mad
Comentarii diverse

Suplimente alimentare
 

Început de toamnă în Ciucaş
     media: 0.00 din 0 voturi

Mă bucur că reuşesc şi de data aceasta să fac o mică tură de ziua mea, cu ceva mai multă lume şi, sper eu, fără peripeţii. Dacă ar fi şi vremea măcar la fel de frumoasă ca acum un an, mă pot considera fericită. Am ales un masiv tare drag mie, pe cât de frumos, pe atât de accesibil chiar şi celor mai puţin urcaţi pe munte, dar în acelaşi timp tare capricios în ceea ce priveşte condiţiile meteorologice. Chiar şi cu o zi înainte de tură, vineri, am ceva emoţii venite dinspre două site-uri de profil, unul mai pesimist decât celălalt. Adevărul este că, la ce peisaje poate oferi Ciucaşul, fie că este vorba de vârful omonim, fie de zimţata culme Gropşoarele-Zăganu, ar fi şi păcat să-l străbaţi pe ceaţă sau prin ploaie. O altă problemă este lipsa trenului, iar linia de microbuze care deserveşte Cheia şi Valea Teleajenului este destul de restrictivă, în special în ceea ce priveşte ora de întoarcere. Din fericire, până joi seara se arată două maşini dispuse să-i comaseze pe toţi participanţii, zece la număr; mulţumiri deci lui Bogdan şi Nicu, cei doi şoferi care îşi pun bidivii la dispoziţie. Alături de ei ne-am mai aflat eu, Paul, Bala, Bacea, Lollek, Alisa, Raluca şi Diana.

Cu întârzierile aferente metroului de sâmbătă şi aşezării bagajelor în maşinile destul de aglomerate, reuşim să părăsim Bucureştiul pe la 7:30. Cum weekendul se anunţă călduros, multă lume se îndreaptă spre Valea Prahovei, aşa că până la Ploieşti DN1 este destul de aglomerat, mai ales la această oră târzie. În schimb, pe DN1A se circulă lejer, cel puţin până în zona cu serpentine care precede Cheia (860 m). Odată ajunşi în pitorescul sat devenit staţiune, căutam siguranţa parcării de la Hotel Zăganul, unde lăsăm autoturismele şi ne echipăm de traseu. Este trecut de 10:30 când ne punem în spate rucsacii îngreunaţi de vin, palincă şi bere (prăjiturile sunt uşoare) şi pornim pe banda galbenă – cel mai scurt traseu până la Cabana Muntele Roşu (1280 m). Ce-i drept, până acolo se poate urca şi cu maşina, dar – vorba lui Bogdan – trebuie să n-ai inimă (sau să fie cea de serviciu) ca s-o bagi prin nenorocirea de drum de până acolo. Ca idee, unul forestier, bine pietruit, e mai bun decât acest asfalt în care se cască ditamai craterele; îmi amintesc că, acum doi ani, a trebui să coborâm din maşină pe mai multe porţiuni destul de lungi, astfel încât garda acesteia să nu fie avariată.

Cam un ceas durează urcuşul, destul de plictisitor, când pe şosea, când pe scurtături ce leagă serpentinele acesteia. La cabană las grupul vesel la o bere şi o ciorbă, mă duc la refugiul Salvamont şi de acolo preiau cheia locului în care vom dormi – . Ca o mică paranteză, demult vroiam să-mi fac ziua în Ciucaş, dar m-au împiedicat două chestii: transportul (care s-ar fi rezolvat totuşi cu microbuz, plus traseu mai scurt duminică) şi cazarea, căci una este să merg cu Paul, doi porumbei, şi să stăm în regim hotelier la Cabana Ciucaş, şi alta e să chem grup şi să le spun oamenilor că au de dat 110 lei pe camera dublă; Cabana Muntele Roşu e ultra-manelizată (şi tot cam hotel), doar Silva este în regulă, dar acolo stai la căsuţe de doi şi fain e să aduni într-un loc toată gaşca. Şi iată că acum vreo trei săptămâni dau eu de acest refugiu, fostă stână; nu-i deloc nou, doar că nu se află fix pe traseu, e puţin pitit, iar eu habar n-aveam de el. Fiind în administraţia CTA „Ciucaş”, am sunat acolo, am rezervat şi acum tocmai am preluat cheile de la Salvamont. Însă nu mi s-a spus tot, aşa cum voi afla mai târziu...

După ce-mi urnesc, cu mare greutate, camarazii de la mese (cu ameninţarea unui traseu lung, terminat la frontală), continuăm pe bandă galbenă încă vreo douăzeci de minute, până când poteca ajunge în punctul ei maxim de înălţime, înainte de a începe coborârea spre Valea Berii. Aici se distinge o potecuţă spre dreapta şi, în foarte scurt timp, ajungem la refugiu. Acesta este amplasat într-o frumoasă poiană de pe piciorul Muntelui Roşu, cocoţată pe un platou deasupra potecii marcate – atât de aproape, dar minunat ferită. Fosta stână arată genial, aranjată şi intimă, cu un antreu descuiat tot timpul, unde te poţi feri de vreme rea, şi o cameră de dormit cu priciuri (trei nivele, cel mai de sus fiind deasupra uşii) încuiată cu lacăt, dotată cu sobă şi un decor încărcat, dar personal.

