mad
Comentarii diverse

Suplimente alimentare
 

Estival
     media: 0.00 din 0 voturi

Tren, miros de sare, tradiţionala primă bere, 2 Mai, gazdă, plajă, baie, valuri, spumă, gaşca, mâncare, plajă, baie, Vama Veche, pepeni, trotil, plajă, baie, pescăruşi, geamandură, Stroh, şi mai multă mâncare, somn de prânz, plajă, baie, beţii de zi şi de noapte, forfotă, culoare, salvamar, meduze, vin în Micul Golf nocturn, salată de midii, bărci, zorzoane, castele de nisip, medicament La Petya, plajă, baie, alergat pe plajă, vânt, minge, plimbări, Neptun-Jupiter, clopote de biserică, plajă, baie, haine noi, răcoare, casă ţărănească, şi mai multă mâncare, maşinuţe, scoici, plajă, baie, plajă, baie, plajă, baie...

Fotografii


B’estfest Ziua 3 (Tunari)
     media: 0.00 din 0 voturi

În mod oficial, duminică e ziua cea mai călduroasă şi cu greu renunţ la o baie în lacul atât de apetisant de lângă locul festivalului. Totuşi mă abţin, folosesc crema de protecţie solară cu simţ de răspundere şi îmi încep ziua între alţi zece rătăciţi care probabil se plictiseau acasă. În faţa noastră, doi oameni, o chitară şi câteva acorduri de folk – într-un cuvânt, Ţapinarii. Numai că locul lui Adrian Tănase şi Cosmin Covei este mai potrivit într-un club întunecos şi intim sau sub o umbrelă de stuf în Vamă, decât pe scena enormă şi spaţiul invadat de soare şi văduvit de spectatori. E greu să urmăreşti şi să guşti astfel un scurt concert de folk, fie el şi alternativ cum îl numesc băieţii, ci devii blazat şi moleşit; aşa că nu rămân cu prea multe din capitolul Ţapinarii, doar că sunt ceva inedit la B’estfest – nu ştiu însă dacă şi oportun.

Fuga-fuga la Jägermeister unde ziua începe cu Regardless of Me şi, pe măsură ce mă apropii, mă întreb la ce anume sunt atât de atenţi masculii de la gard. Răspunsul este Arys Noir, solista super-sexy a italienilor, îmbrăcată pe cât de rock pe atât de sumar şi aflată în toiul unor mişcări lascive. Iar dacă părerile se împart între „ce bună e” şi „neah, e kitsch”, în ceea ce priveşte vocea trebuie sa faci abstracţie de înfăţişare şi să asculţi, căci tânăra are şi tehnică, şi ambitus, şi expresivitate, în special pe registrul acut şi mediu. Într-adevăr, o voce feminină superbă şi versatilă, singura problemă fiind că uneori zbuciumul fizic şi căldura copleşitoare îi taie respiraţia. Iar dacă Arys e „frumoasa”, la celălalt microfon şi în spatele chitarei se dezlănţuie „bestia”, adică Emiliano Sicilia, cel responsabil cu growl-ul, dar ocazional şi cu clean-ul, achitându-se onorabil de ambele aspecte. În ceea ce priveşte stilul muzical, Regardless of Me îmbracă în haine cu finisaje moderne un amestec gothic/heavy metal – refrene catchy cu tentă progresivă şi orchestraţie groovy, iar ca bonus un cover care ridică vreo două sprâncene, dar nu şi comentarii negative (Frozen – Madonna). N-or fi italienii vreo revelaţie, dar dau bine pe scenă şi un public care, în cea mai mare parte, n-a auzit de ei le apreciază concertul. O remarcă m-a amuzat, când un tip îl întreabă pe altul, după ce acesta îşi concentrase îndelung aparatul foto pe Arys: mai ai, mă, loc pe card?!

Mi se povestise câte ceva despre Monarchy după cântarea de anul trecut de la Sibiu (mai precis, de la Dumbrava) şi aşteptam să-i văd pe cei cinci bucureşteni declaraţi speranţa metal-ului progresiv de la noi. Ei bine, Monarchy îşi merită pe deplin laudele, căci artiştii care o formează sunt excelenţi instrumentişti, creativitatea din spatele compoziţiilor este de netăgăduit, iar prestaţia live convingătoare. Pe scurt, îmi place, concertul acestei trupe fiind printre cele mai bune noutăţi văzute de mine în ultima vreme. Albumul de debut, Feeding the Beast, a apărut de curând, aşa că show-ul se concentrează în jurul lui, cu o chitară plină de avânt şi virtuozitate (Iulian Rob), un bas solid (Marian Leuşteanu), tobe bine punctate (Herman Heidel zis şi Hertz) şi clape melodioase (Cornel Ştefan), toate având în faţă o voce de invidiat. De fapt, singurul lucru pe care i-l pot reproşa solistului Dragoş Creţu este că vorbeşte prea mult în engleză, deşi se află în faţa unui public român; eu înţeleg că visează la marile scene al lumii şi sper ca visele să i se împlinească, dar fiecare lucru la timpul lui. Altfel, despre Monarchy am numai cuvinte de laudă, iar cei prezenţi îmi confirmă părerile că trupa aceasta tânără, dar deja bine închegată, este de perspectivă.

Din pură curiozitate, arunc un ochi şi la Les Elephants Bizzares şi descopăr o gaşcă veselă, plină de viaţa şi voie bună, care cucereşte fără efort publicul amator de alternativ-punk-pop. Muzica tinerilor bucureşteni nu-i o reţetă după care să mă dau în vânt, dar îmi place mult prezenţa lor scenică vivace şi sinceră, precum şi atitudinea prietenoasă şi lipsită de afectare sau falsitate. Nu pot decât să-i citez cu îndemnul: trompa sus!

