mad
Comentarii diverse

Suplimente alimentare
 

Canton Cheia (Munţii Buila-Vânturariţa)
     media: 0.00 din 0 voturi

... Şi a mai trecut un an. Pentru mine este a cincea aniversare Ursul Trubadur şi am un motiv în plus de bucurie: evenimentul va fi serbat la Cantonul Cheia din Buila, adică unul dintre cele mai faine adăposturi montane la care am fost vreodată – iar aici intră zona superbă, cabanierul primitor şi gospodar, cabana intimă şi cochetă, păzită de cea mai vitează pisică. Mă nemulţumeşte însă numărul mic al celor care vin în tură, ca şi cum timpul care a trecut ne-a umplut de grijile familiei şi nu mai putem face ca în ultimul weekend din octombrie, fie el însorit sau ploios, să spunem „prezent” la Aniversare. Aşa că anul acesta ne strângem următorii: Parazitu, Claudia, Irina, Octavian, Ice (care ajung vineri seara), Livia, Magda, Andrej, Frisky, Wizard, Pre2, Ancuţa, Vladimir, Neghiniţă, Furnicaru, Iuliana, Sebe, Lollek, Alisa, Anda, Babau, eu, Paul, Laura, Apollo, Cincineru, Raluca, Ioana, Emil, Oana, Hârciogu şi Hike (cu toţii sâmbătă dimineaţă, fără prea mare grabă din cauza vremii urâcioase).

Cum joi la bere Babau a înaintat o idee îmbrăţişată de toată lumea (tocmai din cauza prognozei), sâmbătă ne prezentăm la maşină cu un surplus de cârnaţi şi pastramă de oaie, care se împrietenesc în portbagaj cu carnea de mici. Alţii aduc ciocănele de pui, cârnaţi de porc şi diverse soiuri de cărnăraie, pentru grătarul din curtea cabanei. Drumul destul de lung ne face încet-încet cunoştinţă cu miezul de toamnă galben-portocalie, în care copacii nu şi-au pierdut încă frunza şi prind splendide amestecuri de culoare. Câteodată, când trecem printr-un tunel de arbori care-şi unesc frunzişul brodat, am impresia că până şi aerul este galben. După Râmnicu Vâlcea încolo dăm de noroi şi umezeală, dar cum drumul forestier de la Cheia în sus se prezintă bine, iar cabanierul ne-a anunţat că în mod normal se ajunge până la cabană cu maşina, Babau hotărăşte să n-o lase la tunelul din Muntele Stogu, ci coboară cu ea până la destinaţie.

Aşa cum anticipam de acasă, nu-i vreme de urcat nici măcar până la începutul Brânei Caprelor sau spre baza Santinelei, ci de lenevit în faţa cabanei, la o vorbă şi un vin bun, mai ales că nu-i chiar frig – doar ploaie măruntă şi capricioasă, precum şi un aer plumburiu, mohorât şi grăbit să se agaţe de stânci. Cei cinci care au venit de aseară n-au fost însă de aceeaşi părere, întrucât au plecat de dimineaţă spre Curmătura Oale să facă o parte din creastă. Când deja ne strângem mai mulţi, nea Ion pune întrebarea cheie: „cine vrea ciorbă de fasole?” şi nu cred să fie vreunul care să refuze. Alături de zeama groasă şi parfumată, vin murăturile asortate şi astfel punem de-un prânz pe cinste, numai bun să ne întărâte stomacurile pentru festinul carnivor de mai târziu.

