mad
Comentarii diverse

Suplimente alimentare
 

Maramureş Ziua 7: Plecarea prin Viscri
     media: 0.00 din 0 voturi

În zori, după un mic dejun cât să ne ţină toată ziua, ne luăm cu mare părere de rău rămas bun de la primitoarele noastre gazde, cu promisiunea că vom reveni, nu neapărat de An Nou. Vacanţa este pe terminate, aşa că pornim fără prea mare tragere de inimă la drumul lung ce ne aşteaptă. Facem un scurt ocol pe la Mănăstirea Bârsana, de unde facem nişte ultime cumpărături de artizanat, pentru a dezechilibra total bugetele de familie, apoi o ţinem lungă spre Năsăud (înainte de care, deşi am vrea, nu oprim la Casa Memorială George Coşbuc), Bistriţa, Reghin, Târgu Mureş şi Sighişoara. La scurt timp după ce trecem de frumoasa cetate ne tot uităm după intrarea în localitatea Buneşti, unde vrem să ne întrerupem drumul pentru un scurt ocol.

Trecem mai întâi prin Bundorf, un sat sărăcăcios ale cărui case, aşa mici şi modeste, sunt fermecătoare, tocmai prin simplitatea lor, dublată de zugrăveala colorată a pereţilor neregulaţi – roşu, roz, verde, albastru, violet – o paletă largă, dar care nu răneşte privirea. Aşa înşirate pe liniile colinelor, par nişte cutii de chibrituri în care locuiesc pitici săraci, dar harnici. Mai departe, drumul extrem de prost ne poartă pe sub arbori înalţi, regulat înşiraţi pe margine, în coroana cărora s-a aciuat, parazit perfid, vâscul. N-am văzut niciodată vâsc altfel decât la piaţă, iar acum mă uimeşte abundenţa tufelor ce au invadat copacii trădaţi de frunziş.

Ajungem, în sfârşit, şi la obiectivul nostru: Viscri, sat săsesc desfăşurat la poalele celei mai pitoreşti biserici fortificate din Transilvania. Aici îmi dau seama că, uneori, lipsa şoselelor şi a asfaltului bun are avantajul păstrării unor locuri neatinse de comercialul izbitor. Chiar dacă la Viscri nu se ajunge uşor şi-i lipsesc, din fericire, marile hoteluri (eventual all-inclusive), restaurantele selecte şi luxul turistic ţipător, turiştii vin câteva mii anual – tocmai pentru aspectul rustic, liniştea rurală şi aspectul nealterat al unui sat arhaic. Nu degeaba Prinţul Charles de Wales, moştenitorul coroanei britanice, a înfiinţat Trustul Mihai Eminescu, ce a cumpărat şi renovat două proprietăţi saxone de aici, iar altora le-a conferit restaurări importante; această activitate se extinde şi asupra altor aşezări, precum Criţ, Meşendorf, Buneşti, Biertan, Cloaşterf, Floreşti, Laslea, Mălâncrav, Roandola, Nou Săsesc şi Alma Vii. La biserica-cetate răzbim cu greu, pe o uliţă abruptă şi nămoloasă. Poarta zidului exterior este deschisă, dar înăuntru nu-i nimeni care să ne dea drumul în cetatea propriu-zisă. Se pare că de data aceasta doar eu şi Paul suntem dornici de o vizită aprofundată (adică să căutăm ghidul de la casa 141), aşa că plecăm de aici doar cu imaginea dinafară a zidurilor; plus supărarea îndreptată către Matei, care ne-a dat doar să mirosim osul şi se justifică prin faptul că aşa vom fi tentaţi să revenim. Da, tentaţia există, dar ce te faci cu distanţa mare până aici?

În prag de seară, revenim la drumul principal, pe care ne vom chinui, din cauza camioanelor şi a ceţei , până la Braşov. După ce consultăm informaţiile de trafic, decidem să mergem totuşi prin Predeal şi nu prin Cheia, drumul fiind puţin mai scurt şi anunţându-se destul de liber. Ceaţa a dispărut între timp şi deasupra Bucegilor se ridică o lună strălucitoare şi îngheţată. După ceva negocieri, de la benzinăria din Braşov până la Bucureşti eu voi ocupa locul din dreapta şoferului, lângă Cristina, în timp ce Matei se mută lângă Paul, sticlele de palincă şi cutiile de bere. Astfel, Golf-ul Cristinei se metamorfozează într-un bar în care singura victimă e chiar proprietăreasa, lipsită de plăcerea fumatului. În spate se cântă, se povesteşte şi râde într-un mod destul de traumatizant pentru un necunoscător al celor două personaje vesele. În această notă se încheie excursia noastră în Maramureş, unde l-am întâmpinat pe încă nedezvăluitul 2012.

Fotografii


Maramureş Ziua 6: Botiza şi Ieud
     media: 0.00 din 0 voturi

După o zi de odihnă la căldura pensiunii, iată-ne din nou pe drumuri, având însă de gând să ne menţinem în apropiere. Sperând că vom scurta timpul, o luăm pe drumul sinuos şi deteriorat care leagă Poienile Izei de Botiza, direct, fără a mai ajunge la bifurcaţia din Şieu. Nu ştiu cum se prezintă vara acest drum, cert e că acum maşinile trag din greu, iar şoferilor le trebuie toată îndemânarea să evite gropile şi să facă loc căruţei întâlnite. Chiar înainte de a intra în sat, vedem Mănăstirea Botiza, la care intrăm după ce vom fi căutat în zadar casa cu artizanat semnalată la prima intersecţie. Ctitorită acum zece ani, mănăstirea adăposteşte o mică obşte de maici în chiliile sale din lemn şi ziduri albe. Biserica, frumos pictată, este în totalitate din lemn, ducând mai departe tradiţia maramureşeană, cunoscută în toată lumea.

După aceste momente de reculegere, ne îndreptăm spre centrul Botizei unde, lângă cele două biserici (una lângă alta şi împrejmuite de cimitir: cea veche, din lemn, şi cea nouă, din zidărie – aşa cum am întâlnit în toate satele prin care am trecut) găsim atelierul de creaţie pus pe picioare de soţia preotului de aici, cea care ne va fi ghid în următoarele două ore. Atelierul este de fapt o casă din lemn adusă din Poienile Izei, desfăcută pe bucăţi şi reasamblată în Botiza, înconjurată de gard din nuiele şi păzită de o poartă sculptată, o troiţă şi tradiţionalul trunchi uscat de copac împodobit cu oale multicolore. Înăuntru este reconstituită camera „bună” a unei gospodării ţărăneşti, cu grinda ce o împarte în jumătate sacră cu masa lungă şi jumătatea ruşinoasă cu paturile, scaunele masive, pledurile ţesute, lada de zestre, ceramica pictată, ulcioarele primite de copii la botez ce-i vor urma şi în mormânt.

Cealaltă cameră de la parter este atelierul în sine, unde femeile din sat au învăţat de la coana preoteasă cum să păstreze tehnica fibrelor colorate natural şi să creeze propriile obiecte de artizanat, astfel încât tradiţia să nu moară. Acesta este un lucru dificil, în condiţiile în care tot mai mulţi săteni pleacă la muncă peste hotare, iar cât sunt acasă preferă să se ocupe de treburi mai aducătoare de bani, cel puţin la prima vedere. O parte dintre creaţiile atelierului şi alte moşteniri de familie ale sătencelor sunt expuse pentru vânzare, fapt ce ne antrenează latura noastră cheltuitoare. La mare preţ sunt scoarţele din lână, adevăraţi ambasadori culturali, în care sunt prezente toate simbolurile populare maramureşene: hora (a anotimpurilor sau a zilelor săptămânii), ţăranca, soarele, bradul, cumpăna, cerbul, poarta.

La etajul-mansardă, firea practică a doamnei Victoria Berbecar, care a dorit să profite cât mai mult de acoperişul înalt ce favorizează scurgerea apei, a transformat locul în pensiune de vară: patru camere mici şi intime, două băi, un hol luminos şi un balconaş pitoresc. Nu ştiu câţi clienţi are, dar sunt anumite perioade când toate locurile sunt ocupate, căci vin aici grupuri de străini (americani în special) în căutarea artei autentice maramureşene. După ce terminăm de văzut casa, „stăpâna” acesteia ne invită în propria locuinţă, la o cafea şi cozonac. Primul lucru care ne uimeşte de cum păşim în camera de zi sunt trei tablouri pe sticlă ce prezintă, în manieră naivă, scene din viaţa satului: o şezătoare, o horă şi o colindă – extrem de frumoase, cum rar am întâlnit. Aflăm apoi câte ceva din viaţa gazdei noastre, cum a venit aici acum treizeci şi şapte de ani din Bistriţa-Năsăud, cum i-a venit ideea trezirii din amorţeală a obiceiurilor casnice din partea locului într-o zonă ocolită de colectivizare, cum a colindat lumea cu atelierele sale de creaţie populară. Ne luăm rămas bun cu gândul sincer de a reveni pe timp de vară, când poate vom nimeri chiar în mijlocul unei acţiuni artistice.

Matei şi Cristina decid să se întoarcă, de data aceasta pe drumul lung, la pensiunea noastră, în timp ce noi, restul, dorim să mai vedem un mic muzeu popular. Este vorba despre Muzeul Etnografic al familiei Pleş din Ieud, sat în care ajungem revenind la drumul principal şi întorcându-ne spre Dragomireşti; prima vale pe dreapta este cea a Râului Ieud, însoţită de un alt drum capricios de ţară. Cu ajutorul indicatoarelor, din fericire suficient de dese, ajungem la o altă casa tradiţională, de data aceasta înconjurată de acareturi, unde ne întâmpină o femeie în vârstă şi bună cunoscătoare a tradiţiilor satului. De la ea aflăm, cu experimentare cu tot, despre toate etapele prelucrării cânepei: culesul, lăsatul în râu sub pietre, tocarea tulpinilor cu meliţa, pieptănatul în mai multe rânduri pentru a obţine, în funcţie de gradul de fineţe al firelor, material pentru aşternuturi, cămăşi sau saci, torsul cu fusul şi suveica, ţesutul la război cu tot felul de modele. Legat de război este pătuţul copilului, ce se leagănă în ritmul pedalelor maşinăriei de ţesut – „aşa mi-am crescut eu copiii”, ne spune mândră doamna Pleş. În afară de tot ce ţine de cânepă, căsuţa este aranjată aşa cum era cândva cea a unui ţăran gospodar: tot felul de unelte, uscător pentru haine, sobă bine chituită, scoarţe călduroase, dar nu lipsesc nici obiectele de decor, inclusiv cutia cu scrisori vechi de o sută de ani.

Cu noi cumpărături în sacoşă, ne îndreptăm paşii către biserica din Ieud (cea „din deal”, căci există, tot aici, şi biserica „din vale”), pe care o găsim înconjurată de cruci din lemn incrustat şi, din păcate, închisă. Regretul este cu atât mai mare cu cât această biserică, datând din secolul al XVII-lea, este considerată una dintre cele mai frumoase din Maramureş, înscrisă ca şi surata sa de din vale în lista protejată UNESCO. Datând de la începutul secolului al XVIII-lea, micul lăcaş de cult a adăpostit una dintre cele mai vechi scrieri în limba română, „Codicele de la Ieud”, iar despre pictura interioară se spune că ar fi cea mai elaborată a zonei. Preotul este însă plecat cu crucea prin case şi nu are cine da jos lacătul masiv...