Lăsăm cea mai mare parte a bagajelor, ne luăm apă, mâncare şi strictul necesar şi pornim la drum. Este destul de târziu, adică 13:45, iar în faţa noastră este un traseu mai lung decât numărul de ore de lumină rămase. Aşa cum bine intuiam, de la refugiu porneşte o potecă nemarcată, dar clară, pe muchia piciorului, astfel încât nu este nevoie să coborâm la Cabana Muntele Roşu, de unde porneşte triunghiul roşu, pentru ca apoi iar să urcăm. Facem acest lucru direct şi, după ce panta se mai îmblânzeşte, vedem cum cărarea „oficială” şerpuieşte undeva în dreapta jos, pe la obârşia Pârâului Fugarilor, iar ceva mai târziu căile ni se unesc. Aceasta se întâmplă cu puţin înainte de un urcuş mai susţinut, printre tufe de merişoare şi afine. Urmează coborârea într-o şa, apoi iar în sus, pe panta Vârfului Roşu (1766 m) şi pe deasupra văii Pârâului Gropşoarele. În scurt timp, pe la 15:30, ajungem în şaua numită La Răscruce (1807 m), acolo unde marcajul nostru întâlneşte linia principală a crestei Ciucaşului, bine punctată de crucea roşie care porneşte de la Podul Teslei şi se termină în Cheia. Tot din acest loc se desprind spre est Culmea Stâncoasă, iar spre sud-est Culmea Şuviţelor, care devine aproape paralelă cu traseul nostru, închizând astfel bine valea Pârâului Alb.

Între timp primesc mesaj de la Paul că a mai apărut un tip la refugiu care se dă şef şi nu seamănă deloc cu salvamontistul de la care am luat cheia. Îl sun destul de îngrijorată şi-i spun să aibă mare grijă; din păcate, este prea târziu să ascundă băutura care era deja afară – palinca şi o sticlă de vin – motiv în plus pentru grijă mare. Îi pun şi pe restul în gardă şi tot ce putem face este să sperăm că nu iese cu scandal şi probleme, mai ales cât e Paul singur.

Traseul de jumătate de oră care urmează până pe Vârful Gropşoarele (1883 m), cel mai înalt din această zonă, este o continuă belvedere, întrucât nimic nu ne blochează privirea spre Muntele Chiruşca şi Culmea Ţigăile Mari, adică acolo unde Ciucaşul aglomerează cea mai mare parte a imenselor sale conglomerate în formă de căpiţe (ţigăi), ca pe nişte gigantici colţi de dinozaur, şlefuiţi de intemperii. Pe vârf luăm prima pauză mai consistentă, timp în care mâncăm şi dormităm la soare, profitând de unul dintre ultimele weekenduri într-atât de călduroase din acest an, precum şi de imaginea superbă: în stânga Piatra Vulturilor, în dreapta Piscul Gropşoarele. Lumina care se aureşte şi coboară ne anunţă însă că nu vom mai profita mult de ea, aşa că pe la 16:45 pornim din nou şi coborâm spre partea stâncoasă a traseului de astăzi – trecerea La Lanţuri, Podul de Aramă şi Vârful Zăganu (1817 m), care mărgineşte o frumoasă poartă din piatră.

Începem să coborâm mai cu simţ de răspundere până în şaua din care se desprinde spre stânga triunghiul albastru pe albia Pârâului Sterp, spre Poiana Valea Stânii. De aici părăsim linia crestei şi ne încadrăm pe o curbă de nivel care traversează versantul, pe lângă nişte monoliţi superb luminaţi în amurg şi străjuiţi de o cruce albă. Coborârea se reia pe la originea Văii Şipotele, destul de abrupt, până la Stâna din Zăganu (1336 m), frumos aşezământ transhumant aflat în stare excelentă (deşi construcţia nu este tradiţională, după cum ne explică Bala, expertul în stâne). Este ora 18 şi facem o scurtă pauză pentru admirarea Culmii Căzăturii, apoi părăsim marcajul şi Culmea Buzăianu (n-am vrea să revenim azi în Cheia) în favoarea drumului forestier care coboară în valea Pârâului Gropşoarele. Cum n-am mai fost pe aici, ştiam doar de pe hărţi că ar exista o potecă ce traversează Izvorul lui Cârstocea şi-mi era teamă că vom avea dificultăţi de orientare, mai ales că se străbate o zonă împădurită; de când au fost făcute însă acele hărţi şi până astăzi, poteca s-a transformat în ditamai drumul, iar pădurea s-a redus considerabil, aşa că până în forestierul de pe vale n-avem niciun fel de problemă, mai ales că intersectarea are loc într-o poiană imensă.

Practic, la o oră de la stână intrăm pe punctul albastru, marcaj ceva mai recent care face legătura între Cheia şi Cabana Muntele Roşu pe valea Pârâului Tâmpa şi Plaiul Muntele Roşu, ca alternativă la banda galbenă pe care am urcat de dimineaţă. Nu este altceva decât un drum forestier în toată regula, ceva mai accidentat şi mai abrupt în partea superioară, dar care nu pune probleme nici măcar pe timp de noapte, adică atunci când îl terminăm şi noi, în lătratul supărat al paznicilor de la staţia seismică. La cabană ajungem la 19:45 şi îi pierdem pe câţiva dintre participanţi, în favoarea unei mâncări calde, iar restul luăm apă (nu avem sursă la „tabără”) şi urcăm din nou până la refugiu. Ştiu că Paul n-are frontală şi nici n-am habar la ce să mă aştept din partea individului apărut în absenţa noastră.