Profit de o pauză a stropilor şi mă „aventurez” prin albia Râului Cheia pentru nişte fotografii de toamnă adevărată. Abia acum îmi dau seama ce pansament este ploaia din zilele acestea pentru locurile de aici, căci apa pe deasupra căreia mă târam acum trei ani pe un buştean lung de câţiva metri buni, cu teamă să nu cad, acum se trece din doi paşi, iar pârâiaşul care susura pe lângă cabană a dispărut fără urmă. Deşi plouă de joi, pământul e jilav şi tare, nici urmă de noroi, iar stropii aninaţi de crengi şi muşchi par a se evapora dintr-o clipă-ntr-alta. Altfel, pădurea respiră o toamnă auriu-arămie, peticită de verdeaţă cu ace, iar aceste ultime răsuflări îngheaţă pe pietrele năpădite de licheni. Norii aleargă jos, printre stâncile Stogului pe care uneori le acoperă complet şi se împleteşte în ramurile tremurânde ale arborilor. Ceaţa invadează brusc albia, ca apoi să se ridice şi să dezvăluie în întregime o vale bolovănoasă şi aproape secată, care înalţă aburi din bălţi şi din firele subţiri care încă mai curg. Crucile lipsesc, dar covorul de frunze amestecate cu apă şi pietre parcă ascunde un mormânt enorm, lăsat încă deschis pentru peisajul muribund. De-aş picta vreodată aceste amintiri, nu le-aş numi „natură moartă”, ci „natură comatoasă”. Dacă imaginile din jurul meu n-ar fi atât de frumoase, ar fi de-a dreptul depresive – cum totul aşteaptă sfârşitul într-o încremenire sumbră, animată doar de ceţurile care coboară şi urcă după un ritual numai de ele ştiut, cum până şi râul se opreşte ostenit pe pietre, iar frunzele mor, dar uită să se desprindă. Cerul, stânca şi pământul strâng copacii ca într-o menghină, apoi le dau drumul brusc, epuizaţi, sleiţi şi goi. Unul câte unul, rând pe rând, până la capăt...

Cu „tolba” plină, mă întorc la cabană şi de departe simt mirosul de fum aromat. E clar, ai mei s-au pus pe treabă! În jurul grătarului se foiesc câţiva „urşi”, aranjează jarul, întorc fripturile, fac loc pentru altele noi. Puţin mai departe, cele două căţele (Molda şi Fetiţa) fac ulcer, dar nu se apropie mai mult de distanţa regulamentară. În schimb, Cheiţa cea tărcată nu ştie cum să se mai amestece printre picioarele noastre, cum să toarcă mai cu spor şi cum să profite de neatenţia unui uituc; probabil că la una ca ea se gândea Ion Barbu când scria Dracu-aducător de boale, / Cald inel, cu blană moale / Şi cu prefăcut răsuflet / Ca păcatele din suflet! Ce-i drept e drept: şi noi salivăm pe lângă grătar, ca şi cum asta ar aţâţa jarul şi carnea s-ar face mai repede; în plus, cum ajunge o bucată în castron, cum dispare. Din fericire însă, lumea a adus suficientă şi într-atât de diversă că ne săturăm cu toţii.

Cum afară se lasă frigul şi umezeala începe să ne intre în oase, ne retragem în „Şură”, cel mai nou foişor al cabanei – mare, închis, prevăzut cu soba în care tocmai s-a făcut focul – un loc ideal pentru siestă, chitară, vin şi discuţii. Cum însă acestea din urmă sunt cam zgomotoase, grupul cu chitare se retrage în antreul din cabană, iar restul rămânem lângă soba fierbinte, întocmai ca nişte mâţe vorbăreţe. Undeva pe la miezul nopţii, mă alătur şi eu muzicanţilor şi constat că nu doar UT-iştii se întrec în cântece, ci şi nea Fane, care-i spune la doine maramureşene (pe sufletul Iulianei) de mă face să cer versurile pentru a le căuta pe îndelete. Pe la două noaptea, când încă nu s-a dat ora în urmă, dar sticlele s-au golit şi Vladimir şi-a tăbăcit degetele şi vocea, decid să mă retrag în aşternutul cald şi curat. Apoi... nu mai ştiu mare lucru decât că dorm pe săturate. Nu ne grăbeşte nimeni acasă, iar ceaţa groasă ca un caimac de afară trage la lene şi gene lipite.

