mad
Comentarii diverse

Suplimente alimentare
 

Cabana Suru (Munţii Făgăraş)
     media: 0.00 din 0 voturi

Tura propusă de Pancu în Făgăraş este uşor ciudată pentru mine: discuţiile se poartă pe e-mail şi cel puţin câte un participant este o necunoscută pentru oricare altul. Cu toate acestea, ne strângem vreo douăzeci şi cinci de oameni, din Târgu Mureş, Bucureşti, Braşov, Cluj şi Chişinău; după mai multe repartizări şi re-repartizări pe maşini astfel încât să încapă toată lumea, stabilim ca loc de întâlnire Sebeşu de Sus unde începem să ne strângem de la ora 10 în sus. Aşa cum spuneam, sunt destui pe care nu-i ştiu, aşa că-i voi trece repede în revistă pe cunoscuţii mei (din UT sau Carpaţi), iar de o parte dintre ceilalţi voi vorbi pe măsură ce apar şi se „afirmă”. Andrej este cel care conduce maşina cu care am venit eu, alături de Livia, Viril şi noua noastră cunoştinţă, Ovidiu. De prin alte părţi şi maşini, ar fi Pancu, Ripper, Lolek, Claudia, Irina şi Ionica.

În Sebeşu de Sus, traversăm satul şi, când să trecem ultimul pod peste Râul Moaşa Sebeşului (acolo unde se despart traseele), găsim găzduire pentru maşini la ultima casă de pe stânga; acolo, în curte, un bărbat între două vârste sparge cărămizi, sub privirile ostenite ale unui ciobănesc german extrem de bătrân şi de slab. Stăpânul ne invită în parcarea constituită ad-hoc şi aranjăm maşinile astfel încât să încapă toate şase. Apoi tot ce mai avem de făcut este să lenevim pe un tăpşan la soare, aşteptând ca grupul să se completeze. Pe la ora 12 însă, oarecum plictisiţi şi cu dor de ducă, eu, Livia şi Andrej o luăm din loc, în ideea de a merge agale şi a nu precupeţi timpul de poze.

Pornim pe triunghiul roşu care însoţeşte, mai pe – mai pe sub, coama Muntelui Moaşei. Începutul constă în nişte drumuri înguste şi înnoroiate de cai, folosite mai ales pentru căratul trunchiurilor doborâte; ne luptăm cu mocirla cleioasă pe prima parte a urcuşului şi, abia când ajungem pe sub Vârful Scaune, poteca ce merge în lungul curbei de nivel devine fermă, aproape uscată şi înconjurată de brânduşe. În dreapta noastră, se desfăşoară, largă şi acoperită de iarba anului trecut, Valea Moaşei Sebeşului; aceasta urcă atât cât o ţin puterile până se uneşte cu piciorul pe care ne aflăm noi, undeva mai sus de cabana la care trebuie să ajungem. Acesta şi alte picioare asemenea sunt încă pline de zăpadă în partea lor superioară, mai ales după ce negrul pădurii este îndepărtat de golul alpin, iar punctul lor terminus se zăreşte din când în când, datorită ceţii care aleargă cu repeziciune – semeaţa creastă a Făgăraşului. Toate acestea se pot contempla de pe Culmea Plăieţului, în ultima zonă larg deschisă şi bătută de soare de lângă Vârful La Comandă, acolo unde îl găsim dormitând pe concetăţeanul lui Pancu, Arpad, care a luat-o în sus de când a coborât din maşină, până să apucăm, noi restul, să ne dăm seama ce-i cu el. De aici încolo, va merge alături de noi.

Din acest loc, poteca face stânga şi intră într-o pădure tânără şi rară, formată din trunchiuri zvelte şi aproape paralele; la umbra lor, poteca a fost tăiată de tot felul de urme, cele mai multe de ciută, dar găsim şi un set pe care nu-l putem identifica: cam trei sferturi din mărimea unui pod de palmă, cinci sau şase degete cu gheare – oare vreun bursuc? De acum urcăm ceva mai susţinut, panta mărindu-se suficient cât să mai prindem şi noi altitudine; după ce trecem de urmele despre care vorbeam, facem dreapta şi continuăm chiar pe muchia piciorului, prin Curmătura La Cărarea Florii (1005 m) – intersecţia cu traseul de legătură cu Poiana Florilor şi Moaşa Avrigului. După o vreme, urcuşul îşi mai taie din avânt, întrucât o ia din nou pe sub coamă, pe faţa versantului străbătută de nenumărate mici avalanşe de pădure, suficient de multe cât să ne facă să mărim pasul chiar dacă, teoretic, nu sunt prea periculoase în acest loc; totuşi, n-am vrea să ştim cum e să fim propulsaţi într-un copac la vale... Partea bună este că zăpada nu-i foarte mare, iar urme au fost deja bătute, aşa că înaintăm repede.

Pădurea nu se mai deschide decât la cabană, după trei ore şi jumătate de la plecare. Ne întâmpină cabanierul şi un vânt ameţitor, care-l face pe Arpad să-şi păzească bine pălăria. Cabana Suru (1450 m) este destul de nouă, micuţă şi bine poziţionată, însă are un aspect extrem de fragil; este de lăudat faptul că, fiind proprietate personală, a fost construită numai din fondurile proprietarului, dar, aşa cum vom afla în curând, uşile se deschid din cauza vântului puternic şi a zăpezii, în timp ce acelaşi vânt şi geometria deficitară a coşurilor nu permit aprinderea unor focuri zdravene – scânteile care ies riscă să aprindă cabana sau brazii. Până una-alta însă, noi suntem bucuroşi să ne adăpostim în cele două camere, să mâncăm ceva şi să pornim într-o adevărată luptă cu nămeţii spre golul alpin.

