiară cu Benediction, mai ales cea din ultimii ani, aşa că recunosc numai Subconcious Terror şi Jumping at Shadows. Din dialogurile cu publicul, care nu sunt puţine, remarc numai îndemnurile la un pogo devastator; în rest, cuvintele lui Hunt sunt acoperite de probele de sunet de la Altar – cam singurul minus al festivalului, deşi înţeleg că s-a dorit plasarea ambelor scene sub acelaşi cort enorm tot pentru avantajarea publicului.

Urmează Molly Hatchet faţă de care am eu o curiozitate personală, dar nu şi mari aşteptări. Cu această ocazie ajung la Main Stage-uri, acolo unde se vor perinda, ba pe una, ba pe cealaltă, marile nume ale festivalului. Cei şase americani nu chiar tineri sunt adepţii unui southern rock cu „derapări” spre metal dar şi cu accente de blues, antrenant, cântat cu plăcere, chiar dacă de mai bine de treizeci şi cinci de ani. Nu, Molly Hatchet nu-i vreo revelaţie, dar modul cursiv în care derulează ritmuri folclorice americane şi improvizaţiile chitaristice (Been to Heaven – Been to Hell) o fac interesantă şi o recomandă, mai ales că în public se simte o infuzie de energie. De aici şi steagurile sudiste care se agită necontenit, de la Whiskey Man la Flirtin’ with Disaster.

Revenind la durităţi, mă aştept să văd Vomitory, aşa cum apărea în broşura lansată şi on-line, dar ridicată şi la faţa locului. Programul însă s-a mai schimbat, aşa cum aş fi aflat dacă luam un fluturaş de la cei care împărţeau la intrare. În fine, după o vreme mă dumiresc că pe scenă se desfăşoară trupa autohtonă Gorod, evident cu priză la public şi datorită familiarităţii cu acesta, dar şi pentru că death metal-ul tehnic al francezilor nu este lipsit de ecou. Fără a avea pretenţia de originalitate, cei cinci punctează suficient de brutal pentru împătimiţii genului, dar corect şi elaborat. Nu voi da fuga să le cumpăr albumul proaspăt lansat (A Perfect Absolution), dar nici nu-mi pare rău că am nimerit la show-ul lor.

V-aţi aştepta ca o trupă încadrată mai degrabă la genul doom să facă spectacol super-energic, în condiţiile în care nu se numeşte nici Cathedral, nici Candlemass? Primul concert în Valley, scena „patronată” de Rock Hard, mă aduce în spaţiul înghesuit şi întunecos al cortului de doom „şi asociaţii”. Aici, învăluiţi în fum rosu-portocaliu (Red Tide Rising), britanicii de la Orange Goblin încep un show surprinzător de dinamic, cu tobe rapide şi riff-uri care se succed mult mai repede decât permite genul. Ce-i drept, Orange Goblin nu adoptă un doom metal pur sânge, ci îl amestecă din plin cu stoner, heavy şi chiar, pe alocuri, puţin hard rock. Solistul Ben Ward, masiv, tatuat, cu o voce profundă, captează întreaga atenţie a audienţei, iar piese precum Acid Trial, The Fog şi Blue Snow pun lumea în mişcare. În mod clar, cu toată atmosfera apăsătoare a pieselor, nu asist la un concert clasic de doom, iar monotonia nu se înfiinţează deloc la Orange Goblin. Din contră, finalul cu Scorpionica vine parcă prea repede şi constat că tocmai am marcat prima surpriză plăcută la Hellfest 2012.

Astăzi mai avem câte o pauză pe ici, pe colo, când scenele sunt animate de trupe care ne spun prea puţin sau chiar nimic. Profităm de ele pentru lăsat bani în Extreme Market sau vreo tură până la cort (cam jumătate de oră în pas alert, în cel mai bun caz), unde golim sticlă după sticlă – chiar dacă nu-i rece, berea de la cort e mult mai ieftină decât cea din zona de concerte, unde un pahar e 3 euro, iar o „halbă” de 1,4 litri 12; o astfel de halbă tot vom cumpăra, dar pentru recipientul în sine, personalizat pentru festival. Din fericire, nu uităm pelerinele, căci vremea capricioasă îşi va face de cap zilele astea.