Ne mobilizăm până la urmă, strângem, mâncăm, mulţumim de calda găzduire şi o luăm din loc, înapoi către casă. Oprim însă la Schitul Iezer, ctitorit de Mircea Ciobanul şi Doamna Chiajna la jumătatea secolului al XVI-lea, pe locul unui aşezământ monahal mai vechi. După ce a cunoscut vremuri de înflorire (cu peste trei sute de călugări) şi de vitregie (când a fost făcut una cu pământul), schitul a luat forma actuală la sfârşitul secolului al XIX-lea, iar de la jumătatea veacului trecut este locuit de maici. Lăcaşul e mic, cu aspect de cetate, în care elementul central, din toate punctele de vedere, este biserica veche, fără turlă, o capodoperă picturală a secolului al XVII-lea. Între chilii s-a zidit mai nou, ca paraclis, biserica nouă, care adăposteşte moaştele Sfântului Antonie de la Iezeru Vâlcea, de al cărui nume sunt legate originile schitului. Această biserică este mai mare şi mai luminoasă, dar nu încântă ochiul precum cea veche. Poate că există un sâmbure de adevăr în ceea ce zicea unul dintre personajele lui Valeriu Anania în Amintirile peregrinului apter – pictura unei biserici nu este desăvârşită de artist ci de timp, căci numai după sute de ani ea îşi dezvălui adevărata frumuseţe.

De la schit, o potecă şerpuită urcă prin pădure şi îi duce pe călători, pe lângă o fântână de lemn, într-o poiană largă, întinsă pe versantul dealului, dar bine ascunsă faţă de şosea. Locul seamănă cu jumătatea unei farfurii adânci, cu fântâna pe fund, iar pe unul din pereţi, aproape de buza superioară, cu peştera Sfântului Antonie. Aceasta este de fapt bisericuţa şi propria chilie pe care le-a săpat cu dalta în stâncă, unde sfântul a trăit retras, iar lângă ele mormântul său.

Ne întoarcem la maşină şi ne continuăm drumul, iar în timpul acesta mă gândesc la faptul că este pentru prima dată când merg cu cei din UT „la” munte şi nu „pe” munte, cu maşina până la cabană, grătar, vin, chitară, dormit şi odihnit, apoi plecat; niciun traseu, nimic. Şi nu pot spune că a fost pierdere de vreme.

Fotografii


Therion, Elyose & Antalgia (Arenele Romane, Bucureşti)
     media: 0.00 din 0 voturi

Turneul european Flowers of Evil al cunoscutei trupe Therion este strâns legat de albumul aniversar Les fleurs du mal, prin care suedezii încearcă să marcheze douăzeci şi cinci de ani de activitate într-un mod inedit. Aşa cum însuşi Christofer Johnsson va afirma în timpul spectacolului, n-a vrut ca toţi aceşti ani să se sintetizeze într-un best of sau alt fel de compilaţie, gen de cadou pentru fani atât de folosit de artişti, ci prin ceva cu adevărat deosebit, în maniera Therion. Şi deosebit este albumul, într-atât încât casa de discuri n-a dorit să-şi asume riscul editării sub umbrela sa, aşa că talentatul suedez a l-a produs pe cont propriu – credit la bancă, orchestră, înregistrare, producţie, promovare, turneu. Aceasta este pe scurt povestea vieţii lui Les fleurs du mal – o colecţie de şansonete ale Franţei anilor ’60, străbătută de un misterios aer baudelairian şi de filonul gothic specific Therion. Dacă mai adăugăm faptul că trupa va lua o pauză concertistică o bună bucată de vreme, timp în care Christofer doreşte să compună o operă rock, înţelegem de ce cortul care acoperă Arenele Romane este plin, deşi avem două trupe de deschidere şi timp mai e berechet.

Antalgia vine din Spania, este o trupă tânără de progressive/symphonic metal şi singurul lucru cu care-mi rămâne în minte este dăruirea cu care cântă, acea onestitate a oamenilor care nu fac muzică pentru bani. Altfel, întâlnim din nou acea formulă folosita şi răsfolosită atunci când inspiraţia lipseşte: o soprană bună (căci, într-adevăr, Bellei Dianez nu-i lipsesc nici vocea, nici tehnica) şi ceva metal în spate, corect şi anost. Nimic nou, nimic deosebit, dar bun pentru o primă încălzire, chiar dacă engleza solistei şchiopătă, iar emoţia şi lipsa de experienţă pe scenă îşi spun cuvântul.