Acelaşi marcaj, triunghi roşu, urcă dincolo de cabană, însă devine extrem de greu de găsit pe timp de iarnă, în ciuda unei vizibilităţi acceptabile. Îl urmez pe Arpad care bate potecă printr-o zăpadă care, nu rar, îmi trece de piept şi astfel ajungem în locul unde copacii se termină şi începe un urcuş mai abrupt, pe costa care duce în Curmătura de sub Gorganu, la Monumentul Alpinistului şi, mai încolo, în Şaua Suru. Ne oprim la stâlpul solitar, admirăm panorama asupra Văii Oltului şi Podişului Transilvaniei, apoi facem stânga prin pădure. Când însă Arpad pune piciorul mai sus de ultimul arbore zdravăn, ceva pârâie dedesubt şi văd cum stratul superior de zăpadă, cam 8 centimetri, o ia la vale. Nu-s probleme, dar decidem că mai sus de ceea ce seamănă cu o falie enormă, fragmentată acolo unde s-a rupt, n-avem ce căuta; Andrej şi Livia ne ajung din urmă şi sunt şi ei de aceeaşi părere. În coborâre, ne întâlnim cu un mic grup, avându-l în frunte pe Pancu (echipat cu tot ce trebuie – cagulă, piolet, nu ştiu dacă are şi colţarii), decis să ajungă în creastă. Le urăm succes şi ne întoarcem la cabana care, timp de un ceas, s-a încălzit considerabil, ne punem la un ceai cald şi, nu după mult timp, ne aventurăm pe pintenul de deasupra ruinelor fostei cabane pentru a vedea amestecul de nori şi apus – o frumoasă imagine în care auriul şi roşul unui soare obosit încearcă să încălzească vineţiul balaurilor diformi de deasupra Văii Oltului. În partea cealaltă, spre creastă, aburii sunt mult mai rarefiaţi, probabil din cauza vântului tot mai puternic, aşa că luna apare deasupra crestei, albă şi rece, cu gropiţele neacoperite.

Odată cu lăsarea întunericului în care strălucesc clar luminile Sibiului, începe să se strângă şi lumea la cabană, inclusiv cei plecaţi spre Şaua Suru. Astfel se face că, odată burţile pline (fapt la care contribuie şi ciorba de văcuţă de la cabană) şi „încălzitoarele” scoase pe masă, se încălzesc şi corzile celor două chitare şi începe seara culturală. Pe lângă Pancu, pe care-l ştim şi nu ne mai miră, facem cunoştinţă cu talentul lui Gicu – chitară şi fluier, ale cărui improvizaţii excelente trădează anii de studiu muzical şi pasiunea pentru cele două instrumente; imaginea, şi aşa colorată, se completează cu Georgiana care, pe lângă piesele inedite la chitară, ne încântă cu o voce într-adevăr deosebită – asta când nu se ocupă cu instrumentele de percuţie. Toate aceste elemente, unele mai neobişnuite pentru o chităreala la munte, transformă seara într-o adevărată demonstraţie de talente şi se prelungeşte până în noapte, târziu.

Mă număr între cei care cad seceraţi de somn înainte de miezul nopţii, încercând să profit de un foc mic şi chinuit – a nu ştiu câta încercare ce se soldează, până la urmă, tot cu nişte lemne nearse – când camera nu este încă plină. Nu ştiu foarte multe despre vânzoleli şi sforăituri ulterioare, abia dimineaţă mai fac ochi, enervată de uşa care se deschide la cel mai mic curent de aer. După mic dejun şi pregătiri de drum, achităm cazarea şi, unii, masa, apoi plecăm fiecare pe unde crede că-i va fi mai uşoară (sau interesantă) coborârea – nu înainte de a-mi da seama că am cărat degeaba făraşul de derdeluş. La 10:45, împreună cu Lolek, Livia şi Andrej, pornesc pe punctul roşu, care însoţeşte Valea Moaşei Sebeşului, cea pe care am admirat-o ieri la urcare. Traseul merge prin spatele cabanei, face dreapta şi coboară într-o şa largă, în care cea mai pregnantă prezenţă este stâna amorţită pe timp de iarnă. Aici, indicatorul arată stânga şi începe o coborâre abruptă spre apa pârâului, la care însă nu ajungem, ci, chiar atunci când mai avem doi paşi până în vale, poteca se încadrează pe versantul împădurit, spre dreapta, şi merge oarecum pe curbă de nivel. Se succed şi alte coborâri, dar nu la fel de intense şi, cam după o oră de la plecare, ajungem lângă albia apei.

De acum, cărarea se dă jos lin de pe munte şi ne poartă pe lângă frumoasele Cascade ale Sebeşului, căderi rapide şi înspumate de apă, fie lungi, strânse ca într-un mănunchi în pâlniile săpate în mii de ani, fie scurte şi largi, despletite pe stâncile lăsate fără colţuri şi contur în acelaşi timp îndelungat. După încă o jumătate de oră, trecem de o cruce albă, de marmură, dovadă a bănuţului pe care muntele îl cere din când în când pentru ca cei mai mulţi călători să nu cadă pradă urgiei sale, iar în scurt timp intrăm pe un vechi drum forestier – lucru semnalat de cocheta căsuţă-canton la care ajungem după două ceasuri şi ceva de la cabană. Din fericire, acesta nu este chiar atât de lung precum pare pe hartă, în special datorită faptului că o parte din el a fost năpădit de vegetaţie, bolovani căzuţi şi apă încât a redevenit potecă. Astfel se face că, în scurt timp ieşim din pădure, dăm de primele case şi, în sfârşit, ajungem la maşini – după aproximativ trei ore de drum.

