mad
Comentarii diverse

Suplimente alimentare
 

Migrare
     media: 0.00 din 0 voturi

In eventualitatea in care aceasta pagina devine accesibila, fac anuntul ca blog-ul s-a mutat. Cine n-a aflat inca si doreste sa continue sa-l urmareasca, imi poate gasi insemnarile si comentariile aferent (inca in faza de migrare) la adresa: http://morbidangeldyana.wordpress.com/ .
Le multumesc celor de la ablog.ro ca mi-au gasduit blog-ul timp de 7 ani.


Cabana Suru (Munţii Făgăraş)
     media: 0.00 din 0 voturi

Tura propusă de Pancu în Făgăraş este uşor ciudată pentru mine: discuţiile se poartă pe e-mail şi cel puţin câte un participant este o necunoscută pentru oricare altul. Cu toate acestea, ne strângem vreo douăzeci şi cinci de oameni, din Târgu Mureş, Bucureşti, Braşov, Cluj şi Chişinău; după mai multe repartizări şi re-repartizări pe maşini astfel încât să încapă toată lumea, stabilim ca loc de întâlnire Sebeşu de Sus unde începem să ne strângem de la ora 10 în sus. Aşa cum spuneam, sunt destui pe care nu-i ştiu, aşa că-i voi trece repede în revistă pe cunoscuţii mei (din UT sau Carpaţi), iar de o parte dintre ceilalţi voi vorbi pe măsură ce apar şi se „afirmă”. Andrej este cel care conduce maşina cu care am venit eu, alături de Livia, Viril şi noua noastră cunoştinţă, Ovidiu. De prin alte părţi şi maşini, ar fi Pancu, Ripper, Lolek, Claudia, Irina şi Ionica.

În Sebeşu de Sus, traversăm satul şi, când să trecem ultimul pod peste Râul Moaşa Sebeşului (acolo unde se despart traseele), găsim găzduire pentru maşini la ultima casă de pe stânga; acolo, în curte, un bărbat între două vârste sparge cărămizi, sub privirile ostenite ale unui ciobănesc german extrem de bătrân şi de slab. Stăpânul ne invită în parcarea constituită ad-hoc şi aranjăm maşinile astfel încât să încapă toate şase. Apoi tot ce mai avem de făcut este să lenevim pe un tăpşan la soare, aşteptând ca grupul să se completeze. Pe la ora 12 însă, oarecum plictisiţi şi cu dor de ducă, eu, Livia şi Andrej o luăm din loc, în ideea de a merge agale şi a nu precupeţi timpul de poze.

Pornim pe triunghiul roşu care însoţeşte, mai pe – mai pe sub, coama Muntelui Moaşei. Începutul constă în nişte drumuri înguste şi înnoroiate de cai, folosite mai ales pentru căratul trunchiurilor doborâte; ne luptăm cu mocirla cleioasă pe prima parte a urcuşului şi, abia când ajungem pe sub Vârful Scaune, poteca ce merge în lungul curbei de nivel devine fermă, aproape uscată şi înconjurată de brânduşe. În dreapta noastră, se desfăşoară, largă şi acoperită de iarba anului trecut, Valea Moaşei Sebeşului; aceasta urcă atât cât o ţin puterile până se uneşte cu piciorul pe care ne aflăm noi, undeva mai sus de cabana la care trebuie să ajungem. Acesta şi alte picioare asemenea sunt încă pline de zăpadă în partea lor superioară, mai ales după ce negrul pădurii este îndepărtat de golul alpin, iar punctul lor terminus se zăreşte din când în când, datorită ceţii care aleargă cu repeziciune – semeaţa creastă a Făgăraşului. Toate acestea se pot contempla de pe Culmea Plăieţului, în ultima zonă larg deschisă şi bătută de soare de lângă Vârful La Comandă, acolo unde îl găsim dormitând pe concetăţeanul lui Pancu, Arpad, care a luat-o în sus de când a coborât din maşină, până să apucăm, noi restul, să ne dăm seama ce-i cu el. De aici încolo, va merge alături de noi.

Din acest loc, poteca face stânga şi intră într-o pădure tânără şi rară, formată din trunchiuri zvelte şi aproape paralele; la umbra lor, poteca a fost tăiată de tot felul de urme, cele mai multe de ciută, dar găsim şi un set pe care nu-l putem identifica: cam trei sferturi din mărimea unui pod de palmă, cinci sau şase degete cu gheare – oare vreun bursuc? De acum urcăm ceva mai susţinut, panta mărindu-se suficient cât să mai prindem şi noi altitudine; după ce trecem de urmele despre care vorbeam, facem dreapta şi continuăm chiar pe muchia piciorului, prin Curmătura La Cărarea Florii (1005 m) – intersecţia cu traseul de legătură cu Poiana Florilor şi Moaşa Avrigului. După o vreme, urcuşul îşi mai taie din avânt, întrucât o ia din nou pe sub coamă, pe faţa versantului străbătută de nenumărate mici avalanşe de pădure, suficient de multe cât să ne facă să mărim pasul chiar dacă, teoretic, nu sunt prea periculoase în acest loc; totuşi, n-am vrea să ştim cum e să fim propulsaţi într-un copac la vale... Partea bună este că zăpada nu-i foarte mare, iar urme au fost deja bătute, aşa că înaintăm repede.

Pădurea nu se mai deschide decât la cabană, după trei ore şi jumătate de la plecare. Ne întâmpină cabanierul şi un vânt ameţitor, care-l face pe Arpad să-şi păzească bine pălăria. Cabana Suru (1450 m) este destul de nouă, micuţă şi bine poziţionată, însă are un aspect extrem de fragil; este de lăudat faptul că, fiind proprietate personală, a fost construită numai din fondurile proprietarului, dar, aşa cum vom afla în curând, uşile se deschid din cauza vântului puternic şi a zăpezii, în timp ce acelaşi vânt şi geometria deficitară a coşurilor nu permit aprinderea unor focuri zdravene – scânteile care ies riscă să aprindă cabana sau brazii. Până una-alta însă, noi suntem bucuroşi să ne adăpostim în cele două camere, să mâncăm ceva şi să pornim într-o adevărată luptă cu nămeţii spre golul alpin.

Acelaşi marcaj, triunghi roşu, urcă dincolo de cabană, însă devine extrem de greu de găsit pe timp de iarnă, în ciuda unei vizibilităţi acceptabile. Îl urmez pe Arpad care bate potecă printr-o zăpadă care, nu rar, îmi trece de piept şi astfel ajungem în locul unde copacii se termină şi începe un urcuş mai abrupt, pe costa care duce în Curmătura de sub Gorganu, la Monumentul Alpinistului şi, mai încolo, în Şaua Suru. Ne oprim la stâlpul solitar, admirăm panorama asupra Văii Oltului şi Podişului Transilvaniei, apoi facem stânga prin pădure. Când însă Arpad pune piciorul mai sus de ultimul arbore zdravăn, ceva pârâie dedesubt şi văd cum stratul superior de zăpadă, cam 8 centimetri, o ia la vale. Nu-s probleme, dar decidem că mai sus de ceea ce seamănă cu o falie enormă, fragmentată acolo unde s-a rupt, n-avem ce căuta; Andrej şi Livia ne ajung din urmă şi sunt şi ei de aceeaşi părere. În coborâre, ne întâlnim cu un mic grup, avându-l în frunte pe Pancu (echipat cu tot ce trebuie – cagulă, piolet, nu ştiu dacă are şi colţarii), decis să ajungă în creastă. Le urăm succes şi ne întoarcem la cabana care, timp de un ceas, s-a încălzit considerabil, ne punem la un ceai cald şi, nu după mult timp, ne aventurăm pe pintenul de deasupra ruinelor fostei cabane pentru a vedea amestecul de nori şi apus – o frumoasă imagine în care auriul şi roşul unui soare obosit încearcă să încălzească vineţiul balaurilor diformi de deasupra Văii Oltului. În partea cealaltă, spre creastă, aburii sunt mult mai rarefiaţi, probabil din cauza vântului tot mai puternic, aşa că luna apare deasupra crestei, albă şi rece, cu gropiţele neacoperite.

Odată cu lăsarea întunericului în care strălucesc clar luminile Sibiului, începe să se strângă şi lumea la cabană, inclusiv cei plecaţi spre Şaua Suru. Astfel se face că, odată burţile pline (fapt la care contribuie şi ciorba de văcuţă de la cabană) şi „încălzitoarele” scoase pe masă, se încălzesc şi corzile celor două chitare şi începe seara culturală. Pe lângă Pancu, pe care-l ştim şi nu ne mai miră, facem cunoştinţă cu talentul lui Gicu – chitară şi fluier, ale cărui improvizaţii excelente trădează anii de studiu muzical şi pasiunea pentru cele două instrumente; imaginea, şi aşa colorată, se completează cu Georgiana care, pe lângă piesele inedite la chitară, ne încântă cu o voce într-adevăr deosebită – asta când nu se ocupă cu instrumentele de percuţie. Toate aceste elemente, unele mai neobişnuite pentru o chităreala la munte, transformă seara într-o adevărată demonstraţie de talente şi se prelungeşte până în noapte, târziu.

Mă număr între cei care cad seceraţi de somn înainte de miezul nopţii, încercând să profit de un foc mic şi chinuit – a nu ştiu câta încercare ce se soldează, până la urmă, tot cu nişte lemne nearse – când camera nu este încă plină. Nu ştiu foarte multe despre vânzoleli şi sforăituri ulterioare, abia dimineaţă mai fac ochi, enervată de uşa care se deschide la cel mai mic curent de aer. După mic dejun şi pregătiri de drum, achităm cazarea şi, unii, masa, apoi plecăm fiecare pe unde crede că-i va fi mai uşoară (sau interesantă) coborârea – nu înainte de a-mi da seama că am cărat degeaba făraşul de derdeluş. La 10:45, împreună cu Lolek, Livia şi Andrej, pornesc pe punctul roşu, care însoţeşte Valea Moaşei Sebeşului, cea pe care am admirat-o ieri la urcare. Traseul merge prin spatele cabanei, face dreapta şi coboară într-o şa largă, în care cea mai pregnantă prezenţă este stâna amorţită pe timp de iarnă. Aici, indicatorul arată stânga şi începe o coborâre abruptă spre apa pârâului, la care însă nu ajungem, ci, chiar atunci când mai avem doi paşi până în vale, poteca se încadrează pe versantul împădurit, spre dreapta, şi merge oarecum pe curbă de nivel. Se succed şi alte coborâri, dar nu la fel de intense şi, cam după o oră de la plecare, ajungem lângă albia apei.

De acum, cărarea se dă jos lin de pe munte şi ne poartă pe lângă frumoasele Cascade ale Sebeşului, căderi rapide şi înspumate de apă, fie lungi, strânse ca într-un mănunchi în pâlniile săpate în mii de ani, fie scurte şi largi, despletite pe stâncile lăsate fără colţuri şi contur în acelaşi timp îndelungat. După încă o jumătate de oră, trecem de o cruce albă, de marmură, dovadă a bănuţului pe care muntele îl cere din când în când pentru ca cei mai mulţi călători să nu cadă pradă urgiei sale, iar în scurt timp intrăm pe un vechi drum forestier – lucru semnalat de cocheta căsuţă-canton la care ajungem după două ceasuri şi ceva de la cabană. Din fericire, acesta nu este chiar atât de lung precum pare pe hartă, în special datorită faptului că o parte din el a fost năpădit de vegetaţie, bolovani căzuţi şi apă încât a redevenit potecă. Astfel se face că, în scurt timp ieşim din pădure, dăm de primele case şi, în sfârşit, ajungem la maşini – după aproximativ trei ore de drum.