Profit de pauza dintre trupe şi merg repede la merchandise, unde putem găsi nu numai ultimul album şi recuzita aferentă (la preţuri decente), ci pe însuşi Christofer care dă autografe şi stă la discuţii cu fanii. Asta după ce, înainte de concert, a avut loc o sesiune meet & greet a trupei cu cei cu bilete speciale. Pare-se că atunci când îţi autofinanţezi un album şi ai de plătit rate la bancă, chiar şi cei mai retraşi şi timizi artişti devin sociabili şi vorbăreţi. Salut rugămintea organizatorilor de a nu se fuma în cort (respectată de cei mai mulţi spectatori şi tradusă într-un aer respirabil cum demult n-am mai pomenit într-o incintă) şi revin la scenă, unde muzica îşi reia locul între lumini, urme şi ceţuri artistice.

Din aerul parizian, francezii de la Elyose păstrează numai picioarele lungi şi atitudinea sexy a solistei Justine Daaé, altfel îmbinarea de gothic metal cu diverse cadenţe de industrial aduce mai degrabă cu jumătatea nordică a Europei, în ciuda versurilor în franceză de pe L’orientale sau Incandescence. Nimic nou nici aici, chiar dacă sunetul e ceva mai „plin” (datorită beat-urilor şi pasajelor electro); Elyose respiră entuziasm şi mediocritate în aceeaşi măsură, iar vârsta instrumentiştilor nu-i un motiv de a spera la o maturizare a trupei, chiar dacă activează de numai trei ani. Cert e însă că cel puţin publicul masculin are ce vedea pe scenă, dacă nu ţine să şi audă ceva deosebit. Un mare plus îl primeşte tot Justine care, pe lângă vocea foarte bună de soprană, ştie să comunice cu spectatorii şi nu pierde nicio ocazie să o facă. Iar aplauzele nu se lasă aşteptate.

Therion pe scenă înseamnă mai mult decât muzică; trebuie să te aştepţi la teatru – costume, recuzită, roluri bine asumate – un state of the art al întrepătrunderii metal-ului cu opera . O fortuna (Carl Orff) şi Poupée de cire, poupée de son (France Gall, cu lumina refectoarelor pe claviaturile lui Stefan Jernståhl), preluate şi prelucrate pe ultimul album, sunt bine primite de un public tot mai puţin francofon (chiar francofob, ar zice unii), iar interpretarea pe viu a celor două piese, câtuşi de puţin metal, nu face deloc notă discrepantă cu, să zicem, Via Nocturna. E drept, ele îi păcălesc puţin pe fani true, ca şi cum întregul spectacol ar oscila în jurul lui Les fleurs du mal; vom vedea însă că setlist-ul este echilibrat şi agreat de cei mai mulţi, mai ales după ce ne-am împăcat cu gândul că nu vom mai auzi „grohăielile” specifice începutului într-un concert Therion. Son of the Sun, The Flight of the Lord of Flies (cu o interpretare de excepţie a chitaristului Christian Vidal), Abraxas, Vanaheim, Ginnungagap, recenta Land of Canaan, Wine of Aluqah, The Khlysti Evangelist şi Son of the Staves of Time sunt o bună dovadă pentru ce vreau să spun.

De pe albumul aniversar mai apar doar două piese: superba J’ai le mal de toi, însoţită de trista poveste a compozitoarei Betty Mars, şi Une fleur dans le cœur (Victoire Scott), ambele excelente mostre de ce înseamnă să faci ceva cu adevărat deosebit, care transformă un concert metal într-un musical ce aminteşte de Notre Dame de Paris sau Les misérables. Undeva între ele se strecoară şi istoria albumului, varianta ceva mai lungă a primului meu paragraf; şi nu-i greu de ghicit răspunsul audienţei la întrebarea lui Christofer dacă un artist ar trebui să facă aşa cum îi dictează moda, casa de discuri sau propria conştiinţă. Iar faptul că turneul de promovare umple sălile din Europa demonstrează că decizia a fost cea corectă, pentru că iubitorii de muzică bună vor pune mereu onestitatea artistică mai presus de gradul de comercial. Altfel, concertul gravitează în jurul pieselor binecunoscute şi extrem de gustate de public, precum Lemuria (acustică şi cu un impresionant cor în sală), Gothic Kabbalah, The Siren of the Woods şi, în mod special, The Rise of Sodom and Gomorrah – adică acele arme ale seducţiei, pline de simboluri ezoterice şi subînţelesuri misterioase, pe care Therion le-a încercat de-a lungul timpului asupra fanilor, de fiecare dată cu succes.