Încă de când ajungem la ramificaţia spre refugiu, simţim miros de fum, justificat de focul mare de lângă construcţie, dar şi de cel... din soba dinăuntru. Paul ne întâmpină cu o lanternă şi ne şopteşte că totul e în ordine, Fane (aşa îl cheamă pe individ şi recunosc numele din avertizările unor cunoscuţi) e dus cu pluta, dar se poate coabita. Din păcate nu apucă să ne avertizeze în privinţa rucsacilor, cu care sub nicio formă nu avem voie să intrăm în camera de dormit – sacrilegiu, blasfemie, etc. – despre care aflăm însă repede cu toate strigătele de rigoare ale lui Fane. N-am chef de conflicte şi oricum nu încap cu rucsacul în dormitorul în care nu se poate sta de cald, îl agăţ în cui, mă schimb în haine curate, îmi scot mâncarea pe masa de afară (unde e în continuare foarte cald) şi-mi văd uşor iritată de cină. Se pare însă că pe alţii tipul reuşeşte să-i scoată din sărite, campion fiind Bala; până la urmă însă, îmbunat de palincă şi prăjituri, Fane se potoleşte şi trece la discuţii cu băieţii despre politică, fotbal şi alte terenuri alunecoase, nu înainte însă de a ne avertiza că nu-i rămâne chipul în nicio poză şi peste câteva luni ni se va şterge şi din memorie. Oare va dispărea şi din descrierea asta?

Seara este pusă sub semnul tensiunii, adică nu chiar ceea ce mi-aş fi dorit de ziua mea, dar lucrurile rămân în parametri normali. Doar nivelul din sticle scade şi mă bucură faptul că am nimerit un vin bun, şi roşu, şi alb. Partea cea mai tristă este cea în care mă bag la somn, căci aerul este irespirabil la priciuri din cauza căldurii – parcă sunt în saună şi, în ciuda oboselii şi a somnului puţin de cu o noapte înainte, adorm foarte greu. Iar trezirea e matinală, căci ne aşteaptă alt traseu nu atât lung, cât destul de grăbit, pentru a ajunge la o oră rezonabilă la maşini.

Dimineaţa este nebănuit de caldă pentru sfârşit de septembrie la munte, aşa că profităm de un mic dejun afară, pe băncuţa din faţa refugiului. Bacea şi Bala au plecat deja spre Cabana Ciucaş, pentru ceva cald de mâncare şi bere la discreţie. Paul, Lollek, Raluca şi Diana coboară în Cheia, iar noi restul o luăm din loc pe la ora 9 pe bandă galbenă. Coborâm în Valea Berii şi o luăm în sus pe drumul forestier care îşi face loc pe panta abruptă până la Cabana Ciucaş (1595 m). Constat că, aşa cum m-au avertizat colegii de serviciu care au trecut pe aici acum o săptămână, pe ţevile Fântânii N. Ioan nu curge apă, ca şi cum un robinet ar fi oprit; pe vale, Pârâul Berii curge liniştit, deci nu se pune problema secării, ci mai degrabă a captării de către altcineva.

Cu destul de mare indignare urc traversele de cale ferată care sunt puse de-a curmezişul drumului pentru o mai bună aderenţă a cauciucurilor şi mă întreb de ce trebuie să calc pe beton în inima muntelui. Cam în spiritul aceasta iau ultima curbă care mă scoate la cabană, după un ceas de drum. Aici beau un ceai (5 lei, preţ de hotel), aflu că omleta a fost nasoală, iar bulzul foarte bun, întregim grupul şi ne lăfăim o vreme la soare. Pe la 11 reuşim şi noi să ne urnim, dar nu foarte convinşi; ne animă însă cele două maşini de teren care vor să urce Muntele Chiruşca (adică douăzeci de minute de mers pe jos) şi nu oricum, ci pe traseul turistic – din fericire (sau din păcate, că mi-ar fi plăcut să văd faza) se prind că nu pot trece de stâlpul de marcaj fără să-l ia în plin şi se întorc la linia de contur. Mari imbecili...

Ajungem la locul unde se despart crucea roşie şi banda roşie pe care le-am însoţit de la cabană; ele delimitează de-o parte şi de alta Culmea Ţigăile Mari, iar noi continuăm pe traseul cel mai scurt, adică banda roşie. Trecem pe lângă Vârful Ţigăile Mari (1844 m) şi pe lângă grupul numit Babele la Sfat, în timp ce, în toate direcţiile, pe culme sau pe văi, multe alte formaţiuni anonime de conglomerate farmecă privirea prin forma în care le-a îmbrăcat natura. După trei urcuşuri întretăiate de scurte răgazuri pe curbe de nivel ajungem, în miez de zi şi cu un soare puternic deasupra capului, pe Vârful Ciucaş (1954 m). Aici avem să petrecem un ceas întreg, cu masa de prânz, o mică siestă şi admirarea împrejurimilor, întrucât aici este un minunat loc de belvedere, prin poziţia izolată a vârfului. Jumătatea estică este împărţită de Culmea Şipotelor, verde şi lungă, Muntele Urlătoarea cu Mâna Dracului şi Gemenii Ciucaşului chiar la început, Plaiul Domnesc prelungit spre Poiana Dâlghiului, ca să nu mai zic de locurile pe care le-am vizitat deja ieri, aflate acum în spatele nostru şi spre care se trece prin Şaua Chiruşca. Spre vest, principala linie este cea a Culmei Bratocea, care ne va scoate şi pe noi în Valea Teleajenului, în timp ce din ea se desprinde un picior spre Muntele Tesla; dincolo de vale se întind Munţii Grohotiş, cu un versant devastat chiar acum de un incendiu cu fum gros şi multe focare, Munţii Neamţului, Baiului, Piatra Mare, Postăvaru şi Lacul Tărlung, deasupra cărora se înalţă cetatea masivă a Bucegilor. Vizibilitatea este suficient de bună cât să distingem Releul Coştila, deci nici că ne-am putea dori mai mult de la o zi în Ciucaş.