Ne strângem cu toţii şi ne schimbăm în haine curate, pentru maşină; partea bună este că noi, cei care am venit pe vale şi drum forestier, am „ratat” o nouă rundă de împotmolit în noroaie la final de traseu. Luăm o gustare, asezonată cu ţuică oferită de gazda maşinilor noastre, câţiva dintre noi cumpărăm tărie şi vin, apoi ne înhămăm toţi la lungul drum spre casă. Dată fiind ora deloc înaintată, unii vor să facă diverse opriri, motiv din care Claudia vine la noi în maşină în locul lui Ovidiu, întrucât doreşte să ajungă cât mai devreme în Bucureşti. Acasă suntem pe la ora 20, iar vremea ploioasă şi deprimantă ne întreabă parcă de ce n-am rămas mai mult pe unde-am umblat. Pe final, nu pot spune că a fost o tură memorabilă, dar m-am bucurat de cântarea inedită de aseară şi de cunoaşterea unui loc pe care nu-l mai văzusem. Cum extrema vestică a Făgăraşului rămâne, în continuare, o necunoscută pentru mine, prevăd că nu va trece mult timp până când paşii mă vor purta din nou pe sau pe lângă Cabana Suru.

Fotografii


Cabana Silva (Munţii Ciucaş)
     media: 0.00 din 0 voturi

Ciucaşul iarna – nu i-am văzut faţa în spatele buclelor de nea şi a vălurilor reci de ceaţă pe care, dacă şi le-ar da în lături măcar o clipă, ar dezvălui frumuseţi nebănuite în vremurile calde. Mă bucură deci propunerea lui Andrej de a merge pentru două zile la Cabana Silva, de unde să facem măcar un traseu pe culmile frumosului munte. Plecăm cinci din Bucureşti: Călin (nou venit în UT sau, după cum spune el, nou revenit), Magda, Andrej, Livia şi cu mine. Lăsăm maşina undeva în Cheia (nu ni se permite nici în parcarea mănăstirii, nici în dreptul unei pensiuni) şi, pe la 10:30, pornim pe punct albastru spre complexul turistic din jurul Cabanei Muntele Roşu. Acest marcaj este bine conturat, relativ recent, şi nu apare pe niciuna dintre hărţile din dotare; el însoţeşte un vechi drum forestier, de la bariera din drumul naţional (aprox. 880 m) pe Valea Gropşoarele dintre Dealul Ciucului, Culmea lui Buzăianu şi Piscul Gropşoarele. Zăpada este proaspătă şi adâncă până la genunchi, dar poteca se bate destul de uşor datorită pantei mici pe care o avem de urcat la început. Practic, până în Poiana Vacilor care se deschide largă la un moment dat, acolo unde coboară şi forestierul de la Stâna din Zăganu, prea mare efort de urcuş nu depunem şi abia după prima bifurcaţie, când noi o luăm spre stânga, poteca devine mai abruptă. Făcutul urmelor devine ceva mai dificil, chiar dacă ne ghidăm cât de cât după ceea ce a mai rămas de la alţii, înainte de ultima ninsoare; aşa evităm zonele cu cea mai mare zăpadă, în schimb pierdem timp mergând în zig-zag. Din fericire, panta accentuată alternează cu momente de respiro, iar după ce intrăm pe Plaiul Muntele Roşu şi mai cotim o dată spre stânga nu mai avem mult şi ieşim în drumul dintre Cabana Silva (1300 m) şi Refugiul Salvamont, cam pe la ora 12.

Ne cazăm într-o căsuţă dublă, pornim caloriferele şi ne refugiem în sala de mese, unde apelăm la ciorba amabilului cabanier. O zeamă fierbinte este cum nu se poate mai bună după aproape două ceasuri de transpirat în zăpadă. Ne facem apoi bagajul de drum cam fără chef, întrucât ceaţa acoperă aproape totul în zonă (de exemplu, Cabana Muntele Roşu parcă nici n-ar exista la nici cinci minute mai încolo), iar la potecă bătută nu îndrăznim să sperăm. O luăm totuşi din loc, în jur de orele 13, în ideea că mergem cât putem, vedem şi avem chef, apoi ne întoarcem; asta ca să nu spunem că am venit degeaba. Prin curtea staţiei seismice nu putem trece, aşa că o luăm în sus pe lângă gardul acesteia, mai mult bâjbâind şi ghicind liziera pădurii, până când ieşim în poteca marcată cu triunghi roşu. Spun „poteca” pentru că, spre surpriza noastră, alţii mai matinali şi mai perseverenţi decât noi au început deja acest traseu; tot ce putem spera este că l-au dus şi până la capăt. Urcăm din greu prima pantă abruptă până când cărarea coteşte uşor dreapta şi devine mai lină, apoi traseul alternează între urcări uşoare şi curbe de nivel. Facem o scurtă pauză pentru apă lângă cabina seismică înconjurată cu sârmă ghimpată şi, în scurt timp, pădurea care mai zdrelea cât de cât negura lasă loc golului alpin în care ceaţa este deplină. Panta devine din nou mai abruptă şi, uşor, începe să se insinueze şi vântul. Din fericire, urmele continuă şi le urmăm cu conştiinciozitate, bucuroşi că întrezărim uneori şi câte un stâlp de marcaj care să ne confirme că nu suntem total aiurea. Depăşim astfel Vârful Muntele Roşu (1765 m) şi, după încă două hâc-uri pe pante accentuate şi tot atâtea momente de senin, ajungem în şaua La Răscruce (1805 m), punct central al Culmii Gropşoarele-Zăganu. Este puţin înainte de ora 16, iar spre Vârful Gropşoarele, unde ar fi vrut Andrej să mergem, zăpada este curată şi intactă; în schimb cărarea continuă la stânga pe cruce roşie şi, după un calcul rapid în ceea ce priveşte timpul, decidem să o luăm şi noi pe acolo şi să facem un circuit.

Din momentul în care începem să coborâm, ceaţa se desface ca prin minune la picioarele noastre, dezgolind un splendid, aproape ireal, peisaj de iarnă. În jos, se desfăşoară, lungă şi albă precum îi spune numele, Culmea Albele, până hăt departe, spre Vama Buzăului; zonele mai joase şi mai deszăpezite care i se aştern la picioare – Culmea Piatra Laptelui, culmea Şipotele, Muntele Urlătoarea şi Muntele Strâmbu – se pierd într-o mare de nori văluriţi, spartă din loc în loc de vârtejuri care lasă vederii petice de pădure. Spre dreapta, deasupra unui ocean înspumat care ascunde complet Culmea Văii Stânei şi Pasul Boncuţa, se proiectează pe albastrul pal al cerului un vârf solitar, o piramidă ninsă, despre care avem bănuiala că-i Penteleul. În spate, vedem toată coama ninsă a Muntelui Roşu, brăzdată de unica potecă pe care am urcat şi noi şi având poalele adâncite într-un codru din care ceaţa a uitat să se desprindă. Însă magnetul tuturor privirilor tronează în stânga noastră, siluetă aproape completă: Vârful Ciucaş, cel care cu o oră în urmă ne necăjea cu câte un colţ de stâncă, mai mult o himeră care se juca de-a v-aţi ascunselea decât stâncă fermă, se înalţă acum mândru şi inconfundabil, cu guler alb de nori şi mantie şi mai albă de nea, plin de farmec şi lipsit de vrajă; seninul şi vântul au spulberat misterul şi au conturat certitudinea.

Iar în Ciucaş, se spune că dacă nu te bate vântul n-ai fost acolo; suflul rece de care avem parte în timp ce coborâm nici nu se apropie de orgia curenţilor de aer în care am fost prinsă acum doi ani şi ceva, când aproape că mă aşezam pe golul de sub mine. Acum este doar o adiere rece şi tăioasă care-mi taie elanul de a surprinde cât mai în detaliu superba imagine care mă înconjoară. În Şaua Gropşoarele (1663 m) ajungem după jumătate de oră, mai repede decât aş fi crezut, dar compensăm cu o mare bâlbâială privind cărarea. Aici trebuie să facem stânga, aşa cum arată şi indicatorul, dar două rânduri de paşi se desprind prin zăpadă şi, cum marcajul este bine ascuns, nu ştim dacă trebuie s-o luăm drept în jos, spre vale, sau uşor înapoi. Dar tocmai ne ajunge din urmă un schior, venit şi el tot de la Silva, şi o luăm împreună pe a doua variantă. Astfel ajungem repede în Şaua Chiruşca (1567 m), unde întâlnim banda roşie (de pe Culmea Văii Stânei), banda albastră (din Valea Stânei) şi crucea albastră (de la Cabana Piruşca). De aici urmează o succesiune de urcări şi coborâri uşoare, după cum ne poartă piciorul Muntelui Chiruşca; muchia parcurge o pădure rară, mai mult pe marginea de deasupra unui abrupt blindat cu cornişe. Pierzând altitudine, începem să intrăm din nou în ceţuri, mai întâi cât să zărim în spate, ca printr-o lupă deformată, culmea pe care am părăsit-o, apoi profund, în valuri de spumă colorată de amurg.

După o vreme, în apropierea unui loc înalt şi golaş, îl reîntâlnim pe schior la intersecţia altor urme de paşi. Din jos, stânga, se aud deja glasuri, dar, cu ecoul muntelui şi acustica înşelătoare a ceţii, nu ne putem orienta după ele pentru a găsi cabana. Scoatem harta, busola şi ne dăm cu părerea; până la urmă, pornim spre dreapta şi, după nici cincizeci de metri, dăm de un ditamai stâlpul de marcaj. Urmează o poiană întinsă pe coama lungă de dinaintea ultimului urcuş, probabil cel mai susţinut în acest sens al traseului, iar când ajungem în punctul cel mai înalt se vede în stânga Cabana Ciucaş (1595 m), cu geamuri calde şi aburinde, precum şi întreaga Culme a Tigăilor Mari, acum complet înseninată. Dâmburile din jurul construcţiei sunt pline de turişti care admiră apusul, sar în zăpada adâncă sau prind la joacă doi pui de dulău, în timp ce înserarea se reflectă albastră în văile albe, iar Vârful Ciucaş, cuprins de umbrele întunericului, păzeşte timpul - solitară şi de nezdruncinat santinelă.

La cabana-hotel ajungem la ora 18 şi decidem că mai avem timp doar de mers la baie şi mâncat, pe fugă, nişte dulciuri. După acest scurt respiro, pornim la vale, pe banda galbenă şi cruce albastră care însoţesc abruptul drum forestier din Valea Berii. Nu-i simplu să cobori pe urmele lunecoase de maşină, mai ales când dedesubt nu-i altceva decât pietriş şi traverse de beton; atenţia şi beţele sunt de bază, dar chiar şi aşa mai facem cunoştinţă cu solul. Însă partea cea mai nasoală este că buldozerul care a deszăpezit drumul a aruncat toată zăpada pe stânga, spre albia Pârâului Berii, şi a acoperit Fântâna „Nicolae Ioan” (care, de altfel, are ditamai crucea) şi indicatorul care desparte cele două marcaje. Noroc că, după ce panta devine mai blândă şi încep să mă întreb dacă n-am trecut de bifurcaţie, Livia zăreşte pe lângă firul apei o ditamai poteca tăiată în zăpadă. Coborâm şi noi la ea şi, în scurt timp, aceasta coteşte spre stânga şi începe să urce pe piciorul Muntelui Roşu; am găsit-o, deci, la fix.