Contrar faptului că el este creierul Therion, Chrisofer e mai degrabă discret pe scenă, cu sau fără joben şi ochelari; se asociază în dueturi instrumentale cu Nalle Påhlsson (basistul cu aspect aproape glam) sau cu Christian Vidal (super-chitaristul latino), îşi prezintă colegii şi se angajează în dialoguri ample cu publicul (poveşti, glumiţe), dar în timpul actului muzical rămâne oarecum în umbră, alături de tobarul foarte rock Johan Koleberg. Prim planul este luat aproape mereu de soprana de formare clasică, Lori Lewis (secondată de altista Linnéa Vikström), precum şi de impozantul tenor-matelot, Thomas Vikström, posesorul unei voci absolut demenţiale, dar şi cu abilităţi de flautist. Cei trei sunt starurile scenei şi fac să strălucească un show minuţios pus la punct. Nu pot totuşi să nu-i duc lipsa lui Snowy Shaw, cu vocea lui dură, cea mai rock prezenţă vocală din Therion-ul ultimilor ani.

Dincolo de compoziţiile în sine, se vede că trupa şi-a atins maturitatea, iar artiştii sunt nişte profesionişti de la un cap la altul, care ştiu să împletească acurateţea execuţiei cu trăirea muzicii. Dacă adăugăm sunetul excelent, vital unei astfel de manifestări în care fiecare detaliu contează, obţinem un spectacol unic, îmbibat de seducătorul parfum al florilor răului. Astfel se face că, deşi trupa cântă de mai bine de două ore, bisul vine parcă prea curând – The Wondrous World of Punt, The Blood of Kingu şi, la a doua chemare, măreţul imn To Mega Therion, cu drapelul românesc fluturat de artişti, câteva pene (restul au fost furate!) şi beţele aruncate în public, strângerile de mână şi fotografiile cu sala fremătândă.

Fotografii


The Cranberries & The Mono Jacks (Romexpo, Bucureşti)
     media: 0.00 din 0 voturi

Dacă acum mai bine de doi ani veneam la primul concert The Cranberries cu un amestec de nostalgie a adolescenţei şi reticenţă a preferinţelor actuale mult mai „metalice”, acum am un singur scop: o seară detaşată de cotidian şi oboseală în compania profesionistă a ceea ce consider eu cea mai interesantă trupă de rock alternativ, una dintre puţinele care mi-au spus vreodată ceva.

Pentru început, mă învârt printr-un Golden Circle nepopulat, care dă impresia de public puţin; cu toate acestea, în afara sa şi, mai ales, în balcoanele Pavilionului Central Romexpo lumea se înghesuie destul de tare chiar dacă momentan pe scenă abia urcă bucureştenii de la The Mono Jacks. În ceea ce priveşte cultura mea limitată referitoare la alternativ, muzica acestora îmi aminteşte în special de Suede, parcă ceva mai dur în special la capitolul voce. What Do You Know, Woman, Maria şi Gândurile pregătesc publicul pentru atracţia serii, mai ales că cei prezenţi sunt pe felia brit-pop/indie/alternative/grunge. Mie nu-mi plac în mod deosebit – fără riff-uri memorabile şi fără o personalitate bine conturată, dar corect şi, probabil, antrenant; la mai mult nici nu mă pot aştepta când nimeresc acolo unde nu-mi fierbe oala.

