mad
Comentarii diverse

Suplimente alimentare
 

Cabana Garofiţa (Munţii Piatra Craiului)
     media: 3.00 din 2 voturi

Văd acum câteva săptămâni pe carpati.org anunţ de tură în Crai: Padina Lăncii – Poiana Închisă – Ieşirea de la ora două – Şaua Funduri – Valea Urzicii. Adică ceva ce îmi doream demult să fac, mă refer la partea de urcat în creastă, dar n-am avut ocazia să merg cu cineva care să accepte şi coechipieri cu mai puţină experienţă într-ale stâncii. Ei bine, iată că Gabi s-a înhămat la aşa ceva, căci nu sunt singura în această postură.

Dar s-o iau pe rând. În primă fază, mă culege Mitică de la intrarea în Bucureşti dinspre Constanţa, de unde vine el (cu această ocazie, merg şi eu până la capătul Magistralei 3 de metrou), îi „ridicăm” apoi pe Cristina, Max şi Victor (în Piteşti), apoi o ţinem lungă până la Podul Dâmboviţei. Aici, la masa pensiunii aflate chiar unde se desprinde drumul spre Sătic, îi aşteptăm pe Gabi, Vali, Anca şi Oana plecaţi din Braşov, precum şi pe George şi Sammy din Târgovişte, dar care vin acum din Bran. Pentru cei interesaţi, bulzul este excelent, iar clătitele cu afine delicioase. Odată ce ne-am întâlnit cu toţii, o luăm pe forestierul de pe Valea Dâmboviţei, prin Cheile Plaiul Mare, lăsăm în urmă Peştera Urşilor, Săticul de Jos, Lacul Sătic, Săticul de Sus şi Colonia Clăbucet, părăsim spre dreapta drumul care merge pe lângă Lacul Pecineagu, trecem podeţul şi facem stânga (în dreapta se merge la Cabana Valea lui Ivan), pe drumul plin de gropi şi apă care ajunge pe Valea Dragoslăvenilor la Cabana Garofiţa Pietrei Craiului (1100 m). Aici ne aşteaptă cabanierul, nea Ovidiu, „flancat” de collie-ul cel blănos, serios şi educat, Ozi şi de Pantera cea neagră şi torcătoare, al cărei loc preferat e pe sobă.

Aşa cum ne-a promis, Mitică pune de borşul de peşte, care iese absolut delicios, ca şi cele câteva bucăţi de somn puse la jar, mai ales când sunt însoţite de vin alb şi roşu; prin urmare, micii – campionii grătarului – n-au mai deloc succes. Cine vrea, stă afară la foc şi chitară, mai ales că nu suntem singuri, din contră, cabana este plină. Eu însă prefer să mă refac după o săptămână lungă şi lipsită de somn, aşa că ora 22 nu mă prinde trează. Consecinţa este că mă trezesc uşor, foarte devreme şi odihnită, ca scoasă din cutie pentru tura grea ce are să urmeze. Încet-încet face toată lumea ochi, luăm micul dejun, face rucsacii şi pornim la drum pe la ora 9, cam târzior din punctul meu de vedere.

Urcăm pe cruce galbenă, pe firul inferior al Padinii Lăncii, până când traseul se intersectează cu triunghi roşu şi continuă spre dreapta, loc marcat de un indicator. Aici noi continuăm tot înainte, în sus pe valea conturată prin pădure, mai spre stânga, mai spre dreapta, după cum ne ghidează o imaginară potecă, până ieşim din pădure în Marele Grohotiş, chiar în locul unde începe partea stâncoasă a padinii. Aici ne odihnim puţin, Cristina mănâncă un morcov, Max face repede un ceai, ne punem hamurile şi căştile şi ne pornim pe mult visata Padină a Lăncii. La început înaintăm repede, dar ne dăm seama care va fi problema cea mai mare a turei (şi încă nu ştim cât de mare): zăpada căzută acum vreo două zile, un pulver fin de 1-2 centimetri, suficient cât să acopere prizele şi să alunece, dar mult prea puţin ca să te foloseşti de el. Cum e mai prost, iar la prima săritoare ne dăm seama de asta, întrucât pe cei mai mulţi trebuie să ne fileze Gabi în timp ce urcăm asiguraţi, pe micul horn principal. Probabil că atunci când stânca este curată şi uscată e mai uşor de mers prin dreapta, dar acum e cam greu. Aceeaşi senzaţie o am şi puţin mai sus, pe un mic horn care n-ar pune în mod normal probleme nici într-un traseu turistic.