La Lynyrd Skynyrd merg mai mult împinsă de la spate, într-un moment în care curiozitatea se dădea bătută în faţa lipsei de somn. Poate şi din cauza oboselii nu gust în totalitate show-ul americanilor, deşi acesta este energic şi cu mare priză la public. Steagurile sudiste s-au înmulţit, delimitând bine un Skynyrd Nation, iar spectatorii sunt prinşi în mrejele unui southern rock de la el de-acasă, venit direct de la unul dintre principalii săi promotori. În această zonă, în care au loc pe deplin şi blues-ul şi country-ul, Lynyrd Skynyrd e o trupă-cult şi nu-i de mirare că din 2006 face parte din Rock and Roll Hall of Fame. Din concertul de la Hellfest, ceea ce-mi rămâne mie în minte este măiestria chitarelor, solo-urile fondatorului Gary Rossington fiind adevărate bijuterii muzicale. În ciuda istoriei lungi, trupa are un aspect proaspăt şi ştie să întreţină atmosfera (Gimme Back My Bullets, Whiskey Rock-a-Roller), iar refrenele agăţătoare transformă publicul într-un imens cor, căruia i se dă cuvântul la Sweet Home Alabama.

Am zis cumva că Valley e scena doom „şi asociaţii”? Poate că mai corect era „şi ciudaţii”, aşa cum voi constata la Hank III – mai exact Hank Williams the 3rd, nepotul celebrului muzician country. Alăturarea unor piese country (Smoke and Wine, Tennessee Driver, Rebel Within) şi tot ce presupun acestea – chitară acustică, contrabas, vioară, banjo, dar şi dans plin de voie bună, ca la o serbare câmpenească – şi a unei compoziţii doom (Living Beyond Doom) – atmosferă apăsătoare, ritmuri lente şi grele – este cel puţin stranie, dar efectul îţi stăruie mult în minte. Dar mai mult de atât rămâne vocea piţigăiată şi nazalizată a lui Hank, fermecătoare în ciudăţenia sa, care imprimă unui concert Hank III eticheta: de văzut!

Şi am ajuns la capul de afiş al serii, deşi la final voi avea ceva dubii despre cine va fi fost de fapt headliner-ul. Cu Th1rt3en un super album lansat anul trecut, Megadeth are în faţă un show complet; piesele recente (Never Dead, Headcrusher, Guns, Drugs & Money, Whose Life (Is It Anyways?), Public Enemy No. 1) sunt cunoscute deja de marea majoritate a publicului, cele vechi nasc trăiri din cele mai diverse, iar Dave Mustaine, de sub claia de păr roşcată, este mai vorbăreţ ca oricând. Sunetul foarte bun favorizează fineţurile din chitara liderului, în timp ce virtuozitatea lui Chris Broderick nu mai poate fi pusă la îndoială, iar basul ca singur acompaniament al vocii (Dawn Patrol) demonstrează poziţia cimentată în grup a lui Dave Ellefson după reîntoarcerea de acum doi ani. Hangar 18, Turst, In My Darkest Hour, She-Wolf şi Sweating Bullets sunt puncte de maximă intensitate într-un concert excelent; în mod cert, Megadeth se află într-un apogeu al formei şi al carierei, afişându-se ca o trupă extrem de bine închegată şi plină de inspiraţie, atât în studio cât şi live. Dacă tensiunile care i-au dezbinat şi le-au încâlcit istoria nu se vor repeta, americanii vor ţine mult timp la înălţime steagul thrash-ului melodios, fiind deja între cele mai bune trupe ale genului. Dovada? Câteva zeci de mii de oameni scandează pe ritmul riff-urilor din Symphony of Destruction: mega-deth, mega-deth, iar versurile aproape recitate din Peace Sells sunt dublate de tot atâtea voci; are sens să spun ceva despre A tout le monde în cazul unui public 65% francez? Chiar dacă în concert Megadeth nu are acelaşi efect de tanc ce trece peste tine (cum am simţit de curând la Slayer), forţa trupei e mai subtilă şi farmecul mai mare, căci ai timp s-o studiezi, s-o admiri şi să decantezi. Holy Wars... The Punishment Due şi Mechanix, amintind de două dintre cele mai apreciate albume, sunt prinse la final într-un medley prin care Megadeth îşi ia adio de la fani: „You’ve been great and we’ve been Megadeth”. Într-adevăr, un public grozav pentru un concert pe măsură, iar în ceea ce priveşte Megadeth, atât: superb!