În pauza relativ scurtă locul se aglomerează considerabil, aşa că irlandezii păşesc în faţa unei săli pline şi fremătânde, animată la maxim în momentul în care fermecătoarea Dolores O’Riordan începe spectacolul cu Just My Imagination. Ţinte pe rochie şi cizme, multă mişcare pe întreaga scenă, o voce de invidiat şi un chitarist expresiv (Noel Hogan), plus îmbinarea dintre vechi (When You’re Gone) şi nou (Losing My Mind) – toate promit un concert pe gustul şi aşteptările fanilor. Buchetul de trandafiri care se agită prin public, aluzie la nou lansatul Roses, ajunge în sfârşit pe scenă, dar ironia face ca acest lucru să se întâmple la cea mai veche piesă compusă de The Cranberries, Linger. Din seria hit-urilor urmează Free to Decide, apoi o compoziţie proprie a solistei, scrisă pentru cele două fete ale sale, Ordinary Day, şi Twenty One, dedicată spectatorilor care au această frumoasă vârsta.

Cum perioada din istoria trupei care mie mi-a plăcut cel mai mult este cea dintre anii 1993 şi 1996, piese noi precum Tomorrow, Conduct, Fire and Soul, Show Me şi, la bis, deja binecunoscuta Schizophrenic Playboys nu-mi spun mare lucru; sunt piese corect scrise, cu ceva lipici, dar lipsite de spiritul rebel care m-a făcut să-i îndrăgesc pe irlandezi. Mă bucur însă când aud Still Can’t..., Sunday (când Dolores preia chitara acustică pentru a acompania această piesă necântată live din 2002), Can’t Be With You (de data aceasta cu o a doua chitară electrică la solistă), Not Sorry şi Ridiculous Thoughts. Între acestea se strecoară un superb interludiu instrumental, în care chitara acustică (Noel Hogan) şi basul (Michael Hogan) se transformă în fundal pentru clapa folosită ca pian de tânăra de la backing-vocals. Cu această ocazie pot observa calităţile de instrumentişti ale membrilor The Cranberries, de cele mai multe ori eclipsaţi de personalitatea debordantă a lui Dolores. Celor doi mai sus menţionaţi li se alătură Fergal Lawler la tobe, iar pe scenă formula este completată de două seturi de clape, fiecare cu mânuitorul său, pentru ca sunetul să fie complet.

Întoarsă pe scenă, Dolores a renunţat la ţinte în favoarea paietelor aurii şi acum îmi dau voie s-o admir pe frumoasa irlandeză care îmi pare la fel de tânără ca pe vremea când am început eu să-i ascult muzica. Arată şi se mişcă fenomenal, singura observaţie pe care aş avea-o fiind că parcă-i stătea mai bine, mai „rock”, brunetă. Din aceste gânduri mă trezeşte brusc Salvation, preferata mea şi în mod clar cea mai aclamată piesă de până acum – rapidă, sacadată, dură, adevărată explozie de energie. Este surclasată însă repede, căci urmează probabil cel mai mare hit The Cranberries, Zombie, la care mi se confirmă că acea voce unică a lui Dolores, care îţi poate plăcea la nebunie sau te poate enerva la culme, nu şi-a pierdut cu nimic din calităţile cu care a debutat în rock-ul internaţional.

Pauza de până la bis este animată de aplauze şi scandări, aşa că nu după mult timp irlandezii se întorc, iar prim planul este luat de rochia roşie, elegantă şi cu mănuşi asortate, dar care se potriveşte ca nuca-n perete cu tatuajele de rockeriţă dură din tinereţe. The Journey (piesă proprie a lui Dolores) şi vechea Dreams, aflată între primii paşi ai trupei şi care rămâne, în opinia mea, printre cele mai frumoase – numai bună să încheie un concert gustat din plin de admiratori. Singurul cusur ar fi sunetul deseori confuz, chiar dacă la un volum ideal; altfel, sunt convinsă că dăruirea cu care trupa ştie să-şi întâmpine fanii, dublată de profesionalismul şi experienţa muzicienilor, este pe măsura celor mai exigenţi spectatori.