Cam aşa s-a desfăşurat periplul nostru în Maramureş, ca să nu mai pomenesc ultima seară în care noi, cei care nu conducem mâine, încercăm s-o lungim; sau s-o facem lată, cam tot aia. Regretele iminentei plecări se sting în palincă şi afinată, unde mai pui o sarma sau o clătită.

Fotografii


Maramureş Ziua 5: De Anul Nou
     media: 0.00 din 0 voturi

Trezirea se face anevoie, mai ales când am tot patul la dispoziţie. Fiind şi duminică, şi Sfântul Vasile, Paul a plecat devreme la biserică, însoţit de Matei şi Cristina lui. Până la urmă reuşesc şi eu să mă mobilizez, ficatul suprasolicitat de sarmalele de anul trecut îmi spune să sar peste micul dejun, aşa că o iau la pas prin sat. Un tataie îmi propune o mică afacere şi este dezamăgit că nu vreau să-i cumpăr câinele (un motan roşu-tărcat), pe motiv că latră prea mult, aşa că-mi indică greşit drumul spre biserică de mă trezesc pe nişte coclauri neumblate. Mă dumiresc totuşi la timp şi revin în vatra satului, unde slujba tocmai se termină şi lumea începe să iasă. Aşa cum ne spuseseră şi gazdele, toţi sătenii sunt îmbrăcaţi în straie tradiţionale, iar cei care nu au un costum întreg tot vin cu ceva – o fustă sau o basma înflorată, o cămeşă scrobită, un cojoc miţos, o pălărie mândră.

Acum se slujeşte în biserica nouă şi mare, în care încape soborul numeros. Alături însă se află o bijuterie arhitectonică, Biserica Sfânta Parascheva, ridicată în Poienile Izei la începutul secolului al XVII-lea şi trecută în patrimoniul UNESCO. La insistenţele noastre, preotul trimite pe cineva cu cheia, astfel că zăvorul se dă în lături şi ne lasă să pătrundem în micuţul lăcaş din lemn. Sprijinit pe piloni uriaşi din lemn, edificiul şi-a păstrat aproape intactă pictura în care arta bisericească se îmbină cu motivele florale populare. Secretul acestei conservări a icoanelor murale, în ciuda timpului şi a fumului tămâii, pare să fie seul de pe miţoasele moroşenilor, întins involuntar pe pereţi în timpul slujbelor. Oricare ar fi adevărul, interiorul bisericii de lemn din Poienile Izei este de o frumuseţe răpitoare, aşa că dacă aveţi drum pe acolo căutaţi-l pe preot şi rugaţi-l să vă dea drumul prin această frumoasă poartă spre trecut şi tradiţie, în „civilizaţia lemnului”.

După-amiaza zilei se topeşte în moleşeală, doar eu îmi iau inima în dinţi şi fac ceva ce-mi propusesem iniţial să fac zilnic: să alerg. Mă echipez şi o iau în sus pe strada principală al cărei asfalt se termină destul de repede. E prima dată când alerg la deal şi, mai mult prin zăpadă; din fericire nu alunec, iar aerul răcoros îmi umple complet plămânii. Îmi place teribil şi, chiar dacă ştiu că nu voi rezista la fel de mult ca acasă, în parc, efortul susţinut, în rampă, compensează distanţa mai scurtă. Astfel se face că ies din sat, în timp ce drumul de căruţă continuă să urce pe deasupra văii Pârâului Şieuţ, printre livezi şi fâneţe acoperite de un strat subţire de nea, ce străluceşte acum în soare, reflectând parcă albastrul cerului şi norii irizaţi. Cât de rău îmi pare că n-am şi acum cu mine aparatul de fotografiat cu care aş fi putut surprinde, măcar într-o măsură infimă, liniştea aceste pustietăţi netulburate.

În timpul mesei de prânz aflăm de la nea Mihai despre una dintre cele mai spinoase probleme ale zonei, acutizată anul acesta: lipsa apei potabile. Cu investiţii considerabile, familia Petreuş şi-a construit pentru pensiune propriul bazin, cu hidrofor cu tot, pentru necesităţile extinse ale unui astfel de loc de cazare. În restul satului însă cea mai des întâlnită este situaţia grupurilor de patru-cinci familii care s-au strâns în jurul unui izvor, cum-necum, captat, pentru amenajarea căruia au avut de plătit destul de mult (şi mai mult dacă sursa de apă se afla pe pământul altcuiva); când bazinul se goleşte, cel în nevoie de apă trebuie să umble în toiul nopţii pe la toate familiile dintr-un grup si să obţină aprobarea tuturor pentru un furtun de apă. Cică s-ar fi atras nişte fonduri pentru rezolvarea problemelor, dar nu se ştie cum se face că au ajuns numai pentru mai-marii comunei.

După ce mâncăm pe săturate, reuşesc să-i mobilizez pe Paul, Mihai şi Cristina pentru puţină mişcare pe plaiurile dimprejur şi, la indicaţiile gazdei, pornim prin zăpada subţire spre vârful Dealului Scărişoarei. Drumeagul mocirlos ne aduce lângă o stână, unde ciobanul ne întreabă de unde suntem – din Bucureşti îi răspundem. Se pare că acest răspuns nu-i suficient, trebuie să detaliem: sectorul. Asta pentru că şi badea are un fecior în capitală, „fugit” de munca grea de la oi căci, după cum spune tată-său, dacă-l pune să îngrijească de ele pute, doar când e carnea în tigaie miroase. De lângă stâna păzită de ciobăneşti imenşi o luăm de-a dreptul prin pâlcul rar de pădure până când ieşim în livezile acum pustii. Urmele de căruţă şi potecile de vară sunt acum amestecate cu dâmburile, gropile şi arbuştii, aşa că deseori alunecăm pe zăpadă sau ne agăţăm în câte un măceş. Astfel ieşim la un drum care nu ştim de unde vine, dar pare a merge spre vârful dealului. Cum însă este deja târzior şi amurgul a început deja să se lase, ne oprim o vreme aici pentru a admira dealurile din zona Vişeului, care se prelungesc spre Munţii Maramureşului, apoi o luăm încet la vale, ocolind de data aceasta pădurea.

„Aventura” primei zile din an nu se termină însă acum, căci Paul a fost aţâţat de ceea ce a aflat de dimineaţă: la căminul cultural are loc, conform tradiţiei, Vifleimul. Acest obicei reprezintă de fapt scena Naşterii Domnului transpusă în teatru popular. Timp de aproape patruzeci de minute, în faţa noastră se perindă Fecioara, Iosif, cei trei magi, îngeri, păstori, Irod şi soldaţi romani, dar şi personaje care nu se întâlnesc în Biblie, dar au fost adăugate de autori anonimi: draci înzorzonaţi care, împreună cu moartea, îl înconjoară pe Irod, precum şi un bătrân baci acoperit în întregime de blănuri, care ţine loc de măscărici. Versurile recitate băieţii aflaţi pe scenă sunt interludii între colindele sărbătorilor de iarnă, iar spectacolul este întregit de sunetul tălăngilor, săbiilor şi ghioagelor ciobăneşti. Deşi am fost reticentă iniţial, trebuie să recunosc faptul că acest moment folcloric, specific acestui loc, mi-a plăcut foarte mult, mai ales că excursia n-ar fi fost completă fără câteva mostre de obiceiuri de iarnă de aici.

Fotografii


Maramureş Ziua 4: Rohia si Ruoaia
     media: 0.00 din 0 voturi

Iată-ne în ajun de an nou. Seara ni se promite o masă îmbelşugată (de parcă nu aşa ar fi fost până acum!), cu bucate alese şi ceteraşi. Asta înseamnă că, dacă avem în plan ceva plimbări, trebuie să fim harnici şi să ne întoarcem cât de cât devreme. Şi, cum avem de gând să ajungem la Rohia, ne aruncăm asupra micului dejun ca nişte lupi înfometaţi, apoi îi dăm bătaie spre Cavnic, pe nişte drumuri de nu ştim dacă le vom dovedi sau nu. După câteva bâjbâieli şi reduceri de viteză din cauza drumului prost care ne obligă parcă să admirăm mai pe îndelete frumosul peisaj montan, ajungem în Târgu Lăpuş, de unde până la Rohia mai sunt câţiva kilometri. Parcurgem câteva serpentine, dintre care ne apar două căprioare, şi ajungem la poarta Mănăstirii Rohia, cea la care s-a retras în monahism Nicoale Steinhardt, după ieşirea din detenţie politică.

Lăcaşul de cult, iniţial schit cu hramul Sfintei Ana, a fost construit la începutul secolului XX pe un pinten stâncos al Dealului Viei de către preotul Nicolae Gherman, în urma morţii fiicei sale, Anuţa. Odată cu extinderea liniilor de tensiune şi construirea drumului de acces, aşezământul s-a extins la dimensiunile unei mănăstiri, care timp îndelungat a fost singura din Maramureş, din obştea sa plecând apoi călugări spre altele nou înfiinţate. De cum intri pe poarta maramureşeană, te regăseşti într-o cetate bine apărată de pantele abrupte ale dealului, cu clădiri dispuse ca un amfiteatru în jurul bisericii noi. Aceasta are doar exteriorul terminat şi finisat şi înglobează elemente arhitectonice din mai multe regiuni ale ţării, într-o uimitoare armonie: turlă înaltă şi zveltă ca a bisericilor din Maramureş, pridvor brâncovenesc şi cupolă cu elemente moldoveneşti. Fiind ridicată pe locul fostei bisericuţe (desfăcută în bucăţele refolosibile), a înglobat în propriile ziduri materialele iniţiale precum şi o încărcătură spirituală de şapte decenii. Alături de zidurile semeţe se găseşte altarul de vară, tot în stil maramureşean şi străjuit de o acvilă de bronz, de la care se ţin slujbele pe timpul verii, când locul obişnuit devine neîncăpător.

Până când noua biserică va fi gata, slujbele se ţin în paraclisul din demisol, acolo unde au fost mutate iconostasul şi icoanele vechi, alături de câteva picturi pe sticlă de curând primite. Micul spaţiu de sub bolţile întunecoase are un farmec aparte, adevărat loc de rugăciune şi meditaţie în care liniştea şi semiobscuritatea se împletesc într-o trăire personală. Totul este intim, modest, tihnit şi mistic, iar dacă s-ar aşeza pe băncuţe sfinţii demult dispăruţi acesta ar părea un lucru firesc. Deosebit de frumos este iconostasul sculptat în lemn cu scene biblice şi obiceiuri bisericeşti (maslu, împărtăşanie, botez, cununie, hirotonisire şi spovedanie), care încastrează picturi aurite. În spatele rândurilor de scaune, într-una din firide, se află o icoană a Maicii Domnului, făcătoare de minuni, pictată în Athos de călugărul Nicanor.