Ne strângem cu toţii şi ne schimbăm în haine curate, pentru maşină; partea bună este că noi, cei care am venit pe vale şi drum forestier, am „ratat” o nouă rundă de împotmolit în noroaie la final de traseu. Luăm o gustare, asezonată cu ţuică oferită de gazda maşinilor noastre, câţiva dintre noi cumpărăm tărie şi vin, apoi ne înhămăm toţi la lungul drum spre casă. Dată fiind ora deloc înaintată, unii vor să facă diverse opriri, motiv din care Claudia vine la noi în maşină în locul lui Ovidiu, întrucât doreşte să ajungă cât mai devreme în Bucureşti. Acasă suntem pe la ora 20, iar vremea ploioasă şi deprimantă ne întreabă parcă de ce n-am rămas mai mult pe unde-am umblat. Pe final, nu pot spune că a fost o tură memorabilă, dar m-am bucurat de cântarea inedită de aseară şi de cunoaşterea unui loc pe care nu-l mai văzusem. Cum extrema vestică a Făgăraşului rămâne, în continuare, o necunoscută pentru mine, prevăd că nu va trece mult timp până când paşii mă vor purta din nou pe sau pe lângă Cabana Suru.

Fotografii


Cabana Silva (Munţii Ciucaş)
     media: 0.00 din 0 voturi

Ciucaşul iarna – nu i-am văzut faţa în spatele buclelor de nea şi a vălurilor reci de ceaţă pe care, dacă şi le-ar da în lături măcar o clipă, ar dezvălui frumuseţi nebănuite în vremurile calde. Mă bucură deci propunerea lui Andrej de a merge pentru două zile la Cabana Silva, de unde să facem măcar un traseu pe culmile frumosului munte. Plecăm cinci din Bucureşti: Călin (nou venit în UT sau, după cum spune el, nou revenit), Magda, Andrej, Livia şi cu mine. Lăsăm maşina undeva în Cheia (nu ni se permite nici în parcarea mănăstirii, nici în dreptul unei pensiuni) şi, pe la 10:30, pornim pe punct albastru spre complexul turistic din jurul Cabanei Muntele Roşu. Acest marcaj este bine conturat, relativ recent, şi nu apare pe niciuna dintre hărţile din dotare; el însoţeşte un vechi drum forestier, de la bariera din drumul naţional (aprox. 880 m) pe Valea Gropşoarele dintre Dealul Ciucului, Culmea lui Buzăianu şi Piscul Gropşoarele. Zăpada este proaspătă şi adâncă până la genunchi, dar poteca se bate destul de uşor datorită pantei mici pe care o avem de urcat la început. Practic, până în Poiana Vacilor care se deschide largă la un moment dat, acolo unde coboară şi forestierul de la Stâna din Zăganu, prea mare efort de urcuş nu depunem şi abia după prima bifurcaţie, când noi o luăm spre stânga, poteca devine mai abruptă. Făcutul urmelor devine ceva mai dificil, chiar dacă ne ghidăm cât de cât după ceea ce a mai rămas de la alţii, înainte de ultima ninsoare; aşa evităm zonele cu cea mai mare zăpadă, în schimb pierdem timp mergând în zig-zag. Din fericire, panta accentuată alternează cu momente de respiro, iar după ce intrăm pe Plaiul Muntele Roşu şi mai cotim o dată spre stânga nu mai avem mult şi ieşim în drumul dintre Cabana Silva (1300 m) şi Refugiul Salvamont, cam pe la ora 12.

Ne cazăm într-o căsuţă dublă, pornim caloriferele şi ne refugiem în sala de mese, unde apelăm la ciorba amabilului cabanier. O zeamă fierbinte este cum nu se poate mai bună după aproape două ceasuri de transpirat în zăpadă. Ne facem apoi bagajul de drum cam fără chef, întrucât ceaţa acoperă aproape totul în zonă (de exemplu, Cabana Muntele Roşu parcă nici n-ar exista la nici cinci minute mai încolo), iar la potecă bătută nu îndrăznim să sperăm. O luăm totuşi din loc, în jur de orele 13, în ideea că mergem cât putem, vedem şi avem chef, apoi ne întoarcem; asta ca să nu spunem că am venit degeaba. Prin curtea staţiei seismice nu putem trece, aşa că o luăm în sus pe lângă gardul acesteia, mai mult bâjbâind şi ghicind liziera pădurii, până când ieşim în poteca marcată cu triunghi roşu. Spun „poteca” pentru că, spre surpriza noastră, alţii mai matinali şi mai perseverenţi decât noi au început deja acest traseu; tot ce putem spera este că l-au dus şi până la capăt. Urcăm din greu prima pantă abruptă până când cărarea coteşte uşor dreapta şi devine mai lină, apoi traseul alternează între urcări uşoare şi curbe de nivel. Facem o scurtă pauză pentru apă lângă cabina seismică înconjurată cu sârmă ghimpată şi, în scurt timp, pădurea care mai zdrelea cât de cât negura lasă loc golului alpin în care ceaţa este deplină. Panta devine din nou mai abruptă şi, uşor, începe să se insinueze şi vântul. Din fericire, urmele continuă şi le urmăm cu conştiinciozitate, bucuroşi că întrezărim uneori şi câte un stâlp de marcaj care să ne confirme că nu suntem total aiurea. Depăşim astfel Vârful Muntele Roşu (1765 m) şi, după încă două hâc-uri pe pante accentuate şi tot atâtea momente de senin, ajungem în şaua La Răscruce (1805 m), punct central al Culmii Gropşoarele-Zăganu. Este puţin înainte de ora 16, iar spre Vârful Gropşoarele, unde ar fi vrut Andrej să mergem, zăpada este curată şi intactă; în schimb cărarea continuă la stânga pe cruce roşie şi, după un calcul rapid în ceea ce priveşte timpul, decidem să o luăm şi noi pe acolo şi să facem un circuit.