Pe scena unde ne-am obişnuit cu metal-ul ne aşteaptă o surpriză din altă zonă muzicală. Să fie irlandezi? Să fie scoţieni? Ei nu, în ciuda numelui şi a cimpoiului mânuit de Vojta Kalina, Pipes and Pints vine din Cehia cu un punk old school, extrem de dinamic, cântat cu mult suflet şi bună dispoziţie; liniile sunt melodioase, aspect accentuat de instrumentul tradiţional scoţian, dar şi de încrustarea elementelor rock n’ roll tradiţional şi folk în baza punk. În mod clar, celor cinci le place să fie în centrul atenţiei; în afară de chitaristul Tomas Novotny, care se agită doar în faţa microfonului, toată trupa este o viermuială nestăpânită: Vojta Kalina flutură cimpoiul în aer şi îndeamnă publicul la mişcare, Ondra Balvin aleargă şi sare cu basul lui pe întreaga scenă, Lukas Vincour învârte beţele şi stă în picioare pe taburet, iar despre ultra-tatuatul solist Syco Mike nu mai am cuvinte, într-atât de ameţitoare şi energică este prezenţa lui live. Nu-i nevoie să cunoşti piesele, care oricum seamănă între ele în cunoscuta manieră punk, pentru a te simţi bine la un show Pipes and Pints, aşa cum o arată grupul de tineri şi tinere care aleargă în cerc în faţa scenei, sar şi schimbă direcţia încât mă ia cu ameţeală doar uitându-mă la ei.

În ceea ce priveşte Taine, nicio surpriză, iar asta e de bine. Singurul lucru neaşteptat a fost prezenţa lui Fane Zaharescu (Negură Bunget, MG42) ca oaspete la Devil Inside, în duet cu Andy Ionescu. În rest, acelaşi death metal progresiv din care reiese foarte clar admiraţia membrilor fondatori, Andy Ionescu (chitară şi voce) şi Adi Tăbăcaru (tobe) pentru trupele care au împins acest subgen al metal-ului dincolo de graniţele sale clasice, adică Death şi Cynic; alături de cei doi, Robert Pieptăn (sau Sep, la bas) şi, mai nou, Ciprian Martin (a doua chitară, cunoscut şi din Spectral) completează o echipă matură, profesionistă şi excelentă live. Nu ştiu dacă Taine este cea mai bună trupă de death metal de la noi, dar cu siguranţă se numără printre cele mai talentate şi experimentate, iar dovezile pe care tocmai le primim live sunt Resurrection, Existence şi The Genius Way. Din păcate însă începe să mi se pară că lenea e mare şi deja consider anunţul unui nou album o utopie. Auzim The World Does Not Change, iar după versurile citite de Andy în aceeaşi campanie pro-citit (despre care vorbeam în prima zi) urmează Three Days in Darkness (ambele piese relativ noi), dar până nu văd discul, nu cred. Merită menţionată şi prezenţa feminină teatrală de pe Love and Hate (mostră a proiectului mai mare cu acelaşi nume) şi duetul bas-tobe, însoţit de proiecţie video, la Invisible Absolute.

Pentru că mi-o lăudase o prietenă, ale cărei preferinţe într-ale metalului nu ajung în aria dură, ajung să văd şi vreo două piese Caro Emerald. Nu suficient cât să am o părere avizată (între noi fie vorba, nu mă calificam nici dacă vedeam tot concertul), ci doar pentru câteva impresii de moment. Olandeza este de-a dreptul fermecătoare, atât ca prezenţă feminină, cât şi ca voce nebănuit de puternică – putem vorbi despre o forţă delicată şi pătrunzătoare. Vocii superbe cu care a înzestrat-o natura şi tehnicii însuşite prin ani grei de instruire li se adaugă excelentele compoziţii jazz, puse în valoare de muzicienii profesionişti care o înconjoară. După această scurtă întâlnire, îmi doresc s-o vad pe Caro Emerald într-un concert al ei, cu toate aranjamentele orchestrale necesare, cu acelaşi glas care-ţi dă fiori şi cu graţia şi rafinamentul dezarmante.

Am ascultat de câteva ori Tristania şi nu m-a impresionat în vreun fel, aşa că prezenţa lor pe afişul de sâmbătă mă aduce în faţa scenei fără prea multe aşteptări şi nici nu sunt dezamăgită în vreun fel. Sextetul norvegian cântă corect pe felia lui gothic metal cu influenţe death/doom, iar Mariangela Demurtas este fermecătoare, o pată de culoare mediteraneană în plin teritoriu scandinav, cu voce frumoasă şi naturală şi înfăţişare pe măsură. Îmi place şi modul în care registrul său de soprană este încadrat de cele două voci masculine, Kjetil Nordhus (de cele mai multe ori clean, dar cu vână de bariton) şi chitaristul Anders Høyvik Hidle (harsh şi growl). În rest, chitarele susţin linii melodice cursive şi uşor de receptat, clapele potenţează melodicitatea compoziţiilor (Beyond the Veil, The Shining Path), basul vine cu substratul armonic, iar tobele punctează şi dau dinamism. Dar în afară de această descriere destul de plată nu pot spune altceva, căci Tristania nu mă impresionează nici live cu muzica sa, poate ceva mai mult cu atitudinea prietenoasă şi plăcerea cu care cântă.

Trupă care a cunoscut succesul internaţional la începutul anilor ’90 după încercări repetate de la fondarea în 1978, Pulp este în continuare o legendă a britpop-ului şi post-punk-ului, sursă de inspiraţie pentru multe grupuri de rock alternativ şi nu numai. Acesta este motivul care mă face să văd o parte din concertul de pe Ciuc Stage, cu atât mai mult cu cât face parte dintr-o revenire recentă a britanicilor. Do You Remember the First Time şi Monday Morning ridică mâinile în aer şi publicul numeros freamătă, schimbându-şi direcţia în funcţie de locul în care se află Jarvis Cocker, frontman-ul carismatic al Pulp, maestru al conversaţiei cu audienţa şi al deliciosului umor britanic. Muzica în sine nu-mi place în mod deosebit, nici subiecte gen Common People sau „kitchen sink drama”, dar piese precum Pencil Skirt, Something Changed sau I Spy explică de ce trupa se află în preferinţele atâtor oameni, întrucât englezii ştiu cum să compună, să orchestreze şi să prezinte live. Calităţilor de instrumentişti şi aurei de geniu neînţeles a solistului li se adaugă sample-urile de efect şi jocul de lumini, precum în Disco 2000, iar reacţia spectatorilor este întru totul justificată.