Prin pădure nu sunt probleme de orientare, mai ales că zăpada este bine bătută – cum mă aşteptam de altfel, aceasta fiind cea mai scurtă legătură dintre cabanele Muntele Roşu şi Ciucaş. Grija noastră e la animalele din pădure, mai ales că ştim că în zona Refugiului Ciucaş se află bârlogul unui urs. În aproape trei sferturi de oră ajungem în punctul de înălţime maximă a potecii, acolo unde în dreapta se întinde o frumoasă poiană presărată cu stânci, iar în stânga se urcă şerpuit spre refugiul ferit de priviri indiscrete (foarte populat în această seară, după cum o spun urmele); coborârea durează mult mai puţin, cam un sfert de oră, iar pe ultima bucată o tăiem drept spre Staţia Seismică şi, imediat, Cabana Silva. Ceasurile sunt aproape 20 când deschidem uşile căsuţei cam prea reci după gustul nostru. Cuplăm caloriferele, trecem la haine uscate şi călduroase şi ne întâlnim cu toţii în sala de mese pentru ceva cât mai cald (pe lângă rehidratantul ceai, atât de binevenit) şi poveşti vânătoreşti.

La o masă alăturată am bucuria să văd un grup din care cunosc trei munţomani (doi din ture şi unul, culmea, coleg de serviciu) şi aflu că ei sunt autorii salvatoarei poteci; practic, noi am făcut acelaşi circuit ca ei, dar la două-trei ore în urmă. Ce bine deci că am urcat pe jos până la Silva şi i-am lăsat pe ei, veniţi cu maşina până la Muntele Roşu, să se lupte cu nămeţii; unde mai pui apoi că, în cazul lor, ceaţa nu s-a desfăcut mai deloc şi au cam fost privaţi de ce ni s-a arătat nouă. Pentru a doua zi, îşi propun să coboare maşina la începutul Văii Berii, să urce din nou la Cabana Ciucaş, de acolo pe vârf şi să coboare pe Culmea Bratocea până în pasul cu acelaşi nume. Sună la fel de frumos ca ce am făcut azi şi, într-un fel, îmi pare rău că nu suntem şi noi dispuşi la acelaşi efort.

Aici însă trebuie să deschid o paranteză cu lucruri aflate ulterior de la colegul meu: cei patru îşi încep tura conform planului, dar la Cabana Ciucaş doi dintre ei decid că nu mai urcă din cauza ceţii şi zăpezii abundente. Aşa că se întorc pe aceeaşi bandă galbenă până la Muntele Roşu, dar pe potecă văd în spate ursul; e drept, destul de departe şi dezinteresat, dar suficient cât să-i pună pe fugă şi să parcurgă în timp record traseul. Iar ei sunt cazul fericit, pentru că ceilalţi doi ajung pe Vârful Ciucaş, dar la întoarcere nu-şi mai găsesc propriile urme (reţeta ideală: ninsoare grea şi vânt din belşug) şi sunt nevoiţi să cheme salvamontul. Închid paranteza cu concluzia că nu-mi mai pare rău că nu ne coincid planurile.

Noi profităm de paturile comode şi calde, aşa că dormim cuminţei până pe la 9, luăm în tihnă un mic dejun cu ceai şi cafea, admirăm fulgii mari care îmbracă grăbiţi căsuţele, strângem bagajul şi plecăm spre Cabana Muntele Roşu (1280 m), unde îl deturnăm pe Andrej în potriva voinţei sale pentru nişte papanaşi; şi ce frumos se amestecă gustul dulceţii, mirosul aburului cald şi imaginea ninsorii tihnite de afară. Ne jucăm puţin cu puiul de samoyed din grupul vecin, apoi, fiind deja miezul zilei, ne urnim de plecare – de data aceasta pe şoseaua destul de ruptă care leagă complexul turistic de Cheia. Acum, cu atâta zăpada depusă, nu mai pare la fel de plictisitor ca vara, iar din Şaua Balaban (1195 m) banda galbenă ne arată scurtăturile care mai taie din serpentine. Într-o oră şi un sfert suntem la maşină, după ce am traversat toată localitatea, de la Hotel Zăganu la ieşirea în drumul naţional. Evident, ne oprim să admirăm câte o vilă cochetă sau să vedem ce preţuri au produsele locale (sincer, mai mari decât de unde cumpăr în Bucureşti şi, parol, nu iau deloc din cel mai ieftin loc). Urmează „proba” de dezgropare a maşinii – nu-i nevoie decât foarte puţin de lopată, apoi îmbarcarea şi pornirea la drum. Iniţial, ne gândeam să dăm o tură scurtă şi în Grohotişului (cu urcare pe lângă Mănăstirea Suzana), dar perdeaua de fulgi şi ora cam târzie pentru aşa ceva ne taie cheful. Altădată. Momentan ne bucurăm de excursia care tocmai s-a încheiat şi de privilegiul acordat de munte într-o clipă în care nu credeam că întregul nostru drum va fi altceva decât joc de glezne prin negură.

Fotografii


Iarna în Hăşmaş
     media: 0.00 din 0 voturi

Îmi doream să ajung la Piatra Singuratică şi pe timp de iarnă, când zăpada face ca stâncile, pădurea şi cabana să se confunde; în plus, mi-a plăcut tura pe care a făcut-o Mihai astă vară, la Bâlea, aşa că am toate motivele să mă înscriu la cea propusă la începutul anului, în Hăşmaş. Pe listă sunt oameni pe care îmi doream să-i revăd, însă cei mai mulţi sunt noutăţi absolute pentru mine, aşa că mă întreb dacă mă voi simţi bine într-un grup care se anunţă eterogen – şi nu numai geografic. Încep deci cu un eşantion restrâns, adică cei care, ca şi mine, n-au mai găsit loc în vreo maşină, pe care-i întâlnesc în rapidul (pardon, inter-regio) de Bistriţa. Suntem şapte la număr (din totalul de nouăsprezece) şi încercăm să profităm cât mai mult de somnul de câteva ore, în noaptea dintre vineri şi sâmbătă, pe banchetele unui vagon din fericire gol. Nu sunt suficiente aceste ore, dar sunt mai bune decât nimic după o lungă zi de muncă, iar când coborâm în gara Izvoru Oltului, la 3 dimineaţa, suntem puţin mai odihniţi decât nişte zombi în lumina palidă a lunii.

Cum, citat, „oamenii normali dorm la ora aia” (Marian) nu sunăm niciun „rechin” local pentru mulţii kilometri rutieri pe care-i avem de parcurs până la începutul traseului. Şi, cu adevărat, trebuie că noi nu suntem normali dacă îi atacam vitejeşte, cu bocanci grei (eventual de iarnă) pe un asfalt mai curat decât în Bucureşti. E tare lung Sândominic, nici bucata dintre localităţi nu-i chiar scurtă, iar Bălanul parcă nu vrea să-şi arate mai repede centrul. Poate că în alte condiţii (o bicicletă, de exemplu) aş gusta mai mult peisajul ce însoţeşte în amonte Oltul, o pitorească succesiune de dealuri (Fragilor, Cere, Arama Oltului, Fagu Cetăţii) şi păduri. Maşini trec câteva, dar niciun şofer nu se îndură de noi (nici măcar cel cu dubiţa), un câine de pripas fuge speriat din calea noastră, iar singurul om pe care-l întâlnim pe stradă se uită la noi şi nu-i vine să creadă – probabil se întreabă cât de mult o fi băut de-i apar şapte umbre în plină noapte. Cu bocancii tot mai grei, încât bubuie de zici că am venit să cucerim Bălanul (865 m), ajungem la biserica catolică unde punem capăt celor aproximativ 12 kilometri pe care GPS-ul meu intern i-a înregistrat de vreo zece ori mai mulţi. De aici facem dreapta şi nu mai avem mult, cam un sfert de oră de drum forestier pe lângă Pârâul Covaci, până la băncuţa de unde începe efectiv traseul marcat cu bandă albastră. Ne oprim pentru un frugal mic dejun şi la ora 6, când zorii încă nu se hotărăsc să dea naştere unei noi zile, o luăm din loc pe panta abruptă a piciorului Muntelui Hovaş Leb.

Poteca este deja bine conturată de cei urcaţi vineri, iar zăpada nu prea mare face des loc gheţii de dedesubt. Efortul depus pentru a urca fără să alunec (bine că stau colţarii şi ruginesc în debara!), plus noaptea nedormită, plus (mai ales) căderea de formă după o iarnă lipsită aproape complet de ture mai lungi, cu rucsac plin în spate – toate acestea îşi spun cuvântul şi îmi asum ruşinea de a impune viteza de deplasare. După interminabila primă jumătate de oră, lucrurile devin ceva mai omeneşti odată cu îndulcirea pantei şi îngroşarea stratului de nea, aşa că mă pot bucura de primele raze de lumină care se ivesc atunci când dăm de o ruptură în pădurea de molizi. Se văd bine colţii Pietrei Ascuţite, în timp ce departe, înspre Munţii Tarcău, orizontul devine vag trandafiriu, înainte ca aceste nuanţe firave să se topească în nori. După ce se desprinde ramificaţia spre La Pândă (cruce albastră), dăm de singurul izvor accesibil iarna, apoi, în câţiva paşi, intersectăm drumul forestier care urcă tot din Bălan (triunghi roşul). De aici mai avem o ultimă bucată, din fericire scurtă, numită nu degeaba „panta prostului”; la capătul ei ne aflăm în faţa Cabanei Piatra Singuratică (1504 m). Este ora 8 şi tot ce îmi doresc este un ceai fierbinte şi un pat călduros, că timp de dormit e destul: cei care vin cu maşinile preconizează că abia la 10 vor porni din Bălan.

Cabanierul şi soţia sa ne întâmpină cu multă amabilitate, camerele au deja focul făcut, aşa că tot ce ne mai rămâne este să mâncăm sau să bem ceai şi să ne băgăm în saci. Mă bucur să văd cabana terminată (sau pe-aproape), chiar dacă alegerea unor sobe de tablă n-a fost chiar cea mai fericită – duduie ele de căldură, dar numai cât este foc, apoi aerul se răceşte repede la înălţimile Harghitei. Dar cu un sac decent şi grijă la alimentarea cu lemne, somnul te coboară în cele mai plăcute abisuri... în cazul meu până la ora 14, când reuşeşte şi restul grupului să ajungă. Apropo de foc şi cabană, trebuie să-i mulţumim frumos lui Marius care, pe lângă informaţiile voluntare şi cuprinzătoare, a urcat de vineri şi a cărat lemnele care ne-au făcut tuturor şederea de vis.

Ne este deja clar că azi nu mai facem niciun traseu, întrucât atmosfera frumoasă şi clară (chiar dacă nu senină) de dimineaţă s-a transformat într-o ceaţă densă şi joasă, încât nu se mai vede nici Hăşmaşul Mare, nici primele culmi ale Pietrei Ascuţite. Încă o dovadă că, la munte, trebuie să te bazezi pe prima parte a zilei pentru trasee. Nu ne rămân decât activităţile de la cabană şi din jurul ei, prima fiind un ospăţ pe cinste cu ciorbă de vită (asezonată cu smântână şi ciuşte iuţi) şi fasole cu ciolan – porţii cât pentru trei. Nu mă mir că mulţi din cei prezenţi îşi lasă farfuria pentru mai târziu sau chiar mâine. Ne încercăm apoi forţele cu stânca înzăpezită a Pietrei Singuratice, dar numai Marian o urcă până în vârf, la cruce. Restul renunţăm, întrucât ne-ar lua prea mult, iar înserarea a pus deja stăpânire pe zonele joase de la baza muntelui, iar acum ia cu asalt şi înălţimile crenelate. Însă este suficient să urcăm până la primul lanţ pentru a admira întinderile ninse şi depărtările vălurite, îmbrăcate în roşu şi cenuşiu.