Dând ocol mănăstirii, trecem prin spatele Casei Albe, ce adăposteşte chiliile şi birourile administrative; în imediata apropiere admirăm, într-un ţarc ocrotitor, menajeria de porumbei imperiali, păuni şi fazani care ne privesc cu superioară indiferenţă. În coasta dealului se zăreşte Colţul Maramureşean, alcătuit dintr-o biserică-muzeu şi o casă, ambele din lemn si cu o arhitectură ce păstrează tradiţia din acest cotlon al ţării, atât de frumos, dar atât de aproape de pierderea identităţii culturale.

Aici ne oprim, în aşteptarea unui călugăr care să ne deschidă uşa unei chilii cu adevărat speciale: Casa Poetului, cea în care a trăit, sub straie călugăreşti, Nicu-Aurelian Steinhardt – monahul Nicolae. Condamnat în lotul Pillat-Noica pentru că nu a depus mărturie împotriva lui Constantin Noica, trecut prin Jilava (unde, evreu fiind, alege botezul ortodox), Gherla şi Aiud, eliberat în 1964 şi profund marcat de moartea tatălui său, autorul Jurnalului fericirii şi-a căutat o mănăstire la care să se retragă; aceasta s-a dovedit a fi Rohia, unde a rămas din 1979, mai întâi ca bibliotecar, apoi ca monah, până la sfârşitul vieţii, în 1989. La mormântul simplu, din micul cimitir al mănăstirii, ne vom opri câte clipe la plecare. Chilia este şi astăzi păstrată astfel încât să amintească de personalitatea scriitorului-călugăr, atât sub aspect bisericesc, cât şi laic. Rafturile cu cărţi, fotografiile de familie, obiectele personale, potcapul şi bastonul, biroul şi patul au rămas la locul lor, doar pereţilor li s-au adăugat portrete ale fostului locatar.

Vizita nu ar fi completă dacă nu am vedea şi „prelungirea” acestei chilii, biblioteca din Casa cu Paraclis, aflată vizavi de biserica nouă. Organizarea după modelul marilor biblioteci publice reprezintă munca titanică a eruditului monah Nicolae. Peste patruzeci de mii de cărţi şi reviste atârnă greu pe rafturile de lemn, minuţios inventariate şi fişate. În afară de domeniul teologic, evident preponderent, literatura profană este bine reprezentată şi ea, acoperind vaste domenii precum istorie, geografie, ştiinţe, psihologie, medicină, pedagogie, etnografie, muzică, filosofie, critică, eseistică, drept, economie, memoralistică şi, bineînţeles, beletristică română şi universală. Lucrările sunt în special în limba română, dar şi în germană, maghiară, franceză, engleză şi neogreacă. Iată comoara culturală care sălăşluieşte la Mănăstirea Rohia. Acestei moşteniri i se va adăuga în câţiva ani un centru cultural, aflat deja în construcţie.

Reîntorşi în maşini, străbatem o parte din Ţara Lăpuşului, la limita dintre dealuri şi podiş, pe un drum când şerpuitor, când drept ca în palmă. În satele înşirate de-a lungul lui apar adesea casele ce aparţin unui alt stil ardelenesc: cele mai multe mici, din lemn sau cărămidă, tencuite în nuanţe de albastru, violet şi verde, cu contur alb la colţuri şi ferestre încadrate de scânduri închise la culoare. Zugrăveala este suficient de intensă cât să înveselească peisajul hibernal, dar nu într-atât cât să ţipe către ochii drumeţilor, şi aşa obosiţi de vilele stridente de pretutindeni. Mai ales în Lăpuş, sunt mult mai multe case care respectă tradiţia decât în zona în care avem noi gazda.

Când ieşim din mica localitate, un drum de care se desprinde din şosea spre dreapta, după cum ne spune şi indicatorul: Mănăstirea Ruoaia 2 km. Doar jumătate o parcurgem cu maşinile, apoi gropile tot mai mari şi pline de gheaţă ne scot la puţină mişcare. Valea străjuită de dealuri ninse pare părăsită, doar din când în când mai apare câte o casă tăcută sau o troiţă solitară. Dintr-odată însă locul se deschide şi apar zidurile noi, extrem de frumoase, ale mănăstirii construite la mijlocul anilor ’90. Nu am fi ajuns aici dacă nu ne-ar fi îndemnat nea Mihai, gazda noastră; motivul este simplu: cele două maici, surorile care au întemeiat obştea, provin din Poienile Izei şi îi sunt verişoare.

Ansamblul urmăreşte liniile clasice maramureşene, înlocuind însă lemnul cu zidăria în bej şi alb; numai biserica, înălţată pe o colină mică, este în totalitate din lemn frumos pictat şi îmbinat aşa cum cere tradiţia. În jurul ei, chiliile, altarul de vară şi turnul porţii respiră un aer proaspăt şi o eleganţă aristocratică. Aşa retrasă între dealuri, departe de civilizaţie, micuţa aşezare pare o curte boierească în care domniţele sunt ferite de priviri indiscrete. Totuşi, se pare că nu suntem singurii care ne aventurăm până în acest colţ uitat de lume, căci iată că intră pe poartă un grup de tineri: pluguşorul, cu bice, buhai şi strigători se înfăţişează stareţei pentru a ura un an nou îmbelşugat. Încercând să nu deranjăm, urmărim spectacolul tinerilor vlăjgani îmbrăcaţi în straie populare, cu brâie late şi cuşme îmblănite. La sfârşit, călugăriţele aduc pită fierbinte, proaspăt scoasă din cuptor, din care ne împart şi nouă în egală măsură. În timp ce ieşim din curtea mănăstirii, sorbim cu nesaţ aburii parfumaţi ce acompaniază gustul neîntrecut al pâinii de casă. Mestecând de zor, trecem pe lângă caii mândrii ai „plugarilor” colindători şi zorim spre maşini.

Drumul spre Poienile Izei ni se pare tot mai lung pe măsură ce se lasă întunericul; harta ne arată ea şi variante mai scurte, dar am aflat între timp că, din cauza zăpezii şi a proastei întreţineri, au devenit impracticabile. Şi unde pui că imediat după Cavnic intrăm într-o ceaţă de s-o tai cu cuţitul – Sleepy Hollow ar fi putut fi turnat fără grijă aici. Nu ne mai arde de nicio pârtie şi de nicio mină din zonă, ci ne concentrăm asupra serpentinelor, devenite brusc dubioase, care ţin până în Ocna Şugatag. Aici, ceaţa se ridică dintr-o dată şi cerul apare deasupra senin, ca şi cum n-ar şti nimic despre norul dens din care tocmai am ieşit. Îi dăm deci zor spre pensiune căci n-am vrea să ne prindă Revelionul pe drum, mai ales că tanti Ileana a sunat deja după noi, neştiind de ce nu mai ajungem.

Iată-ne, în sfârşit, la pensiune. Mâncăm repede de seară ca să lăsăm sala de mese liberă pentru pregătiri. Reveniţi în camerele calde, încercăm să ne ascundem oboseala pe unde putem şi să fim în formă maximă pentru petrecere. Eu îmi pun cu oarecare stânjeneală rochia, bijuteriile, pantofii cu toc şi şalul, căci abia pe drum am aflat că voi fi singura în ţinută de gală. Şi eu care eram convinsă că cele două Cristine se vor întrece pe sine în arta gătitului şi n-am vrut să mă las mai prejos... Eh, asta este, voi fi ca un elefant în magazinul de porţelanuri...

În preajma ceasurilor 20, ne prezentăm la masă, nerăbdători să vedem una dintre atracţiile majore ale sejurului: ceteraşii! O pereche îmbrăcată în splendide straie populare, el cu vioara, ea cu ritmul chitarei şi vocea, ne încântă mai bine de jumătate de oră cu cântece ale locului, atât de frumoase şi atât de fireşti în atmosfera casei de lemn. Singurul regret se îndreaptă spre amânarea plimbării cu sania trasă de cai, rămasă la locul ei până când va fi cu adevărat zăpadă... Restul nopţii se înscrie în tonul specific Revelionului: multă mâncare şi băutură, program imbecil şi imbecilizant la televizorul pe care vecinii de pensiune ţin să-l aibă pornit, muzica de la DJ Paul (şi aici avem ceva discuţii), artificii de la pensiunea alăturată şi pocnitori la cumpăna dintre ani, ciocniri de sticle şi pahare, Happy New Year de la ABBA şi tras mâţa de coadă până pe la orele 3. Mai mult nu ne-a ţinut, cu atâta palincă şi afinată. Bine ne-ai găsit, 2012!

Fotografii


Maramureş Ziua 3: Săpânţa si Bârsana
     media: 0.00 din 0 voturi

Suntem hotărâţi ca azi să fim mai vrednici, aşa că îndemnăm cafeaua să-şi facă efectul şi plecăm în trombă spre Săpânţa. Cum Sighetu Marmaţiei nu are o centură ocolitoare, ne strecurăm cu greu pe străzile cu sens unic ce străbat oraşul, dar avem ocazia de a-i observa mai bine centrul frumuşel şi îngrijit. Odată ieşiţi însoţim Râul Tisa şi mergem relativ paralel cu graniţa româno-ucraineană aflată la numai câţiva kilometri până când intrăm în Săpânţa. Aici ne orientăm uşor cu ajutorul indicatoarelor dese şi în scurt timp parcăm pe una dintre uliţele care încadrează Cimitirul Vesel. Primele cruci au fost sculptate în jurul anului 1935, când întemeietorul cimitirului, artistul popular Stan Ion Pătraş, a pus bazele acestui loc unic în lume unde imaginea sumbră a morţii este îndulcită de culorile vii şi epitafurile în versuri. Chiar pe crucea mare de la intrare apare o caricatură a morţii, însoţită de versurile: Eu sunt mai tare ca tine / Uităte bine creştine / Că eu sunt urâtă moarte / Pe rând voi duce pe toate.

Nu ştiu dacă în acest muzeu în aer liber se fac în continuare înmormântări, dar faptul că cele mai noi cruci pe care le-am reperat eu sunt din 2008 şi că biserica este în proces de renovare îmi spune că tradiţia crucilor vopsite în „albastru de Săpânţa” şi decorate cu motive populare nu s-a sfârşit. Lemnul de stejar sculptat prezintă o scenă din viaţa celui care se odihneşte dedesubt sau modul în care acesta a murit, în timp ce versurile în stil popular spun câte ceva despre personalitatea săteanului; sunt şi cruci la care una dintre feţe spune povestea vieţii, iar cealaltă a morţii. Nu puţine sunt epitafurile care surprind aspecte amuzante, ca într-un haz de necaz în faţa morţii. Rimele sunt mai mult sau mai puţin potrivite, însă un element care ajută poeziei populare este folosirea formei „ai” în loc de „ani” pe cele mai multe dintre cruci.

Principala „atracţie” a cimitirului, spre care indică şi câteva săgeţi, este „crucea cu soacra”: Sub această cruce grea / Zace biata soacra mea / Trei zile de mai trăia / Zăceam eu şi cetea ea / Voi care treceţi pe aici / Încercaţi să no treziţi / Că acasă dacă vine / Iarăi cu gura pă mine / Da aşa eu moi purta / Că-napoi na înturna / Cei care citiţi aici / Ca mine să nu păţiţi / Soacră bună vă găsiţi / Cu ea bine să trăiţi.