Cu mare regret pornim din nou la drum, pe Culmea Bratocea şi bandă roşie. Începem cu o coborâre abruptă de jumătate de oră pe lângă pereţi monolitici de piatră până în Şaua Ţigăilor (1745 m), unde intersectăm crucea roşie, apoi mergem oarecum pe curbe de nivel între care mai coborâm câte un „etaj”. Lăsăm în urmă Turnul Goliat şi armata de schelete de jnepeni doborâţi de vreun incendiu sau de boală, ocolim Vârful Bratocea (1827 m) şi urmăm poteca nu prea abruptă pe pajişte alpină şi printre câteva pâlcuri de copaci până la Sfinxul Bratocei şi releul de televiziune din apropiere. Aici începe un drum forestier care deserveşte şi o stână minunat amplasată în poiana largă de sub culme, iar poteca taie cu încredere serpentinele, scurtând pe cât posibil ultimele sute de metri până în Pasul Bratocea, unde ieşim în DN1A în jurul orei 16.

Deşi nu ne încântă deloc, trebuie să mergem o vreme pe marginea şoselei, însă nu după mult timp dăm de o bandă albastră care taie serpentinele drumului naţional şi, conform hărţii, ar trebui să ne scoată în triunghiul albastru de pe Cheile Cheiţei. Toate bune şi frumoase până când o săgeată ne indică dreapta şi apoi... niciun alt marcaj. Pierdem ceva timp încercând să ne dăm seama pe unde ar lua-o, dar până la urmă ne lăsăm păgubaşi şi ne reluăm „aventura” pe şosea. Intrăm în seria de serpentine de dinainte de Podul Berii şi, surpriză, banda albastră reapare; când se întâmplă aceasta şi a treia oară, decidem că e cazul s-o urmăm, mai puţin Bala care s-a săturat de jocul ăsta de-a v-aţi ascunselea cu marcajul şi rămâne la autostop. De data aceasta avem mai mult noroc, întrucât poteca se termină, după o coborâre accentuată, într-un mic drum forestier unde întâlnim triunghiul albastru, iar mai jos auzim cu susură Cheiţa.

Poteca prin Cheile Cheiţei merge pe malul drept al apei, la umbra pădurii, şi este un mod extrem de plăcut de a scurta kilometri întregi de asfalt. Unde mai pui că, după jumătate de oră de linişte şi parfum de lemn putred, te poţi opri înainte de primele case, acolo unde valea se lărgeşte, pentru a-ţi spăla picioarele obosite în apa binefăcătoare a pârâului. Astfel împrospătaţi, putem trece de-a dreptul triumfători podeţul până în parcul Hotelului Zăganu, în jur de 17. Cea mai mare parte a restului grupului (adică fetele) ne aşteaptă dormitând pe iarbă, iar în curând apar şi Bala cu Paul, care, în ciuda bănuielilor, n-au cinstit câte-o bere. Şi dacă tot suntem aici, ne gândim că cea mai bună încheiere de tură ar fi o masă la terasa hotelului unde aflăm că n-au decât friptane şi, poate, unele garnituri. Odată puse burţile la cale, ne îmbarcăm în maşini şi pornim spre casă. Până la Ploieşti mă ţin tare pe poziţii, dar cum intrăm pe noua autostradă cred că mă hipnotizează luminiţele alea roşii de pe centru (sau să fi fost pe laterale?) şi adorm buştean, cu un ultim gând speranţa ca toţi cei prezenţi să se fi simţit bine în tură, să le fi plăcut prăjiturile şi vinul şi să semneze condica şi la anul. Mulţumesc mult că aţi venit!

P.S. (la o săptămână şi ceva): Cu mare mirare găsesc miercuri seara în cutia poştală hărţile cu Ciucaş pe care Fane a promis că i le trimite lui Paul... Se pare că bărbatul meu l-a citi cel mai bine pe ciudatul personaj şi, după ce a reuşit să treacă peste indignarea iniţială, s-a înţeles bine cu acesta.

Fotografii


Lost Society (Club Panic, Bucureşti)
     media: 5.00 din 1 vot

După ce am avut ocazia (de voie, de nevoie) să ascult albumul de debut Lost Society până la exasperare, din fazele incipiente şi primitive, trecând prin mixaj, masterizare şi, în sfârşit, produsul finit, nu am de ales şi trebuie să vin la concertul de lansare din Panic, club din buricul târgului, axat pe alternative şi punk. Când ajung, pe scena din sala vagon se desfăşoară Anomalii, trupă de punk energică şi, cum îi stă bine genului, uşor rudimentară, dar pe gustul celor care frecventează de obicei localul. Prea multe despre tinerii bucureşteni nu reţin, întrucât nu le urmăresc recitalul decât atunci când alături de ei preia chitara Matei Tibacu-Blendea (tobarul şi co-fondatorul Lost Society); în rest inspectez locul şi mă întreb cum sună oare o trupă mai complexă de atât în văgăuna asta...

