mad
Comentarii diverse

Suplimente alimentare
 

Cabana Silva (Munţii Ciucaş)
     media: 0.00 din 0 voturi

Ciucaşul iarna – nu i-am văzut faţa în spatele buclelor de nea şi a vălurilor reci de ceaţă pe care, dacă şi le-ar da în lături măcar o clipă, ar dezvălui frumuseţi nebănuite în vremurile calde. Mă bucură deci propunerea lui Andrej de a merge pentru două zile la Cabana Silva, de unde să facem măcar un traseu pe culmile frumosului munte. Plecăm cinci din Bucureşti: Călin (nou venit în UT sau, după cum spune el, nou revenit), Magda, Andrej, Livia şi cu mine. Lăsăm maşina undeva în Cheia (nu ni se permite nici în parcarea mănăstirii, nici în dreptul unei pensiuni) şi, pe la 10:30, pornim pe punct albastru spre complexul turistic din jurul Cabanei Muntele Roşu. Acest marcaj este bine conturat, relativ recent, şi nu apare pe niciuna dintre hărţile din dotare; el însoţeşte un vechi drum forestier, de la bariera din drumul naţional (aprox. 880 m) pe Valea Gropşoarele dintre Dealul Ciucului, Culmea lui Buzăianu şi Piscul Gropşoarele. Zăpada este proaspătă şi adâncă până la genunchi, dar poteca se bate destul de uşor datorită pantei mici pe care o avem de urcat la început. Practic, până în Poiana Vacilor care se deschide largă la un moment dat, acolo unde coboară şi forestierul de la Stâna din Zăganu, prea mare efort de urcuş nu depunem şi abia după prima bifurcaţie, când noi o luăm spre stânga, poteca devine mai abruptă. Făcutul urmelor devine ceva mai dificil, chiar dacă ne ghidăm cât de cât după ceea ce a mai rămas de la alţii, înainte de ultima ninsoare; aşa evităm zonele cu cea mai mare zăpadă, în schimb pierdem timp mergând în zig-zag. Din fericire, panta accentuată alternează cu momente de respiro, iar după ce intrăm pe Plaiul Muntele Roşu şi mai cotim o dată spre stânga nu mai avem mult şi ieşim în drumul dintre Cabana Silva (1300 m) şi Refugiul Salvamont, cam pe la ora 12.

Ne cazăm într-o căsuţă dublă, pornim caloriferele şi ne refugiem în sala de mese, unde apelăm la ciorba amabilului cabanier. O zeamă fierbinte este cum nu se poate mai bună după aproape două ceasuri de transpirat în zăpadă. Ne facem apoi bagajul de drum cam fără chef, întrucât ceaţa acoperă aproape totul în zonă (de exemplu, Cabana Muntele Roşu parcă nici n-ar exista la nici cinci minute mai încolo), iar la potecă bătută nu îndrăznim să sperăm. O luăm totuşi din loc, în jur de orele 13, în ideea că mergem cât putem, vedem şi avem chef, apoi ne întoarcem; asta ca să nu spunem că am venit degeaba. Prin curtea staţiei seismice nu putem trece, aşa că o luăm în sus pe lângă gardul acesteia, mai mult bâjbâind şi ghicind liziera pădurii, până când ieşim în poteca marcată cu triunghi roşu. Spun „poteca” pentru că, spre surpriza noastră, alţii mai matinali şi mai perseverenţi decât noi au început deja acest traseu; tot ce putem spera este că l-au dus şi până la capăt. Urcăm din greu prima pantă abruptă până când cărarea coteşte uşor dreapta şi devine mai lină, apoi traseul alternează între urcări uşoare şi curbe de nivel. Facem o scurtă pauză pentru apă lângă cabina seismică înconjurată cu sârmă ghimpată şi, în scurt timp, pădurea care mai zdrelea cât de cât negura lasă loc golului alpin în care ceaţa este deplină. Panta devine din nou mai abruptă şi, uşor, începe să se insinueze şi vântul. Din fericire, urmele continuă şi le urmăm cu conştiinciozitate, bucuroşi că întrezărim uneori şi câte un stâlp de marcaj care să ne confirme că nu suntem total aiurea. Depăşim astfel Vârful Muntele Roşu (1765 m) şi, după încă două hâc-uri pe pante accentuate şi tot atâtea momente de senin, ajungem în şaua La Răscruce (1805 m), punct central al Culmii Gropşoarele-Zăganu. Este puţin înainte de ora 16, iar spre Vârful Gropşoarele, unde ar fi vrut Andrej să mergem, zăpada este curată şi intactă; în schimb cărarea continuă la stânga pe cruce roşie şi, după un calcul rapid în ceea ce priveşte timpul, decidem să o luăm şi noi pe acolo şi să facem un circuit.