Din momentul în care începem să coborâm, ceaţa se desface ca prin minune la picioarele noastre, dezgolind un splendid, aproape ireal, peisaj de iarnă. În jos, se desfăşoară, lungă şi albă precum îi spune numele, Culmea Albele, până hăt departe, spre Vama Buzăului; zonele mai joase şi mai deszăpezite care i se aştern la picioare – Culmea Piatra Laptelui, culmea Şipotele, Muntele Urlătoarea şi Muntele Strâmbu – se pierd într-o mare de nori văluriţi, spartă din loc în loc de vârtejuri care lasă vederii petice de pădure. Spre dreapta, deasupra unui ocean înspumat care ascunde complet Culmea Văii Stânei şi Pasul Boncuţa, se proiectează pe albastrul pal al cerului un vârf solitar, o piramidă ninsă, despre care avem bănuiala că-i Penteleul. În spate, vedem toată coama ninsă a Muntelui Roşu, brăzdată de unica potecă pe care am urcat şi noi şi având poalele adâncite într-un codru din care ceaţa a uitat să se desprindă. Însă magnetul tuturor privirilor tronează în stânga noastră, siluetă aproape completă: Vârful Ciucaş, cel care cu o oră în urmă ne necăjea cu câte un colţ de stâncă, mai mult o himeră care se juca de-a v-aţi ascunselea decât stâncă fermă, se înalţă acum mândru şi inconfundabil, cu guler alb de nori şi mantie şi mai albă de nea, plin de farmec şi lipsit de vrajă; seninul şi vântul au spulberat misterul şi au conturat certitudinea.

Iar în Ciucaş, se spune că dacă nu te bate vântul n-ai fost acolo; suflul rece de care avem parte în timp ce coborâm nici nu se apropie de orgia curenţilor de aer în care am fost prinsă acum doi ani şi ceva, când aproape că mă aşezam pe golul de sub mine. Acum este doar o adiere rece şi tăioasă care-mi taie elanul de a surprinde cât mai în detaliu superba imagine care mă înconjoară. În Şaua Gropşoarele (1663 m) ajungem după jumătate de oră, mai repede decât aş fi crezut, dar compensăm cu o mare bâlbâială privind cărarea. Aici trebuie să facem stânga, aşa cum arată şi indicatorul, dar două rânduri de paşi se desprind prin zăpadă şi, cum marcajul este bine ascuns, nu ştim dacă trebuie s-o luăm drept în jos, spre vale, sau uşor înapoi. Dar tocmai ne ajunge din urmă un schior, venit şi el tot de la Silva, şi o luăm împreună pe a doua variantă. Astfel ajungem repede în Şaua Chiruşca (1567 m), unde întâlnim banda roşie (de pe Culmea Văii Stânei), banda albastră (din Valea Stânei) şi crucea albastră (de la Cabana Piruşca). De aici urmează o succesiune de urcări şi coborâri uşoare, după cum ne poartă piciorul Muntelui Chiruşca; muchia parcurge o pădure rară, mai mult pe marginea de deasupra unui abrupt blindat cu cornişe. Pierzând altitudine, începem să intrăm din nou în ceţuri, mai întâi cât să zărim în spate, ca printr-o lupă deformată, culmea pe care am părăsit-o, apoi profund, în valuri de spumă colorată de amurg.

După o vreme, în apropierea unui loc înalt şi golaş, îl reîntâlnim pe schior la intersecţia altor urme de paşi. Din jos, stânga, se aud deja glasuri, dar, cu ecoul muntelui şi acustica înşelătoare a ceţii, nu ne putem orienta după ele pentru a găsi cabana. Scoatem harta, busola şi ne dăm cu părerea; până la urmă, pornim spre dreapta şi, după nici cincizeci de metri, dăm de un ditamai stâlpul de marcaj. Urmează o poiană întinsă pe coama lungă de dinaintea ultimului urcuş, probabil cel mai susţinut în acest sens al traseului, iar când ajungem în punctul cel mai înalt se vede în stânga Cabana Ciucaş (1595 m), cu geamuri calde şi aburinde, precum şi întreaga Culme a Tigăilor Mari, acum complet înseninată. Dâmburile din jurul construcţiei sunt pline de turişti care admiră apusul, sar în zăpada adâncă sau prind la joacă doi pui de dulău, în timp ce înserarea se reflectă albastră în văile albe, iar Vârful Ciucaş, cuprins de umbrele întunericului, păzeşte timpul - solitară şi de nezdruncinat santinelă.

La cabana-hotel ajungem la ora 18 şi decidem că mai avem timp doar de mers la baie şi mâncat, pe fugă, nişte dulciuri. După acest scurt respiro, pornim la vale, pe banda galbenă şi cruce albastră care însoţesc abruptul drum forestier din Valea Berii. Nu-i simplu să cobori pe urmele lunecoase de maşină, mai ales când dedesubt nu-i altceva decât pietriş şi traverse de beton; atenţia şi beţele sunt de bază, dar chiar şi aşa mai facem cunoştinţă cu solul. Însă partea cea mai nasoală este că buldozerul care a deszăpezit drumul a aruncat toată zăpada pe stânga, spre albia Pârâului Berii, şi a acoperit Fântâna „Nicolae Ioan” (care, de altfel, are ditamai crucea) şi indicatorul care desparte cele două marcaje. Noroc că, după ce panta devine mai blândă şi încep să mă întreb dacă n-am trecut de bifurcaţie, Livia zăreşte pe lângă firul apei o ditamai poteca tăiată în zăpadă. Coborâm şi noi la ea şi, în scurt timp, aceasta coteşte spre stânga şi începe să urce pe piciorul Muntelui Roşu; am găsit-o, deci, la fix.