Fotografii


European Progressive Assault (The Silver Church, Bucureşti)
     media: 0.00 din 0 voturi

Leprous a fost, nu demult, revelaţia serii în condiţiile care capul de afiş era Therion, adică o trupă foarte îndrăgită la noi; o bună parte dintre fanii lui Christopher & Co. i-a remarcat pe tinerii norvegieni, care tocmai şi-au câştigat atunci nişte admiratori aproape la fel de entuziaşti ca şi ei. Nici n-a fost greu, căci muzica lor e fermecătoare, iar atitudinea remarcabilă. I-am revăzut în deschidere pentru altă trupă cu priză la publicul român, Amorphis, ocazie cu care mi s-a confirmat: Leprous ştie ce vrea şi ce face, iar rezultatul este impresionant. În această vară, pe cei cinci tineri nebuni i-am întâlnit alături de maestrul Ihsahn şi mi-am dat seama de unde au învăţat meserie şi, chiar dacă nu seamănă în ceea ce priveşte compoziţia, cine le-a insuflat dorinţa de originalitate şi de a sparge barierele convenţionalului. Acum este seara lor – mult aşteptată de mine şi alţii, dar prea puţini totuşi pentru ceea ce oferă Leprous. Nu ştiu dacă a fost slab mediatizat concertul sau pur şi simplu metalistul bucureştean are alte treburi, dar cu siguranţă are ce pierde. Bonus pentru cei se strâng încet-încet în club: managerul de turneu este Lars Larsen, vocalul Manticora, foarte sociabil cu cei care-l recunosc şi-l întreabă de vorbă, în ciuda faptului că are o grămadă de treabă.

Cu aproape o oră întârziere, deloc încurajaţi de numărul extrem de redus de spectatori, pe scena din The Silver Church urcă (aproape) puştanii de la Wilder – o trupă despre care este prima dată când aud şi, în urma scurtului recital, sper să nu fie ultima. Tinerii bucureşteni au potenţial, ştiu să amestece stilurile muzicale în ceva care intra la deja mult prea genericul „progressive” (a se înlocui, la alegere, cu experimental sau avangardist), iar prestaţia live este aproape ireproşabilă în ceea ce priveşte muzica. Două hibe văd eu, care ţin de atitudine: acel „Bună seara, Sibiu”, dacă e o glumă, n-o gustă nimeni, iar vorbitul în engleză între piese, în faţa unui public român, poate fi luat, în cel mai bun caz, drept snobism, iar unii ar zice lipsă de respect; să fim serioşi, câţi din staff-ul sau muzicienii celorlalte trupe stau să asculte ce spune vocalul între piese şi, dacă totuşi o fac, credeţi că le pasă că nu-i în engleză?! Încă un amendament: fără a avea pretenţia că mă pricep, nu ştiu cât de inspirat este să începi concertul cu un cover, mai ales la o piesă atât de bună precum In Waves (Trivium) – dacă-l ratezi (nu-i cazul) îţi pui lumea-n cap, dacă-ţi iese bine, ridici ştacheta foarte sus; din acest punct de vedere însă cred că Wider se descurcă şi, chiar dacă piesele proprii nu-s de calibrul preluării, calitatea cântării nu scade.

Care-i legătura între cămile, straie orientale, tunsoare afro şi Norvegia? Probabil că una singură, cea care tocmai ne fascinează privirile cu cel mai interesant show dintre trupele de deschidere: Ørkenkjøtt, sau „carnea din deşert” (şi descifrez misterul cămilelor). Cu amestecul lor ciudat de metal, blues, stoner, noise şi alte subspecii neidentificate, norvegienii sunt cei mai aproape de sintagma „extreme progressive metal”, iar bizareriile legate de vestimentaţie, accesorii şi atitudine scenică (machiajul androgin al celor doi chitarişti, corpse paint-ul basistului mulatru, preschimbarea în redneck a vocalului, tăvălitul pe jos, portavocea) sunt sarea şi piperul unui spectacol reuşit şi interesant. În plus, demersul artistic denotă autenticitate, iar compoziţiile, deşi stranii, surprind în sensul cel mai plăcut.