Din momentul în care începem să coborâm, ceaţa se desface ca prin minune la picioarele noastre, dezgolind un splendid, aproape ireal, peisaj de iarnă. În jos, se desfăşoară, lungă şi albă precum îi spune numele, Culmea Albele, până hăt departe, spre Vama Buzăului; zonele mai joase şi mai deszăpezite care i se aştern la picioare – Culmea Piatra Laptelui, culmea Şipotele, Muntele Urlătoarea şi Muntele Strâmbu – se pierd într-o mare de nori văluriţi, spartă din loc în loc de vârtejuri care lasă vederii petice de pădure. Spre dreapta, deasupra unui ocean înspumat care ascunde complet Culmea Văii Stânei şi Pasul Boncuţa, se proiectează pe albastrul pal al cerului un vârf solitar, o piramidă ninsă, despre care avem bănuiala că-i Penteleul. În spate, vedem toată coama ninsă a Muntelui Roşu, brăzdată de unica potecă pe care am urcat şi noi şi având poalele adâncite într-un codru din care ceaţa a uitat să se desprindă. Însă magnetul tuturor privirilor tronează în stânga noastră, siluetă aproape completă: Vârful Ciucaş, cel care cu o oră în urmă ne necăjea cu câte un colţ de stâncă, mai mult o himeră care se juca de-a v-aţi ascunselea decât stâncă fermă, se înalţă acum mândru şi inconfundabil, cu guler alb de nori şi mantie şi mai albă de nea, plin de farmec şi lipsit de vrajă; seninul şi vântul au spulberat misterul şi au conturat certitudinea.

Iar în Ciucaş, se spune că dacă nu te bate vântul n-ai fost acolo; suflul rece de care avem parte în timp ce coborâm nici nu se apropie de orgia curenţilor de aer în care am fost prinsă acum doi ani şi ceva, când aproape că mă aşezam pe golul de sub mine. Acum este doar o adiere rece şi tăioasă care-mi taie elanul de a surprinde cât mai în detaliu superba imagine care mă înconjoară. În Şaua Gropşoarele (1663 m) ajungem după jumătate de oră, mai repede decât aş fi crezut, dar compensăm cu o mare bâlbâială privind cărarea. Aici trebuie să facem stânga, aşa cum arată şi indicatorul, dar două rânduri de paşi se desprind prin zăpadă şi, cum marcajul este bine ascuns, nu ştim dacă trebuie s-o luăm drept în jos, spre vale, sau uşor înapoi. Dar tocmai ne ajunge din urmă un schior, venit şi el tot de la Silva, şi o luăm împreună pe a doua variantă. Astfel ajungem repede în Şaua Chiruşca (1567 m), unde întâlnim banda roşie (de pe Culmea Văii Stânei), banda albastră (din Valea Stânei) şi crucea albastră (de la Cabana Piruşca). De aici urmează o succesiune de urcări şi coborâri uşoare, după cum ne poartă piciorul Muntelui Chiruşca; muchia parcurge o pădure rară, mai mult pe marginea de deasupra unui abrupt blindat cu cornişe. Pierzând altitudine, începem să intrăm din nou în ceţuri, mai întâi cât să zărim în spate, ca printr-o lupă deformată, culmea pe care am părăsit-o, apoi profund, în valuri de spumă colorată de amurg.