Cum în Suedia muzica de calitate se mişcă între ABBA şi curentul Göteborg, existenţa unei trupe precum Meshuggah nu mai miră pe nimeni, cu tot sunetul său ciudat şi extrem de interesant. Fie că i se spune experimental (death) metal (pe contul de Facebook), technical post-thrash metal (binecunoscuta enciclopedie de profil) sau math metal (căutaţi informaţii despre poliritmia folosită şi veţi înţelege de ce), consecinţa este una singură: trebuie să fii cu chef să asculţi aşa ceva şi, aşa cum mă avertiza un prieten, suedezii să aibă şi ei chef de cântat. Iar în noaptea aceasta au, nu glumă – Meshuggah este în formă, concertul hipnotic, de o greutate aproape insuportabilă, execuţia înfricoşător de rapidă, sentimentul de haos sistematizat copleşitor, iar inteligenţa cu care au fost compuse piesele incisivă. Sincopele ritmice, polimetria, poliritmia, riff-urile staccato, acordajul de bas pe chitară, bătăile metronomice, „derapajele” progressive, cadenţele de jazz, elementele core – toate sunt la ele acasă, îmbrăcate într-o coajă cât se poate de heavy. Cu siguranţă trebuie să vrei să fii aici, cu mintea deschisă, căci altfel nu înţelegi nimic. Nu degeaba „meshuggah” înseamnă „nebun” în idiş, este suficient să-i priveşti pe fondatorii Jens Kidman (voce) şi Fredrik Thordendal (chitară şi backing-vocals) cum împing limitele metal-ului dincolo de nebunie pentru a decide că Meshuggah este cel mai bun nume. Cum albumele pe care le-am ascultat cu predilecţie, ObZen şi Koloss sunt principalele surse ale setlist-ului, mă bucur să-mi măcelăresc creierii cu Combustion, Lethargica sau Bleed, respectiv Demiurge (ideal mod de a începe un concert la limita angoaselor), Do Not Look Down şi The Hurt that Finds You First – încântare şi disperare în acelaşi timp, totul pus în valoare de sunetul, din nou, foarte bun. Tobele lui Tomas Haake sunt absolut devastatoare, iar ruperile de ritm dau impresia alternanţei momentelor de luciditate cu cele în care eşti chinuit de cei mai sadici demoni, numai buni de exorcizat de chitara demenţială a lui Mårten Hagström. Dick Lövgren creşte sentimentul de apăsare cu un bas „rău”, acordat foarte jos şi astfel echipa demnă de cămaşa de forţă este completă. Dacă veţi avea curiozitatea să căutaţi, veţi vedea că Frederik, Jens şi Mårten au tot schimbat la instrumente în evoluţia Meshuggah, cei trei fiind muzicieni versaţi, talentaţi şi experimentaţi – dacă mai este nevoie de vreo dovadă după acest concert extrem, al uneia dintre cele mai originale, neconvenţionale şi greu de disecat trupe din metal-ul actual. După Rational Gaze, New Millennium Cyanide Christ şi Future Breed Machine mă mai gândesc la un singur lucru – versurile unei formaţii foarte dragi mie: „Stranii sunt drumurile / Care duc la nebunie / Şi linia e subţire / Între sănătoşi şi bolnavi.”

În timp ce îmi fac loc în autobuzul ticsit, fac în minte un bilanţ şi, după ce trag linie, concluzionez că B’estfest 2012 a fost un eveniment reuşit şi care a împăcat cu succes multe gusturi şi preferinţe. Aşa cum am spus şi în prima zi, consider de bun augur, chiar dacă nu mai e o noutate decât pentru mine, mutarea în afara betoanelor încinse şi suprapopulate, pe iarbă şi la aer curat; legat tot de acest aspect, apreciez intenţia organizatorilor de a facilita accesul, dar colaborarea cu compania bucureşteană care ne seacă zilnic nervii a fost deficitară, vină pe care am bănuiala cine o poartă – mai ales că la locul festivalului totul s-a desfăşurat fără probleme. Campingul (cu tot cu corturi de închiriat) este, din punctul meu de vedere, altă bilă albă, dar din păcate publicul român n-are încă această tradiţie, ca dovadă corturile puţine; nu-i nimic, orice „folclor” urban trebuie cultivat, iar pentru viitor aş sugera intrări separate pentru cele două spaţii (camping şi festival), astfel încât obiectele din rucsac să excludă doar drogurile şi armele. Forţele de pază-securitate au fost în regulă, fără exces de zel şi politicoase (în fine, la adresatul la per tu mai e de lucru), la fel şi preţurile la mâncare şi băutură sau toaletele curăţate şi dotate cu apă pentru spălat, iar locurile de parcare au ajuns fără probleme. În ceea ce priveşte concertele, este de lăudat punctualitatea cu care a fost respectat programul, micile întârzieri fiind corectate din mers. Alt atu a fost sunetul, bun cam la toate concertele văzute de mine, foarte bun la capetele de afiş. Lipsa împărţirii pe zone, pe care o salut cu această ocazie, a făcut ca publicul să se distribuie omogen şi să nu mai ducă la scindări care dau impresia că trupa cântă pentru zece rătăciţi. Amalgamul de muzici promovate pe atâtea scene a adus la un loc un public pestriţ, ceea ce are farmecul lui; chiar dacă sunt adepta festivalurilor de metal, este o încântare să vezi o paletă atât de colorată de oameni, cei mai mulţi civilizaţi şi fără mofturi de genul: ce-i cu grohăielile alea / ce-i cu discoteca de colo. Însă la partea de metal s-a simţit lipsa unui nume de anvergură, care să aducă la Jägermeister două-trei mii de oameni, aşa cum s-a petrecut la scenele principale (unde, de altfel, numărul a fost mult mai mare de atât); ştiu că tradiţionalul aftershock a fost de fapt înainte, cu concertul senzaţional Slayer, şi nici nu mă pot plânge la cât doream să văd Obituary, dar n-ar fi fost rău ca în cadrul festivalului să fie ceva irezistibil pentru iubitorii de metal. Acestea fiind spuse, sper ca B’estfest să continue cu convingere, tot pe malul lacului din Tunari, cu învăţături trase şi din laude, şi din critici.