Răspunsul îl capăt în apropierea ceasurilor 22, când urcă pe scenă „vedetele” din Lost Society, adică Matei Tibacu- Blendea în spatele tobelor şi Paul „Slayer” Grigoriu la voce. Sacoul acestuia din urmă, în ton cu influenţele punk ale trupei, lasă în scurt timp la vedere un tricou inscripţionat simplu „ceva... groaznic”; nu ştiu dacă se referă la mesajul piesei titlu de album şi nume de trupă, Lost Society, dar cu siguranţă suntem invitaţi să aflăm. Colaboratorii live sunt aceiaşi de la primul concert, acum un an, doar instrumentele s-au mai schimbat între ele: Ştefan Hâncu (unicul membru Dulceaţa Morţii) la bas, Adrian Moisoiu şi Cătălin Rădulescu la cele două chitare; s-a renunţat la sample-urile de pe laptop, dar nimeni nu pare să le ducă lipsa. Acestea fiind spuse, îi dăm înainte cu prezentarea albumului prin Chain Song şi Anti-Leftist Manifesto, la care Ştefan şi Cătălin schimbă între ei instrumentele. Surprizele de care am parte sunt două şi ambele îmbucurătoare: sunetul este nesperat de bun pentru hruba ce adăposteşte scena, iar în publicul mult mai dens decât se aştepta patronul clubului sunt destui care ştiu deja versurile. Cum piesele sunt dinamice, atacă teme sociale şi politice, iar interpretarea denotă experienţa pe scenă a majorităţii membrilor trupei, nu-i de mirare că pot constata în masa de oameni o continuă viermuială şi aplauze entuziaste.

Road to the Sea, singura piesă lentă a concertului, este precedată de un „la mulţi ani” cântat lui Paul, care apoi ia loc pe un scaun de bar adus special pentru acest moment sensibil. Cu această ocazie observ că deseori dialogul cu publicul trece de la solist în spatele tobelor, unde Matei face uz de microfon de câte ori poate, cu glumiţe şi miştouri care prind de minune. Seara continuă în forţă cu I Noticed You Died şi cover-ul House of Suffering (Bad Brains, febleţea lui Matei), apoi un afront adus omului „modern”, Nirvana Pizza. Precedată de un discurs în genul celor ţinute de Ceauşescu, dar cu subiect becurile ecologice, Green Is the New Red încheie un concert savurat de public, dar şi de trupeţi, a căror plăcere de a fi pe scenă este evidentă, cel puţin în cazul duo-ului de bază. Că lucrurile stau mult mai bine decât aceştia se aşteptau vine ca dovadă cererea insistentă de bis, iar Lost Society trebuie să se întoarcă pe scenă pentru încă o piesă. Din păcate însă nu au pregătit nicio rezervă, aşa că ascultăm din nou Anti-Leftist Manifesto; din partea mea, aici vine o bilă neagră, căci orice trupă care se respectă trebuie să aibă în buzunar măcar o piesă în plus faţă de timpul alocat. Se pare însă că pe alţii nu-i deranjează, iar cele aproape douăzeci de discuri vândute în seara aceasta stau mărturie (ca să nu mai vorbesc de cele trei perechi de chiloţi cu logo-ul trupei, desenat de Matei – adevărate viitoare piese de colecţie, alături de vinilurile-cult).

O lansare reuşită, zic eu, pentru un album cu adevărat profesionist. O vrăbiuţă îmi şopteşte că poate va exista şi partea a doua a lansării, dar până nu văd afişul sunt numai zvonuri.

Fotografii


Traversarea Iezer-Făgăraş
     media: 5.00 din 1 vot

Lumea vorbeşte de vreun an despre această mirifică, nemaipomenită şi nemaiîntâlnită traversare, de fapt un traseu clasic între două masive, cu principală caracteristică lungimea care-l face să se preteze la trei zile. După încercarea nereuşită din septembrie anul trecut, când eu mă gândeam că le fac cu mâna băieţilor de pe Moldoveanu în timp ce aceştia, trei crai de la răsărit, urcau din Curmătura Oticului, iar ei de fapt îl căutau pe cel mai mare şi mai greu de pierdut – adică Babau. Din echipa de atunci lipseşte Andrej, bănuit a fi ascuns între vii şi must, dar lui Vladimir şi Babau ne adăugăm Ancuţa, Vali şi eu pentru ducerea la bun sfârşit – sperăm noi, în timp ce ne urcăm în tren – a celebrei traversări. Popeştii au, bineînţeles, cortul lor, Vali şi-a adus garsoniera, iar eu, aciuată pe lângă Babau, pot să sper doar ca acesta să nu reuşească să facă iarăşi altă traversare, iar eu să pun de un mic bivuac în răcoarea nopţii. De data aceasta însă se pare că-l pierdem de la început, sau el pe noi, mai exact ratează trenul – aşa se întâmplă când stai la două staţii de metrou de gară. Cum-necum ajunge totuşi în Piteşti, mulţumită Andei care-l aduce cu maşina direct la autogară.