După o vreme, în apropierea unui loc înalt şi golaş, îl reîntâlnim pe schior la intersecţia altor urme de paşi. Din jos, stânga, se aud deja glasuri, dar, cu ecoul muntelui şi acustica înşelătoare a ceţii, nu ne putem orienta după ele pentru a găsi cabana. Scoatem harta, busola şi ne dăm cu părerea; până la urmă, pornim spre dreapta şi, după nici cincizeci de metri, dăm de un ditamai stâlpul de marcaj. Urmează o poiană întinsă pe coama lungă de dinaintea ultimului urcuş, probabil cel mai susţinut în acest sens al traseului, iar când ajungem în punctul cel mai înalt se vede în stânga Cabana Ciucaş (1595 m), cu geamuri calde şi aburinde, precum şi întreaga Culme a Tigăilor Mari, acum complet înseninată. Dâmburile din jurul construcţiei sunt pline de turişti care admiră apusul, sar în zăpada adâncă sau prind la joacă doi pui de dulău, în timp ce înserarea se reflectă albastră în văile albe, iar Vârful Ciucaş, cuprins de umbrele întunericului, păzeşte timpul - solitară şi de nezdruncinat santinelă.

La cabana-hotel ajungem la ora 18 şi decidem că mai avem timp doar de mers la baie şi mâncat, pe fugă, nişte dulciuri. După acest scurt respiro, pornim la vale, pe banda galbenă şi cruce albastră care însoţesc abruptul drum forestier din Valea Berii. Nu-i simplu să cobori pe urmele lunecoase de maşină, mai ales când dedesubt nu-i altceva decât pietriş şi traverse de beton; atenţia şi beţele sunt de bază, dar chiar şi aşa mai facem cunoştinţă cu solul. Însă partea cea mai nasoală este că buldozerul care a deszăpezit drumul a aruncat toată zăpada pe stânga, spre albia Pârâului Berii, şi a acoperit Fântâna „Nicolae Ioan” (care, de altfel, are ditamai crucea) şi indicatorul care desparte cele două marcaje. Noroc că, după ce panta devine mai blândă şi încep să mă întreb dacă n-am trecut de bifurcaţie, Livia zăreşte pe lângă firul apei o ditamai poteca tăiată în zăpadă. Coborâm şi noi la ea şi, în scurt timp, aceasta coteşte spre stânga şi începe să urce pe piciorul Muntelui Roşu; am găsit-o, deci, la fix.

Prin pădure nu sunt probleme de orientare, mai ales că zăpada este bine bătută – cum mă aşteptam de altfel, aceasta fiind cea mai scurtă legătură dintre cabanele Muntele Roşu şi Ciucaş. Grija noastră e la animalele din pădure, mai ales că ştim că în zona Refugiului Ciucaş se află bârlogul unui urs. În aproape trei sferturi de oră ajungem în punctul de înălţime maximă a potecii, acolo unde în dreapta se întinde o frumoasă poiană presărată cu stânci, iar în stânga se urcă şerpuit spre refugiul ferit de priviri indiscrete (foarte populat în această seară, după cum o spun urmele); coborârea durează mult mai puţin, cam un sfert de oră, iar pe ultima bucată o tăiem drept spre Staţia Seismică şi, imediat, Cabana Silva. Ceasurile sunt aproape 20 când deschidem uşile căsuţei cam prea reci după gustul nostru. Cuplăm caloriferele, trecem la haine uscate şi călduroase şi ne întâlnim cu toţii în sala de mese pentru ceva cât mai cald (pe lângă rehidratantul ceai, atât de binevenit) şi poveşti vânătoreşti.