Fotografii

Fotografii de atmosferă


B’estfest Ziua 2 (Tunari)
     media: 0.00 din 0 voturi

După ceva somn şi parcă mai odihnită decât după o zi de muncă, plec din nou în suburbii; cu toată căldura care îşi ascute ghearele într-o după-amiază a lui Cuptor, aş merge cu bicicleta, dar mă gândesc că întoarcerea pe două roţi noaptea (sau dimineaţa?) la 3 nu-i o idee bună. Încă o dată îmi promit că la anu’ iau cortul şi pornesc spre Tunari. Aici constat cu bucurie că mult mai mulţi decât ieri se simt mai odihniţi, aşa că la aceeaşi oră (16:30) situl se animă de viaţă cam pe la toate scenele. În plus, toaletele au fost curăţate, rezervoarele de apă pentru spălat dezinfectate, iar berea pusă la rece din timp. Chiar dacă e cald (în ciuda răpăielii scurte şi a norilor binevoitori), aerul nu-i de nerespirat, ci curat, şi numai fumul de la grătare şi aburul altor mâncăruri îl „poluează” cu arome îmbietoare (mamă-mamă, de ce mare angajament e fasolea aia cu ciolan!), aşa că tragem ceva de noi să ne strângem în faţa scenei de metal, şi nu la o masă umbrită.

Şi bine facem, căci ziua începe cu Bucovina, o trupă vorbită de bine în cercurile metal autohtone pe care doream de mult s-o văd live. Sunt destui în asentimentul meu, aşa că grupul din faţa gardului este mai numeros decât mă aşteptam, ceea ce mă bucură. Şi, într-adevăr, Bucovina e de văzut în concert, căci, pe lângă experienţă şi talent, ieşenii au ceea ce numeşte „lipici”. Folk metal-ul abordat se axează cu adevărat pe folclorul românesc, nu doar drapelele de pe scenă (şi din public, sic!) vorbesc despre identitatea neamului, ci toate compoziţiile celor cinci. E greu să ţi-i imaginezi pe Crivăţ (Florin Ţibu, chitară şi voce) şi Vifor (Bogdan Mihu, tobe), pe care i-ai văzut bestializându-se cu Vena Cavă, într-un proiect atât de melodios şi poetic precum Bucovina, dar astfel de „cameleonism” (în sensul bun) creativ înseamnă să fii artist şi nu doar instrumentist. Cele de mai sus se aplică şi celuilalt vocal-chitarist, Bogdan Luparu (Piatra), basistului Vlad Datcu (trecut prin Ashaena) şi clăparului Maanu (Manuel Giugula, „rodat” la concitadinii de la God). Luna peste vârfuri, Mestecăniş, Bucovina, inima mea şi alte piese al căror nume nu-l ştiu sunt în acelaşi timp heavy şi pline de emoţie, dar momentul în care se vede clar că trupa cântă cu suflet şi convingere este Straja, prelucrare metal a unui vechi cântec folcloric, trist şi combativ totodată. Închei cu ceva ce am citit pe site-ul trupei, o bucată de manifest: „Bucovina promovează concepţii, credinţe şi valori proprii şi susţine activ dreptul la libera exprimare”; aşa să fie şi sper să ne revedem curând.

Rămân în apropierea scenei metal, căci urmează Goodbye to Gravity şi, cum i-am mai văzut pe tinerii bucureşteni de curând, ştiu că au ce oferi. Adică o muzică în forţă, dinamică şi modernă (partea de nou venind în special de la solistul Andrei Găluţ), bazată însă pe structuri heavy metal tradiţionale, aşa cum ştiu pe de rost veteranii din fosta Thunderstorm. Andrei a câştigat în ediţia din 2008 a emisiunii mainstream Megastar, în timp ce Vlad Ţelea (chitară) are ani buni de cântat în underground-ul cel mai metal românesc, ca să nu mai vorbim de basistul Alex Pascu, renumit pentru energia aproape punk pe care o degajă pe scenă şi care-l transformă adesea în frontman; iar rezultatul acestui amestec de personalităţi cu fond muzical diferit, incompatibil la o primă vedere, este Goodbye to Gravity – o trupă plină de prospeţime, cu piese catchy şi dorinţă de afirmare, aşa cum demonstrează calificarea la New Blood Award (adică a fost selectată între cele şase participante „tinere” la ediţia aniversară Summer Breeze).

Nu ştiu exact de ce mă deplasez până la scena Coca-Cola, poate doar pentru că Antract apărea ca un nume mai nonconformist pe vremea când nu doar metal-ul, ci şi rock-ul dădeau semne de sucombare totală pe la noi, mai ales în provincia prăfuită unde am crescut. Deci hai să văd ce găseam atunci la vâlcenii mai mult pop decât rock; după câteva piese renunţ la această „căutare”. Ca idee nu ascult numai rock, deşi aceasta este muzica cea mai apropiată mie, însă ceea ce reprezintă astăzi Antract nu mă atinge cu nimic – doar o trupă ca oricare alta, pe o scenă prea mare pentru cât public strânge sâmbătă după-masă. Cei mai mulţi spectatori se bucură în aceeaşi măsură de umbra binevenită şi siropul din faţa lor, câţiva cântă cu patos Eşti frumoasă sau Cârciumăriţa şi alţii, număraţi pe degete, se agită cu mai multă pasiune decât artiştii. Avem şi un medley de rock/pop clasic (fiind deja pe drum spre altă zonă a festivalului, identific un AC/DC şi un Michael Jackson, dar ştiu că sunt şi alte „bunăciuni”), impecabil executat în ceea ce priveşte tehnica – dar nu vă cred, băieţi, nu vă cred! Mai bine câte-o gherlă pe ici pe colo decât lipsă de convingere.