În timp ce fetele se apucă de un om de zăpada, eu îmi iau răgaz să mă joc cu cei trei câini. Doi dintre ei sunt aceiaşi care te latră vânos atunci când apari la cabană, obosit după ultimul urcuş, dar care, dacă îi întrebi, printre gâfâieli, de vorbă, încep să dea prietenos din coadă şi să sară pe tine mai să te dea grămadă pentru un pupic pe ureche. Al treilea e un vulpoi în miniatură, cu ochi ca două mărgele şi fire temătoare, căruia trebuie să-i câştigi încrederea ca să te lase să-l mângâi; dar, odată produsă apropierea, ce giumbuşlucuri ştie să facă pentru un scărpinat pe burtică...

Mă întorc la construcţia omului de zăpadă care... trebuie să recunosc că au şi băieţii un dram de dreptate, numai a om de zăpadă nu seamănă. Pentru că omătul este uscat şi nu se leagă în bulgări, singura soluţie pe care o găsesc fetele este construirea unei movile – strat peste strat, totul rotunjit în partea de sus, astfel că arătarea are înălţimea unui om (e cam cât mine), dar asemănarea se face cu foarte multă imaginaţie, chiar şi după ce este ornat cu ochi, gură, păr, braţe şi fermoar la vestă. Forma sa falică îi face pe cârcotaşi să spună că-i un om de zăpada întins la orizontală; nişte complexaţi fără simţ artistic, ce să mai! Probabil de asta se şi răzbună pe bietele fete, pe care le iau una câte una şi le îngroapă în zăpadă, lămurindu-mă că zilele clasei a cincea nu se vor sfârşi niciodată.

Partea cea mai frumoasă a serii, întinsă pe mai multe ore, este, aşa cum mă şi aşteptam, chităreala. Vlad ne delectează cu conţinutul caietului său de cântece şi nu numai, iar cererile îl asaltează din toate părţile; noroc cu telefonul Loredanei şi conexiunea la internet pentru diverse versuri. Mă unge pe suflet faptul că pot asculta (şi îngâna) piese folk pe care nu le-am mai ascultat demult la munte – Oameni de zăpadă (cu versurile originale), Bătrânul refugiu, Baladă fulgerată de vânt, Ulciorul, Cabana Schiorilor, Mai rămâi puţin, Viaţa la ţară, Iertările, Visul alb şi Colindă tristă. Pe de altă parte, mă „loveşte” un fapt cu care nu-s obişnuită, deşi n-ar trebui să mă uimească atunci când unii dintre oamenii prezenţi se văd pentru prima dată: sunt foarte puţini cei care cântă piese cunoscute. M-am învăţat „prost” cu UT-ul, unde atunci când apar cu chitara Vladimir, Pancu, Babau, Claudia, Bacea sau Ştefuţ (ori unul, ori mai mulţi) lumea nu mai pridideşte să cânte odată cu ei; e drept, ne ştim de ceva vreme şi avem destule ture împreună. Acum, deşi este clar că cei mai mulţi din grup savurează momentul, am senzaţia de apatie... La 11 noaptea, după ce mai rămânem doar eu şi Vlad pe metereze, îmi amintesc de faptul că Mihai a impus ora de plecare 8:30 şi hotărăsc să trec şi eu la somn. Sincer, aş mai sta, dar mă gândesc la lupta de mâine cu zăpada. La mine în cameră e cald – chiar foarte cald, după cum se plânge Nicol, dar lucrurile n-ar fi atât de grave dacă doi tineri vânjoşi (nu spun cine) n-ar sforăi în contra-timp de se zguduie paturile; iar eu nu mai găsesc dopurile de urechi. După jumătate de oră în care aţipesc şi sar la reînceperea mitralierei, îmi iau jucărelele şi mă mut în camera în care s-a cântat; ştiu că e un pat liber şi, chiar dacă nu-i la fel de cald, se sforăie mai în tăcere...

Noaptea trece repede, iar micul dejun mă găseşte cu bagajul făcut. Cei mai mulţi merg fără rucsac, dar hotărăsc că îmi va ţine de cald la spate, plus că pot pune în el nişte seminţe, apă şi windstopper-ul pentru când voi sta în loc. La ora 9 pornim să cucerim Hăşmaşul Mare, care acum se vede perfect de lângă cabană; aerul este din nou limpede în direcţia lui, iar dincolo de creastă cerul e chiar albastru. Urmăm, în coborâre, banda roşie, apoi începem să urcăm prima pantă din cele trei care ne poartă spre această cetate scundă (ca înălţime absolută), dar impunătoare prin izolarea sa într-o zonă joasă. Ne însoţeşte un soare bolnăvicios, înconjurat de straturi colorate de nori care-i filtrează lumina. Potecă nu este, aşa că cei mai puternici dintre cavaleri taie cu abnegaţie trepte şi astfel serpentinele capătă altitudine într-un ritm susţinut. Ajungem pe un prim mic platou, de unde putem admira în voie Piatra Singuratică, dincolo de ea podişul care-i este alb aşternut Oltului, iar în direcţia opusă silueta semeaţă a Ceahlăului.

Urmează a doua pantă, spre stânga, ceva mai domoală şi mai scurtă, care se termină brusc într-un abrupt mărginit de stânci tăioase. Aici curba de nivel o ia la dreapta, pe lângă povârnişul care conturează linia crestei. După ce urmăm o vreme această curbă, străbătută şi de poteca reală pe timp de vară (chiar mai zărim câte un marcaj), se pune problema cât mai mergem aşa şi când trebuie să o dăm brusc la stânga, întrucât marcajul nu ajunge pe vârf, ci în Poiana Albă. Urmându-şi inspirat intuiţia, Marian şi Dan iau decizia devierii de la traseul „oficial” chiar înainte de primul stâlp şi încep cea mai înverşunată luptă cu nămeţii. Stratul de zăpada e gros, neviscolit şi moale, aşa că piciorul se afundă adânc, iar urmele se bat greu; nici să calc pe aceste urme nu mi-e uşor, aşa că pot doar să-mi închipui cât este de obositor pentru primii, mai ales că soarele tocmai s-a dezgolit, iar cristalele de nea lucesc fascinant de orbitor. Cu un astfel de efort, ajungem pe un vârf cu „catarg”, despre care credem iniţial că acela este cel dorit. Doar acolo ne dăm seama că abia pe următorul, aflat nu chiar departe, ni se termină drumul. Coborâm deci, printr-un omăt tot mai adânc strâns la baza brazilor, apoi ne urnim pe un ultim şi scurt urcuş şi iată-ne pe Vârful Hăşmaşul Mare (1792 m), la ora 11. Ne fotografiem cu vârful, mergem şi până la crucea de sub care pornesc cele două hornuri de care ne-a povestit Cristina şi dăm un admirativ tur de orizont. Avem şi ce vedea, datorită poziţiei solitare a Hăşmaşului: munţii Harghita, Nemira şi Gurghiu se desluşesc în ceţurile care încep să se îngroaşe ca nişte dealuri înalte, cu linii moi şi pante pierdute în podişul înzăpezit; dincolo, Tarcăul face loc frumosului Ceahlău, la care tânjesc eu demult şi nimeni nu se îndură de mine.

Mi-ar plăcea să zăbovesc mai mult aici, dar vântul tăios mă îndeamnă la drum, ca şi pe cei mai mulţi dintre cei care am ajuns primii aici. Pe drumul de întoarcere, acelaşi, cu poteca deja bine tapată, ne întâlnim cu a doua parte a grupului, întârziată de festivalul unei bulgăreli. S-ar vrea o poză de grup pe vârf, cu toţii, dar nu ne îndurăm să ne întoarcem, mai ales că ne-a cam pătruns frigul şi ni s-a terminat apa. Aşa că la vale cu noi, mult mai uşor şi fără peripeţii, apoi în sus pe micul urcuş până la cabană, unde ajungem la 12:30 – conform estimării exacte a lui Marian. Aici însă vremea deja se strică şi începe burniţa, în timp ce crestele s-au ascuns în nori, iar zăpada de pe acoperiş se topeşte. În mod clar, temperaturile sunt mult mai ridicate decât acum trei săptămâni în Harghita-Băi, când am simţit că-mi degeră măduva-n oase.

După ce ne întoarcem cu toţii, ne strângem în sala de mese şi facem socotelile: cazarea plus ospăţul de ieri înseamnă 50 de lei, în rest fiecare plăteşte ce-a mai consumat – ceai (3 lei), cafea (5 lei) sau palincă (25 de lei litrul). Cu totul, cheltuială puţină pentru două zile extraordinare. Şi lucrurile nu se termină aici, pentru că, ora 14:30 fiind, avem de coborât până în Bălan şi, cum alegem triunghiul roşu (adică drumul forestier acum bine troienit), ce metodă ar fi mai bună decât săniuşul pe valea Pârâului Scaunului? Nu, nu avem sănii, dar avem pantaloni lucioşi sau pungi cu multiple întrebuinţări, aşa că cea mai mare parte a coborârii o facem pe fund, până când panta se îndulceşte într-atât încât trebuie să revenim la tradiţionalul mers. Aici traversăm de fapt un platou larg, în care se unesc mai multe văi şi la capătul căruia, cocoţată pe un dâmb, întâlnim prima casă. Facem stânga pe lângă ea şi ne bucurăm de ultima, şi cea mai abrupta, pantă pe care ne dăm la vale – pe fund, evident! Vorba lui Nicol – iuhuuuu!

De aici casele se înmulţesc şi străbatem uliţele până la drumul principal, pe care facem stânga, spre centrul Bălanului, dar nu înainte de a lua apă pentru drum de la un izvor captat; este ora 15:30, deci toată distracţia ne-a luat cam un ceas. Din fericire, aici şoseaua nu este curăţată de zăpadă şi nu ne chinuieşte asfaltul la tălpi, aşa că parcurgem cei 2 kilometri destul de repede. De altfel, ne cam grăbim, căci ne presează trenul. Trebuie să le mulţumim lui Marian şi Vlad, care ne duc cu maşinile până la gară suficient de repede cât să avem timp să cumpărăm şi necesara rezervă de bere. Şi iată-ne din nou în tren şi, deşi în faţa noastră se aştern multe ore de ţăcănit al roţilor pe şine, acestea trec fără să simţim datorită bunei dispoziţii din compartiment. Ce-aş mai putea spune? Aş repeta oricând oricare parte a turei, mai puţin cea cu pedestraşii în bocanci pe şoseaua nopţii.

Fotografii


Lost Society (Club Panic, Bucureşti)
     media: 0.00 din 0 voturi

Pe 12 septembrie, atunci când s-a lansat Lost Society, albumul de debut al trupei omonime, am spus ceva despre o posibilă parte a doua a acelei lansări – adică tot prezentarea discului, dar prin piesele care nu au fost în setlist atunci. Zvonul iniţial s-a confirmat în ianuarie, aşa că iată-mă din nou în clubul Panic!, aşteptând revelaţia serii în compania trupei de acustic Shesdead. Lumea începe să se strângă încet-încet, iar la finalul scurtului recital al acestei trupe locul îngust din încăperea scenei freamătă la limita confortabilului.