Seara însă nu s-a încheiat, întrucât urmează ceea ce a fost pentru mine toată ziua cel mai aşteptat concert: King Diamond. Cum am ratat singura apariţie în România, iar de atunci a suferit o operaţie de triplu by-pass încât credeam că nu-l voi vedea niciodată, interesul meu pentru artistul danez este justificat. Povestea, căci un show King Diamond este o poveste în care contează fiecare aspect, nu doar cel muzical, povestea deci începe cu The Candle, ca şi istoria trupei. Decorul este desprins dintr-un film de groază, cu cranii de demoni, vitralii întunecate, însemne blasfematoare, grilaje şi ceaţă, iar ploaia care cade mărunt completează peisajul horror. Din capul scărilor, cel care dirijează un spectacol heavy metal aproape bolnav este însuşi King, având faţa vopsită cu cruci întoarse, iar ca baghetă microfonul dintr-o tibie şi un femur încrucişate. Actori în acest teatru macabru nu sunt doar membrii trupei, ci şi personajul feminin recurent, mai întâi Bunica (Welcome Home), la final Abigail (The Family Ghost), iar între aceste momente în diverse alte ipostaze, toate din lumea tenebrelor. Iar King cântă – şi, vai, cum mai cântă, impecabil, energic, cu un falset de invidiat şi cu o expresivitatea a vocii de te trec fiori pe şira spinării, iar susţinerea prin vocea Liviei Zita (soţia şi partenerul de afaceri al lui King) îi rotunjeşte vârfurile ascuţite. Sunt câteva momente (exemplu: Voodoo) în care mă întreb la modul cel mai serios dacă nu face play-back, atât de inuman de corectă îi este vocea. Nu, King nu face play-back, dar se înscrie în liga selectă a celor mai buni solişti de heavy metal, alături de cel pe care-l citează el însuşi la influenţe, Dio. Show-ul continuă din spatele gratiilor în „ritmuri” de cazma (At the Graves, Up from the Grave), apoi întunericul şi fantezia telurică se revarsă dinspre King Diamond şi îmbracă tot publicul – Dreams, Sleepless Nights, Shapes of Black. Între toate acestea Matt Thompson strecoară un solo de tobe, iar genialul Andy LaRocque nu scapă ocazia de a ne arăta ce poate şi singur. Căci în contextul King Diamond, rolul său este de neînlocuit, numele chitaristului fiind legat de trupă aproape la fel de mult ca cel al liderului. Nu este uitată nici activitatea din Mercyful Fate, trupă aflată de ceva ani în pauză, cu o invitaţie rău-prevestitoare – Come to the Sabbath, iar linia se continuă natural cu Eye of the Witch şi, la bis, Halloween, înainte ca trupa să se retragă. Dar insistenţele publicului, în ciuda ploii şi a noroiului, îi readuc pe danezi pe scenă, pentru „ceva lung” cum promite King: Black Horsemen şi tacâmul este complet. Un spectacol fantastic, artă muzicală şi vizuală desăvârşit desfăşurată în jurul subiectelor întunecate. O poveste pentru cei tari de înger, dar şi pentru cei mai exigenţi esteţi care ar observa-o fără prejudecăţi. Iată concertul serii, şi nu spun asta pentru că aş avea vreo obiecţie faţă de Megadeth (a se reciti paragraful de mai sus), ci pentru ca premiera King Diamond m-a lăsat fără cuvinte. Este ora 2 şi somnul a fost speriat de horror-show-ul tocmai încheiat.

Fotografii


Suntem mulţi. Haideţi să o demonstrăm.
     media: 5.00 din 1 vot

Miracolul e posibil. Haideţi să-l trăim împreună. Suntem mai mulţi decât cred ei.

Urmează momentul cel mai important. Trebuie să concretizam prin vot această opţiune. Trebuie să arătăm, pentru acum şi pentru mai târziu, că existăm şi astfel nu vom mai fi neglijaţi.

Vă rog să ieşiţi la vot şi să vă exprimaţi opţiunea cu încrederea că seamănul dumneavoastră o va face şi el. Numeroase personalităţi şi-au asumat deja acest gest.

Nu uitaţi să mă votaţi pe 2 din cele 4 buletine de vot, atât pentru Primăria Generală, cât şi pe buletinul pentru Consiliul General.

Vă rog să transmiteţi acest mesaj prietenilor şi cunoştinţelor dumneavoastră. Toată campania s-a bazat pe un transfer de încredere de la om la om.