Prin pădure nu sunt probleme de orientare, mai ales că zăpada este bine bătută – cum mă aşteptam de altfel, aceasta fiind cea mai scurtă legătură dintre cabanele Muntele Roşu şi Ciucaş. Grija noastră e la animalele din pădure, mai ales că ştim că în zona Refugiului Ciucaş se află bârlogul unui urs. În aproape trei sferturi de oră ajungem în punctul de înălţime maximă a potecii, acolo unde în dreapta se întinde o frumoasă poiană presărată cu stânci, iar în stânga se urcă şerpuit spre refugiul ferit de priviri indiscrete (foarte populat în această seară, după cum o spun urmele); coborârea durează mult mai puţin, cam un sfert de oră, iar pe ultima bucată o tăiem drept spre Staţia Seismică şi, imediat, Cabana Silva. Ceasurile sunt aproape 20 când deschidem uşile căsuţei cam prea reci după gustul nostru. Cuplăm caloriferele, trecem la haine uscate şi călduroase şi ne întâlnim cu toţii în sala de mese pentru ceva cât mai cald (pe lângă rehidratantul ceai, atât de binevenit) şi poveşti vânătoreşti.

La o masă alăturată am bucuria să văd un grup din care cunosc trei munţomani (doi din ture şi unul, culmea, coleg de serviciu) şi aflu că ei sunt autorii salvatoarei poteci; practic, noi am făcut acelaşi circuit ca ei, dar la două-trei ore în urmă. Ce bine deci că am urcat pe jos până la Silva şi i-am lăsat pe ei, veniţi cu maşina până la Muntele Roşu, să se lupte cu nămeţii; unde mai pui apoi că, în cazul lor, ceaţa nu s-a desfăcut mai deloc şi au cam fost privaţi de ce ni s-a arătat nouă. Pentru a doua zi, îşi propun să coboare maşina la începutul Văii Berii, să urce din nou la Cabana Ciucaş, de acolo pe vârf şi să coboare pe Culmea Bratocea până în pasul cu acelaşi nume. Sună la fel de frumos ca ce am făcut azi şi, într-un fel, îmi pare rău că nu suntem şi noi dispuşi la acelaşi efort.

Aici însă trebuie să deschid o paranteză cu lucruri aflate ulterior de la colegul meu: cei patru îşi încep tura conform planului, dar la Cabana Ciucaş doi dintre ei decid că nu mai urcă din cauza ceţii şi zăpezii abundente. Aşa că se întorc pe aceeaşi bandă galbenă până la Muntele Roşu, dar pe potecă văd în spate ursul; e drept, destul de departe şi dezinteresat, dar suficient cât să-i pună pe fugă şi să parcurgă în timp record traseul. Iar ei sunt cazul fericit, pentru că ceilalţi doi ajung pe Vârful Ciucaş, dar la întoarcere nu-şi mai găsesc propriile urme (reţeta ideală: ninsoare grea şi vânt din belşug) şi sunt nevoiţi să cheme salvamontul. Închid paranteza cu concluzia că nu-mi mai pare rău că nu ne coincid planurile.

Noi profităm de paturile comode şi calde, aşa că dormim cuminţei până pe la 9, luăm în tihnă un mic dejun cu ceai şi cafea, admirăm fulgii mari care îmbracă grăbiţi căsuţele, strângem bagajul şi plecăm spre Cabana Muntele Roşu (1280 m), unde îl deturnăm pe Andrej în potriva voinţei sale pentru nişte papanaşi; şi ce frumos se amestecă gustul dulceţii, mirosul aburului cald şi imaginea ninsorii tihnite de afară. Ne jucăm puţin cu puiul de samoyed din grupul vecin, apoi, fiind deja miezul zilei, ne urnim de plecare – de data aceasta pe şoseaua destul de ruptă care leagă complexul turistic de Cheia. Acum, cu atâta zăpada depusă, nu mai pare la fel de plictisitor ca vara, iar din Şaua Balaban (1195 m) banda galbenă ne arată scurtăturile care mai taie din serpentine. Într-o oră şi un sfert suntem la maşină, după ce am traversat toată localitatea, de la Hotel Zăganu la ieşirea în drumul naţional. Evident, ne oprim să admirăm câte o vilă cochetă sau să vedem ce preţuri au produsele locale (sincer, mai mari decât de unde cumpăr în Bucureşti şi, parol, nu iau deloc din cel mai ieftin loc). Urmează „proba” de dezgropare a maşinii – nu-i nevoie decât foarte puţin de lopată, apoi îmbarcarea şi pornirea la drum. Iniţial, ne gândeam să dăm o tură scurtă şi în Grohotişului (cu urcare pe lângă Mănăstirea Suzana), dar perdeaua de fulgi şi ora cam târzie pentru aşa ceva ne taie cheful. Altădată. Momentan ne bucurăm de excursia care tocmai s-a încheiat şi de privilegiul acordat de munte într-o clipă în care nu credeam că întregul nostru drum va fi altceva decât joc de glezne prin negură.