Chiar dacă Lost Society înseamnă în principal Matei Tibacu-Blendea (Cyborg, Illuminati) şi Paul „Slayer” Grigoriu (ex-Rising Shadow, ex-Abigail), în ceea ce priveşte componenţa live lucrurile se prezintă la fel ca la primele două concerte, ceea ce te face să te întrebi dacă există stabilitate şi aici. Până una alta, Ştefan Hâncu (Dulceaţa Morţii), Adrian Moisoiu şi Cătălin Rădulescu sunt aceiaşi care completează echipa şi împart chitarele solo, ritmică şi bas, iar în plus Ştefan are în arsenal şi un blockflöte.

În ceea ce priveşte piesele, chiar dacă intenţia era să se cânte fix ceea ce nu a apărut data trecută, se pare că băieţii nu au apucat să repete chiar tot, aşa că Lost Society, Nirvana Pizza şi Green Is the New Red (parte a bisului) poartă ştafeta din septembrie până acum, iar noutăţile constau în You Are the Witch, Ultimate Rebellion, Murders in Utero şi Du Chat Noir! (cu solo de tobe la mijloc) – dintre acestea, prima şi ultima compun o bună parte din concert, datorită improvizaţiilor. În plus, aşa cum eu cel puţin mă aşteptam, avem parte şi de două preluări, The Passenger (Iggy Pop) şi, la bis, Ace of Spades (Motörhead). Din păcate – ar spune cei cărora le-a plăcut albumul – We Will Find You, Fuck Off and Die şi Cheers nu au fost până acum prezentate publicului amator de cântări.

În ceea ce priveşte concertul, pentru cei care urmăresc cât de cât fenomenul muzical underground, surprizele nu sunt multe, pentru că Lost Society se prezintă profesionist, muzica şi atitudinea membrilor sunt cât se poate de directe şi oneste (prea oneste, ar spune unii care se simt deranjaţi de comentariile lui Paul înainte de Murders in Utero şi Green Is the New Red), iar complexitatea pieselor, care le suspendă între punk şi metal elaborat, este contrabalansată de refrene agăţătoare şi multă melodie. Ca fapt divers, Nirvana Pizza este însoţită de cutii goale aruncate în public – din păcate, pe ele nu scrie „Nirvana Pizza” pentru că respectiva pizzerie... s-a desfiinţat; poate că, dacă ar fi apelat la această piesă pentru reclamă, i-ar fi mers mult mai bine. Altfel, dacă-ţi place sau nu concertul ţine fix de gusturile personale, pentru că trupa se prezintă ireproşabil; iar critica mea de data trecută este contracarată, întrucât la bis nu apare nicio repetiţie a pieselor deja cântate. În plus, Paul şi Matei sunt joviali şi volubili, ironici şi autoironici atunci când vorbesc despre al o miilea concert de lansare al aceluiaşi album, după care vor scoate un „best of”; eventual „live”, se aude din public. Până atunci însă, îi aşteptăm pe băieţi cu un program bogat de cântări, eventual (de ce nu?) în lista românească a vreunui festival din vară.

Seara se încheie cu un ilustru şi necunoscut artist, chitară şi voce, care interpretează într-o manieră proprie şi inspirată o serie lungă de cover-uri; din păcate însă ora înaintată a unei zile de joi îi face pe cei mai mulţi să părăsească localul pentru un ultim autobuz şi metrou.

Fotografii


Munţii Harghitei
     media: 0.00 din 0 voturi

Nu ştiu dacă devine tradiţie, dar nu e prima dată când iarna ne împinge în ungurime, adică unde e mai frig pe vremea aceasta, dar şi unde munţii joşi, aproape lipsiţi de stânci, au mai rar zăpada deranjată de avalanşe. Dacă anul trecut am fost în Lăcăuţi, lângă Covasna, anul acesta ne găsim cazare ieftină la o pensiune puţin înainte de a intra în Harghita-Băi. Drumul judeţean, nedeszăpezit, care se desprinde spre nord în Pasul Tolvaioş, poartă spre staţiunea harghiteană maşinile destul de uimite de schimbarea de peisaj: până acum a fost soare, cer albastru şi asfalt curat, acum troienele se întind şi pe şosea, iar norii acoperă văzduhul, coborând mai jos decât crestele şi aşa scunde ale Munţilor Harghitei. Suntem destul de mulţi cei care aflăm găzduire la Pensiunea Pokat, poate şi pentru că tura se anunţă uşoară; grupaţi în cinci maşini, sosim pe rând: Alina, Alex, Vali, eu, Livia, Vlăduţ, Magda, Andrej, Pancu (adunat de la ia-mă nene în Miercurea Ciuc), Maria, Alex (al doilea), Anca, Wizard, Ancuţa, Vladimir, Claudia, Pre2, Laura, Apollo, Denisa şi Alex (al treilea – vom avea probleme în a-i deosebi). Vlăduţ a fost cel care s-a ocupat de rezervare, cu mare interes pentru ultima tură înainte de a se întoarce în Suedia, şi a avut de la început probleme să se înţeleagă cu proprietara pensiunii, întrucât aceasta nu vorbeşte română; motivul nu este cel la care s-ar gândi toată lumea, ci că este olandeză, iar acest lucru se vede în modul în care arată pensiunea şi în amabilitatea cu care suntem trataţi. În plus, barierele lingvistice sunt depăşite prin limba engleză, o a doua natură pentru olandezi.

Fiecare cuplu preia câte o cameră dublă, în timp ce cinci din noi, desperecheaţii între care mă număr, luăm camera mare de la ultimul etaj, cu patru paturi, mansardă şi baie proprie. În timp ce maşinile ajung una câte una, ne strângem în sala de mese şi luăm un mic dejun întârziat, povestim despre revelioane sau facem cunoştinţă cu cei veniţi pentru prima dată.

Odată strânşi cu toţii, mâncaţi, cu bagajele de drum scurt pregătite, plecăm în traseu – să fie ceasurile 12:30. Pornim pe un marcaj cât de cât vizibil, cruce roşie, şi stăm cu ochii-n patru să nu-l pierdem, mai ales că se desprind multe poteci utilizate de localnici. Livia bate cu anevoie trepte o bună bucată de timp, în susul Pârâului Tolvaioş, până când zăpada neumblată îi trece de mijloc. Primul urcuş mai susţinut se termină într-un drum forestier marcat cu triunghi albastru, pe care-l urmăm la dreapta, se îngustează iar în potecă şi începe să urce mai abitir, aşa că este binevenit popasul la o primă răspântie care ne ridică semne de întrebare.

Tot Livia găseşte marcajul, spre dreapta, iar panta îşi păstrează ritmul susţinut până când pădurea face loc primei runde de gol alpin, unde ne bucurăm că norii se mai ridică, altfel orientarea ar fi tare dificilă. Este ora 14:15. Mergem tot spre dreapta, pe linia culmii, dar de acum avem şi o „variantă” ajutătoare: pe aici au trecut de curând nişte snow-mobile şi au călcat bine zăpada sub tălpici, aşa că înaintăm mult mai repede dacă nu ne afundăm în zăpadă la fiecare pas. Trecem astfel de o stână şi, cum norii aleargă nehotărâţi şi capricioşi, începem să vedem câte ceva de la poalele muntelui pe care-l urcăm sau chiar şi petece de senin deasupra noastră, cel mai bun fundal pentru brazii încărcaţi şi încremeniţi de ger.

Intrăm din nou în pădure, dar de data aceasta mult mai rară – mai mult pâlcuri răzleţe de brazi decât codru adevărat, din care ieşim la ceasurile 15 pe Vârful Cetatea Bufniţei (1679 m), un platou mic şi pătrăţos de stâncă, întocmai ca zidul unei cetăţi, care iese ca o rampă din coasta muntelui deasupra staţiunii. Acesta este primul punct de belvedere din care profităm de scurtele momente în care ceţurile se ridică; aici ne sună Apollo să ne anunţe că, deşi este departe, grupul lui se întoarce pe unde a urcat şi ne aşteaptă la pensiune. Următoarea oprire o facem nu departe, la releul care se ridică la un sfert de oră mai încolo, dar pe care îl vedem doar din când în când, chiar dacă are la bază o construcţie mare şi galbenă. Aici stăm cât ne permite frigul pătrunzător, care ne-a făcut pielea roşie şi mâinile de nefolosit. Sincer, eu aş pleca mai departe – fie că în continuare, fie înapoi – cât mai repede, dar Vlăduţ ne reproşează că suntem nişte plângăcioşi şi ne îndeamnă să avem puţină răbdare să se mai risipească norii, întrucât putem vedea o frumoasă panoramă a Orientalilor: Ciuc, Hăşmaş, Giurgeu, poate şi puţin de Ceahlău. Până una alta apare, la o aruncătură de băţ peste o pădurice tânără ivită de te miri unde, Vârful Harghita Ciceu (1759 m) – cel pe care trebuia să ajungem astăzi, dar pe care-l abandonăm din motive de lene, frig, săpat potecă, etc. Cum deci se decide renunţarea la acest vârf, îmi spun că, panoramă sau nu, mâinile mele cu tot cu cele trei rânduri de mănuşi nu mai rezistă şi o iau în jos, încercând să-mi pun sângele în mişcare; ca idee, luni voi mai avea încă dureri de metacarpiene şi falange, chiar dacă n-a degerat nimic.

Când se declară mulţumiţi de peisaj şi cei mai puţin friguroşi, începem cu toţii coborârea pe sub telefericul care face legătura între staţia releului de radio-televiziune şi capătul superior al staţiunii. E şi un triunghi albastru pe acolo, dar acum avem ghidaj suficient din partea cablurilor şi stâlpilor. Şi cum coborâm noi mai suflând în pumni, mai aruncând un ochi către frumoasa vale de sub munţi, acum descoperită de nori, cineva strigă „la o parte!” şi ne împrăştiem ca potârnichile din faţa celor două snow-mobile care urcă în viteză. Nu apucăm să coborâm foarte mult, când auzim din nou motoarele şi îi vedem pe cei doi venind în sens invers cu la fel de mare viteză, iar piciorul parcă apasă mai tare pe acceleraţie când trece pe lângă un grup compact de fete. Rezumat: nu încerca să impresionezi fetele băgând viteză, că nu ştii de câţi dintre prietenii sau soţii lor ai nevoie să scoţi snow-mobilul din copac! Pun deci băieţii mână de la mână şi-i scot viteazului (care brusc ştie româneşte) vehiculul din brad, poate şi pentru că urmele făcute de unul ca el ne-au ajutat mult astăzi.

Ajungem la Hotel Ozon, punctul cel mai înalt din Harghita-Băi, la 16:30, tăiem câteva serpentine ale şoselei înzăpezite prin boscheţi (după marcaj, evident) şi ajungem în centrul staţiunii. Aici, inevitabil, grupul se sparge: unii cumpără bere, alţii caută izvoarele de apă minerală, alţii rămân la un restaurant şi câţiva, între care şi eu, ne îndreptăm grăbiţi spre pensiune şi parcă nu mai ajungem odată... Mai ales acel kilometru de la ieşirea din localitate mi se pare interminabil. În cameră e cald şi bine, aşa că arunc grăbită straturile de haine, la fel de îngheţate ca şi mine, şi-mi pregătesc la microunde o ciorbă fierbinte. De fapt, toată lumea se pune la masă, căci frigul creşte foamea şi setea.