Din păcate, din cauza privatizării unor linii de tren, putem merge pe şine doar până în Piteşti, şi nu până în Câmpulung, între cele două localităţi fiind nevoiţi să luăm un microbuz; măcar beneficiem de reducerea maximă de minigrup, întrucât avem plecarea sâmbătă şi întoarcerea luni, plus că suntem cinci şi, mulţumită lui Vladimir care a plătit cu cardul, se mai scade ceva şi de acolo. La Cabana Voina (940 m) ajungem cu aportul rechinului, iar de aici suntem, cum s-ar spune, pe cont propriu – mai bine de două zile de drum, cărat rucsac şi dormit la cort. Abia aştept, mai puţin partea cu rucsacul, căci, în timp ce icnesc ridicându-l, îmi dau seama că m-am învăţat prost – numai ture cu bagaj de-o zi, lejer, viteză şi coloană menajată; fac un calcul şi-mi dau seama că anul în curs n-am mers cu toată casa în spate mai mult de-o oră şi deja îmi fac griji despre cum mă voi descurca acum, mai ales că n-am putut lăsa aparatul foto acasă.

Pe la ora 11 ne urnim, iar prima parte a traseului, deşi solicitantă, nu constituie nicio surpriză, întrucât am mai parcurs-o acum patru ani, de ziua Alinuţei, când aveam cu noi atâtea sticle de băutură încât ne puteam deschide cârciumă la refugiu. Drumul forestier din lungul Râului Bătrâna, suficient de lung cât să ni se ia de o astfel de încălzire, este însoţit de cruce albastră şi punct albastru, acesta din urmă fiind cel pe care-l urmăm când marcajele se despart, înainte de traversarea apei. Facem un scurt popas pentru a mânca ceva şi apoi o luăm drept în sus, pe panta abruptă care înghite repede curbele de nivel din pădure, mai mult sau mai puţin pe Valea Iezerul Mic (sau Valea Căţunului). Poteca se mai îmblânzeşte pe la ora 14:30, când trecem din pădure în pajiştea alpină asezonată cu mulţi jnepeni, afine spre trecute şi o mulţime de merişoare date în pârg, numai bune pentru nişte amatori ca noi. Creasta Iezerului se dezvăluie deja în faţă, în timp ce în spate apar pe rând Bucegii îmbrăcaţi într-o pâclă difuză, apoi Piatra Craiului scăldată în soare şi, la final, culmea domoală a Leaotei. Deasupra, norii ne protejează de soare şi un vânticel subţire îşi face prezenţa, prevestind popasuri cu multe haine pe noi.

La Refugiu Iezer (2040 m) ajungem abia la ora 16, după ce reîntâlnim crucea albastră de pe piciorul Iezerului Mare; aici ne aşteaptă Babau, dormitând la soarele capricios, aşa că e rost de o pauză mai mare, aferentă unei târzii mese de prânz. Ne urnim cu greu, patruzeci de minute mai târziu, şi ne târâim burţile pline spre creastă. Trecem pe lângă Lacul Iezer (2135 m) şi o oaie muribundă, ajungem în Şaua Crucea Ateneului (2275 m) lângă monumentul eroilor căzuţi în 1916 şi astfel, pe la orele 17:15 ieşim în traseul de creastă marcat cu bandă roşie. Îl urmăm spre nord-vest, pe lângă Vârful Capul Căţunului (2385 m) înainte de care vedem pe unde-a luat-o Babau de a ratat acum un an traversarea, coborâm într-o mică şa de unde putem admira linia bine conturată a Făgăraşului (ţintuită bine în două părţi de Viştea-Moldoveanu şi Negoiu), apoi reîncepem urcuşul pe versantul vestic al Vârfului Iezerul Mare (2463 m), pe deasupra zonelor arse şi dezolante de la poale. Nu atingem vârful în sine, destinaţia intermediară fiind cel mai înalt punct al Munţilor Iezer-Păpuşa, adică Vârful Roşu (2469 m). Aici ne oprim, la ora 18:30, pentru puţină odihnă şi o poză de grup, în timp ce admirăm un apus fenomenal peste Făgăraş şi Cozia. Tot aici se termină drumul nostru pe creasta Iezerului şi începe efectiv traversarea, al cărei triunghi roşu destul de vechi trebuie să-l urmărim cu atenţie. Babau este încă alături de noi, deci totul e în grafic, poate mai puţin ora cam înaintată.

Ne grăbim deci să începem coborârea, înclinată şi bolovănoasă la început, ceva mai domoală, dar încâlcită în jnepeni mai târziu, când străbate umărul de deasupra ramificaţiei stâncoase numite Piscul cu Hotar. Cu toată exaltarea în faţa priveliştii tot mai frumoase din faţă, cu raze răsfirate în văi sau reflectate de Colţii Cremenei, nori învălmăşiţi şi multicolori, soarele roşu ne îndeamnă să mărim pasul spre cel mai jos punct dintre Iezer şi Făgăraş, Curmătura Oticului (1863 m), unde ajungem pe la 20:30 şi campăm peste noapte. Avem şi apă în apropiere, iar altitudinea joasă creşte cu câteva grade temperatura aerului, şi aşa foarte scăzută – ca reper, când ne culcăm la ora 22, sunt 6 grade şi deprecierea nu s-a încheiat. Masa este bogată şi asezonată cu vişinată şi palincă, iar somnul de după adânc şi odihnitor, în ciuda vântului care zguduie corturile.