În categoria rock-ului comercial, dar parcă la alt nivel valoric, intră şi Viţa de Vie. N-am fost niciodată fan al lui Adi Despot & Compania, dar am apreciat energia cu care prestează live şi faptul că nu iau chiar totul în serios. Recitalul de la B’estfest are însă ceva în plus – e acustic şi la tempo redus, aşa că nu-i de mirare faptul că strânge mulţi curioşi în faţa scenei Ciuc, Viţa de Vie fiind prima trupă de sâmbătă ce reuşeşte să adune un public numeros, venit nu pentru umbră, ci pentru a se bucura şi a cere insistent un bis. Chitara acustică, tobiţele, basul fără distors, clapa cuminte şi reorchestrarea pieselor, ceea ce le-a adus puternice accente jazz şi folk, contribuie la un concert reuşit şi spun asta în contextul în care, repet, nu-mi place în mod deosebit Viţa de Vie.

Atât cu divagaţiile mai mult sau mai puţin artistice, mă întorc la metal, dar îmi rezerv dreptul de mai părăsi din când în când Jägermeister-ul pentru ceea ce mi s-ar părea interesant prin altă parte, evident cu cârcotelile de rigoare. Când ajung în mediul meu familiar, Avatar se dezlănţuie deja pe scenă, cu Marius Popeanga cântând gutural, cu furie şi acoperind întreaga scenă cu efuziunea sa contagioasă. Death metal-ul amestecat cu metalcore din produsele discografice ale craiovenilor nu se mulează pe temperamentul meu, dar în ceea ce priveşte prestaţia live i-am admirat de fiecare dată, căci Avatar nu înseamnă doar brutalitate gratuită sau tehnicitate stearpă, ci chiar transmite un mesaj; în plus, al doilea nume al trupei ar putea fi constanţa cu care înaintează, în paşi mici, prin underground-ul românesc. Sunt uşor dezamăgită de absenţa spectatorilor, prea puţin fiind cei decişi să înfrunte soarele şi să asculte riff-urile dezlănţuite ale lui Dan Scurtu şi Cătălin Diaconu, de vreun moshpit nici nu mai zic; cu atât mai mult mă impresionează cei doi puşti care, sub privirile părinţilor, dau multora lecţii de headbanging.

Despre Lucky Funeral nu ştiu mare lucru (mai ales că iniţial era vorba de Point Blank la această oră) şi primul lucru care-mi vine în minte când îl văd pe solistul Mike este că tocmai s-a spulberat mitul sculpturalului bărbat grec. Însă bărbosul cântă bine şi, trebuie să recunosc, este fotogenic, chiar şi mai târziu când ne arată şuncile şi, de vreo două ori, şi fundul. Trupa ateniană nu-i vreo revelaţie, dar ceea ce face – adică un amestec de balans sludge cu greutate de stoner metal şi agresivitate de punk – o face corect, omogen şi încins în ceea ce priveşte prezenţa pe scenă. Despre originalitate nu putem vorbi, dar accentuez priza pe care Lucky Funeral o are la publicul rămas deloc indiferent.

Merg să văd vreo două piese Milow, pentru că mi-a stârnit curiozitatea broşura distribuită la festival, de altfel primul loc unde am auzit de belgian. Şi este un lucru bun că în scurta descriere se menţionează ţara de provenienţă, căci altfel ai fi ferm convins de „made in USA”. De la înfăţişarea de cowboy sudist la muzica puternic influenţată de country, Milow pare că tocmai a coborât de pe un taur la rodeo şi a înşfăcat chitara. Îmi place ceea ce cântă, adică un pop-rock uşor, de vară, care îşi găseşte repede loc în sufletul celor axaţi pe aşa ceva, iar instrumentiştii foarte buni care-l însoţesc (în special Sjang Coenen la bas şi Nina Babet la clape, voce şi percuţie) definesc o echipă bine sudată şi fac aerul să vibreze. Nu mă voi apuca de mâine să ascult Milow, spun doar că prezenţa lui la B’estfest este inspirată ca o limonadă cu gheaţă pe vreme caniculară.

Motivul pentru care nu zăbovesc prea mult la Ciuc Stage este Last Hope, adică hardcore ca la carte din Bulgaria, nici mai mult nici mai puţin decât reteta clasică a acestui gen: viteză cât cuprinde, energie pură, brutalitate maximă a riff-urilor, voce sacadată sau urlată, refrene cantabile. Mostra oferită de Last Hope nu iese cu nimic din acest calapod şi originalitatea practic nu există, dar se remarcă profesionalismul cu care bulgarii îşi ţin show-ul, experienţa îndelungată spunându-şi cuvântul (trupa a luat fiinţă în 1995) şi justificând promovarea făcută de Hefe (căruia i se mulţumeşte în mai multe rânduri). Merită menţionat invitatul de la colegii punk Piranha, care se duelează hip-hop cu vocalul Alex, precum şi interacţiunea acestuia din urmă cu publicul, pe care ţine să-l înveţe versurile pieselor. Iar spectatorii se conformează, şi cu vocea şi cu ţopăiala, însă momentul cel mai interesant este „dansul” drăcesc în jurul torţei aprinse de cineva care a reuşit s-o treacă de controlul de la intrare. În ceea ce mă priveşte, prezenţa unui astfel de obiect în mijlocul unui wall of death mi se pare o tâmpenie incomensurabilă, dar trebuie să recunosc faptul că spectacolul este unul de neuitat.

Urmează o pauză îndelungată, aşa că mai dau o tură, ultima pe ziua de azi, pe la Ciuc, unde headliner-ul serii se pregăteşte să înceapă. Se pare că frigul din Norvegia nu dă naştere numai black metal-ului îngheţat (nici nu-mi făceam iluzii), ci şi unor ciudăţenii din domeniul muzicii electronice, iar Röyksopp este exemplul dat de organizatorii B’estfest. Amestecul de sample-uri şi vocea solistei (despre care nu ştiu dacă-şi va da jos „coiful”) sunt interesante, iar adevăraţii amatori de aşa ceva apreciază cu siguranţă – altfel de ce-ar mai fi ditamai marea de oameni în faţa scenei? O parte importantă o reprezintă efectele vizuale, de la măştile desprinse din domeniul science-fiction la luminile proiectate, toate fiind o completare naturală a acestei muzici ambientale şi synthpop. Mai mult nu spun pentru că nu mă pricep, dar concertul Röyksopp este un real succes.