Pentru mâncare avem frigidere sau, aşa cum ne indică gazda, o putem lăsa pe balcoane, căci frigul de afară îşi face treaba. Ceea ce nu ne spune este să nu o lăsăm nesupravegheată pe mese dacă vrem să mai alegem ceva din ea; şi aşa se face că o vedem pe Claudia cum intră val-vârtej în dormitor, cu braţele pline de punguţe şi caserole, spumegând de mânie şi înjurând cu patimă pisica. Printre hohotele de râs – că, deh, nu ne putem abţine – găsim o sacoşă în care să pună ce-a mai rămas după jaf, adică pâine şi care afumată, pe care mâţa doar a lins-o bine până să decidă ca nu mănâncă mezeluri.

După cină, ne antrenăm în echipe la masa de fusbal, devenită măr al discordiei în grupul nostru. Pancu şi Vali par invincibili, dar chiar şi „regii” trebuie să se retragă, iar „arbitrul” Vladimir dă dovadă de o incredibilă tărie de caracter şi anduranţă atunci când masa este acaparată de vacarmul fotbalului feminin. Când ne săturăm de fusbal şi orgoliile de Messi sau Casillas sunt fie satisfăcute, fie iremediabil rănite, trecem la ceva mai puţin pentru muşchi şi mai mult pentru creier: Saboteurs. Vali îşi etalează, cu răbdarea pusă la încercare de muzicuţa lui Andrej, calităţile de pedagog, astfel că cei care avem habar învăţăm repede regulile şi strategia jocului. Mai greu e cu instrucţiunile în franceză pe care le consultăm la fazele controversate, dar ne descurcăm până la urmă. Facem două rânduri de câte trei jocuri şi câştigă piticii-constructori de fiecare dată, dar este cât pe ce să câştige şi sabotorii un rând. Eu abia m-am încălzit cu acest joc nou, dar cum două chitare aşteaptă cuminţele în huse seara nu poate continua decât cu cântece mai mult sau mai puţin de munte – artişti principali Pancu şi Claudia, înlocuită la câteva piese de Vladimir. Cu mâna pe inimă spun că este una dintre cele mai frumoase seri petrecute în compania Ursul Trubadur, cu multe cântece pe care eu nu le-am mai auzit şi cu nesfârşită voie bună.

Seara are şi picanteriile ei, ca de exemplu „aş mânca o ciorbă / şi-aş arde o blondă” tocmai când intră pe uşă câteva fete (din alt grup cazat aici) între care o blondină care ne întreabă dacă pot folosi masa de fusbal. Alta e muzicuţa lui Andrej care, după ce a anunţat câteva trenuri în gară, le cântă „cine pleacă e un bulangiu” celor care, rând pe rând, cedează somnului. Ca să nu mai zic de mulţimea de sticle goale marca „Harghita” (care alta?) şi „apele minerale Dorna” care sunt minerale în măsura în care spirtoasele se încadrează aici; însă însoţesc de minune arsenalul nesfârşit de junk-food adus de Vali – sărăţele, bomboane, floricele si alte nenorociri. Iar spre final, când mai suntem câteva muşte insomniace, Vladimir decide să se retragă şi are loc următoare fază: Pancu şi Vlăduţ cântă cât mai suav „Nights in White Satins”, ritmul chitarei şi al vocilor se schimbă brusc în „cine pleacă e un bulangiu, e un bulangiu, e un bulangiu”, Vladimir închide uşa, iar băieţii le întorc la fel de brusc la vocea suava – „gazing at people, some hand in hand”... Pe la ora 2 noaptea se sparge gaşca, doar Pancu rămâne să mai mănânce ceva.

Dimineaţa nu prea am spor la trezire, chiar şi după cele opt ore regulamentare. Mă târăsc cu ochii umflaţi spre micul dejun, apoi bag viteză la făcut bagajul pentru ca la ora 12 să plecăm, dar nu înainte ca pisica să facă pace cu Claudia sau de poza de grup, la care cred că reuşim să ne strângem cu toţii. Aşa cum am venit, adică separat, la fel ne despărţim – unii spre Odorheiul Secuiesc, alţii spre Sighişoara, restul nu ştiu exact pe unde. Eu sunt în maşină cu Alex, Alina şi Vali şi hotărâm să dăm o tură prin staţiune să vedem ce-i de capul ei. Impresia pe care ne-o face este una frumoasă: o atracţie ieftină de schi pentru cei din Harghita, Bacău, Iaşi, Covasna şi Sibiu, cu pârtii uşoare şi medii, numai bune pentru cei care vor să înveţe să schieze; îmi amintesc că fix la fel era şi în Borsec acum doi ani. Cei care au mâncat aseară la un împinge-tava s-au declarat mai mult decât mulţumiţi de calitate şi preţ, cazarea ne-a costat 35 de lei de om, un abonament de teleschi e 40 de lei pe zi (ceva mai ieftin dacă iei pentru trei zile de weekend), iar închirierea de echipament complet de schi sau snowboard costă 30 de lei pe zi sau 10 lei ora; de instructori nu ştiu, dar bănuiesc că se găsesc şi nu la acelaşi tarif ca în Poiană. În plus, vedem şi echipament la mâna a doua: schiuri (între 130 şi 240 de lei cele pentru adulţi), clăpari (120 – 150) şi beţe; tentaţia e mare, dar cum nu e cineva cunoscător (gen Ena sau Matei) pe lângă mine să mă sfătuiască, mă abţin. Ar trebui să mă abţin şi de la „Gogoaşa de zăpadă” (alt nume pentru snow-tubing – 10 lei 5 ture), întrucât coborârea în viteză şi continuă rotaţie după un mic dejun îndestulător este o senzaţie tare, dar înfiorătoare; nu sunt sigură că aş mai încerca vreodată, nici măcar cu stomacul gol...

În afară de atracţiile iernii (schi, patinoar, langoş cu smântână şi caşcaval), staţiunea balneo-climaterică păstrează ceva din farmecul vechilor „băi”, cu indicatoare de lemn către izvoare şi case în majoritatea lor tradiţionale. Cu plinul de apă mineral-sulfuroasă făcut, pornim înapoi spre casă. Despre acest drum nu-mi amintesc prea multe, căci în cea mai mare parte dorm; reţin numai pâinea de casă de un kil jumate la 8 lei, crestele înzăpezite ale Ciucaşului (o luăm pe DN 1A) şi ceaţa teribilă din zona Vălenilor de Munte.

Fotografii


Minute de 2012
     media: 0.00 din 0 voturi

Atât, nişte minute care n-au mai încăput în an. Adunate de pe stradă sau din spatele blocului, într-un semn de întrebare al ochiului.

Fotografii


Zizou la 11 luni
     media: 0.00 din 0 voturi

Paul zice că noroc că are fotograf în casă, d-aia nu-i nicio poză cu Zizou. Este vorba despre romanovul imperial cu care ce-am pricopsit astă primăvară. N-aţi auzit de rasa asta, nu-i aşa? Nici n-aveaţi cum, pentru că mă îndoiesc că s-ar fi gândit la acest nume primul om care a luat acasă o potaie din faţa coloanelor de la Romană... Dacă n-om fi fost noi primii, pe 7 aprilie anul acesta. Am făcut câteva fotografii şi atunci, dar tocmai am constatat cu mare părere de rău că nu le găsesc şi nu sunt sigură când şi de ce le-am şters (neintenţionat); aşa că va trebui să mă credeţi pe cuvânt că atunci era complet bej deschis, aproape că n-avea coadă, după labe promitea că se face ditamai dulăul şi era extrem de cuminte. Între timp are culoarea pe care o vedeţi, i-a crescut coada, în înălţime a mai prins doar vreo câţiva centimetri, în schimb a devenit un autobuz lung şi obraznic, mare iubitor de poezie germană, scrieri istorice şi „grădinărit” prin ghivece, care a considerat că ne uităm prea mult la televizor (şi a distrus cablul) şi că lui Paul îi stă mai bine cu barbă (de unde mutilarea aparatului de ras). Acum are 11 luni, se înfige la joacă între cei mai mari câini, în schimb face sluj în faţa unui şobolan pe sfert cât ea, care o muşcă de urechi. Deci... Zizou!

Fotografii


Cabana Garofiţa (Munţii Piatra Craiului)
     media: 3.00 din 2 voturi

Văd acum câteva săptămâni pe carpati.org anunţ de tură în Crai: Padina Lăncii – Poiana Închisă – Ieşirea de la ora două – Şaua Funduri – Valea Urzicii. Adică ceva ce îmi doream demult să fac, mă refer la partea de urcat în creastă, dar n-am avut ocazia să merg cu cineva care să accepte şi coechipieri cu mai puţină experienţă într-ale stâncii. Ei bine, iată că Gabi s-a înhămat la aşa ceva, căci nu sunt singura în această postură.

Dar s-o iau pe rând. În primă fază, mă culege Mitică de la intrarea în Bucureşti dinspre Constanţa, de unde vine el (cu această ocazie, merg şi eu până la capătul Magistralei 3 de metrou), îi „ridicăm” apoi pe Cristina, Max şi Victor (în Piteşti), apoi o ţinem lungă până la Podul Dâmboviţei. Aici, la masa pensiunii aflate chiar unde se desprinde drumul spre Sătic, îi aşteptăm pe Gabi, Vali, Anca şi Oana plecaţi din Braşov, precum şi pe George şi Sammy din Târgovişte, dar care vin acum din Bran. Pentru cei interesaţi, bulzul este excelent, iar clătitele cu afine delicioase. Odată ce ne-am întâlnit cu toţii, o luăm pe forestierul de pe Valea Dâmboviţei, prin Cheile Plaiul Mare, lăsăm în urmă Peştera Urşilor, Săticul de Jos, Lacul Sătic, Săticul de Sus şi Colonia Clăbucet, părăsim spre dreapta drumul care merge pe lângă Lacul Pecineagu, trecem podeţul şi facem stânga (în dreapta se merge la Cabana Valea lui Ivan), pe drumul plin de gropi şi apă care ajunge pe Valea Dragoslăvenilor la Cabana Garofiţa Pietrei Craiului (1100 m). Aici ne aşteaptă cabanierul, nea Ovidiu, „flancat” de collie-ul cel blănos, serios şi educat, Ozi şi de Pantera cea neagră şi torcătoare, al cărei loc preferat e pe sobă.

Aşa cum ne-a promis, Mitică pune de borşul de peşte, care iese absolut delicios, ca şi cele câteva bucăţi de somn puse la jar, mai ales când sunt însoţite de vin alb şi roşu; prin urmare, micii – campionii grătarului – n-au mai deloc succes. Cine vrea, stă afară la foc şi chitară, mai ales că nu suntem singuri, din contră, cabana este plină. Eu însă prefer să mă refac după o săptămână lungă şi lipsită de somn, aşa că ora 22 nu mă prinde trează. Consecinţa este că mă trezesc uşor, foarte devreme şi odihnită, ca scoasă din cutie pentru tura grea ce are să urmeze. Încet-încet face toată lumea ochi, luăm micul dejun, face rucsacii şi pornim la drum pe la ora 9, cam târzior din punctul meu de vedere.