Cu speranţă şi încredere,

Nicuşor Dan

Copyright © 2012 Nicusor Dan, All rights reserved.


Artişti pentru Nicuşor Dan
     media: 5.00 din 1 vot

Sursa Facebook nicusordan.pentrubucuresti


Pe 10 iunie, fii observator legal la vot!
     media: 0.00 din 0 voturi

Observatorii vor fi prin Pro Democraţia, sună la numerele de telefon de aici: http://www.apd.ro/contact.php. Va trebui să faci un drum până la sediul lor pentru înscriere personală.

Avem nevoie de oameni de încredere pentru a fi observatori la vot! Începem organizarea din timp, pentru că nu ne dorim surprize neplăcute la votare. Și pentru că e momentul să demascăm minciunile pe care le vedem.

Sunt mulți ani de zile în care noi, oameni independenți și de bun simț, am tot observat lucrurile care se întâmplă pe scena administrativă și politică și nu am avut forța necesară pentru a produce o schimbare. Acum o avem, pentru că ne-am asumat: facem parte din staff-ul lui Nicusor Dan.

Pe 10 iunie, fii observator legal în secțiile de votare și ajută-l pe Nicușor Dan să aibă parte de procentul de voturi corect!

Scrie-ne la observator@nicusordan.ro, dă-ne datele tale de contact (nume și număr de telefon) și în foarte scurt timp te vom chema la un training-pregătire pentru ziua de 10 iunie.

Suntem mai mulți decât cred ei!

Suntem în echipa lui Nicușor Dan.

Copyright © 2012 Nicusor Dan, All rights reserved.


Slayer, H8 & Avatar (Arenele Romane, Bucureşti)
     media: 0.00 din 0 voturi

Îmi amintesc de faptul că acum doi ani, când am văzut Slayer în cadrul Sonisphere, am rămas absolut impresionată, chiar dacă nu era capul de afiş. Cu atât mai mult îmi doream un concert doar al controversaţilor thrash-eri, în care să fie la potenţial maxim. Ocazia s-a lăsat ceva timp aşteptată, iar când a venit are şi o oarecare umbră: absenţa lui Jeff Hanneman, care „lucrează” la recuperarea braţului, absenţă pe care încearcă s-o umple Gary Holt (Exodus). Chiar dacă Slayer nu e cu adevărat Slayer fără unul dintre cei patru membri consacraţi, evenimentul de la Arenele Romane are un ecou puternic în comunitatea metal românească, iar răbdarea iubitorilor de durităţi este greu încercată de trupele de deschidere.

Craiovenii de la Avatar sunt cei care dau tonul unei atmosfere agitate, chiar dacă la început cu greu îi urnesc pe rockerii interesaţi mai degrabă de o bere rece pe aşa căldură, decât de death metal-ul solid de pe scenă. Încet-încet însă groove-ul din muzica trupei îi prinde şi pe spectatori, mai ales pe cei din primele rânduri, iar echilibrul şi omogenitatea sunetului sunt de apreciat. În plus, reacţia publicului este unanimă când Marius Popenga afirmă că „Ştiinţa nu moare”. Altfel, concertul Avatar trece într-un respectabil anonimat; în mod normal nu s-ar fi întâmplat asta, dar totuşi... e seara Slayer!

Oarecum normal, sarcina celor de la H8 este mai uşoară, căci publicul a început să-şi intre în ritm. În plus, îi ajută combinaţia de hardcore, rap-metal şi crossover care este antrenantă şi energizantă; se adaugă versurile în română, cu mesaje sociale, cântate pe cele două voci – una metal, alta hip-hop. Spectatorii răspun entuziaşti acestei infuzii de adrenalină, sar, se agită şi ia naştere primul mic mosh-pit. Pe mine însă mă lasă rece toată faza, în mod clar nu-mi place H8 şi mă întreb dacă chiar îi era locul în deschidere pentru Slayer. Mişcările de trupe din jurul meu ar zice că da, dar parcă mie tot nu-mi iese la socoteală...

Şi cu asta tensiunea aşteptării se apropie de final. Afară s-a întunecat, dar aerul rămâne la fel de fierbinte în rândurile din apropierea scenei. Fundalul stă şi el în semiobscuritate, dar maşina de război a lui Lombardo se profilează ameninţătoare, iar în spatele ei scrie mare: SLAYER. În boxe electrocutează AC/DC, iar publicul strigă în loc de „thun-der” un insistent „sla-yer”. Arenele sunt cuprinse de o viermuială gata să explodeze, iar deflagraţia se produce odată cu World Painted Blood. Tom Araya, Kerry King şi Dave Lombardo nu se dezmint, în timp ce Gary Holt este hotărât să demonstreze că, deşi nu-l înlocuieşte pe Jeff Hanneman, îi poate prelua temporar postul.