A doua săritoare mi se pare cea mai grea de pe padină, cu toate că este prevăzută cu lanţ, iar eu am hamul bine ancorat. Este înaltă, iar stânca alunecă, sau cel puţin aşa e în mintea mea. Din acest motiv, nu reuşesc să mă salt până pe primul prag decât cu ajutorul lui Max, iar când ies în sfârşit sus de tot sunt extrem de obosită; în mod clar, n-am nici forma fizică necesară, dar nici cunoştinţele despre cum să-mi folosesc mai mult picioarele decât mâinile şi, deci, să schimb raportul de forţe. De aici se urcă uşor o vreme, mai ales că la următorul pasaj vertical poţi ocoli prin stânga, prin jnepeni; nu e chiar comod şi poate că-i şi puţin ruşinos, dar lucrurile decurg repede şi ajung într-o potecă deasupra vajnicilor arbuşti, de unde cobor către ceilalţi. Mai urcăm puţin şi ajungem în partea superioară a padinii, aproape de locul de ieşire în Poiana Închisă. Însă aici – surpriză, traseul „clasic” este blocat de o cascadă de gheaţă; n-are sens să spun că nimeni n-are colţari, prin urmare căutăm variante.

Anca, sau capra neagră umană a turei, urcă printr-un vâlcel oarecum paralel cu firul principal, dar Gabi hotărăşte că-i prea riscant pentru restul grupului. La sugestia lui, George caută o cale de acces mult în dreapta, pe peretele înierbat care mărgineşte poiana; de jos se vede că s-ar putea ajunge şi acolo, dar nu putem şti ce surpriză se găseşte după ce potecuţa coteşte spre stânga, după colţ. Pare-se însă că se poate şi urcăm cu toţii până la un loc suficient de larg cât să ne cuprindă în siguranţă pe toţi. Aici îl aşteptăm pe Gabi să găsească un loc bun de asigurare mai sus şi să ne fileze. Mai urcăm până la muchia bine fixată de jepi, apoi câteva „trepte” din iarbă înşelătoare spre stânga. Acolo ne aşteaptă George, iar în jos partea centrală a Poienii Închise. Ne strângem cu toţii şi ne tragem sufletul, mâncăm ceva, admirăm Peretele Central care ne adăposteşte, dar şi culmile Păpuşii, ceţurile de sub ea şi depărtările scăldate în soare, dar punctul de interes maxim este familia de capre negre care ne dă târcoale şi ne priveşte cu interes. Nu se tem şi sunt extrem de curioase, mai ales ţapul, care se apropie la zece metri de grup şi culege un biscuit din zăpadă.

Cu mare greutate ne urnim, mai ales că soarele cald ne-a moleşit complet, iar intimitatea superbei Poieni Închise te îndeamnă să rămâi acolo la nesfârşit. Timpul însă ne presează, aşa că pornim din nou la drum, spre creastă! Ne îndreptăm spre peretele care străjuieşte poiana în partea sudică şi urcăm pe panta abruptă, acoperită cu iarbă veştedă, către Ieşirea de la ora două. Prima parte este destul de expusă, aşa că Gabi ne pune să ne legăm „şirag” pe cele două corzi disponibile – patru pe una, trei pe cealaltă (Vali şi Anca preferă fără) – şi o abordăm în şir indian, fără foarte mari dificultăţi aşa asiguraţi. De pe pragul pe care ieşim, cărarea coteşte spre stânga, dezvăluind o imagine care-ţi taie răsuflarea, poate cea mai frumoasă a turei: abrupt în spate şi lateral, ca şi cum dedesubt n-ar mai fi nimic, perete vertical străbătut de un horn în faţă, care se termină brusc spre nicăieri, ca şi cum nici acolo n-ar mai fi nimic.