Urcăm pe cruce galbenă, pe firul inferior al Padinii Lăncii, până când traseul se intersectează cu triunghi roşu şi continuă spre dreapta, loc marcat de un indicator. Aici noi continuăm tot înainte, în sus pe valea conturată prin pădure, mai spre stânga, mai spre dreapta, după cum ne ghidează o imaginară potecă, până ieşim din pădure în Marele Grohotiş, chiar în locul unde începe partea stâncoasă a padinii. Aici ne odihnim puţin, Cristina mănâncă un morcov, Max face repede un ceai, ne punem hamurile şi căştile şi ne pornim pe mult visata Padină a Lăncii. La început înaintăm repede, dar ne dăm seama care va fi problema cea mai mare a turei (şi încă nu ştim cât de mare): zăpada căzută acum vreo două zile, un pulver fin de 1-2 centimetri, suficient cât să acopere prizele şi să alunece, dar mult prea puţin ca să te foloseşti de el. Cum e mai prost, iar la prima săritoare ne dăm seama de asta, întrucât pe cei mai mulţi trebuie să ne fileze Gabi în timp ce urcăm asiguraţi, pe micul horn principal. Probabil că atunci când stânca este curată şi uscată e mai uşor de mers prin dreapta, dar acum e cam greu. Aceeaşi senzaţie o am şi puţin mai sus, pe un mic horn care n-ar pune în mod normal probleme nici într-un traseu turistic.

A doua săritoare mi se pare cea mai grea de pe padină, cu toate că este prevăzută cu lanţ, iar eu am hamul bine ancorat. Este înaltă, iar stânca alunecă, sau cel puţin aşa e în mintea mea. Din acest motiv, nu reuşesc să mă salt până pe primul prag decât cu ajutorul lui Max, iar când ies în sfârşit sus de tot sunt extrem de obosită; în mod clar, n-am nici forma fizică necesară, dar nici cunoştinţele despre cum să-mi folosesc mai mult picioarele decât mâinile şi, deci, să schimb raportul de forţe. De aici se urcă uşor o vreme, mai ales că la următorul pasaj vertical poţi ocoli prin stânga, prin jnepeni; nu e chiar comod şi poate că-i şi puţin ruşinos, dar lucrurile decurg repede şi ajung într-o potecă deasupra vajnicilor arbuşti, de unde cobor către ceilalţi. Mai urcăm puţin şi ajungem în partea superioară a padinii, aproape de locul de ieşire în Poiana Închisă. Însă aici – surpriză, traseul „clasic” este blocat de o cascadă de gheaţă; n-are sens să spun că nimeni n-are colţari, prin urmare căutăm variante.

Anca, sau capra neagră umană a turei, urcă printr-un vâlcel oarecum paralel cu firul principal, dar Gabi hotărăşte că-i prea riscant pentru restul grupului. La sugestia lui, George caută o cale de acces mult în dreapta, pe peretele înierbat care mărgineşte poiana; de jos se vede că s-ar putea ajunge şi acolo, dar nu putem şti ce surpriză se găseşte după ce potecuţa coteşte spre stânga, după colţ. Pare-se însă că se poate şi urcăm cu toţii până la un loc suficient de larg cât să ne cuprindă în siguranţă pe toţi. Aici îl aşteptăm pe Gabi să găsească un loc bun de asigurare mai sus şi să ne fileze. Mai urcăm până la muchia bine fixată de jepi, apoi câteva „trepte” din iarbă înşelătoare spre stânga. Acolo ne aşteaptă George, iar în jos partea centrală a Poienii Închise. Ne strângem cu toţii şi ne tragem sufletul, mâncăm ceva, admirăm Peretele Central care ne adăposteşte, dar şi culmile Păpuşii, ceţurile de sub ea şi depărtările scăldate în soare, dar punctul de interes maxim este familia de capre negre care ne dă târcoale şi ne priveşte cu interes. Nu se tem şi sunt extrem de curioase, mai ales ţapul, care se apropie la zece metri de grup şi culege un biscuit din zăpadă.

Cu mare greutate ne urnim, mai ales că soarele cald ne-a moleşit complet, iar intimitatea superbei Poieni Închise te îndeamnă să rămâi acolo la nesfârşit. Timpul însă ne presează, aşa că pornim din nou la drum, spre creastă! Ne îndreptăm spre peretele care străjuieşte poiana în partea sudică şi urcăm pe panta abruptă, acoperită cu iarbă veştedă, către Ieşirea de la ora două. Prima parte este destul de expusă, aşa că Gabi ne pune să ne legăm „şirag” pe cele două corzi disponibile – patru pe una, trei pe cealaltă (Vali şi Anca preferă fără) – şi o abordăm în şir indian, fără foarte mari dificultăţi aşa asiguraţi. De pe pragul pe care ieşim, cărarea coteşte spre stânga, dezvăluind o imagine care-ţi taie răsuflarea, poate cea mai frumoasă a turei: abrupt în spate şi lateral, ca şi cum dedesubt n-ar mai fi nimic, perete vertical străbătut de un horn în faţă, care se termină brusc spre nicăieri, ca şi cum nici acolo n-ar mai fi nimic.

Aici stăm ceva, pentru că se urcă greu pe horn, şi mă refer în special la „echipa” din care fac eu parte. De fapt, băieţii se caţără cum-necum (rucsacul lui George pune ceva probleme, mai ales pentru că posesorul e oricum un tip înalt), dar când vine rândul meu se produce un incident care, dacă n-ar fi ora atât de înaintată, ar fi amuzant. Sammy trebuie să-mi arunce coarda, după ce o descâlceşte de pe rucsacul lui George şi, preventiv, îi strig să aibă grijă să-mi arunce doar un capăt. Când în sfârşit o primesc, anunţ că m-am asigurat şi o poate tensiona, dar primesc vestea că mi-a aruncat toată coarda; mai întâi cred că e o glumă, referitoare la ce am spus mai devreme, dar în scurt timp îmi dau seama că e cât se poate de serios. Ce mai, ca-n filmele cu proşti. Coboară Sammy să recupereze coarda, între timp revine şi Gabi, pe bună dreptate enervat de faptul că noi nu mai apărem, şi cu chiu cu vai parcurg şi eu hornul, cu ceea ce am impresia că sunt ultimele puteri fizice şi, în special, psihice. Din păcate, voi avea ocazia să aflu că am nevoie să nu fie ultimele; din fericire, chiar nu sunt ultimele. Acum, că partea „tehnică” s-a încheiat, trebuie să fiu sinceră cu mine însămi şi admit că dificultatea traseului m-a depăşit, în sensul că da, pot da vina pe zăpada şi umezeala care îi sporesc caznele, dar şi cu stânca uscată, curată şi caldă tot nu cred că l-aş fi putut parcurge la liber; în mod cert, în anumite porţiuni mi-ar fi fost mai uşor, dar tot ar fi trebuit să mă asigure cineva măcar în două locuri.

Este ora 16:30 când ieşim cu toţii în marcajul de creastă, punct roşu, pe care îl urmăm aproape un ceas şi jumătate până în apropierea Şeii Funduri, unde ajungem când dispare şi ultima geană de lumină. Până atunci însă putem admira din mers peisajul larg care ni se desfăşoară la picioare: într-o parte Iezer-Păpuşa, îmbrăcat în razele asfinţitului, în cealaltă Bucegii, pudraţi cu zăpadă în care acum se reflectă roşul norilor, iar înainte şi-n urmă linia şerpuitoare a crestei, de la Piatra Mică la Pietricica. Deşi nu este rece, poate datorită zăpezii care a strâns în cădere obişnuita pâclă, atmosfera e limpede, formele crestelor clare, iar priveliştea în sine demenţială. Mi-ar plăcea să stau mai mult şi să mă bucur de ea, dar timpul presează nemilos. După mici urcări şi coborâri, inclusiv o ultimă descăţărare ce întrerupe poteca, ajungem la începutul Văii Urzicii, pe unde trebuie să o dăm la vale. Undeva, în apropiere, dar bine ascuns privirilor indiscrete, se află Refugiul Funduri, puţin mai încolo, în continuarea crestei, şaua cu acelaşi nume, iar dincolo de ea marcajul devine şters, iar cărarea se încâlceşte în jepi şi tufe; cu toate acestea, mi-ar plăcea să parcurg cândva şi această ultimă porţiune, cea care străbate Pietricica.

Acum însă, sub puzderia de stele, ne aprindem frontalele şi facem dreapta, pe triunghiul albastru din Valea Urzicii – din punctul meu de vedere cea mai solicitantă parte a traseului, psihic vorbind. Îmi amintesc de această vale pe unde am coborât în august, şi ştiu că grohotişul de pe ea este instabil, pământul friabil, iar din loc în loc mai disloci câte un bloc de piatră numit „drăgăstos” televizor/frigider/maşină de spălat sau ce-ţi mai trece prin cap. Dar acum se adaugă noaptea şi parşivul strat de zăpadă, ca să nu mai vorbesc de oboseală. Mergem deci destul de greu, iar înaintarea ne este oprită brusc de un horn prevăzut cu lanţ. După cum ziceam, amintirile mele despre vale sunt destul de proaspete, dar bucata aceasta mi-a scăpat complet din vedere, semn că n-am avut nicio problemă atunci când am abordat-o astă vară. După cele ce urmează însă, îmi va rămâne bine întipărită în cap, pentru că este o adevărată provocare să ajungi la lanţ şi apoi să-l cobori. Îndrumată de Gabi, reuşesc să parcurg (pe fund) bucata până la primul piton, apoi mă întorc cu greu cu faţa la stâncă şi, cu chiu cu vai, găsesc nişte prize curate pe care să mă scobor. Văzând dificultăţile puse de grohotiş şi zăpadă, decide însă ca pe cei mai mulţi să-i asigure, aşa că scoate iar coarda şi se înhamă la muncă.

Eu aştept la baza hornului până mai coboară cineva, adică Victor, apoi eliberăm „platforma de aterizare”, şi aşa redusă, şi o dăm la vale, căutând marcajul destul de şters şi cele mai bune variante de coborâre, de preferat pe lângă jnepeni. Când poteca face mai mult dreapta, pe sub baza unui perete de stâncă, ne oprim să-i aşteptăm pe restul, întrucât în scurt timp vom intra în pădure. În timpul acestei aşteptări auzim amândoi un mormăit care nu ne încântă deloc, chit că vine de departe; nu-i nimic anormal, ne spune Gabi apoi, căci urşii îşi fac bârloguri mai jos de grohotişurile văilor. Ne strângem din nou cu toţii şi, astfel grupaţi, parcurgem şi ultimele bucăţi din golul alpin, cu încă o descăţărare uşoară şi intrarea în pădure, unde mai dăm de un mic horn, plin de ace de brad şi muşchi.

De acum mergem uşor, pe curbă de nivel, singura problemă fiind întunericul despre care nu putem şti ce ascunde. Astfel se face că Victor, primul din şir, se opreşte brusc pentru că în faţa lui, lângă un copac, sticleşte ceva în lumina frontalei; îi vine inima la loc atunci când constată că e vopseaua albă şi reflectorizantă ce încadrează marcajul, o găselniţă bună pentru vizibilitate, dar care îţi dă fiori dacă nu te aştepţi la aşa ceva. Trecem de intersecţia cu traseul care duce la Crucea Grănicerului (cruce roşie), apoi pe sub Cerdacul Stanciului şi peştera de lângă el, şi de acum trebuie să fim atenţi să nu ratăm crucea galbenă, care trebuie să se desprindă spre stânga. Din fericire însă, răscrucea este bine însemnată de un stâlp cu săgeţi; poteca o ia vertiginos în jos, prin pădure, iar noi o urmăm grăbiţi, peste cetini şi rădăcini, până înapoi în partea inferioară a Padinii Lăncii care duce la cabană. Ajungem, rupţi de drum, la 21:15, după mai bine de jumătate de zi pe traseu. Aici ne aşteaptă Mitică, ce-a mai rămas din borşul de peşte, apă fierbinte de ceai şi o tigaie acoperită cu diferite fripturi. Printre mulţumiri, înfulecăm ca sparţii, apoi încărcam în maşini bagajele şi o luăm din loc, conştienţi că vom ajunge acasă adânc în noapte.