În imediata apropiere se află locul de veci al fondatorului, unde nu doar crucea este pictată şi înflorată, ci şi restul mormântului; epitaful său spune aşa: De cu tînăr copilaş / Io am fost Stan Ion Pătraş / Să mă ascultaţ oameni buni / Ce voi spune nus minciuni / Cîte zile am trăit / Rău la nime nam dorit, / Dar bine cît am putut / Orişicine mia cerut / Vai săracă lumea mea / Că greu am trăitîin ea. Voi enumera mai jos alte versificaţii, care mi-au părut că redau cât mai bine spiritul acestui loc deosebit, în care arta şi înţelepciunea populară se îmbină cu umorul şi speranţa vieţii de apoi, iar moartea nu este văzută ca tragedia finală.

Frunză verde de brăduţ / Ios Ionu lui Todiuţ / De cu mic am purtat struţ / Şiam pus struţ la pălărie / Să joc cu femei de omenie / Ca să nu mă fac de ruşine / Am jucat femei alese / Care au fost jupînese / Şi jucam păste uiagă / Cînd mio fost lumea mai dragă / La Bucureşti cînd am plecat / Locu întîi pe ţară am luat / Şi mam dus şi lam lăsat

Vai eu rău mă odihnesc / Saliuc Ion mă numesc / La grădina în belmeazău / De oi am socotit eu / Nea vent on unguri rău / Nea puşcat în capul meu / Capul de trup la tăiat / Şi aşa mau îngropat / Fie în veci blastămat

Ţuica e curat venin / Ea aduce plâns şi chin / Că şi mie mi-o adus / Moartea sub picior m-o pus / Cui îi place ţuica bine / Va păţi aşa ca mine / Că eu ţuica am iubit / Cu ea-n mână am murit

Aici eu mă odihnesc / Şi Popo Ion mă numesc / Avutam viaţă grea / Cu greutăţi multe în ea / Cam fost copil de cheabur / Şi statul o fost cam dur / Că regimul din trecut / Mio luat tot ce am avut / Tata meu so năcăjit / De aceia a murit / Dumnezău mio ajutat / Că o şcoală am învăţat / Şi din nou mam apucat / Rândul să mil ţin în sat

Frunză verde-a nucului / Am fo Ionu Pieptului / Ca barman eu am lucrat / Şi palincă am măsurat / Şi le-am pus la clienţi ce-au vrut / Că şi mie mi-o plăcut / Şi-o fost bună meserie / Numai că n-o fost de mine / Şi m-am dus fără de vreme / Unde toţi ca mine-ţi mere / De nimeni n-am ascultat / Şi din viaţă mi-am scurtat / Că ocnaş am fost n-am fost mut / Dar tânăr m-am dus în lut

Figurez aici şi eu / Pop Ion Ileş bărbatul tău / Că de când m-a rădicat / Înapoi n-am înturnat / Nu ştiţi unde-s îngropat / Politic m-a condamnat / Ca să nu văd al meu sat / De acasă când m-a luat / Trei copii mici am lăsat / S-a însurat s-a măritat / Pe mine tot m-a aşteptat

Frumoasa tradiţie a crucilor sculptate şi pictate, fiecare cu povestea ei, face din Cimitirul Vesel de la Săpânţa un loc ce nu trebuie să lipsească din niciun itinerariu în Maramureş. Ce-i drept, mi-a luat mult să ajung în acest capăt de ţară – sau, cum spun cârcotaşii, unde se-agaţă harta-n cui – dar am speranţa că nu numai că voi profita acum din plin, dar şi că voi reveni într-un circuit mai amplu. Cu siguranţă, Săpânţa se va regăsi şi în acela.

Pe drumul de întoarcere mai avem o oprire – din păcate una singură, căci atât ne permite ziua scurtă de iarnă. Dorim să vizităm Mănăstirea Bârsana, de lângă satul cu acelaşi nume, pe Valea Izei. Frumosul aşezământ monahal, ce se mândreşte cu o superbă arhitectură maramureşeană, a fost reînfiinţat în 1993 pe locul vechii mănăstiri a cărei avere a fost confiscată de Imperiul Habsburgic la sfârşitul secolului al XVIII-lea; la desfiinţarea vechii stăreţii, biserica a fost mutată în vatra satului, unde se află şi astăzi. Liniile care modelează lemnul, stilul unitar şi tradiţional ce încântă ochiul, armonia formelor clădirilor şi grădinii fac din complexul mănăstiresc o adevărată oază de autenticitate maramureşeană. De cum treci pe sub poarta-clopotniţă, ochii îţi sunt încântaţi de clădirile zvelte, construite pe trepte terasate şi unite prin alei pietruite. De la primii paşi îmi doresc să revăd mănăstirea vara, sub cerul senin şi cu florile larg deschise.

Prima clădire în care intrăm este muzeul în care vechi icoane ne privesc tăcute din negura vremii. La parter se află o catapeteasmă deosebit de frumoasă, primul cat reconstituie interiorul unei case ţărăneşti maramureşene, în timp ce ultimul nivel, la care se ajunge pe o scară în spirală, este de fapt o mică expoziţie cu vânzare: icoane pe sticlă, opincuţe din piele, cruci sculptate şi traiste din lână. După o scurtă plimbare pe aleile curţii, intrăm în biserică – sau, mai bine zis, în prima biserică, cea de jos, singura terminată. Spaţiul este mic, lipsit de podoabe, cu altarul întrezărindu-se prin porţile din lemn sculptat. Deasupra, în aceeaşi clădire, se înalţă a doua biserică, neterminată încă. Aici ne reamintim că suntem în Maramureş, ţinutul bisericilor din lemn, cu turlă înaltă şi acoperiş din şiţă. Chiar dacă va mai dura un timp până va fi gata, pictura din interior este ceva într-adevăr deosebit, cu fundal alb, luminos, şi culori vii, icoane şi scene biblice despărţite prin brâie populare, modele florale ce completează geometria sculpturii, cărora li se adaugă scara melcată spre clopotniţă şi candelabrele încrustate. Înscrisurile sunt în română, dar cu litere chirilice, acest alfabet, mai potrivit decât cel latin, dovedind-se parte integrantă a stilului. În mod cert, mănăstirea de maici de la Bârsana demonstrează că noile lăcaşuri de cult pot fi şi altfel decât strict funcţionale şi că modernitate şi arta nu trebuie să se duşmănească.

Fotografii


Maramureş Ziua 2: Memorialul de la Sighet
     media: 1.00 din 1 vot

Astăzi, după un mic dejun copios cu tobă de porc, chiftele, unt, miere, lapte şi alte bunătăţi, am decis să mergem la Sighetu Marmaţiei, să vedem Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei; avem să petrecem aproape patru ore în acest muzeu copleşitor prin natura şi cantitatea informaţiei. Adeseori pare prea mult, aproape sufocant, dar apoi mă gândesc la acei atâţia tineri care privesc comunismul ca pe ceva care s-a întâmplat demult şi n-a rămas înfipt în actualitate, ca să nu mai zic de cei care-l regretă de-a dreptul (ca pe o doctrină ideal, doar prost aplicată), şi-mi dau seama că nu-i destul. Aşa cum voi scrie la sfârşit, în caietul cu impresii, Memorialul ar trebui să fie o excursie obligatorie pentru toţi elevii acestei ţări, cu lucrări de control după fiecare cameră tematică.

Construită în 1897 de către austro-ungari, penitenciarul a funcţionat şi înainte şi după Marea Unire ca închisoare de drept comun. Anul 1950 marchează istoria neagră a Sighetului, când încarcerarea a peste o sută de demnitari, foşti funcţionari în aparatul de stat, militari, istorici, artişti, preoţi şi jurnalişti adaugă în odiosul curriculum vitae al comunismului şi exterminarea elitelor politice. Aceasta şi-a atins apogeul între 1950 şi 1955, dar a continuat la scară mai mică până în 1977, când puşcăria este dezafectată. Clădirea devine pe rând fabrică şi depozit, lăsată ulterior pradă ruinei până când, în 1993, este preluată de Fundaţia Academia Civică. Acesteia i se datorează eforturile de consolidare, renovare şi transformare în muzeu – o necesară aducere aminte care să nu lase loc toleranţei faţă de formele, făţişe sau mascate, ale comunismului.

Fiecare sală are o temă anume, iar faptele sunt înşirate de cele mai multe ori cronologic. Un rezumat se regăseşte în Sala hărţilor, unde copiile conturului României sunt împănate de cruci ale gulagului: închisori, lagăre de muncă forţată, aziluri psihiatrice cu caracter politic (de „reeducare”), deportări, localităţi de domiciliu forţat, locuri ale execuţiilor, gropi comune; tot aici apare un rezumat al celor patruzeci şi cinci de ani de comunism în România. În sala România închisorilor sunt prezentate pe scurt câteva dintre cele mai cunoscute penitenciare care au măcinat, fizic şi psihic, tot ce avea România interbelică mai de preţ: Piteşti, Jilava, Aiud, Sighet, Gherla, Târgu Ocna, Oradea, Miercurea Ciuc, Târgşor. Informaţiile de pe panourile explicative sunt întărite de obiecte recuperate din lumea celulelor, crucifixe şi miniaturale sculpturi în săpun, scrisori către cei dragi, precum şi o uşă de la Galaţi, unde au fost întemniţaţi Iuliu Maniu şi Ion Mihalache, închisoare între timp demolată. Pe ecranul interactiv poate fi urmărit parcursul câtorva deţinuţi importanţi între anchete, perioade de detenţie, eventuale evadări, deces sau plasarea în domiciliu forţat.

În Alegerile din 1946 apare pe scurt, în imagini grăitoare, frauda prin care comuniştii au preluat puterea. În camera mică şi întunecoasă de alături te întâmpină un pat, o zeghe aspră, un hârdău în spatele uşii; portretul de sub fereastra oblonită îl înfăţişează pe Iuliu Maniu. Aceasta este reconstituirea in situ a celulei în care a murit, în februarie 1953, conducătorul Partidului Naţional Ţărănesc; trupul său a fost aruncat într-o groapă a Cimitirului Săracilor de lângă Sighet. La al doilea etaj, mai multe săli unite vorbesc pe larg despre marele om de stat şi despre rolul însemnat pe care l-a avut în politica românească – Sălile Iuliu Maniu – un părinte al democraţiei.