Fără a minimiza rolul trupelor de deschidere, sunt patru la număr cele „principale” pentru care am decis să vin la B’estfest (vă las să le ghiciţi), însă cea pe care doream s-o văd cel mai mult este de departe Obituary – asta pentru că Moonspell şi Kreator am mai văzut, cât despre Meshuggah nu prea ştiu la ce să mă aştept (na, că le-am deconspirat pe toate). Ştiu că americanii au mai venit pe la noi, dar asta a fost demult şi din motive personale am ratat acel concert. Acum sunt pe fază şi nimic nu îmi poate distrage atenţia de la scena pe care Redneck Stomp începe un show în perfect acord cu aspectul membrilor trupei, cărora numai puştile le lipsesc, după care John Tardy intră, cu inconfundabila lui voce, la On the Floor. Considerată una dintre cele mai emblematice trupe americane de death metal, Obituary nu se dezminte şi loveşte cu ce are mai greu, demonstrând că e o adevărată forţă în concert – Internal Bleeding, Chopped in Half, Turned Inside Out, By the Light, Slow Death, toate purtând amprenta vocii lui John şi a tobelor criminale, asaltate de fratele său, Donald Tardy. De altfel, cei doi au şi un mic moment „în familie”, când John apucă o pereche de beţe şi loveşte ori în tandem, ori în contratimp cu Donald. La bas Terry Butler susţine tempoul nu prea rapid, dar extrem de greu, în timp ce Trevor Perez îşi contorsionează pleata de invidiat (ca şi a lui John) pe chitara ritmică şi încearcă să acopere lipsa chitarei principale, fără de care Obituary a rămas nu cu mult timp în urmă, prin plecarea lui Ralph Santolla. Din păcate însă acest lucru s-a simţit destul de tare, fiind singurul minus în ceea ce priveşte trupa; în partea cealaltă, o bilă cenuşie spre neagră pentru publicul puţin şi static – noroc cu banner-ul uriaş la care un fan devotat a depus multă muncă. Ce îmi place cel mai mult este senzaţia că te loveşti de un perete de beton atunci când întâlneşti Obituary; nu e tăvălugul trupelor în care agresivitatea în viteză te pune la pământ, ci o izbire puternică, repetată de ceva solid şi implacabil. Doare, dar vrei mai mult, ca şi cum ai fi hipnotizat de privirea albastră a lui John Tardy şi de atmosfera care-ţi apasă greu pe timpane. Slowly We Rot şi concertul Obituary se termină, nu înainte ca trupa să se fotografieze cu publicul; cam scurt, aşa zice, dar intens şi memorabil. Nu rataţi această trupă dacă aveţi ocazia s-o vedeţi, mai ales că nu trebuie să fiţi frenetici ascultători de death metal ca să vă impresioneze concertul.

Fotografii


B'estfest Ziua 1 (Tunari)
     media: 0.00 din 0 voturi

Deşi nu este prima ediţie B’estfest care se ţine în afara Bucureştiului, eu abia acum ajung pe malul lacului din Tunari, acolo unde terenul plat dintre culturi agricole a fost transformat pentru câteva zile într-un furnicar eterogen. Muzică (şapte scene plus alte spaţii), arte plastice, sporturi mai mult sau mai puţin extreme, tiribombe de bâlci, locuri de relaxare, multe corturi cu mâncare, băutură cât cuprinde, cluburi deja „clasice” (Fabrica, Expirat, Control), Green Village cu protecţia apelor, tot felul de nimicuri haioase de vânzare, colţul cu cărţi, camping şi câte şi mai câte. Avem şi cort de presă, pentru transmisiuni „live”, ceea ce dă un plus de profesionalism organizării festivalului, ca şi broşura tipărită în colaborare cu B24Fun în care trupele sunt descrise pertinent (sunt atentă în special la cele de metal), iar lui „thrash” nu-i lipseşte h-ul, aşa cum s-a întâmplat nu demult la „concurenţă”. Deşi scena Jägermeister este cea care m-a adus aici, pentru că doar acolo se desfăşoară trupele metal (şi asemănătoare), îmi place acest amalgam extrem de colorat de muzichii, costumaţii, atitudini şi manifestări, toate în limita decenţei după cum voi observa până la final. Vama Veche lângă Bucureşti? De ce nu?

Nu lipsesc chioşcurile de jetoane (6 lei bucata), suficient de multe încât cozile să nu fie mari; apa e jumătate de jeton, mult mai bine decât la proaspăt terminatul Rock the City, iar standurile celor de la Băcănia Veche, Divan şi Lanterna oferă mâncare foarte bună din specificul românesc, arăbesc şi italian la preţuri decente. Despre mâncarea indienilor, nu-mi amintesc acum numele, m-am convins acum o săptămână şi, deşi preţurile au crescut între timp (o fi de la benzina consumată până aici?), nu cred că lipsa gustului s-a compensat. Mai am de adăugat acordul cu RATB pentru cursele speciale, care nu sunt cu tarif de suburban, cum se anunţa pe site-ul festivalului, ci la tarif de aeroport, dar asta n-ar fi fost o problemă la fel de mare precum insuficienţa autobuzelor la anumite ore, când trebuie să vină sau să plece într-atât de ticsite încât lumea e nevoită să coboare pentru ca podul peste râu să nu cedeze. Despre camping nu pot spune prea multe în plus faţa de ce am găsit pe site, doar că nu este pe cât de plin mi-ar fi plăcut mie; e clar, la anul, dacă vin, iau cortul, căci tradiţia trebuie construită. De salutat ideea cu corturi deja montate, de închiriat la faţa locului, precum şi cea cu spaţiul de biciclete, deşi nu ştiu cât de păzit este; în această privinţă însă cred că era bine ca la casele de bilete să existe mici „vestiare” (în genul celor de la alimentare), în care să laşi obiectele interzise, căci dacă vii pe două roţi invariabil iei cu tine nişte scule (pompă, cameră, patent, cheie, şurubelniţă) pe care nu le poţi băga în spaţiul festivalului, pe bună dreptate; ca să nu mai zic că ai putea lăsa acolo atât de necesarul spray împotriva ţânţarilor – şi credeţi-mă că, în ciuda vibraţiilor puternice, aceşti vor da năvală pe seară...