Deşi acum suntem patru pe bancheta din spate, Oana venind şi ea cu noi, la scurt timp după ce ieşim din Rucăr adorm profund şi habar nu am când ajungem în Piteşti, unde-l debarcăm pe Victor, în Ploieşti, pentru Max, sau când intrăm în capitală. La Crângaşi mă trezeşte Cristina, căci de acum trebuie să-i spun eu lui Mitică pe unde s-o ia, dar sunt într-atât de buimacă încât nici nu-mi dau seama încotro e Podul Grant. Îmi revin totuşi şi-i arăt drumul, până când cobor şi eu la Lizeanu, pe la 2:30 noaptea. Sunt înţepenită şi moartă de somn, aşa că mă îndrept teleghidată spre duş şi apoi pat. Mda, cred că nu voi merge cu bicicleta la muncă...

Fotografii


Canton Cheia (Munţii Buila-Vânturariţa)
     media: 0.00 din 0 voturi

... Şi a mai trecut un an. Pentru mine este a cincea aniversare Ursul Trubadur şi am un motiv în plus de bucurie: evenimentul va fi serbat la Cantonul Cheia din Buila, adică unul dintre cele mai faine adăposturi montane la care am fost vreodată – iar aici intră zona superbă, cabanierul primitor şi gospodar, cabana intimă şi cochetă, păzită de cea mai vitează pisică. Mă nemulţumeşte însă numărul mic al celor care vin în tură, ca şi cum timpul care a trecut ne-a umplut de grijile familiei şi nu mai putem face ca în ultimul weekend din octombrie, fie el însorit sau ploios, să spunem „prezent” la Aniversare. Aşa că anul acesta ne strângem următorii: Parazitu, Claudia, Irina, Octavian, Ice (care ajung vineri seara), Livia, Magda, Andrej, Frisky, Wizard, Pre2, Ancuţa, Vladimir, Neghiniţă, Furnicaru, Iuliana, Sebe, Lollek, Alisa, Anda, Babau, eu, Paul, Laura, Apollo, Cincineru, Raluca, Ioana, Emil, Oana, Hârciogu şi Hike (cu toţii sâmbătă dimineaţă, fără prea mare grabă din cauza vremii urâcioase).

Cum joi la bere Babau a înaintat o idee îmbrăţişată de toată lumea (tocmai din cauza prognozei), sâmbătă ne prezentăm la maşină cu un surplus de cârnaţi şi pastramă de oaie, care se împrietenesc în portbagaj cu carnea de mici. Alţii aduc ciocănele de pui, cârnaţi de porc şi diverse soiuri de cărnăraie, pentru grătarul din curtea cabanei. Drumul destul de lung ne face încet-încet cunoştinţă cu miezul de toamnă galben-portocalie, în care copacii nu şi-au pierdut încă frunza şi prind splendide amestecuri de culoare. Câteodată, când trecem printr-un tunel de arbori care-şi unesc frunzişul brodat, am impresia că până şi aerul este galben. După Râmnicu Vâlcea încolo dăm de noroi şi umezeală, dar cum drumul forestier de la Cheia în sus se prezintă bine, iar cabanierul ne-a anunţat că în mod normal se ajunge până la cabană cu maşina, Babau hotărăşte să n-o lase la tunelul din Muntele Stogu, ci coboară cu ea până la destinaţie.

Aşa cum anticipam de acasă, nu-i vreme de urcat nici măcar până la începutul Brânei Caprelor sau spre baza Santinelei, ci de lenevit în faţa cabanei, la o vorbă şi un vin bun, mai ales că nu-i chiar frig – doar ploaie măruntă şi capricioasă, precum şi un aer plumburiu, mohorât şi grăbit să se agaţe de stânci. Cei cinci care au venit de aseară n-au fost însă de aceeaşi părere, întrucât au plecat de dimineaţă spre Curmătura Oale să facă o parte din creastă. Când deja ne strângem mai mulţi, nea Ion pune întrebarea cheie: „cine vrea ciorbă de fasole?” şi nu cred să fie vreunul care să refuze. Alături de zeama groasă şi parfumată, vin murăturile asortate şi astfel punem de-un prânz pe cinste, numai bun să ne întărâte stomacurile pentru festinul carnivor de mai târziu.

Profit de o pauză a stropilor şi mă „aventurez” prin albia Râului Cheia pentru nişte fotografii de toamnă adevărată. Abia acum îmi dau seama ce pansament este ploaia din zilele acestea pentru locurile de aici, căci apa pe deasupra căreia mă târam acum trei ani pe un buştean lung de câţiva metri buni, cu teamă să nu cad, acum se trece din doi paşi, iar pârâiaşul care susura pe lângă cabană a dispărut fără urmă. Deşi plouă de joi, pământul e jilav şi tare, nici urmă de noroi, iar stropii aninaţi de crengi şi muşchi par a se evapora dintr-o clipă-ntr-alta. Altfel, pădurea respiră o toamnă auriu-arămie, peticită de verdeaţă cu ace, iar aceste ultime răsuflări îngheaţă pe pietrele năpădite de licheni. Norii aleargă jos, printre stâncile Stogului pe care uneori le acoperă complet şi se împleteşte în ramurile tremurânde ale arborilor. Ceaţa invadează brusc albia, ca apoi să se ridice şi să dezvăluie în întregime o vale bolovănoasă şi aproape secată, care înalţă aburi din bălţi şi din firele subţiri care încă mai curg. Crucile lipsesc, dar covorul de frunze amestecate cu apă şi pietre parcă ascunde un mormânt enorm, lăsat încă deschis pentru peisajul muribund. De-aş picta vreodată aceste amintiri, nu le-aş numi „natură moartă”, ci „natură comatoasă”. Dacă imaginile din jurul meu n-ar fi atât de frumoase, ar fi de-a dreptul depresive – cum totul aşteaptă sfârşitul într-o încremenire sumbră, animată doar de ceţurile care coboară şi urcă după un ritual numai de ele ştiut, cum până şi râul se opreşte ostenit pe pietre, iar frunzele mor, dar uită să se desprindă. Cerul, stânca şi pământul strâng copacii ca într-o menghină, apoi le dau drumul brusc, epuizaţi, sleiţi şi goi. Unul câte unul, rând pe rând, până la capăt...

Cu „tolba” plină, mă întorc la cabană şi de departe simt mirosul de fum aromat. E clar, ai mei s-au pus pe treabă! În jurul grătarului se foiesc câţiva „urşi”, aranjează jarul, întorc fripturile, fac loc pentru altele noi. Puţin mai departe, cele două căţele (Molda şi Fetiţa) fac ulcer, dar nu se apropie mai mult de distanţa regulamentară. În schimb, Cheiţa cea tărcată nu ştie cum să se mai amestece printre picioarele noastre, cum să toarcă mai cu spor şi cum să profite de neatenţia unui uituc; probabil că la una ca ea se gândea Ion Barbu când scria Dracu-aducător de boale, / Cald inel, cu blană moale / Şi cu prefăcut răsuflet / Ca păcatele din suflet! Ce-i drept e drept: şi noi salivăm pe lângă grătar, ca şi cum asta ar aţâţa jarul şi carnea s-ar face mai repede; în plus, cum ajunge o bucată în castron, cum dispare. Din fericire însă, lumea a adus suficientă şi într-atât de diversă că ne săturăm cu toţii.

Cum afară se lasă frigul şi umezeala începe să ne intre în oase, ne retragem în „Şură”, cel mai nou foişor al cabanei – mare, închis, prevăzut cu soba în care tocmai s-a făcut focul – un loc ideal pentru siestă, chitară, vin şi discuţii. Cum însă acestea din urmă sunt cam zgomotoase, grupul cu chitare se retrage în antreul din cabană, iar restul rămânem lângă soba fierbinte, întocmai ca nişte mâţe vorbăreţe. Undeva pe la miezul nopţii, mă alătur şi eu muzicanţilor şi constat că nu doar UT-iştii se întrec în cântece, ci şi nea Fane, care-i spune la doine maramureşene (pe sufletul Iulianei) de mă face să cer versurile pentru a le căuta pe îndelete. Pe la două noaptea, când încă nu s-a dat ora în urmă, dar sticlele s-au golit şi Vladimir şi-a tăbăcit degetele şi vocea, decid să mă retrag în aşternutul cald şi curat. Apoi... nu mai ştiu mare lucru decât că dorm pe săturate. Nu ne grăbeşte nimeni acasă, iar ceaţa groasă ca un caimac de afară trage la lene şi gene lipite.

Ne mobilizăm până la urmă, strângem, mâncăm, mulţumim de calda găzduire şi o luăm din loc, înapoi către casă. Oprim însă la Schitul Iezer, ctitorit de Mircea Ciobanul şi Doamna Chiajna la jumătatea secolului al XVI-lea, pe locul unui aşezământ monahal mai vechi. După ce a cunoscut vremuri de înflorire (cu peste trei sute de călugări) şi de vitregie (când a fost făcut una cu pământul), schitul a luat forma actuală la sfârşitul secolului al XIX-lea, iar de la jumătatea veacului trecut este locuit de maici. Lăcaşul e mic, cu aspect de cetate, în care elementul central, din toate punctele de vedere, este biserica veche, fără turlă, o capodoperă picturală a secolului al XVII-lea. Între chilii s-a zidit mai nou, ca paraclis, biserica nouă, care adăposteşte moaştele Sfântului Antonie de la Iezeru Vâlcea, de al cărui nume sunt legate originile schitului. Această biserică este mai mare şi mai luminoasă, dar nu încântă ochiul precum cea veche. Poate că există un sâmbure de adevăr în ceea ce zicea unul dintre personajele lui Valeriu Anania în Amintirile peregrinului apter – pictura unei biserici nu este desăvârşită de artist ci de timp, căci numai după sute de ani ea îşi dezvălui adevărata frumuseţe.

De la schit, o potecă şerpuită urcă prin pădure şi îi duce pe călători, pe lângă o fântână de lemn, într-o poiană largă, întinsă pe versantul dealului, dar bine ascunsă faţă de şosea. Locul seamănă cu jumătatea unei farfurii adânci, cu fântâna pe fund, iar pe unul din pereţi, aproape de buza superioară, cu peştera Sfântului Antonie. Aceasta este de fapt bisericuţa şi propria chilie pe care le-a săpat cu dalta în stâncă, unde sfântul a trăit retras, iar lângă ele mormântul său.

Ne întoarcem la maşină şi ne continuăm drumul, iar în timpul acesta mă gândesc la faptul că este pentru prima dată când merg cu cei din UT „la” munte şi nu „pe” munte, cu maşina până la cabană, grătar, vin, chitară, dormit şi odihnit, apoi plecat; niciun traseu, nimic. Şi nu pot spune că a fost pierdere de vreme.

Fotografii


pagina urmatoare >>


 
 
   
Powered by www.ablog.ro
Termeni si Conditii de Utilizare