Fotografii


Iarna în Hăşmaş
     media: 0.00 din 0 voturi

Îmi doream să ajung la Piatra Singuratică şi pe timp de iarnă, când zăpada face ca stâncile, pădurea şi cabana să se confunde; în plus, mi-a plăcut tura pe care a făcut-o Mihai astă vară, la Bâlea, aşa că am toate motivele să mă înscriu la cea propusă la începutul anului, în Hăşmaş. Pe listă sunt oameni pe care îmi doream să-i revăd, însă cei mai mulţi sunt noutăţi absolute pentru mine, aşa că mă întreb dacă mă voi simţi bine într-un grup care se anunţă eterogen – şi nu numai geografic. Încep deci cu un eşantion restrâns, adică cei care, ca şi mine, n-au mai găsit loc în vreo maşină, pe care-i întâlnesc în rapidul (pardon, inter-regio) de Bistriţa. Suntem şapte la număr (din totalul de nouăsprezece) şi încercăm să profităm cât mai mult de somnul de câteva ore, în noaptea dintre vineri şi sâmbătă, pe banchetele unui vagon din fericire gol. Nu sunt suficiente aceste ore, dar sunt mai bune decât nimic după o lungă zi de muncă, iar când coborâm în gara Izvoru Oltului, la 3 dimineaţa, suntem puţin mai odihniţi decât nişte zombi în lumina palidă a lunii.

Cum, citat, „oamenii normali dorm la ora aia” (Marian) nu sunăm niciun „rechin” local pentru mulţii kilometri rutieri pe care-i avem de parcurs până la începutul traseului. Şi, cu adevărat, trebuie că noi nu suntem normali dacă îi atacam vitejeşte, cu bocanci grei (eventual de iarnă) pe un asfalt mai curat decât în Bucureşti. E tare lung Sândominic, nici bucata dintre localităţi nu-i chiar scurtă, iar Bălanul parcă nu vrea să-şi arate mai repede centrul. Poate că în alte condiţii (o bicicletă, de exemplu) aş gusta mai mult peisajul ce însoţeşte în amonte Oltul, o pitorească succesiune de dealuri (Fragilor, Cere, Arama Oltului, Fagu Cetăţii) şi păduri. Maşini trec câteva, dar niciun şofer nu se îndură de noi (nici măcar cel cu dubiţa), un câine de pripas fuge speriat din calea noastră, iar singurul om pe care-l întâlnim pe stradă se uită la noi şi nu-i vine să creadă – probabil se întreabă cât de mult o fi băut de-i apar şapte umbre în plină noapte. Cu bocancii tot mai grei, încât bubuie de zici că am venit să cucerim Bălanul (865 m), ajungem la biserica catolică unde punem capăt celor aproximativ 12 kilometri pe care GPS-ul meu intern i-a înregistrat de vreo zece ori mai mulţi. De aici facem dreapta şi nu mai avem mult, cam un sfert de oră de drum forestier pe lângă Pârâul Covaci, până la băncuţa de unde începe efectiv traseul marcat cu bandă albastră. Ne oprim pentru un frugal mic dejun şi la ora 6, când zorii încă nu se hotărăsc să dea naştere unei noi zile, o luăm din loc pe panta abruptă a piciorului Muntelui Hovaş Leb.

Poteca este deja bine conturată de cei urcaţi vineri, iar zăpada nu prea mare face des loc gheţii de dedesubt. Efortul depus pentru a urca fără să alunec (bine că stau colţarii şi ruginesc în debara!), plus noaptea nedormită, plus (mai ales) căderea de formă după o iarnă lipsită aproape complet de ture mai lungi, cu rucsac plin în spate – toate acestea îşi spun cuvântul şi îmi asum ruşinea de a impune viteza de deplasare. După interminabila primă jumătate de oră, lucrurile devin ceva mai omeneşti odată cu îndulcirea pantei şi îngroşarea stratului de nea, aşa că mă pot bucura de primele raze de lumină care se ivesc atunci când dăm de o ruptură în pădurea de molizi. Se văd bine colţii Pietrei Ascuţite, în timp ce departe, înspre Munţii Tarcău, orizontul devine vag trandafiriu, înainte ca aceste nuanţe firave să se topească în nori. După ce se desprinde ramificaţia spre La Pândă (cruce albastră), dăm de singurul izvor accesibil iarna, apoi, în câţiva paşi, intersectăm drumul forestier care urcă tot din Bălan (triunghi roşul). De aici mai avem o ultimă bucată, din fericire scurtă, numită nu degeaba „panta prostului”; la capătul ei ne aflăm în faţa Cabanei Piatra Singuratică (1504 m). Este ora 8 şi tot ce îmi doresc este un ceai fierbinte şi un pat călduros, că timp de dormit e destul: cei care vin cu maşinile preconizează că abia la 10 vor porni din Bălan.

Cabanierul şi soţia sa ne întâmpină cu multă amabilitate, camerele au deja focul făcut, aşa că tot ce ne mai rămâne este să mâncăm sau să bem ceai şi să ne băgăm în saci. Mă bucur să văd cabana terminată (sau pe-aproape), chiar dacă alegerea unor sobe de tablă n-a fost chiar cea mai fericită – duduie ele de căldură, dar numai cât este foc, apoi aerul se răceşte repede la înălţimile Harghitei. Dar cu un sac decent şi grijă la alimentarea cu lemne, somnul te coboară în cele mai plăcute abisuri... în cazul meu până la ora 14, când reuşeşte şi restul grupului să ajungă. Apropo de foc şi cabană, trebuie să-i mulţumim frumos lui Marius care, pe lângă informaţiile voluntare şi cuprinzătoare, a urcat de vineri şi a cărat lemnele care ne-au făcut tuturor şederea de vis.

