mad
Comentarii diverse

Suplimente alimentare
 

Canton Cheia (Munţii Buila-Vânturariţa)
     media: 0.00 din 0 voturi

... Şi a mai trecut un an. Pentru mine este a cincea aniversare Ursul Trubadur şi am un motiv în plus de bucurie: evenimentul va fi serbat la Cantonul Cheia din Buila, adică unul dintre cele mai faine adăposturi montane la care am fost vreodată – iar aici intră zona superbă, cabanierul primitor şi gospodar, cabana intimă şi cochetă, păzită de cea mai vitează pisică. Mă nemulţumeşte însă numărul mic al celor care vin în tură, ca şi cum timpul care a trecut ne-a umplut de grijile familiei şi nu mai putem face ca în ultimul weekend din octombrie, fie el însorit sau ploios, să spunem „prezent” la Aniversare. Aşa că anul acesta ne strângem următorii: Parazitu, Claudia, Irina, Octavian, Ice (care ajung vineri seara), Livia, Magda, Andrej, Frisky, Wizard, Pre2, Ancuţa, Vladimir, Neghiniţă, Furnicaru, Iuliana, Sebe, Lollek, Alisa, Anda, Babau, eu, Paul, Laura, Apollo, Cincineru, Raluca, Ioana, Emil, Oana, Hârciogu şi Hike (cu toţii sâmbătă dimineaţă, fără prea mare grabă din cauza vremii urâcioase).

Cum joi la bere Babau a înaintat o idee îmbrăţişată de toată lumea (tocmai din cauza prognozei), sâmbătă ne prezentăm la maşină cu un surplus de cârnaţi şi pastramă de oaie, care se împrietenesc în portbagaj cu carnea de mici. Alţii aduc ciocănele de pui, cârnaţi de porc şi diverse soiuri de cărnăraie, pentru grătarul din curtea cabanei. Drumul destul de lung ne face încet-încet cunoştinţă cu miezul de toamnă galben-portocalie, în care copacii nu şi-au pierdut încă frunza şi prind splendide amestecuri de culoare. Câteodată, când trecem printr-un tunel de arbori care-şi unesc frunzişul brodat, am impresia că până şi aerul este galben. După Râmnicu Vâlcea încolo dăm de noroi şi umezeală, dar cum drumul forestier de la Cheia în sus se prezintă bine, iar cabanierul ne-a anunţat că în mod normal se ajunge până la cabană cu maşina, Babau hotărăşte să n-o lase la tunelul din Muntele Stogu, ci coboară cu ea până la destinaţie.

Aşa cum anticipam de acasă, nu-i vreme de urcat nici măcar până la începutul Brânei Caprelor sau spre baza Santinelei, ci de lenevit în faţa cabanei, la o vorbă şi un vin bun, mai ales că nu-i chiar frig – doar ploaie măruntă şi capricioasă, precum şi un aer plumburiu, mohorât şi grăbit să se agaţe de stânci. Cei cinci care au venit de aseară n-au fost însă de aceeaşi părere, întrucât au plecat de dimineaţă spre Curmătura Oale să facă o parte din creastă. Când deja ne strângem mai mulţi, nea Ion pune întrebarea cheie: „cine vrea ciorbă de fasole?” şi nu cred să fie vreunul care să refuze. Alături de zeama groasă şi parfumată, vin murăturile asortate şi astfel punem de-un prânz pe cinste, numai bun să ne întărâte stomacurile pentru festinul carnivor de mai târziu.

Profit de o pauză a stropilor şi mă „aventurez” prin albia Râului Cheia pentru nişte fotografii de toamnă adevărată. Abia acum îmi dau seama ce pansament este ploaia din zilele acestea pentru locurile de aici, căci apa pe deasupra căreia mă târam acum trei ani pe un buştean lung de câţiva metri buni, cu teamă să nu cad, acum se trece din doi paşi, iar pârâiaşul care susura pe lângă cabană a dispărut fără urmă. Deşi plouă de joi, pământul e jilav şi tare, nici urmă de noroi, iar stropii aninaţi de crengi şi muşchi par a se evapora dintr-o clipă-ntr-alta. Altfel, pădurea respiră o toamnă auriu-arămie, peticită de verdeaţă cu ace, iar aceste ultime răsuflări îngheaţă pe pietrele năpădite de licheni. Norii aleargă jos, printre stâncile Stogului pe care uneori le acoperă complet şi se împleteşte în ramurile tremurânde ale arborilor. Ceaţa invadează brusc albia, ca apoi să se ridice şi să dezvăluie în întregime o vale bolovănoasă şi aproape secată, care înalţă aburi din bălţi şi din firele subţiri care încă mai curg. Crucile lipsesc, dar covorul de frunze amestecate cu apă şi pietre parcă ascunde un mormânt enorm, lăsat încă deschis pentru peisajul muribund. De-aş picta vreodată aceste amintiri, nu le-aş numi „natură moartă”, ci „natură comatoasă”. Dacă imaginile din jurul meu n-ar fi atât de frumoase, ar fi de-a dreptul depresive – cum totul aşteaptă sfârşitul într-o încremenire sumbră, animată doar de ceţurile care coboară şi urcă după un ritual numai de ele ştiut, cum până şi râul se opreşte ostenit pe pietre, iar frunzele mor, dar uită să se desprindă. Cerul, stânca şi pământul strâng copacii ca într-o menghină, apoi le dau drumul brusc, epuizaţi, sleiţi şi goi. Unul câte unul, rând pe rând, până la capăt...