Asaltul comunist asupra Maramureşului vorbeşte despre încercarea sovieticilor de a anexa această regiune Ucrainei, după ce a fost eliberată de sub ocupaţie maghiară. Un marş a cincisprezece mii de ţărani din Borşa şi din alte comune a reuşit să împiedice planul, forţând Comisia Aliată să redea Maramureşul României, alături de restul Transilvaniei. Tot aici este comemorat Ilie Lazăr, fruntaş al P.N.Ţ. din Maramureş şi întemniţat odată cu „lotul Maniu” pentru „complot în scop de trădare”. Moartea democraţiei apare în Distrugerea partidelor politice, aici fiind prezentate istoriile celor trei formaţiuni politice tradiţionale, accentul căzând pe ultimii ani şi pe anihilarea lor. Partidul Naţional Ţărănesc este scos în afara legii în 1947, când liderii sunt arestaţi şi acuzaţi de trădare în timp ce încercau să părăsească ţara. În acelaşi an se dizolvă şi Partidul Naţional Liberal, fără să existe un document oficial care să-l interzică, dar decapitat şi el prin întemniţarea conducătorilor. Aceeaşi soartă o are şi Partidul Social Democrat care, chiar dacă datorită doctrinei de stânga pare a fi cooptat de Partidul Comunist în 1948, este suprimat prin arestarea celor care s-au opus fuziunii, în frunte cu liderul Constantin Titel Petrescu.

1945. De la Yalta la Moscova înşiră evenimentele care au cufundat România în aproape jumătate de secol de comunism nemascat, plus cine ştie câte decenii de urmări ascunse. Sunt înşirate numele care au contribuit la aceasta, „eliberatorii” bolşevicii care au impus guvernul Petru Groza: Vîşinski, Pauker, Luca, Bodnăraş. Propaganda ateismului dialectic, cu toate repercusiunile sale asupra religiei, este prezentată în Represiunea împotriva Bisericii. Cultul ortodox a fost practic decapitat, prin arestări, crime, compromiteri şi demolări; greco-catolicii s-au regăsit clandestini după ce religia lor a fost interzisă. Romano-catolicii au rămas toleraţii, dar nerecunoscuţi oficial şi persecutaţi pentru legăturile cu Vaticanul, ca şi cultele protestante şi neoprotestante acuzate de imixtiune din străinătate.

Tulburătoare până la senzaţia de greaţă este sala Securitatea între 1948-1989, schelet al regimului şi diabolic aparat de represiune, cu o imaginaţie pe cât de bogată, pe atât de oripilantă. Sunt toţi aici, o „armată” a iadului: Dimitri Gheorghievici Fedicikin, Pantelei Bodnarenko (alias Pintilie Gheorghe), Boris Grünberg (alias Alexandru Nicolschi), Vladimir Mazuru, Lucreţiu Pătrăşcanu, Teohari Georgescu, Marin Jianu, Mişu Dulgheru. Pereţii sunt plini de note informative, denunţări, turnători, „origini sănătoase”, încurajarea „urii de clasă”, dispoziţii de „reeducare prin muncă” şi aşa mai departe. Continuarea firească se regăseşte în sala Munca forţată, ce prezintă înregimentarea deţinuţilor politici în mine, şantiere şi uzine; panourile vorbesc despre „drumul fără pulbere” (cum numeşte Petru Dumitriu mormântul intelectualităţii româneşti care a fost Canalul Dunăre-Marea Neagră), minele de plumb de la Cavnic, deportările în Bărăgan, lagărele din Bălţile şi Delta Dunării.

Colectivizarea. Rezistenţă şi represiune prezintă etapele în care proprietăţile agricole au trecut în controlul statului, fie prin confiscare în sine, fie prin introducerea „cotelor obligatorii” care aveau ca scop falimentarea ţăranilor, forţaţi astfel să se ralieze colectivizării; abuzurile şi seceta au dus la numeroase răscoale, înăbuşite de fiecare dată în sânge, până când, în 1962, Gheoghiu-Dej declară mândru colectivizarea a 96 % din suprafaţa arabilă a ţării. O încăpere este dedicată unui an negru – Anul 1948 – sovietizarea României – când statul a fost remodelat după tiparul sovietic: justiţie, securitate, învăţământ, culte, Academie; tot acum se naţionalizează mijloacele de producţie, „tovarăşe” înlocuieşte apelativul „domnule”, devin obligatorii cursurile de învăţământ politic şi înscrierea muncitorilor în sindicate. În Comunism versus monarhie sunt prezentaţi anii în care regele Mihai I a „convieţuit” cu comuniştii, începând cu 23 august 1944 şi până la abdicarea sa de la 30 decembrie 1947, ca singurul rege rămas în cele opt state devenite satelite ale U.R.S.S. şi alte patru efectiv înghiţite; având adeziunea şi dragostea poporului, monarhul a reprezentat ultima piedică în calea bolşevizării. Comunizare Armatei, Poliţiei, Justiţiei descrie modul în care vechile instituţii apolitice au fost aservite puterii, unelte ale statul totalitar.

Ţările Europei de Est (1945-1989) face un scurt portret regimurilor ce au subjugat statele din blocul sovietic, devenite sateliţi ai Moscovei: Albania, Bulgaria, Cehoslovacia, R.D. Germană, RSF Iugoslavia, Polonia şi Ungaria; fiecare are propriul tablou cronologic, iar câteva se mândresc cu încercări de înlăturare precoce a comunismului: revolta de la Berlin (1953), revoluţia de la Budapesta (1956), primăvara de la Praga (1968), „Solidaritatea” din Varşovia (1970). Pe aceeaşi temă, Basarabia în Gulag reia spinoasa problemă a provinciei româneşti smulsă de Pactul Ribbentrop-Molotov în 1940 şi devenită teritoriu al experimentelor PCUS şi NKVD. În acelaşi context istoric, O cronologie a Războiului Rece prezintă tensiunea mondială postbelică, numită şi „al treilea război mondial”.

Urcând scările dintre parter şi etajul întâi, prima celulă care te întâmpină, sumbră şi înfiorătoare, este Neagra – carceră de pedeapsă prin izolare pentru deţinuţii recalcitranţi care erau încătuşaţi de inelul din centrul celulei; un nivel mai sus, vom întâlni din nou această sinistră încăpere. Alături, Sala demnitarilor vorbeşte despre specificul închisorii de la Sighet: exterminarea elitelor politice, scop atins în totalitate. Următoarele săli dezvoltă câteva teme prezentate la parter, toate ţinând de procesul prin care românii au fost transformaţi într-o masă amorfă, abrutizată, nivelată, lipsită de idealuri la orice nivel: nume precum Comunizarea învăţământului, Distrugerea Academiei, Represiuni etnice şi religioase, Maeştri şi opere după gratii, Represiunea împotriva culturii (Scriitori în închisori). Dascălii au fost fie înlăturaţi, fie adaptaţi „noilor vremi”; mulţi academicieni au fost închişi, iar presa s-a supus cenzurii totale; s-a început persecuţia asupra minorităţilor germană, maghiară şi, ulterior, evreiască; teatrul, muzica şi filmul au cunoscut aceeaşi distrugere ca şi literatura fie prin interzicere, fie prin poluarea compromisului.

O sală este dedicată „Solidarităţii” lui Lech Walesa în Solidarnosc, 18 zile care au şocat lumea. În aceeaşi notă, la etajul al doilea se aruncă o privire asupra Germaniei Democrate, Cehoslovaciei şi Ungariei în sălile Revolta din Berlin şi Turingia (1953), „Primăvara de la Praga” (1968) – Charta 77 (1977) – Revoluţia de catifea (1989), respectiv Revoluţia din Ungaria (1956). Alături de alte încăperi asemănătoare, acestea arată că Memorialul nu numai că nu este un muzeu al închisorii de la Sighet, dar încearcă să cuprindă aspecte ale comunismului şi în restul ţărilor din spatele Cortinei de Fier; mulţumită colaborării cu asociaţii omoloage de peste hotare, acest ţel este într-o anumită măsură atins, dar actualizarea informaţiilor continuă.

Articolul 209, numit şi „gaura neagră” a justiţiei române, a fost baza numeroaselor arestări şi condamnări de după 1948, în baza acuzaţiilor de „uneltirea contra ordinii socialiste” sau „uneltirea contra ordinii de stat” – ceea ce putea însemna orice, de la o simplă glumă la împotrivire faţă de colectivizare sau activarea într-o organizaţie anticomunistă. După ampla acţiune de deportare a etnicilor germani, saşi şi şvabi, în U.R.S.S., următorul surghiun de anvergură are loc în 1951; în Deportarea în Bărăgan aflăm cum 45000 de persoane (români, refugiaţi din Bucovina de Nord şi Basarabia, aromâni, germani, maghiari, sârbi şi bulgari) au fost luate din casele lor în vagoane de marfă, lăsate în câmp unde şi-au reclădit gospodăriile de la zero şi reţinute în Bărăgan cel puţin cinci ani – pentru mulţi însă dezrădăcinarea a fost definitivă.

Celor mai temerari dintre adversarii comunismului le este dedicată sală Rezistenţa anticomunistă în munţi, în care putem citi despre diversele grupări care au acţionat în întreaga ţară, pare-se spontan, fără o coordonare între ele. Între 1945 şi 1959, grupuri mici de oameni din toate categoriile sociale, au împânzit Carpaţii (ambele feţe ale Făgăraşului, Retezat, Apuseni, Gutâi, Ţibleş) şi au încercat să arate semenilor săi că nu sunt încă neam de sclavi; oamenii, în special ţăranii din satele montane, i-au adăpostit şi ajutat, dar tot de acolo a venit şi trădarea care a dus la execuţia celor mai mulţi dintre partizani. Mişcările anticomuniste au răbufnit şi în rândul studenţilor, mai ales în spirit solidar faţă de revoluţia din Ungaria, brutal şi sângeros înăbuşită; tineri din Timişoara, Bucureşti şi Cluj au încercat să li se alăture colegilor maghiari, dar reacţia rapidă a autorităţilor a dus la numeroase arestări, anchetarea profesorilor şi înfiinţarea unor organe de supraveghere a universităţilor – iată ce este prezentat în 1956 – Mişcări studenţeşti în România.

Revenirea la universul carceral se face brusc şi sumbru, prin camera zugrăvită în negru precum doliul pe care-l rememorează: Fenomenul Piteşti – zămislirea imaginaţiei unor minţi scelerate. E greu de crezut că va fi vreodată epuizat subiectul ororilor petrecute în „bastionul reeducării”, aşa că tot ce poate face această sală este să atragă încă odată atenţia asupra degradării morale la care pot ajunge oamenii. Femei în închisoare şi Viaţa cotidiană în închisoare vorbesc despre naşterea şi maternitatea în detenţie, destrămarea familiilor, dar şi despre modul în care prizonierii reuşeau să eludeze măcar gratiile sufleteşti prin confecţionarea de obiecte ascunse la percheziţii (sculpturi deseori religioase, jocuri de şah, dicţionare). Alături, tot în închisoare, stă poezia – Poezia în închisoare aşterne pe zidurile albe versuri ce nu au fost scrise la vremea lor, ci transmise cu ajutorul alfabetului Morse; adevărat medicament al sufletului, printre puţinele remedii care i-au salvat pe deţinuţi de la nebunie, poezia carcerală demonstrează chiar şi singură ce tip uman a fost principalul adversar al comuniştilor.

Cerne, Doamne, linişte uitării
Peste nesfârşita suferinţă.
Seamănă întinderi de credinţă
Şi sporeşte roua îndurării.
Răsădeşte, Doamne, dragostea şi crinul
În ogorul năpădit de ură
Şi aşterne peste munţi de zgură
Liniştea, iertarea şi seninul.