Ne este deja clar că azi nu mai facem niciun traseu, întrucât atmosfera frumoasă şi clară (chiar dacă nu senină) de dimineaţă s-a transformat într-o ceaţă densă şi joasă, încât nu se mai vede nici Hăşmaşul Mare, nici primele culmi ale Pietrei Ascuţite. Încă o dovadă că, la munte, trebuie să te bazezi pe prima parte a zilei pentru trasee. Nu ne rămân decât activităţile de la cabană şi din jurul ei, prima fiind un ospăţ pe cinste cu ciorbă de vită (asezonată cu smântână şi ciuşte iuţi) şi fasole cu ciolan – porţii cât pentru trei. Nu mă mir că mulţi din cei prezenţi îşi lasă farfuria pentru mai târziu sau chiar mâine. Ne încercăm apoi forţele cu stânca înzăpezită a Pietrei Singuratice, dar numai Marian o urcă până în vârf, la cruce. Restul renunţăm, întrucât ne-ar lua prea mult, iar înserarea a pus deja stăpânire pe zonele joase de la baza muntelui, iar acum ia cu asalt şi înălţimile crenelate. Însă este suficient să urcăm până la primul lanţ pentru a admira întinderile ninse şi depărtările vălurite, îmbrăcate în roşu şi cenuşiu.

În timp ce fetele se apucă de un om de zăpada, eu îmi iau răgaz să mă joc cu cei trei câini. Doi dintre ei sunt aceiaşi care te latră vânos atunci când apari la cabană, obosit după ultimul urcuş, dar care, dacă îi întrebi, printre gâfâieli, de vorbă, încep să dea prietenos din coadă şi să sară pe tine mai să te dea grămadă pentru un pupic pe ureche. Al treilea e un vulpoi în miniatură, cu ochi ca două mărgele şi fire temătoare, căruia trebuie să-i câştigi încrederea ca să te lase să-l mângâi; dar, odată produsă apropierea, ce giumbuşlucuri ştie să facă pentru un scărpinat pe burtică...

Mă întorc la construcţia omului de zăpadă care... trebuie să recunosc că au şi băieţii un dram de dreptate, numai a om de zăpadă nu seamănă. Pentru că omătul este uscat şi nu se leagă în bulgări, singura soluţie pe care o găsesc fetele este construirea unei movile – strat peste strat, totul rotunjit în partea de sus, astfel că arătarea are înălţimea unui om (e cam cât mine), dar asemănarea se face cu foarte multă imaginaţie, chiar şi după ce este ornat cu ochi, gură, păr, braţe şi fermoar la vestă. Forma sa falică îi face pe cârcotaşi să spună că-i un om de zăpada întins la orizontală; nişte complexaţi fără simţ artistic, ce să mai! Probabil de asta se şi răzbună pe bietele fete, pe care le iau una câte una şi le îngroapă în zăpadă, lămurindu-mă că zilele clasei a cincea nu se vor sfârşi niciodată.

Partea cea mai frumoasă a serii, întinsă pe mai multe ore, este, aşa cum mă şi aşteptam, chităreala. Vlad ne delectează cu conţinutul caietului său de cântece şi nu numai, iar cererile îl asaltează din toate părţile; noroc cu telefonul Loredanei şi conexiunea la internet pentru diverse versuri. Mă unge pe suflet faptul că pot asculta (şi îngâna) piese folk pe care nu le-am mai ascultat demult la munte – Oameni de zăpadă (cu versurile originale), Bătrânul refugiu, Baladă fulgerată de vânt, Ulciorul, Cabana Schiorilor, Mai rămâi puţin, Viaţa la ţară, Iertările, Visul alb şi Colindă tristă. Pe de altă parte, mă „loveşte” un fapt cu care nu-s obişnuită, deşi n-ar trebui să mă uimească atunci când unii dintre oamenii prezenţi se văd pentru prima dată: sunt foarte puţini cei care cântă piese cunoscute. M-am învăţat „prost” cu UT-ul, unde atunci când apar cu chitara Vladimir, Pancu, Babau, Claudia, Bacea sau Ştefuţ (ori unul, ori mai mulţi) lumea nu mai pridideşte să cânte odată cu ei; e drept, ne ştim de ceva vreme şi avem destule ture împreună. Acum, deşi este clar că cei mai mulţi din grup savurează momentul, am senzaţia de apatie... La 11 noaptea, după ce mai rămânem doar eu şi Vlad pe metereze, îmi amintesc de faptul că Mihai a impus ora de plecare 8:30 şi hotărăsc să trec şi eu la somn. Sincer, aş mai sta, dar mă gândesc la lupta de mâine cu zăpada. La mine în cameră e cald – chiar foarte cald, după cum se plânge Nicol, dar lucrurile n-ar fi atât de grave dacă doi tineri vânjoşi (nu spun cine) n-ar sforăi în contra-timp de se zguduie paturile; iar eu nu mai găsesc dopurile de urechi. După jumătate de oră în care aţipesc şi sar la reînceperea mitralierei, îmi iau jucărelele şi mă mut în camera în care s-a cântat; ştiu că e un pat liber şi, chiar dacă nu-i la fel de cald, se sforăie mai în tăcere...

Noaptea trece repede, iar micul dejun mă găseşte cu bagajul făcut. Cei mai mulţi merg fără rucsac, dar hotărăsc că îmi va ţine de cald la spate, plus că pot pune în el nişte seminţe, apă şi windstopper-ul pentru când voi sta în loc. La ora 9 pornim să cucerim Hăşmaşul Mare, care acum se vede perfect de lângă cabană; aerul este din nou limpede în direcţia lui, iar dincolo de creastă cerul e chiar albastru. Urmăm, în coborâre, banda roşie, apoi începem să urcăm prima pantă din cele trei care ne poartă spre această cetate scundă (ca înălţime absolută), dar impunătoare prin izolarea sa într-o zonă joasă. Ne însoţeşte un soare bolnăvicios, înconjurat de straturi colorate de nori care-i filtrează lumina. Potecă nu este, aşa că cei mai puternici dintre cavaleri taie cu abnegaţie trepte şi astfel serpentinele capătă altitudine într-un ritm susţinut. Ajungem pe un prim mic platou, de unde putem admira în voie Piatra Singuratică, dincolo de ea podişul care-i este alb aşternut Oltului, iar în direcţia opusă silueta semeaţă a Ceahlăului.