Cu „tolba” plină, mă întorc la cabană şi de departe simt mirosul de fum aromat. E clar, ai mei s-au pus pe treabă! În jurul grătarului se foiesc câţiva „urşi”, aranjează jarul, întorc fripturile, fac loc pentru altele noi. Puţin mai departe, cele două căţele (Molda şi Fetiţa) fac ulcer, dar nu se apropie mai mult de distanţa regulamentară. În schimb, Cheiţa cea tărcată nu ştie cum să se mai amestece printre picioarele noastre, cum să toarcă mai cu spor şi cum să profite de neatenţia unui uituc; probabil că la una ca ea se gândea Ion Barbu când scria Dracu-aducător de boale, / Cald inel, cu blană moale / Şi cu prefăcut răsuflet / Ca păcatele din suflet! Ce-i drept e drept: şi noi salivăm pe lângă grătar, ca şi cum asta ar aţâţa jarul şi carnea s-ar face mai repede; în plus, cum ajunge o bucată în castron, cum dispare. Din fericire însă, lumea a adus suficientă şi într-atât de diversă că ne săturăm cu toţii.

Cum afară se lasă frigul şi umezeala începe să ne intre în oase, ne retragem în „Şură”, cel mai nou foişor al cabanei – mare, închis, prevăzut cu soba în care tocmai s-a făcut focul – un loc ideal pentru siestă, chitară, vin şi discuţii. Cum însă acestea din urmă sunt cam zgomotoase, grupul cu chitare se retrage în antreul din cabană, iar restul rămânem lângă soba fierbinte, întocmai ca nişte mâţe vorbăreţe. Undeva pe la miezul nopţii, mă alătur şi eu muzicanţilor şi constat că nu doar UT-iştii se întrec în cântece, ci şi nea Fane, care-i spune la doine maramureşene (pe sufletul Iulianei) de mă face să cer versurile pentru a le căuta pe îndelete. Pe la două noaptea, când încă nu s-a dat ora în urmă, dar sticlele s-au golit şi Vladimir şi-a tăbăcit degetele şi vocea, decid să mă retrag în aşternutul cald şi curat. Apoi... nu mai ştiu mare lucru decât că dorm pe săturate. Nu ne grăbeşte nimeni acasă, iar ceaţa groasă ca un caimac de afară trage la lene şi gene lipite.

Ne mobilizăm până la urmă, strângem, mâncăm, mulţumim de calda găzduire şi o luăm din loc, înapoi către casă. Oprim însă la Schitul Iezer, ctitorit de Mircea Ciobanul şi Doamna Chiajna la jumătatea secolului al XVI-lea, pe locul unui aşezământ monahal mai vechi. După ce a cunoscut vremuri de înflorire (cu peste trei sute de călugări) şi de vitregie (când a fost făcut una cu pământul), schitul a luat forma actuală la sfârşitul secolului al XIX-lea, iar de la jumătatea veacului trecut este locuit de maici. Lăcaşul e mic, cu aspect de cetate, în care elementul central, din toate punctele de vedere, este biserica veche, fără turlă, o capodoperă picturală a secolului al XVII-lea. Între chilii s-a zidit mai nou, ca paraclis, biserica nouă, care adăposteşte moaştele Sfântului Antonie de la Iezeru Vâlcea, de al cărui nume sunt legate originile schitului. Această biserică este mai mare şi mai luminoasă, dar nu încântă ochiul precum cea veche. Poate că există un sâmbure de adevăr în ceea ce zicea unul dintre personajele lui Valeriu Anania în Amintirile peregrinului apter – pictura unei biserici nu este desăvârşită de artist ci de timp, căci numai după sute de ani ea îşi dezvălui adevărata frumuseţe.

De la schit, o potecă şerpuită urcă prin pădure şi îi duce pe călători, pe lângă o fântână de lemn, într-o poiană largă, întinsă pe versantul dealului, dar bine ascunsă faţă de şosea. Locul seamănă cu jumătatea unei farfurii adânci, cu fântâna pe fund, iar pe unul din pereţi, aproape de buza superioară, cu peştera Sfântului Antonie. Aceasta este de fapt bisericuţa şi propria chilie pe care le-a săpat cu dalta în stâncă, unde sfântul a trăit retras, iar lângă ele mormântul său.

Ne întoarcem la maşină şi ne continuăm drumul, iar în timpul acesta mă gândesc la faptul că este pentru prima dată când merg cu cei din UT „la” munte şi nu „pe” munte, cu maşina până la cabană, grătar, vin, chitară, dormit şi odihnit, apoi plecat; niciun traseu, nimic. Şi nu pot spune că a fost pierdere de vreme.

Fotografii



Comentarii

Superba descrierea si pozele foarte reusite... Ai surprins multe detalii pe care o sa imi placa sa le revad peste ani... si ce impact are ultima poza din album :)
de Ancuta in data de 2012-11-26 09:59
Superba descrierea si pozele foarte reusite... Ai surprins multe detalii pe care o sa imi placa sa le revad peste ani... si ce impact are ultima poza din album :)
Multumesc frumos. A fost o tura intr-adevar speciala, fara detalii gen tip marcaj, altitudini si alte "tehnicalitati" :) Asa ca am putut sta sa pigulesc la alte aspecte. Da, si mie mi-a placut imaginea de la final, in realitate efectul fiind si mai intens.
de jaxe13 in data de 2012-11-26 10:17


Comentariile sunt interzise la blogurile neactualizate mai mult de 90 de zile
 
 
   
Powered by www.ablog.ro
Termeni si Conditii de Utilizare