Rugă (Corneliu Coposu)

Prin unirea mai multor camere s-a putut prezenta viaţa liderului liberal mort la Sighet, cu activitatea de istoric şi de om politic – Sălile Gheorghe I. Brătianu: un istoric în istorie. Celula în care s-a stins, în aprilie 1953, se află la etajul al doilea, reconstituită ca şi cea care i-a fost ultimă casă omologului său ţărănist, Iuliu Maniu. Doi mari şi patrioţi oameni politici, poate cei mai influenţi în momentul în care Moscova (ajutată cel puţin prin neimplicare de foştii aliaţi occidentali) a impus comunismul în România, şi-au trăit ultimele clipe la Sighet, în mizerie şi umilinţă. Chiar mai trist decât asta este faptul că cei mai mulţi dintre români, care au trăit sau nu vremurile epocii de aur, nici nu ştiu despre existenţa şi activitatea lor.

Urcând la ultimul etaj, în Familii reprimate putem urmări destinul a numeroase familii, multe dintre ele având legătura cu artizanii Unirii din 1918, pe care comunismul le-a destrămat sau exterminat. Medicina în închisoare încearcă să explice de ce mai mult de 1,5 % din deţinuţii politici au fost dintre cei care depuseseră jurământul lui Hipocrate; compasiunea faţă de semeni (inclusiv faţă de „duşmanii poporului” sau partizani), dar şi refuzul de a adopta noul jargon medical al limbajului de lemn comunist i-au transformat în ţapi ispăşitori ideali. Paturile şi fotografiile din Rezistenţa în Maramureş. Studiu de caz: Lotul Vişovan umplu celula în care a fost încarcerat primul lot de elevi, studenţi şi ţărani, ce a transformat Sighetul în închisoare politică. Profesorul Aurel Vişovan, liderul grupului care şi-a asumat întreaga „vină”, a trăit să vadă construit Memorialul şi el însuşi a ghidat grupurile de turişti prin sălile cutremurătoarei expoziţii; iată o ocazie pe care noi am pierdut-o definitiv.

Demolările din anii 80 aduc firul cronologic mai aproape de contemporaneitate, vorbind despre cele mai mari acţiuni de distrugere a patrimoniului cultural şi istoric, desfăşurate în timpul lui Nicolae Ceauşescu. Atunci au căzut pradă buldozerelor vechi mănăstiri şi biserici (ferice de cele retrase pe rotile!), clădiri cu o arhitectură deosebită, târguri întregi – aruncaţi un ochi asupra oraşelor de astăzi, mutilate de blocuri gri şi pieţe grandomane, dar fără personalitate, şi veţi vedea moştenirea „progresului” socialist; şi nu vă faceţi iluzii: coloşii siniştrii ridicaţi după ’90, care au reuşit să distrugă ceea ce uitase Ceauşescu, fac parte din aceeaşi moştenire. Blocurile cenuşii de care scriam mai sus, ansambluri de cutii de chibrituri, ascund oameni care se topesc în culoarea pereţilor lângă care formează interminabile cozi: Viaţa cotidiană cu borcane reciclate, sifoane, uniforme de pionier, mitinguri grandioase pentru „cel mai iubit fiu”, „Scânteia”, televizorul alb-negru sport şi, neapărat, biblioteca obligatorie cu Marx, Engels şi Lenin. În aceeaşi gamă se înscrie „Epoca de aur” sau comunismul kitsch, în care este desfăşurat cultul personalităţii soţilor Ceauşescu şi pseudo-arta cu care au fost înconjuraţi.

Oponenţi şi disidenţi în deceniile 8 şi 9 vorbesc despre acţiuni curajoase într-o perioadă în care, oficial, nu mai existau deţinuţi politici (parţial adevărat, căci cei mai mulţi fuseseră exterminaţi): Mişcarea Goma, Doina Cornea, Vasile Paraschiv, Radu Filipescu, Gheorghe Ursu, ziarul clandestin „România”. În aceeaşi direcţie mergea ascultarea clandestină, de către mii de români, a glasurilor de la Europa Liberă (unde apăreau inclusiv români exilaţi sau fugiţi), BBC, Vocea Americii şi Vocea Germaniei – Libertate pe calea undelor. O ultimă (dar nu cea din urmă) dovadă a faptului că însuşi clasa muncitoare, din rândurile şi pentru interesele căreia se revendica P.C.R., nu susţinea această nefirească ordine a lucrurilor (impusă doar prin îndobitocirea poporului) reiese din Mişcările muncitoreşti din Valea Jiului şi Braşov; minerii olteni în 1977, respectiv muncitorii braşoveni în 1987, au organizat revoltele ce au prevestit colapsul comunismului sub propria greutate, în 1989.

Curtea fostei închisori păstrează gardul înalt, din beton, străjuit de turnurile de control dotate cu reflectoare; sârma ghimpată se profilează în continuare pe cerul astfel închis, ca o rană sângerândă a aducerii aminte. Acum însă, în perimetrul delimitat de două pavilioane, se profilează singura construcţie nouă ce a fost adăugată penitenciarului după restaurare: Spaţiul de reculegere şi rugăciune, înălţat în urma unui concurs de arhitectură câştigat de Radu Mihăilescu. Pe zidurile coridoarelor care duc în capela cu aspect de catacombă sunt gravate în andezit numele a opt mii de morţi în închisori, lagăre şi locuri de deportare; alte şaisprezece mii apar pe plăcile ce acoperă zidurile interioare ale curţii şi în Cimitirul Săracilor (amfiteatru al mormintelor neidentificate pe care, din păcate, noi nu vom apuca să-l vizităm) – iar numărul este mult sub cel real al victimelor represiunii. În spatele migalei gravorilor stă munca titanică a celor care au strâns toate aceste nume – zece ani i-au trebuit Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului pentru a le aduna, iar principalii artizani sunt Cicerone Ioniţoiu şi Eugen Sahan, istorici şi foşti deţinuţi politici. Deasupra lumânărilor ce ard în capelă se deschide fanta unei cruci, singura lumină din afară. Tot în curte se află şi grupul statuar din bronz Cortegiul Sacrificaţilor (Aurel Vlad): „optsprezece siluete umane mergând spre un zid care le închide orizontul, aşa cum comunismul zăgăzuise viaţa a milioane de oameni” (citat de pe site-ul muzeului). Aceasta este opera de artă de cea mai mare anvergură expusă aici, care completează seria câtorva sculpturi minimaliste dar puternice ca simbol, în ton cu gratiile şi atmosfera dramatică a penitenciarului: Înviere (Cristian Paraschiv), Marea Neagră (Ovidiu Maitec, dedicată lui Gheorghe I. Brătianu) şi cele două variante pentru Omagiul deţinutului politic (Camilian Demtrescu).

După această cutremurătoare experienţă, cu capul vâjâind de informaţii, dar fiind conştienţi că am citit şi am reţinut poate mai puţin de jumătate, ne dăm seama că afară e seară iar muzeul stă să se închidă. Ferice de cei care, astăzi, ies nestingheriţi pe poartă. Altădată, într-un trecut mai apropiat decât le place multora să creadă, această clădire însemna condiţii insalubre, interdicţia deţinuţilor de a privi pe fereastră sau de a se întinde pe paturi, hrană mizerabilă, umilinţe de neînchipuit, schilodiri trupeşti şi sufleteşti, carcera neagră, suferinţă şi îndârjire, iar pentru mulţi moartea izbăvitoare. Iată mocirla unui istorii pe care mulţi nu vor să şi-o asume sau s-o răscolească. Este oare drept să adăugăm ororilor comunismului şi crima uitării?

Cum am estimat greşit timpul petrecut aici, nu mai putem face altceva decât să ne întoarcem la pensiune, cu planuri mari pentru a doua zi, când ne vom trezi mai devreme. Până atunci ne bucurăm de masa îmbelşugată şi palinca tare, însă astăzi având parcă un nod în gât.

Atunci când justiţia nu reuşeşte să fie o formă de memorie, memoria singură poate să fie o formă de justiţie. (Ana Blandiana)

Fotografii


Maramureş Ziua 1: Sosirea
     media: 0.00 din 0 voturi

Anul acesta am dorit să nu ne agităm, nici eu nici Paul, cu organizarea acelui „ceva” pe care să-l facem de Revelion. Iar dacă iniţial bărbatul meu a vrut să încalce consensul, cu oareşice planuri de Paris la care n-a prea avut susţinători, până la urmă ne-am dat pe mâna lui Matei pentru o excursie în Maramureş. Cum el şi Cristina au fost deja acolo anul trecut şi au rămas foarte încântaţi, facem rezervări la aceleaşi gazde – soţii Ileana şi Mihai Petreuş, în Poienile Izei. Au decis să ni se alăture la drumul lung până acolo Mihai şi Cristina Alecu, colegi de breaslă cu Paul, cărora acesta le-a împuiat deja capul cu untul care stă ţeapăn pe cuţit şi palinca răpitoare de simţuri .

Astfel pornim pe 28 dimineaţa cu rezervoarele pline spre Braşov şi, după ce rezolvăm pana inoportună, constatăm că drumul e destul de liber, în ciuda camioanelor numeroase. Ne bazăm atât pe hărţi şi indicatoare, cât şi pe GPS-ul lui Mihai în timp ce străbatem Subcarpaţii de Curbură şi Podişul Transilvaniei. Se perindă unul după altul satele şi micile târguri, fiecare cu specificul lui admirat sau criticat în discuţii antrenante: Dumbrăvioara, Perşani, Rupea, Buneşti, Sighişoara, Bălăuşeni, Târgu Mureş, Periş, Reghin, Teaca, Bistriţa, Năsăud, Coşbuc, Săcel, Dragomireşti, Şieu. Aici părăsim drumul judeţean şi o luăm pe o stradă lăturalnică ce se transformă încet-încet în uliţă. La bifurcaţia recunoscută după oribilul căsoi violent de violet se desface drumeagul spre Poienile Izei, destul de bun pentru unul de ţară ce revine la asfalt odată intrat în micuţa localitate.

Găsim repede pensiunea unde gazdele ne aşteaptă cu focul făcut şi masa întinsă, numai bine pentru nişte drumeţi obosiţi şi flămânzi cum suntem noi. Aşa cum de altfel mă aşteptam, palinca îi dă gata pe Matei şi Paul fără ca aceştia să-şi dea măcar seama. Soţul meu îşi aminteşte doar prima parte a serii şi întrebarea mea de dimineaţă: „de ce trebuie să fii prost?” – între e un mare gol şi nici măcar obişnuita durere de cap de a doua zi nu îi furnizează noi informaţii pentru că... lipseşte în totalitate. Paul însuşi recunoaşte că nu i s-a mai întâmplat să i se rupă complet firul şi nici să nu se lase cu o mahmureală cruntă; probabil că asta înseamnă tărie de 52o bine făcută, 100 % naturală.