Urmează a doua pantă, spre stânga, ceva mai domoală şi mai scurtă, care se termină brusc într-un abrupt mărginit de stânci tăioase. Aici curba de nivel o ia la dreapta, pe lângă povârnişul care conturează linia crestei. După ce urmăm o vreme această curbă, străbătută şi de poteca reală pe timp de vară (chiar mai zărim câte un marcaj), se pune problema cât mai mergem aşa şi când trebuie să o dăm brusc la stânga, întrucât marcajul nu ajunge pe vârf, ci în Poiana Albă. Urmându-şi inspirat intuiţia, Marian şi Dan iau decizia devierii de la traseul „oficial” chiar înainte de primul stâlp şi încep cea mai înverşunată luptă cu nămeţii. Stratul de zăpada e gros, neviscolit şi moale, aşa că piciorul se afundă adânc, iar urmele se bat greu; nici să calc pe aceste urme nu mi-e uşor, aşa că pot doar să-mi închipui cât este de obositor pentru primii, mai ales că soarele tocmai s-a dezgolit, iar cristalele de nea lucesc fascinant de orbitor. Cu un astfel de efort, ajungem pe un vârf cu „catarg”, despre care credem iniţial că acela este cel dorit. Doar acolo ne dăm seama că abia pe următorul, aflat nu chiar departe, ni se termină drumul. Coborâm deci, printr-un omăt tot mai adânc strâns la baza brazilor, apoi ne urnim pe un ultim şi scurt urcuş şi iată-ne pe Vârful Hăşmaşul Mare (1792 m), la ora 11. Ne fotografiem cu vârful, mergem şi până la crucea de sub care pornesc cele două hornuri de care ne-a povestit Cristina şi dăm un admirativ tur de orizont. Avem şi ce vedea, datorită poziţiei solitare a Hăşmaşului: munţii Harghita, Nemira şi Gurghiu se desluşesc în ceţurile care încep să se îngroaşe ca nişte dealuri înalte, cu linii moi şi pante pierdute în podişul înzăpezit; dincolo, Tarcăul face loc frumosului Ceahlău, la care tânjesc eu demult şi nimeni nu se îndură de mine.

Mi-ar plăcea să zăbovesc mai mult aici, dar vântul tăios mă îndeamnă la drum, ca şi pe cei mai mulţi dintre cei care am ajuns primii aici. Pe drumul de întoarcere, acelaşi, cu poteca deja bine tapată, ne întâlnim cu a doua parte a grupului, întârziată de festivalul unei bulgăreli. S-ar vrea o poză de grup pe vârf, cu toţii, dar nu ne îndurăm să ne întoarcem, mai ales că ne-a cam pătruns frigul şi ni s-a terminat apa. Aşa că la vale cu noi, mult mai uşor şi fără peripeţii, apoi în sus pe micul urcuş până la cabană, unde ajungem la 12:30 – conform estimării exacte a lui Marian. Aici însă vremea deja se strică şi începe burniţa, în timp ce crestele s-au ascuns în nori, iar zăpada de pe acoperiş se topeşte. În mod clar, temperaturile sunt mult mai ridicate decât acum trei săptămâni în Harghita-Băi, când am simţit că-mi degeră măduva-n oase.

După ce ne întoarcem cu toţii, ne strângem în sala de mese şi facem socotelile: cazarea plus ospăţul de ieri înseamnă 50 de lei, în rest fiecare plăteşte ce-a mai consumat – ceai (3 lei), cafea (5 lei) sau palincă (25 de lei litrul). Cu totul, cheltuială puţină pentru două zile extraordinare. Şi lucrurile nu se termină aici, pentru că, ora 14:30 fiind, avem de coborât până în Bălan şi, cum alegem triunghiul roşu (adică drumul forestier acum bine troienit), ce metodă ar fi mai bună decât săniuşul pe valea Pârâului Scaunului? Nu, nu avem sănii, dar avem pantaloni lucioşi sau pungi cu multiple întrebuinţări, aşa că cea mai mare parte a coborârii o facem pe fund, până când panta se îndulceşte într-atât încât trebuie să revenim la tradiţionalul mers. Aici traversăm de fapt un platou larg, în care se unesc mai multe văi şi la capătul căruia, cocoţată pe un dâmb, întâlnim prima casă. Facem stânga pe lângă ea şi ne bucurăm de ultima, şi cea mai abrupta, pantă pe care ne dăm la vale – pe fund, evident! Vorba lui Nicol – iuhuuuu!

De aici casele se înmulţesc şi străbatem uliţele până la drumul principal, pe care facem stânga, spre centrul Bălanului, dar nu înainte de a lua apă pentru drum de la un izvor captat; este ora 15:30, deci toată distracţia ne-a luat cam un ceas. Din fericire, aici şoseaua nu este curăţată de zăpadă şi nu ne chinuieşte asfaltul la tălpi, aşa că parcurgem cei 2 kilometri destul de repede. De altfel, ne cam grăbim, căci ne presează trenul. Trebuie să le mulţumim lui Marian şi Vlad, care ne duc cu maşinile până la gară suficient de repede cât să avem timp să cumpărăm şi necesara rezervă de bere. Şi iată-ne din nou în tren şi, deşi în faţa noastră se aştern multe ore de ţăcănit al roţilor pe şine, acestea trec fără să simţim datorită bunei dispoziţii din compartiment. Ce-aş mai putea spune? Aş repeta oricând oricare parte a turei, mai puţin cea cu pedestraşii în bocanci pe şoseaua nopţii.

Fotografii



 
 
   
Powered by www.ablog.ro
Termeni si Conditii de Utilizare