Mi se reconfirmă acum că un concert Slayer este o tornadă devastatoare, din care greu scapi nevătămat, chiar dacă nu iei parte la mosh-pit-ul virulent din care mai zboară câte un pletos peste tine. Dar când piese ca Phychopathy Red, War Ensemble sau Die By the Sword te tăvălesc cu forţa şi lipsa de compromis cu care sunt cântate ori pleci, ori te mişti cu valul de slayerişti, dai din cap, sari, strigi şi te minunezi. Într-adevăr, parcă-i război pe scenă şi în faţa ei („Are you ready for war?”, întreabă Araya) – Chemical Warfare, Hate Worldwide, Mandatory Suicide, Altar of Sacrifice, Jesus Saves (când pogo-ul atinge cote ameţitoare) – fie că sunt lupte din trecutul deloc liniştit al trupei, fie că vin din prezentul care-i regăseşte puţin schimbaţi. Şi peste toate planează Seasons in the Abyss, bucurie totală pentru toată audienţa, mai ales că se pare că nu toate concertele includ acest clasic.

Unii observatori au remarcat deja faptul că Araya nu e prea comunicativ între piese şi eu îi întreb dacă mai era ceva de spus. Pe lângă câteva probleme de sunet la început, vocea lui se prezintă într-o formă fenomenală; şi dacă la mişcare scenică a trebuit să renunţe, iar basul - de voie, de nevoie – stă prins într-o curea lată în jurul mijlocului, aptitudinilor sale ca solist nu li se poate reproşa nimic. Un singur lucru nu-mi e foarte clar – care-i frontman-ul trupei? Căci, deşi primul care atrage atenţia este, firesc, Araya, Kerry King şi chitara sa sunt omniprezenţi, cu figura de rock star dur, cu o artilerie de riff-uri şi o furie a solo-urilor interzise cardiacilor. Alături, Gary Holt pare bine integrat – dar, cum speră mulţi, nu defnitiv de bine, lucru care n-ar trebui să-i uimească pe cei care ştiu că chitaristul Exodus este un tip tehnic şi talentat. Iar undeva în spate, parţial în întuneric, parţial înconjurat de fum, aparent cel mai cuminte trupeţ, bate Dave Lombardo – în opinia multora, între care mă număr, cel mai bun tobar de metal. De oricând. Cele două tobe mari care par a fi brand-ul lui, pedala dublă ce taie respiraţia, premierul nimicit, cinelele contorsionate – această întreagă baterie care-i mai degrabă de tir decât de concert, tehnica şi improvizaţiile „trăgătorului” din spate lasă mască pe orice stă să-l urmărească o singură piesă.

Tăvălugul thrash continuă cu Post Mortem şi Spirit in Black, după care alt hit e cântat de cea mai mare parte a publicului, încât vocea lui Araya e aproape acoperită – Dead Skin Mask – trebuie să recunosc, printre preferatele mele. Iar dacă tempoul ceva mai aşezat al acestei piese a atrofiat vigilenţa audienţei, efectul lui Angel of Death este nimicitor! Generaţii întregi de fani scandează numele trupei şi Slayer se întoarce la bis pentru un public subjugat de energia şi personalitatea sa. South of Heaven, Raining Blood şi un cor format din câteva mii de oameni frenetici încheie un concert mult prea scurt, dar la intensitate maximă.

Fotografii


Grimegod, Gothic, Abigail & L.O.S.T. (Ageless Club, Bucureşti)
     media: 0.00 din 0 voturi

Undeva în potopul de concerte ale unor nume sonore – tocmai a fost Apocalyptica, vine Slayer şi, vai, câte mai urmează vara asta – un afiş cu patru trupe ale underground-ului autohton, artişti cu ştate vechi, trece neobservat cu uşurinţă. De aici şi impresia că în Ageless Club are loc mai degrabă o petrecere privată decât o cântare metal, iar premiile oferite la tombolele dintre trupe ajung pentru mai mult de jumătate din plătitorii de bilet.