Acum că am dat o tură prin spaţiul încă liber dintre scene şi m-am încărcat cu primele impresii, toate pozitive, mă înarmez cu o limonadă preparată de cei care folosesc banii astfel obţinuţi pentru ajutorarea copiilor bolnavi de cancer de la Marie Curie şi vin la locul ce-mi va fi cel mai apropiat la B’estfest 2012, scena Jägermeister. Aici tocmai intră pe scenă nişte puşti coloraţi şi haioşi, reuniţi sub numele Backstage Hero. Bucureştenii merg pe linia veselă a rock-ului alternativ amestecat cu punk şi ska, iar rezultatul nu pot spune că-mi place în mod deosebit, dar apreciez dezinvoltura cu care cântă în faţa a maxim douăzeci de oameni. Este abia trecut de ora 16, într-o zi lucrătoare şi pe un soare care te căpiază, aşa că nu-i de mirare publivul aproape inexistent (şi nu doar aici), dar cei patru tineri îşi fac treaba cu entuziasm şi umor, aşa că scurtul lor show nu-i deloc dezagreabil, mai ales dacă-l urmăreşti de la firul ierbii, la umbra cortului de sunet.

Mă deplasez puţin până la una dintre scenele principale, pentru că pe Ciuc (sponsor oficial) tocmai se desfăşoară Toulouse Lautrec, nume de care am tot auzit, dar niciodată n-am ascultat; vin deci cu gândul la afişele art-nouveau de cabaret parizian ale celebrului pictor francez şi la „discipolii” lui din underground-ul românesc. Primul lucru care îmi atrage atenţia este căciula de blană a solistului-chitarist sub care nu ştiu cum nu se transformă creierii în sniţel pe căldura asta. Cei trei îi dau energic cu alternative-ul lor, dar ceea ce cântă nu mă atinge, mai ales că se simte în sunet că e numai un trio. Stau o vreme, încercând să găsesc ce le place atâtor susţinători la Toulouse Lautrec, dar plec la fel de nedumerită despre cum de la scena Future Heroes de anul trecut acum au ajuns pe cea principală.

Totuşi, am venit pentru ceva mai greu sau măcar mai complicat, iar ungurii de la Turbo îmi oferă ceva cu adevărat uimitor; de fapt, ei vor constitui pentru mine una dintre frumoasele surprize ale festivalului. Iar lumea care se strânge încet-încet îmi arată că e de aceeaşi părere. E drept, băieţii au cam greşit deceniul (de fapt şi secolul, şi mileniul), căci cvintetul pare venit de la Woodstock – şi ca înfăţişare, şi ca muzică. Maghiarii îmbină într-un mod fermecător psihedelicul şi rock-ul progresiv specific anilor ’70 cu sunetul modern, curat, iar rezultatul este o muzică de bună calitate şi o atitudine flower-power seducătoare. Inspiraţia din zona The Doors, Led Zeppelin şi Deep Purple este suficient de mare încât să nu pot cataloga piesele Turbo drept originale, dar au o doză importantă de autenticitate, ca să nu mai vorbesc despre execuţia instrumentală ireproşabilă. Iată o idee bună pentru organizatorii de concerte rock de la noi care caută trupe de deschidere prin vecini.

Aş vrea să văd ceva din evoluţia Grimus, altă trupă de alternative cu mulţi susţinători, dar se suprapune cu L.O.S.T., deci decizia nu-i greu de luat. Bucureştenii se prezintă aşa cum îi ştiu, profi şi antrenanţi, chiar dacă nu prea au pe cine angrena în death metal-ul lor melodios. Piesele cunoscute de mulţi umblători prin cluburile obscure ale Capitalei (Ziua ce vine, Becoming a Lie, Remains of Pain, Why?) ridică în aer câteva mâini, dar cele mai sincere aplauze sunt primite de basistul Vlad Buşcă pentru discursul în favoarea cititului de cărţi, iar L.O.S.T. se alătură astfel, ca şi alte câteva trupe de la B’esfest, campaniei pro-cărţi iniţiată de o anumită editură.

Urmează o prezenţă mai rară în Bucureşti (sau, în fine, pe lângă), aşa că rămân prin zonă pentru a fi pe fază când Negură Bunget urcă pe scenă. Nu am mai văzut trupa timişoreană cu Chakravartin (Ştefan Zaharescu – MG42) şi, cum tânărul dă bine pe scenă cu atitudinea sa dramatică, dar şi cu evidentele calităţi ale vocii, mă bucur că a ajuns frontman-ul unei trupe mai cunoscute decât Kistvaen, de exemplu. Cei şase membri sunt sobri şi, aparent, necomunicativi, dar frumuseţea acestui tip de black metal, cu accente progresive şi influenţe folclorice, rezidă numai în muzică, fără alte reacţii „exoterme”. Melodia clapelor şi agresivitatea chitarelor sunt la ele acasă, iar sunetul impecabil pune în evidenţă nuanţele introduse de nai, tulnic şi xilofon. În ciuda tulburărilor relativ recente din cadrul trupei (rămasă grupată în jurul lui Negru), Negură Bunget este un tot închegat, iar lipsa derapajelor spre comercial, chiar şi după ce a cântat pe la festivaluri internaţionale, este apreciată de nucleul „dur” al fanilor. Dar chiar dacă nu te numeri printre aceştia, nu poţi să nu apreciezi Pământ, Cunoaşterea tăcută, Văzduh sau Hora soarelui.