Încă din această primă seară ne dăm seama că prietenii noştri care au venit aici acum un an n-au exagerat cu nimic atunci când au lăudat mâncarea: bună, multă şi... moartea arterelor. Rachiul e demenţial, iar pe cei mai „slabi de înger” carafele cu cireşată sau afinată îi invită cu aburi aromaţi. Atmosfera e veselă şi împănată de povestiri, dar lucrurile devin de fiecare dată serioase când reluăm un subiect pentru care drumul de azi ne-a furnizat foarte mult material: casele noi din zona rurală a Maramureşului.

Când spui numele aceste provincii istorico-geografice, te gândeşti în primul rând la vestitele biserici de lemn, multe intrate în Patrimoniul UNESCO, dar şi la casele ţărăneşti, tot din lemn, tencuite în culori vesele dar armonioase sau lăsate cu căpriorii trainici la vedere, mici sau mari dar toate cu şiţă pe acoperiş, prispe sprijinite pe stâlpi zvelţi din lemn sculptat, garduri din nuiele împletite şi porţi mari, meşteşugit lucrate. Dacă aţi şti cât de puţine astfel de exemplare mai sunt... Oameni harnici, locuitorii zonei au plecat rând pe rând în vestul Europei, au muncit şi muncesc pe brânci în Franţa, Italia şi Germania, strâng bănuţ lângă bănuţ şi de câteva ori pe an se întorc în satul părintesc unde pun temeliile noilor case – şi ce case! Care mai de care mai mare şi mai urâtă, mai ţipătoare, cu mai multe bare de inox şi garduri de tablă; neapărat un pic mai mult decât vecinul, o manie a grandorii de prost gust contagioasă şi într-un crescendo de neoprit. Din păcate, mândria acestor oameni muncitori şi cinstiţi este canalizată într-un orgoliu nemăsurat care nu poate face pace cu tradiţia locului. Casa părintească îi face de ruşine şi parcă numai prin aceste vile nu doar impersonale, ci de-a dreptul hidoase, pot scoate capul în lume. Ca şi cum ar fi de domeniul fantasticului o casă la fel mare, dar din lemn şi respectând specificul maramureşean, aşa cum ar putea ieşi din condeiul unui arhitect.

Am vizitat acum nu mult timp la Muzeu Ţăranului Român expoziţia Mândrie şi Beton a foto-jurnalistului Petruţ Călinescu, exact pe această temă – câtă dreptate poate avea autorul, dar oare există şi soluţii? Oameni buni din Maramureş, chiar nu vă pasă cum satele pentru care eraţi atât de vestiţi nu numai că se topesc sub ochii voştri, dar voi înşivă le distrugeţi cu fiecare nou stâlp de beton, cu fiecare alt gard din fier amestecat cu plastic şi cu fiecare „floare” adăugată unei sorcove a nonsensului? Nu ştiţi că toţi cei care călătoresc în această parte a ţării, români sau străini, nu vor să revadă „mahalalele” pe care le-au părăsit, chiar dacă acelea au termopane şi jacuzzi, ci tocmai acel ceva unic pentru care sunteţi renumiţi? Oare vom ajunge să admirăm satele arhaice de o ameţitoare frumuseţe doar la muzee în aer liber, precum rezervaţiile amerindienilor?

Fotografii


Eger (Ungaria)
     media: 5.00 din 1 vot

Chiar dacă un orăşel medieval maghiar, înconjurat de saline şi ape termale, precum Eger, n-ar reprezenta atracţia numărul 1 pentru puţinele mele zile de concediu, nunta unui prieten al lui Paul ne prilejuieşte descoperirea acestor locuri în cele două zile şi ceva rămase după nesfârşitele ore petrecute pe drum. Suntem cazaţi la Saliris Resort, un hotel standard de patru stele, cu tot ce presupune el: camere mari, confortabile şi spaţioase, mic dejun suedez delicios şi piscină cu SPA. Nimeni n-ar construi fără motiv solid un hotel aşa mare, cu tot felul de facilităţi, undeva în afara oricărei aşezări umane, căci până la Eger sunt vreo 7 kilometri, iar până în cea mai apropiată localitate, satul Egerszalók, e ceva de mers. În acest caz, motivul stă în zăcămintele de sare şi alte minerale descoperite prin anii ’60 când se prospecta terenul pentru petrol. S-au găsit în schimb aceste bogate depozite din care ţâşneşte apa termală la temperatura de 68 oC, ce amestecă sare, sulf şi alţi compuşi într-un cocktail medicinal numai bun pentru încheieturi. Iar piscina enormă de la primul nivel al hotelului profită din plin de darurile naturii, ingenios strunite de ingineri.

Piscina se află pe jumătate afară, unde şezlongurile se întind leneşe la soare, cealaltă jumătate intrând în hotel. O altă împărţire se poate face după agrement şi tratament. O parte a bazinelor conţine apă la 33 oC, numai bună de bălăceală, aşa că în această zonă sunt amenajate zone de înot, spaţii de joacă pentru copii, tobogane şi platforme pentru sărit. În cealaltă parte apa este încropită la 38 oC şi 42 oC, înotul şi accesul copiilor sunt interzise, iar timpul petrecut e indicat să nu depăşească o jumătate de oră; aici sunt şi spaţii de relaxare cu tălpile pe pietre cu muchii proeminente, bazinaşe lungi cu apă până la genunchi în care se merge pe pietre rotunjite, alternând temperaturile între 12 oC şi 36 oC, dar şi camere cu apă adâncă în care intri cu totul, schimbând aceeaşi gamă de temperaturi-şoc. Şi în zona de agrement, şi în cea de tratament, există în podeaua bazinelor „sifoane” care scot bule pentru masaj, precum şi jeturi puternice care modelează în cădere umerii şi spinările obosite. Cu astfel de atracţii de tot felul, nici nu-ţi dai seama cum trece o zi în care nu faci nimic. Iar noaptea, până pe la ora 22, te poţi bucura de aburii de la suprafaţa apei, în timp ce sarea depusă pe o movilă deasupra bazinelor, în cascade şi ciuperci întărite sclipeşte feeric în bătaia reflectoarelor.

Numai că eu nu-s setată, vorba lui Paul, pe „relaxare”, ci vreau să văd cât pot de mult şi din micul oraş medieval. Din informaţiile culese apriori, aflu că primele vestigii datează din Paleolitic, dar oraşul în sine a fost fondat în secolul al X-lea de regele Ştefan I, cel care i-a trecut pe maghiari sub tutela Bisericii Catolice. Evul Mediu a însemnat o perioadă de înflorire pentru oraş, atât datorită importanţei sale religioase, cât şi pentru întinsa zonă viticolă ce-l înconjoară şi astăzi. Odată cu avansarea turcilor spre centrul Ungariei, Eger s-a transformat în fortăreaţă de graniţă, iar respingerea asediului din 1552 a devenit legendară, căci căpitanul István Dobó a ţinut piept oştii otomane, formată din 80000 de luptători, cu numai 2000 de oameni, locuitori ai oraşului ce includeau femei şi copii. Patru ani mai târziu însă oraşul a fost cucerit de Semilună şi urmează aproape un secol de ocupare turcească, timp în care bisericile au fost transformate în moschei, s-a reconstruit cetatea şi s-au ridicat băi publice şi minarete. Puterea dominaţiei Imperiului Otoman în zonă a început să scadă după înfrângerea în asediul Vienei, iar Eger a fost recucerit prin înfometare de către Carol de Lorena, la sfârşitul secolului al XVII-lea.

Au urmat perioade de înflorire, dar şi cele în care populaţia a fost decimată de ciumă; imigraţia masivă însă a compensat aceasta, iar spre sfârşitul secolului al XVIII-lea s-a construit intens, în special în stil baroc, apoi rococo şi neoclasic, multe dintre aceste clădiri păstrându-se şi acum, spre încântarea ochilor vizitatorilor. Secolul al XIX-lea a fost marcat de două incendii şi o epidemie de holeră, dar şi de Revoluţia de la 1848, care a obţinut oraşului mai multă libertate. Turismul s-a intensificat în zonă, în special datorită romanului istoric al lui Gárdonyi Géza, Stelele din Eger, în care este descris asediul din 1552. Secolul al XX-lea a însemnat o anevoioasă revenire după Primul Război Mondial, iar în Al Doilea Război Mondial oraşul a suferit de pe urma retragerii armatei germane şi a ocupaţiei sovietice, scăpând totuşi de bombardamente majore. Deşi Ungaria s-a plasat în spatele Cortinei de Fier, Eger a fost prea puţin atins de plaga arhitecturii realist-socialiste, aceasta regăsindu-se doar în câteva blocuri din periferie; centrul, o adevărată bijuterie barocă, precum şi vechiul castel, au rămas intacte. Pentru cineva care îşi propune un tur turistic al Ungariei, în alte cetăţi decât Budapesta, Eger trebuie neapărat să se afle pe listă.

Noi ne începem vizita cum nu se poate mai bine: cină într-una din tavernele din Valea Femeilor Frumoase, o superbă zonă verde în partea sudică a oraşului unde sunt înşirate ca mărgăritarele cramele cu vinuri şi mâncăruri tradiţionale. Gulaşul picant şi raţa pe varză sunt absolut delicioase, iar palinca tare; doar vinul îmi pare mediocru, dar nu mă consider mare cunoscător.

A doua zi, devreme, eu îmi propun să văd cât mai multe din ce are de oferit cochetul oraş. Dacă nu eşti cu maşina, cam singura cale fezabilă de a ajunge în centru este taxiul, care te costă cam 9,5 € dacă îl cheamă recepţionera şi 11 € dacă-l abordezi tu pentru întors. Chiar în faţa staţiei de taxiuri, lângă Fântâna Sfântul Ştefan, se află un punct de informare de unde poţi procura o hartă a centrului, în maghiară, engleză şi germană; de altfel, vom constata că mai uşor te înţelegi aici cu lumea pe nemţeşte decât pe englezeşte. Ajungem astfel la cea mai frumoasă piaţa a oraşului, István Dobó Tér („tér” înseamnă piaţă, iar „utca” stradă), în care se află statuia căpitanului-erou, dar şi un grup statuar ce prezintă un fragment încremenit în bronz din încrâncenata bătălie. Lângă Primăria cu blazonul oraşului pe frontispiciu, se înalţă umbra edificiului ce domină piaţa: Biserica Minorită, o superbă construcţie barocă de la jumătatea secolului al XVIII-lea, cu fresce minunat pictate şi ecou ce se repetă sacadat sub orgă. De aici trecem podul peste Râul Eger şi mergem pe străduţele pietonale, cum sunt multe altele în centru, printre terase şi case îngrijite, ajutaţi de hartă şi indicatoare. Ajungem astfel sub zidurile castelului, în Dósza György Tér (recunoaşteţi numele lui Gheorghe Doja?), apoi pe Kossuth Lajos Utca, pe lângă Galeria Sinagogii, Poarta Fazzola a Prefecturii şi clădirea gotică a Bisericii Franciscane, ce datează din secolul al XVIII-lea şi a cărei intrare este străjuită de statuia Mater Dolorosa. Puţin mai în faţă se ascund în spatele coroanelor bogate ale arborilor Palatul Provostului Minorit şi impunătorul Lyceum (Colegiul Eszterházy), construit în stil rococo, cu picturi vieneze şi biblioteci impresionante.