Dimineaţă nu prea ne vine să ieşim la aerul, deşi curat, foarte rece. Deşi este ora 8 şi soarele ar trebui să ne încălzească, o pătură groasă de nori îl acoperă şi nu are să-l dezvăluie mult timp de-acum înainte. Luăm apă din Izvorul Oticului şi pornim la drum puţin înainte de ora 10, pe o potecă în uşoară urcare printre afine şi merişoare spre Vârful Oticu (2044 m). Nu-l urcăm ci îl ocolim pe curbă de nivel, aşa cum facem şi în cazul Vârfului Mezea (2135 m), pe deasupra Văii Boarcăşului; urmează o coborâre substanţială până în Curmătura Mezea (1865 m), între Valea Zârnei şi Valea Vladului, şi constatăm că de când am plecat până aici (ora 12) am făcut un joc cu sumă nulă în ceea ce priveşte altitudinea, doar distanţa în linie dreaptă fiind adevăratul nostru câştig. Deci greul urcuşului abia acum începe, odată cu coamă prelungă a Vârfului Căţunu (2206 m), pe care cine vede marcajul îl ocoleşte, cine nu îl urcă, şi ne regăsim cu toţii deasupra stânei de pe Valea Brătilei. Apropo de marcaj, la un moment dat în timpul acestui urcuş poteca şi triunghiul său par a o lua prin dreapta muchiei şi în curând se înfundă în jepi îndărătnici, deşi stâlpii sunt acolo ca dovadă a unei abordări corecte. Greşit! După ce urcăm înapoi pe linia crestei regăsim o cărare-bulevard, cu marcaje mult mai noi şi dese, semn că am nimerit din greşeală un vechi traseu, nemaifolosit de nimeni (mai puţin papagali ca noi). În scurt timp trecem pe sub Vârful Brătila (2274 m) şi ajungem în Curmătura Brătilei (2125 m), adevărată răscruce de vânturi furioase la confluenţa cu banda roşie, care marchează creasta principală a Făgăraşului între Valea Brătilei şi Valea Dejanilor. Din acest punct de vedere, Curmătura Brătilei are aceeaşi semnificaţie ca şi Vârful Roşu, adică stâlp extrem al traseului dintre cele două masive. În mod oficial, traversarea în sine s-a terminat şi, foarte important, ieşim toţi la inventar! De acum vom străbate culmile Făgăraşului spre Breaza, punctul nostru de retragere spre „civilizaţie”.

Este ora 15 şi luăm o binemeritată pauză de masă la protecţia refugiului-iglu din curmătură. Peste un ceas pornim din nou la drum pe bandă roşie spre vest, urcăm cu sârg spre Vârful Ludişoru (2302 m) şi ne încadrăm pe curba de nivel de pe Faţa Unsă (2246 m), prin Şaua Ludişorului (2200 m). În valea largă ce se deschide sub noi vedem o stână încă activă, cu oameni, oi şi măgari, iar în curând dăm de unul dintre izvoarele care o alimentează şi porneşte suficient de sus cât să intersecteze poteca turistică. În curând începem să coborâm destul de accentuat şi ajungem la noul refugiu din Curmătura Zârnei (1923 m) pe la orele 18, în timp ce culmile demult lăsate în urmă ale Iezerului se îmbracă în roşeaţa amurgului. Par atât de departe încât greu îmi vine-a crede că de-acolo venim...

Planul iniţial era să abordăm şi ultimul urcuş, cel până în Curmătura Moşului, pentru a căuta adăpost nocturn în refugiul nou apărut pe poteca spre Cabana Urlea. Dar ora înaintată, oboseala de peste zi, adăpostul primitor şi de cinci stele de aici, dar mai ales amintirile frumoase ale lui Babau pe care ni le povesteşte cu speranţa să rămânem aici ne conving. Adevărul este că refugiul care l-a înlocuit pe cel vechi (transformat în latrină) din Curmătura Zârnei arată foarte bine, este izolat, încăpător, cu priciuri, masă şi băncuţă; singurul inconvenient este lipsa apei în imediata apropiere. Nu ne deranjează deloc faptul că împărţim culcuşul cu doi tineri braşoveni plecaţi în străbaterea crestei, nu ştiu însă dacă ei sunt de aceeaşi părere când Vali şi Ancuţa îşi asumă cu seriozitate rolul de bucătari: supă la plic cu adaos de legume proaspete şi orez cu sos de roşii, al cărui ingredient forte este ceapa călită la primus; să mai spun cum miroase refugiul? Şi pentru că azi ne-am oprit devreme din drum, înainte de căderea întunericului, avem ceva timp de taclale şi poveşti, feriţi de frigul de-afară. Noaptea trece repede şi fără sforăieli notabile (trăiască dopurile de urechi!), dar nu ştiu din ce motiv nu mă odihnesc la fel de bine ca în cort...