După aşa un show, aşteptările îmi sunt mari pentru ceea ce urmează: Persefone, din Andorra, despre care glumim când spunem că adună jumătate din populaţia micului stat. Death metal-ul melodios, cu riffuri elaborate care conduc spre zona progressive-ului, clapa care completează armonia, ritmul rapid impus de baterie şi bas, energia molipsitoare a vocalului – toate acestea sunt pe gustul amatorilor de metal ceva mai dur, mai ales acum, când se revine pe teritorii ceva mai cunoscute. Persefone este dinamită pe scenă (transmisă şi publicului prin solistul care coboară între spectatori, încercând să-i provoace la pogo), însă bazată pe compoziţii bine gândite şi balansate, echilibrate între forţă brută şi melodie. Cu toate acestea, andorranilor le lipseşte acel „ceva” care să-i facă remarcabili şi memorabili.

Loch Vostok este o cunoştinţă mai veche, dar şi acum ca şi atunci nu reuşeşte să mă facă să o trec la altă categorie decât „şi alţii”. Suedezii nu-s răi şi fac metal greu ca la carte, însă la finalul concertului nu rămân cu mare lucru. Au riff-uri rapide, solo-uri ce tind spre virtuozitate, forţă şi atitudine, dar mai degrabă îmi amintesc de glumele şi autoironiile solistului (foarte bun frontman, de altfel) decât de partea muzicală – plăcută şi cât se poate de metal, dar nimic deosebit. Într-o seară atât de lungă, în care oboseala riscă să te facă să nu guşti din plin capul de afiş, Loch Vostok poate la fel de bine să lipsească.

Să nu înţelegeţi din faptul că spun că Leprous nu este nicio surpriză că e ceva de rău. Doar că acum, când îi văd pe aceşti tineri simpatici a patra oară, am temele bine făcute şi ştiu la ce să mă aştept: magie extremă, muzică fascinantă, dăruire totală. Forced Entry şi Restless aduc în prim plan genialul Bilateral, pe care evoluţia de la Tall Poppy Syndrome (prezent şi el prin Dare You, Passing şi White) este evidentă, în ciuda faptului că şi acesta este extrem de bun. Pentru mine, MB. Indifferentia, Thorn şi Waste of Air sunt apogeul unui concert de vis, epuizant şi revigorant în acelaşi timp. Nu ştiu ce primează în descrierea acestui spectacol, iar orice ordine poate fi inversată oricând. Ruperile de ritm, surprinzătoare prin forţa lor expresivă, deşi ştii bine piesele de pe album? Virtuozitatea muzicienilor, care te-a face să crezi că au multe zeci de ani de experienţă în spate? Măiestria în care riff-urile demenţiale ale lui Tor Suhrke şi Øystein Landsverk sunt succedate de clapa melancolică, pentru ca apoi să revină, potenţate de bateria ucigător de rapidă a lui Tobias Andersen şi substanţa densă din basul lui Rein Blomquist? Registrul larg al vocii frontman-ului clăpar Einar Solberg, care trece cu lejeritate de la clean la growl, de la melodie sensibilă la sonorităţi cavernoase? Proiecţiile video din spate, între ciudate şi macabre, cu trandafiri tocaţi şi ace înfipte în picior? Toate acestea trebuie luate ca un întreg, al cărui nucleu sunt talentul şi inspiraţia ce nasc o muzică în sfârşit originală, pe acest tărâm atât de bătucit al metal-ului; iar învelişul îl găsim în grija pentru detaliu, pasiunea şi munca asiduă fără de care n-am putea sta fascinaţi în faţa Leprous, întrebându-ne dacă indivizii aceştia, în ţinută de gală, chiar sunt reali. Compoziţiile sunt lungi şi totuşi nu găseşti timp să te plictiseşti în acest tăvălug cald-rece, în care tot ce poţi să-ţi propui este să reiei acasă albumele şi să reasculţi obsesiv fiecare piesă, iar şi iar, fără a spera că ai descoperit-o întru totul. Noutatea Coal şi Acquired Taste (pe care suntem invitaţi s-o ascultăm stând jos, după aşa o seară lungă) închid universul Leprous cu tot ce are el mai straniu, mai intens şi mai frumos. Şi nu cred să fie cineva în sală care să nu se fi simţit asaltat, ca să parafrazez titlul de pe afiş.

Fotografii



 
 
   
Powered by www.ablog.ro
Termeni si Conditii de Utilizare