Deşi ar merita, nu voi insista prea mult pe show-ul fiecărei formaţii în parte – nu din dezinteres, nici pe departe, ci pentru că am avut atâtea alte ocazii în care am făcut-o. L.O.S.T. – cu piese cunoscute şi cântate de mulţi dintre cei prezenţi, Abigail – cu plusul de atmosferă dat de oscilatoarele mânuite de Răzvan Alexandru şi un aport dinamic al vocii, Gothic – cu o reprezentaţie plină de energie molipsitoare, Grimegod – cu structurile complexe şi clasicul duel al vocilor masculină-feminină. Sunt trupe ai căror membri au avut de spus un cuvânt continuu în dezvoltarea scenei metal din România, începând cu încercările stângace şi de imitaţie din anii ’90 şi până la închegarea unei identităţi în aria death/doom/gothic din România.

Îmi place ceea ce se petrece în lumina reflectoarelor şi mă bucur de muzica în sine, dar mai mult îmi place atmosfera din clubul în care muzicienii şi spectatorii (unii dintre aceştia muzicieni la rândul lor) se amestecă şi stau de vorbă la o bere. Este clar că cei din urmă n-au venit neapărat pentru un concert care să „rupă gura târgului”, ci mai degrabă pentru o defulare într-un mediu familiar şi familial, impregnat de metal, amintiri frumoase şi planuri de viitor. Finalul, cu scena umplută de artiştii trupelor din seara aceasta, înconjuraţi de fani şi prieteni, este poate cea mai frumoasă parte a serii.

Un astfel de concert de club, fără pretenţii de a concura cu marile evenimente sau festivaluri, îmi aminteşte de studenţie, când abia aşteptam serile metal de joi şi când săream la orice manifestare de acest gen. Nu ştiu dacă s-au rărit concertele de club ale trupelor româneşti (plauzibil, în contextul unui public care-şi pune deja problema ce festival să aleagă, de exemplu) sau dacă m-am blazat eu într-atât încât să nu mai aflu de cele mai multe dintre ele (posibil şi asta, omul se învaţă uşor cu belşugul, fie el şi concertistic), dar mă bucur că se găseşte câte-un L.O.S.T., câte-un Abigail, câte-un Gothic sau câte-un Grimegod să mă scoată din comoditatea mic-burgheză şi să-mi amintească faptul că underground-ul e baza.

Fotografii


Ce putem face împreună în 11 zile?
     media: 0.00 din 0 voturi

Ce putem face împreună în 11 zile? Vino astăzi de la 19:30 la fântâni, la Universitate!

În 11 zile putem să facem vizibilă miza acestei campanii. Sau să îi lăsăm pe ceilalți să ia decizii în locul nostru.

Putem să ne adunăm, să arătăm că suntem mai mulți decât cred ei și să exprimăm ferm faptul că bunul simț nu este o cauză pierdută pentru București!

Vino azi, 1 iunie, la ora 19:30 la o întâlnire în care vom stabili care sunt cele mai importante lucruri ce trebuie făcute săptămâna viitoare! E cea mai importantă săptămână din campanie!

Ne întâlnim la fântâni, la Universitate și ne organizăm – avem câteva idei prin care putem atrage atenția presei pe ultima sută de metri, idei pe care nu le putem pune în practică dacă nu ne strângem în număr mare!

De acolo, plecăm spre a doua parte a serii, care va avea loc în zona Grozăvești, începând cu ora 21:30. Pregătim o acțiune-surpriză! Pentru că vrem să fim siguri că totul se petrece în secret, vă recomandam câteva lucruri - de extremă importanță și confidențialitate! :)

1. Să aveți la voi 3-5 foi de hârtie și tot atâtea lumânări-pastilă.

2. Să zâmbiți mult!

3. Să vă aduceți și prietenii

4. Să fiți punctuali.

Vă așteptăm, în număr cât mai mare!


Cu drag,

Echipa Nicușor Dan


Sondajele vor arăta de acum înainte că jocurile sunt făcute. Sociologi și analiști ne vor spune că diferența de procente este atât de mare încât nimic nu se mai poate întâmpla. Dar ce-ar fi dacă am face abstracție de procente pentru o clipă și ne-am uita în schimb la cifre reale?

Tocmai am lansat un clip video cu un calcul simplu pentru mai departe.

Copyright © 2012 Nicusor Dan, All rights reserved.



 
 
   
Powered by www.ablog.ro
Termeni si Conditii de Utilizare