La o masă alăturată am bucuria să văd un grup din care cunosc trei munţomani (doi din ture şi unul, culmea, coleg de serviciu) şi aflu că ei sunt autorii salvatoarei poteci; practic, noi am făcut acelaşi circuit ca ei, dar la două-trei ore în urmă. Ce bine deci că am urcat pe jos până la Silva şi i-am lăsat pe ei, veniţi cu maşina până la Muntele Roşu, să se lupte cu nămeţii; unde mai pui apoi că, în cazul lor, ceaţa nu s-a desfăcut mai deloc şi au cam fost privaţi de ce ni s-a arătat nouă. Pentru a doua zi, îşi propun să coboare maşina la începutul Văii Berii, să urce din nou la Cabana Ciucaş, de acolo pe vârf şi să coboare pe Culmea Bratocea până în pasul cu acelaşi nume. Sună la fel de frumos ca ce am făcut azi şi, într-un fel, îmi pare rău că nu suntem şi noi dispuşi la acelaşi efort.

Aici însă trebuie să deschid o paranteză cu lucruri aflate ulterior de la colegul meu: cei patru îşi încep tura conform planului, dar la Cabana Ciucaş doi dintre ei decid că nu mai urcă din cauza ceţii şi zăpezii abundente. Aşa că se întorc pe aceeaşi bandă galbenă până la Muntele Roşu, dar pe potecă văd în spate ursul; e drept, destul de departe şi dezinteresat, dar suficient cât să-i pună pe fugă şi să parcurgă în timp record traseul. Iar ei sunt cazul fericit, pentru că ceilalţi doi ajung pe Vârful Ciucaş, dar la întoarcere nu-şi mai găsesc propriile urme (reţeta ideală: ninsoare grea şi vânt din belşug) şi sunt nevoiţi să cheme salvamontul. Închid paranteza cu concluzia că nu-mi mai pare rău că nu ne coincid planurile.

Noi profităm de paturile comode şi calde, aşa că dormim cuminţei până pe la 9, luăm în tihnă un mic dejun cu ceai şi cafea, admirăm fulgii mari care îmbracă grăbiţi căsuţele, strângem bagajul şi plecăm spre Cabana Muntele Roşu (1280 m), unde îl deturnăm pe Andrej în potriva voinţei sale pentru nişte papanaşi; şi ce frumos se amestecă gustul dulceţii, mirosul aburului cald şi imaginea ninsorii tihnite de afară. Ne jucăm puţin cu puiul de samoyed din grupul vecin, apoi, fiind deja miezul zilei, ne urnim de plecare – de data aceasta pe şoseaua destul de ruptă care leagă complexul turistic de Cheia. Acum, cu atâta zăpada depusă, nu mai pare la fel de plictisitor ca vara, iar din Şaua Balaban (1195 m) banda galbenă ne arată scurtăturile care mai taie din serpentine. Într-o oră şi un sfert suntem la maşină, după ce am traversat toată localitatea, de la Hotel Zăganu la ieşirea în drumul naţional. Evident, ne oprim să admirăm câte o vilă cochetă sau să vedem ce preţuri au produsele locale (sincer, mai mari decât de unde cumpăr în Bucureşti şi, parol, nu iau deloc din cel mai ieftin loc). Urmează „proba” de dezgropare a maşinii – nu-i nevoie decât foarte puţin de lopată, apoi îmbarcarea şi pornirea la drum. Iniţial, ne gândeam să dăm o tură scurtă şi în Grohotişului (cu urcare pe lângă Mănăstirea Suzana), dar perdeaua de fulgi şi ora cam târzie pentru aşa ceva ne taie cheful. Altădată. Momentan ne bucurăm de excursia care tocmai s-a încheiat şi de privilegiul acordat de munte într-o clipă în care nu credeam că întregul nostru drum va fi altceva decât joc de glezne prin negură.

Fotografii



Comentarii



Comentariile sunt interzise la blogurile neactualizate mai mult de 90 de zile
 
 
   
Powered by www.ablog.ro
Termeni si Conditii de Utilizare