Aici stăm ceva, pentru că se urcă greu pe horn, şi mă refer în special la „echipa” din care fac eu parte. De fapt, băieţii se caţără cum-necum (rucsacul lui George pune ceva probleme, mai ales pentru că posesorul e oricum un tip înalt), dar când vine rândul meu se produce un incident care, dacă n-ar fi ora atât de înaintată, ar fi amuzant. Sammy trebuie să-mi arunce coarda, după ce o descâlceşte de pe rucsacul lui George şi, preventiv, îi strig să aibă grijă să-mi arunce doar un capăt. Când în sfârşit o primesc, anunţ că m-am asigurat şi o poate tensiona, dar primesc vestea că mi-a aruncat toată coarda; mai întâi cred că e o glumă, referitoare la ce am spus mai devreme, dar în scurt timp îmi dau seama că e cât se poate de serios. Ce mai, ca-n filmele cu proşti. Coboară Sammy să recupereze coarda, între timp revine şi Gabi, pe bună dreptate enervat de faptul că noi nu mai apărem, şi cu chiu cu vai parcurg şi eu hornul, cu ceea ce am impresia că sunt ultimele puteri fizice şi, în special, psihice. Din păcate, voi avea ocazia să aflu că am nevoie să nu fie ultimele; din fericire, chiar nu sunt ultimele. Acum, că partea „tehnică” s-a încheiat, trebuie să fiu sinceră cu mine însămi şi admit că dificultatea traseului m-a depăşit, în sensul că da, pot da vina pe zăpada şi umezeala care îi sporesc caznele, dar şi cu stânca uscată, curată şi caldă tot nu cred că l-aş fi putut parcurge la liber; în mod cert, în anumite porţiuni mi-ar fi fost mai uşor, dar tot ar fi trebuit să mă asigure cineva măcar în două locuri.

Este ora 16:30 când ieşim cu toţii în marcajul de creastă, punct roşu, pe care îl urmăm aproape un ceas şi jumătate până în apropierea Şeii Funduri, unde ajungem când dispare şi ultima geană de lumină. Până atunci însă putem admira din mers peisajul larg care ni se desfăşoară la picioare: într-o parte Iezer-Păpuşa, îmbrăcat în razele asfinţitului, în cealaltă Bucegii, pudraţi cu zăpadă în care acum se reflectă roşul norilor, iar înainte şi-n urmă linia şerpuitoare a crestei, de la Piatra Mică la Pietricica. Deşi nu este rece, poate datorită zăpezii care a strâns în cădere obişnuita pâclă, atmosfera e limpede, formele crestelor clare, iar priveliştea în sine demenţială. Mi-ar plăcea să stau mai mult şi să mă bucur de ea, dar timpul presează nemilos. După mici urcări şi coborâri, inclusiv o ultimă descăţărare ce întrerupe poteca, ajungem la începutul Văii Urzicii, pe unde trebuie să o dăm la vale. Undeva, în apropiere, dar bine ascuns privirilor indiscrete, se află Refugiul Funduri, puţin mai încolo, în continuarea crestei, şaua cu acelaşi nume, iar dincolo de ea marcajul devine şters, iar cărarea se încâlceşte în jepi şi tufe; cu toate acestea, mi-ar plăcea să parcurg cândva şi această ultimă porţiune, cea care străbate Pietricica.

Acum însă, sub puzderia de stele, ne aprindem frontalele şi facem dreapta, pe triunghiul albastru din Valea Urzicii – din punctul meu de vedere cea mai solicitantă parte a traseului, psihic vorbind. Îmi amintesc de această vale pe unde am coborât în august, şi ştiu că grohotişul de pe ea este instabil, pământul friabil, iar din loc în loc mai disloci câte un bloc de piatră numit „drăgăstos” televizor/frigider/maşină de spălat sau ce-ţi mai trece prin cap. Dar acum se adaugă noaptea şi parşivul strat de zăpadă, ca să nu mai vorbesc de oboseală. Mergem deci destul de greu, iar înaintarea ne este oprită brusc de un horn prevăzut cu lanţ. După cum ziceam, amintirile mele despre vale sunt destul de proaspete, dar bucata aceasta mi-a scăpat complet din vedere, semn că n-am avut nicio problemă atunci când am abordat-o astă vară. După cele ce urmează însă, îmi va rămâne bine întipărită în cap, pentru că este o adevărată provocare să ajungi la lanţ şi apoi să-l cobori. Îndrumată de Gabi, reuşesc să parcurg (pe fund) bucata până la primul piton, apoi mă întorc cu greu cu faţa la stâncă şi, cu chiu cu vai, găsesc nişte prize curate pe care să mă scobor. Văzând dificultăţile puse de grohotiş şi zăpadă, decide însă ca pe cei mai mulţi să-i asigure, aşa că scoate iar coarda şi se înhamă la muncă.