Cum duminică nu ne-am făcut norma la mers, luni dimineaţă dăm trezirea devreme, căci avem un tren de prins, iar modul în care vom parcurge drumul dintre Breaza şi Făgăraş ne este încă incert. Astfel că la ora 8 părăsim creasta principală (mai adaug o bucăţică la puzzle-ul pe care-l construiesc) şi pornim pe punctul roşu care mai întâi urcă printre ienuperi şi merişoare, o brână pe sub Căldările de deasupra Priporului, apoi coboară în valea Pârâului Urlea, unde în sfârşit alimentăm cu apă şi ne spălăm cu sârg feţele transpirate după aproape un ceas de mers prin soarele matinal. Distracţia de-abia de aici începe, cu un urcuş susţinut şi solicitant mai întâi pe coasta Muntelui Moşu, apoi pe albia când secată, când umedă (cu tot cu cascadă) a Pârâului Calului, până în Curmătura Moşului (2200 m), unde întâlnim triunghiul albastru care coboară de pe Vârful Urlea. Cu tot cu pauze, au trecut două ore de când am plecat şi simţim că timpul ne presează. Aici, între vârfurile Moşului şi Muşuleţii, se termină ultimul „hâc” de azi şi porneşte marele „câh”, după cum bine spune Vali, căci coborârea ni se va părea interminabilă.

Prima parte, pe Şleaul Muşuleţii, este destul de domoală, mai ales că deseori se confundă cu o curbă de nivel. Ajungem la refugiul în formă de iglu de pe pajiştea alpină de sub creastă (cam la douăzeci de minute din curmătură) şi ne dăm seama că bine am făcut că am rămas la Zârna; pe lângă faptul că este rudimentar, astă-noapte a fost ocupat de cinci turişti (un tată sau profesor însoţit de nişte adolescenţi) care au făcut şi ei traversarea, dar la patru zile şi cu ocol pe Vârful Dara. Mai departe însă, pe Dosul Muşuleţii, panta se transformă brusc într-un slalom abrupt şi dificil printre jepi; în timp ce-mi protejez cât pot genunchii, dar şi figura, mă gândesc la chinul de a urca pe aici iarna... După o oră de şanţuri, hăţiş şi puţină pădure răcoroasă, ajungem la ceea ce-a mai rămas din Cabana Urlea (1533 m), unde ne punem la soare să luăm prânzul, căci este deja 11:30, iar foamea a coborât parcă mai repede decât noi. În timp ce ne umplem burţile, mai aruncăm câte-o privire ruinelor cabanei şi anexelor – ce construcţie frumoasă a fost, cu un amplasament pe măsură (Curmătura Colţilor), şi în ce hal a ajuns...

După încă un ceas, o luăm din nou din loc şi, cum nu găsim din prima celelalte două trasee spre Breaza (triunghi albastru pe valea Pârâului Curmătura şi punct roşu pe Plaiul Colţilor), îl alegem pe cel mai evident şi deja cunoscut de Vladimir, triunghi roşu pe Valea Pojortei, în cea mai mare parte prin pădure. Primul pasaj este de-a dreptul scârbos, căci panta foarte abruptă este tăiată de o potecă friabilă, îngropată în mult praf; noroc cu rădăcinile care ne mai ghidează paşii. Abia mai jos cărarea devine ceea ce te-ai aştepta într-o pădure, deşi continuă să coboare rapid în serpentine până aproape de apă. De aici lucrurile devin mult mai line şi... mai gustoase. Căci traseul care ba urcă, ba coboară, după cum îl conduc obstacolele râului trece printre tufe dese de muri în pârg, iar noi nu putem rata asemenea ocazie; fructele mari, negre şi zemoase ne fac să uităm şi de oboseală, şi de grabă.

La un moment dat valea se lărgeşte, poteca de asemenea, pădurea se deschide, iar râul este însoţit de flori înalte, galbene şi pline de fluturi; din păcate, această imagine atât de frumoasă poate însemna un singur lucru: trebuie să intrăm pe drumul forestier. Ca un ultim şi neplăcut efort al acestei ture lungi, acesta scoate tot ce-i mai rău din picioarele noastre obosite şi băşicate, iar cei mai bine de şase kilometri ni se par interminabili. Cu sudălmi şi bodogăneli sub soarele care aici arde cu încredere, ajungem în centrul comunei Breaza pe la 15:30 şi începem a căuta transport.

După mai multe eşecuri, sunt îndrumaţi la un anumit număr de casă, la poarta căreia stă un mini-van, ceva mai mic decât un microbuz, dar suficient pentru nevoile noastre. Cum iniţial nu răspunde nimeni, începem să disperăm, dar până la urmă apare şi proprietarul cu ochii cârpiţi de somn. După ce ne învoim asupra unui preţ, aflăm şi motivul oboselii omului; după cum singur spune, s-a hotărât să exporte toţi ţiganii din România în Germania, unde se „angajează” în domeniul media – adică vând ziare şi cerşesc. Aşa că tot drumul până la gara din Făgăraş aflăm metode de trecut graniţa, peripeţii din străinătate şi panseuri ale şoferului.

Cum mai avem aproape jumătate de oră până la plecarea spre casă, ne punem la câte-o bere Ciucaş la crâşma gării, eventual cu nişte covrigi Boromir. În tren, avem surpriza că sunt fix cinci locuri în compartiment, aşa că nu ne deranjează nimeni sau, mai bine zis, nu deranjăm noi pe nimeni, căci după trei zile de mers, încins bocanci şi nespălat ca lumea numai a crini n-om mirosi. Singura noastră doleanţă ar mai fi o îngheţată, ceea ce se rezolvă cu un sprint rapid în gara din Braşov. Şi astfel tura de traversare Iezer-Făgăraş a luat sfârşit, cu bine de data aceasta.

Fotografii



 
 
   
Powered by www.ablog.ro
Termeni si Conditii de Utilizare