Ştiu că asist la concertul Moonspell cu un handicap – acela că nu am apucat să ascult Alpha Noir / Omega White, albumul dublu lansat anul acesta de pe care sunt prezente pe listă şapte piese (Axis Mundi, Alpha Noir şi Love Is Blasphemy, chiar la început, apoi Lickanthrope, Versus, New Tears Eve şi En Nome do Medo) – adică jumătate de show; rezultatul audiţiei lor live este că mâine, dacă voi mai fi în stare după acest maraton muzical, voi asculta pe îndelete ultima creaţie discografică a portughezilor. Opium mă aduce pe teritorii mai cunoscute, iar Awake! şi Wolfshade (A Werewolf Masquerade) îmi amintesc de momentul când m-am îndrăgostit de Moonspell, cu agresivitatea sa atât de melodios ancorată la ceea ce a fost considerat cândva capătul Pământului – apropo de asta, cât îmi lipseşte mai recenta Finisterra! În schimb, Nocturna este singura piesă pe care aş fi înlocuit-o cu altceva (şi câte variante ar fi!). Cine a mai văzut Moonspell, şi cel puţin în România au fost câteva ocazii, ştie că şi partea vizuală contează, potenţând atmosfera creată de muzică, iar maestrul nu este altul decât Fernando Ribeiro, un personaj pe cât de întunecat şi „malefic” pe scenă (altădată cu un sceptru mefistofelic, acum cu o mască demonică), pe atât de simpatic şi amabil ca interlocutor. Aflat în voce şi cu chef de cântat, solistul acaparează întreaga prezenţă, iar comunicarea este permanentă, firea sa deschisă fiind trădată de dialogul cu publicul care, nu-i de mirare, îl adoră. Colegii săi sunt prezenţi mai mult cu instrumentele, dar munca şi-o fac exemplar: Miguel Gaspar în spatele tobelor, Morning Blade (Ricardo Amorim) cu chitara, Aires Pereira cu basul, cel mai „zbuciumat” fiind însă de departe Pedro Paixao, care aleargă cu chitara sau îşi scutură pletele cu furie deasupra clapelor. Despre muzică ce pot spune? Cei care au urmărit evoluţia Moonspell nu sunt dezamăgiţi decât de durata redusă a concertului; în plus, cum lusitanii continuă linia albumului precedent (de pe care, din păcate, nu este prezentă nicio piesă) de întoarcere la rădăcini, dar cu un sunet actual şi subtilităţi de orchestraţie ce conferă un plus de sensibilitate, vechii fani sunt cei mai fericiţi. Prin această prismă, finalul este de-a dreptul delicios, cu Vampiria (o, da!), Alma Mater (să dansăm deci) şi Full Moon Madness, la sfârşitul căreia nu mă pot abţine şi trag un „hau-auuu-auuuu” prelung, chiar dacă frumoasa lună de pe cer nu-i tocmai plină.

Într-o cronică recentă, Paul S. Grigoriu spunea că a văzut Soulfly de mai multe ori decât Holograf; cam acelaşi lucru îl pot afirma eu despre Kreator – şi sunt mândră de asta! Veteranii teutoni ai thrash-ul au mai lansat un album (Phantom Antichrist) de la ultimul concert la care am asistat; cu ocazia B’estfest primim o mostră (un „teaser”, după cum spune un amic PR-ist) – piesa-titlu şi From Flood into the Fire, suficient cât să ne stârnească, prin agresivitatea şi cârligele specifice trupei, curiozitatea. Constat cu uimire cum reuşeşte Kreator să acopere într-un show de nici o oră şi jumătate aproape toată discografia, care nu-i chiar scurtă, lăsând pe dinafară doar două albume (Renewal şi Cause for Conflict). În rest toate sunt prezente într-un concert început cu ceva sinonim cu numele trupei: Violent Revolution, iar moshpit-ul este de neoprit, căci aproape fără pauză Kreator continuă cu Hordes of Chaos. „Is there someone following you / Someone following you” – aţi ghicit, nu? Phobia completează lista de hit-uri, ca şi Extreme Aggression (adică ce vedem pe scenă), People of the Lie, Terrible Certainty şi Enemy of God. Cvartetul german cântă cu chef şi dăruire, cu răutatea specifică trupei şi incontestabila priză la public. Ziua toridă a lăsat loc între timp răcorii nopţii (alt mare avantaj al acestui loc înierbat faţă de betonul din Bucureşti), ceea ce favorizează o serie întreagă de manifestări rocker-eşti: de la inofensivul head-banging, trecând prin moshpit, circlepit, si-ce-mai-găsiţi-voi-pit, se ajunge la „tradiţionalul” wall of death, în care intră toţi cei îndemnaţi de Mille Petrozza la ceva ce am auzit şi data trecută: „I want you to destroy this place!”; din fericire, acum lucrurile se desfăşoară în aer liber, aşa că dezastrul nu se anunţă chiar iminent. Şi dacă tot veni vorba despre solistul, chitaristul şi omul în jurul căruia se coagulează Kreator, nu poţi să nu remarci că omul este într-atât de antipatic încât îţi place, mai ales că, departe de a fi un vorbăreţ, ştie ce vor să audă spectatorii între piese. Ce-i drept, nu poţi cânta cu zâmbetul pe buze Voices of the Dead, Coma of Souls şi Endless Pain, şi nici nu poţi îndemna lumea să poarte un Flag of Hate, dar Mille pare chiar întruchiparea agresivităţii extreme (de la Kreator citire) pe scenă, încarnarea plăcerii de a ucide (că tot urmează Pleasure to Kill), iar riff-urile demenţiale care ies din chitara sa şi a lui Sami Yli-Sirniö aproape că execută. Se adaugă artileria lui Jürgen Reil (alias Ventor, al doilea membru fondator care a rămas pe metereze alături de Petrozza) şi basul furibund al lui Christian „Speesy” Gielsler şi astfel echipa monolitică este completă. Betrayer şi Tormentor pun capăt unui concert foarte bun, cu un sunet pe măsură (acest aspect se păstrează pe întreg festivalul, deci felicitări organizatorilor şi echipei tehnice) şi o mega-doză de răutate thrash. Energic, în viteză, fără compromisuri, pe linia consacrată de Kreator, dar evitând complet monotonia. Dacă cei responsabili cu scena nu s-ar apuca rapid să dezasambleze şi să strângă, aş începe să strig, aşa cum sunt obişnuiţi nemţii la ei acasă, „zu-ga-be, zu-ga-be”.

Fotografii



 
 
   
Powered by www.ablog.ro
Termeni si Conditii de Utilizare