Eu aştept la baza hornului până mai coboară cineva, adică Victor, apoi eliberăm „platforma de aterizare”, şi aşa redusă, şi o dăm la vale, căutând marcajul destul de şters şi cele mai bune variante de coborâre, de preferat pe lângă jnepeni. Când poteca face mai mult dreapta, pe sub baza unui perete de stâncă, ne oprim să-i aşteptăm pe restul, întrucât în scurt timp vom intra în pădure. În timpul acestei aşteptări auzim amândoi un mormăit care nu ne încântă deloc, chit că vine de departe; nu-i nimic anormal, ne spune Gabi apoi, căci urşii îşi fac bârloguri mai jos de grohotişurile văilor. Ne strângem din nou cu toţii şi, astfel grupaţi, parcurgem şi ultimele bucăţi din golul alpin, cu încă o descăţărare uşoară şi intrarea în pădure, unde mai dăm de un mic horn, plin de ace de brad şi muşchi.

De acum mergem uşor, pe curbă de nivel, singura problemă fiind întunericul despre care nu putem şti ce ascunde. Astfel se face că Victor, primul din şir, se opreşte brusc pentru că în faţa lui, lângă un copac, sticleşte ceva în lumina frontalei; îi vine inima la loc atunci când constată că e vopseaua albă şi reflectorizantă ce încadrează marcajul, o găselniţă bună pentru vizibilitate, dar care îţi dă fiori dacă nu te aştepţi la aşa ceva. Trecem de intersecţia cu traseul care duce la Crucea Grănicerului (cruce roşie), apoi pe sub Cerdacul Stanciului şi peştera de lângă el, şi de acum trebuie să fim atenţi să nu ratăm crucea galbenă, care trebuie să se desprindă spre stânga. Din fericire însă, răscrucea este bine însemnată de un stâlp cu săgeţi; poteca o ia vertiginos în jos, prin pădure, iar noi o urmăm grăbiţi, peste cetini şi rădăcini, până înapoi în partea inferioară a Padinii Lăncii care duce la cabană. Ajungem, rupţi de drum, la 21:15, după mai bine de jumătate de zi pe traseu. Aici ne aşteaptă Mitică, ce-a mai rămas din borşul de peşte, apă fierbinte de ceai şi o tigaie acoperită cu diferite fripturi. Printre mulţumiri, înfulecăm ca sparţii, apoi încărcam în maşini bagajele şi o luăm din loc, conştienţi că vom ajunge acasă adânc în noapte.

Deşi acum suntem patru pe bancheta din spate, Oana venind şi ea cu noi, la scurt timp după ce ieşim din Rucăr adorm profund şi habar nu am când ajungem în Piteşti, unde-l debarcăm pe Victor, în Ploieşti, pentru Max, sau când intrăm în capitală. La Crângaşi mă trezeşte Cristina, căci de acum trebuie să-i spun eu lui Mitică pe unde s-o ia, dar sunt într-atât de buimacă încât nici nu-mi dau seama încotro e Podul Grant. Îmi revin totuşi şi-i arăt drumul, până când cobor şi eu la Lizeanu, pe la 2:30 noaptea. Sunt înţepenită şi moartă de somn, aşa că mă îndrept teleghidată spre duş şi apoi pat. Mda, cred că nu voi merge cu bicicleta la muncă...

Fotografii



Comentarii



Comentariile sunt interzise la blogurile neactualizate mai mult de 90 de zile
 
 
   
Powered by www.ablog.ro
Termeni si Conditii de Utilizare