Vizavi de intrarea principala a colegiului, priveliştea se deschide către faţada Catedralei, păzită de Sfinţii Petru şi Pavel. Construită la începutul secolului ala XIX-lea în stil clasic, se înalţă impunătoare şi masivă, pe coloane ca de templu grecesc; interiorul este spaţios şi opulent, împodobit cu picturi în culori vii, sculpturi, sfeşnice şi candelabre, iar acustica este dintre cele mai bune. Aceasta din urmă se va vedea bine când vom reveni ceva mai târziu, cu ocazia nunţii pentru care am făcut deplasarea, în timpul ceremoniei Paul urmând să cânte – chiar şi aşa, singur-singurel, va umple tot acest spaţiu cu o voce plină. După ce trecem de Palatul Arhiepiscopal, urmăm linia pietonală de pe Széchenyi István Utca, ce ajunge la Biserica Cisterciană, altă frumoasă clădire barocă, aflată în restaurare, alături de Casa Parohială. De aici rămân fără soţul meu care trebuie să-şi pregătească vocea pentru cântare, şi mă îndrept din nou spre Dobó Tér, de unde ajung cu uşurinţă la Minaret şi la Biserica Martiriului Sfântului Sebastian, situate în faţa Centrului Cultural. Este vorba de cel mai nordic minaret din Imperiul Otoman şi cel mai bine conservat dintre cele trei aflate pe teritoriul Ungariei, înălţat de turci în secolul al XVII-lea. Deşi imediat după recuperarea oraşului s-a dorit demolarea turnului înalt de 40 de metri, acesta s-a dovedit într-atât de greu de pus la pământ încât s-a hotărât păstrarea şi, mai târziu, restaurarea sa, ca parte a istoriei Egerului; în vârful acoperişului însă semiluna a fost înlocuită cu o cruce de către arhiepiscopul ce a consolidat minaretul. Din păcate, nu de aceeaşi soartă binevoitoare a avut parte biserica neoclasică alăturată (fostă moschee, transformată în secolul al XVIII-lea), aparţinând mănăstirii şi spitalului ce o înconjurau, căci din frumoasa ei faţadă au mai rămas doar câteva statui, decapitate sau care stau să cadă.

Îmi continui drumul pe Knézich Károly Utca şi, trecând un pod peste micul râu ce străbate oraşul, mă întorc pe Széchenyi István Utca, ce s-a angrenat deja în urcarea unui deal. Urc şi eu până când văd turla Bisericii Ortodoxe Sfântul Nicolae; nu-i chiar atât de uşor să ajung la ea, căci trebuie mai întâi să trec prin poarta masivă de la şosea, să ocolesc prima clădire, să traversez un gang lung şi abia apoi mă regăsesc lângă vechile cruci de piatră ale comunităţii sârbe. Aceasta a fost cea care a contractat cei mai buni artişti vienezi ai sfârşitului de secol XVIII pentru un frumos lăcaş de cult în luxosul stil Ludovic al XIV-lea. Cum însă populaţia sârbă a dispărut complet din Eger, biserica a fost transformată în muzeu; de altfel, acesta este şi motivul pentru care nunta la care mergem noi, deşi ortodoxă, se va oficia în Catedrala Catolică. Din interiorul bisericii s-au păstrat câteva icoane pe lemn, cărţi şi obiecte expuse în vitrină, însă e greu să le admir cu atenţie, căci imensa catapeteasmă mă vrăjeşte complet şi nu-mi pot lua ochii de la ea. Într-adevăr, magnifică operă de artă.

Mă întorc pe unde am venit şi, până să ajung la minaret, o iau pe Balassa Bálint Utca, apoi pe Servita Utca, unde aflu în renovare Biserica Ordinului Serviţilor, construită la începutul secolului al XVIII-lea din forme baroce şi splendid pictată în interior. Astăzi are loc o slujbă al cărei obiect nu îl înţeleg, un fel de procesiune călugărească la care participă întreaga congregaţie, cu cântece din voce şi chitară, aplauze, filmări şi fotografii; cum biserica e plină ochi, nu o pot admira în voie şi pe îndelete. pentru a ajunge din nou la Catedrală, de aici mă întorc pe o încrengătură de străduţe ce se strângă până la urmă în Markoth Ferenc Utca, pe lângă Casa Calvină, elegant flancată de un pod plin de flori care traverseaza râul până la Casa Generalilor.

După ceremonia nunţii din Catedrală, la care trebuie să particip, îl conving pe Paul să mă însoţească în restul plimbării. În primul rând îi propun să urcăm cele 97 de trepte ale minaretului, în ideea de a survola cu privirea, de la înălţime, întregul oraş. El acceptă fără greutate, dar în timp ce urcăm mă întreb dacă nu facem o mare prostie. Scara în spirală are trepte înguste şi lustruite, fără nicio balustradă, iar la capătul de sus se termină brusc, fără ca pilonul central al „melcului” să se continue până în tavan. Bine totuşi că nu coboară nimeni cât urcăm noi şi mă întreb cu gestionează portăreasa acest du-te-vino de turişti. Sus ieşim pe platforma lată de vreo 40 de centimetri, încadrată de grilaj, de unde putem admira panorama oraşului; nu prea-mi arde de fotografii şi mă gândesc la faptul că acum ar fi un foarte prost moment pentru un cutremur... Coborârea este partea de care mă tem cel mai mult şi mă gândeam cu groază la ea de când urcam. Aşa aş prefera acum să fiu în Strunga Dracului decât aici, cu treptele astea lucioase şi nimic de care să mă ţin cu braţele, poate doar să mă sprijin de trepte. Mă bucur când văd lumina de la ieşire, unde-mi pot întinde genunchiul dureros. Nu mai urc în viaţa mea într-un minaret, mai bine maraton pe creasta Builei...

Cum mai este până seara, decidem să mergem să vedem Castelul, pentru a nu da din nou bani pe taxi a doua zi. Intrarea se face din Dósza György Tér prin Poarta Varkoch; dăm un scurt tur pe lângă primele ziduri, pe lângă Dealul Tunurilor şi urcăm treptele ce ne conduc pe sub Poartă Hippolyt. Pe aici se ajunge mai întâi la Bastionul Gregorian, unde se înalţă, ca pe o Golgota în miniatură, trei cruci, apoi la Bastionul Bebek, în care a fost înmormântat scriitorul Gárdonyi Géza. În acest timp, în centrul marii curţi interioare, unde cândva meşteşugarii îşi desfăşurau activitatea, acum trei ponei învârt un „jug” ca o roată, aşteptând ca cei mai tineri vizitatori să profite de câteva momente de călărie.

La cele două bastioane din colţul nord-estic, Sándor şi Zárkándy, nu mai ajungem, căci trebuie să ne alăturăm grupului ce-şi aşteaptă ghidul. Chiar dacă nu înţelegem ce spune acesta în maghiară, e singurul mod în care avem acces în cele mai frumoase părţi ale fortăreţei. Începem în Palatul Episcopal cu Sala Eroilor, unde se află lespedea funerară, din marmură roşie, a lui István Dobó, păzită de giganticele statui-simbol al celor care au apărat alături de el cetatea: un soldat, un ţăran, un fierar şi o femeie; pe zidul central putem citi, pe plăcuţe gravate, numele eroilor cetăţii. Suntem conduşi apoi în subteran, prin Lapidariul unde se află rămăşiţele primei catedrale romanice, Sfântul János, care s-a înălţat aici în secolul al XI-lea; câteva dintre ruinele acesteia se află chiar deasupra noastră. Traversăm o curte interioară, ca un imens puţ cu ziduri înalte, şi reintrăm în tunelurile lungi şi subterane, ce au aparţinut catedralei; câteva gene de lumină intră prin ferestre mici, de la nivelul solului, prin care sunt îndreptate înspre afară gurile ţevilor de tun. Ghidajul se termină într-una din camerele subterane ale Cazematei, lângă artileria grea şi muniţia sub formă de ghiulele.

Restul expoziţiilor din cetate le vom vizita pe cont propriu şi începem cu vestigiile istorice din Palatul Episcopal, cu al său parter gotic, din secolul al XV-lea, şi un prim etaj în care arhitectura gotică se îmbină cu cea renascentistă a secolului al XVIII-lea. Cele mai importante episoade din istoria Egerului sunt marcate aici: monede timpurii, obiecte de uz casnic, sigilii, elemente arhitecturale şi picturi din prima catedrală, armuri de cavaleri, arme din arsenalul maghiar şi otoman, rămăşiţe ale asediului, printre care chiar cranii omeneşti. Scena celebrei bătălii este refăcută într-o miniatură a zidurilor ce apără oraşul, atacate intens de oştirea turcă, cu spahii şi ieniceri, în timp ce pe dealul alăturat se înalţă cortul din catifea roşie al sultanului. O altă reproducere, ceva mai mare, prezintă doi luptători în spatele zidurilor, iar scara ce te poartă pe deasupra lor, pe metereze, îţi arată mulţimea asediatorilor.

În clădirea alăturată se află o Galerie de Artă cu câteva picturi deosebit de frumoase, între care un Giovanni Antonio Canal (Canaletto) şi un Jean-François Millet. Multe dintre ele prezintă peisaje din Ungaria medievală, cu cetăţi şi târguri, câteva chiar cu Eger, în timp ce altele sunt picturi religioase sau portrete ale nobilimii din vechime. Majoritatea nu au legătură cu Egerul, dar fac parte dintr-o frumoasă colecţie care merită arătată vizitatorilor. Între galerie şi solidul Bastion Dobó se deschide poarta către beciul Camerei de Tortură. Intraţi în ultimele minute înainte de ora închiderii, nu avem prea mult timp să studiem (că de admirat nu poate fi vorba) instrumentele durerii, dar reţinem camera prizonierului, spânzurătoarea cu scară, rugul, roata, ghilotina şi alte asemenea grozave „ghiduşii”. În Bastionul de Pământ, ce conţine o colecţie de figuri de ceară, şi în Turnul Donjonului nu mai intrăm, pentru acestea fiind nevoie de bilet separat; vizita durează deja de mai bine de două ore şi începe să ne scadă elanul, plus că ne e sete, foame şi chef de piscină. Nu mai avem decât să cumpărăm câteva suveniruri şi să ne întoarcem la hotel, pentru o tură de bălăceală, urmată de o noapte de chef.

Vom reveni în a treia seară a şederii noastre aici, de data aceasta cu maşina prietenilor noştri, pentru lua o cină mai mult decât îndestulătoare la una dintre îmbietoarele terase din Dobó Tér. Supa-cremă de usturoi, în pâine pe post de castron, este foarte bună, la fel şi mâncarea de dovlecei. Nici Paul nu alege rău cu festinul său carnivor, iar de prietenii noştri mai spun doar că trebuie să ia la pachet, mâncarea fiind prea multă, nu numai delicioasă. În plus, întreaga cină se desfăşoară în liniştea tulburată doar de clinchetul paharelor sau ciocnirea halbelor, doar undeva pe fundal se desfăşoară muzica de clapă a unor muzicanţi stradali, aflaţi în chioşcul dintre terase.

Fotografii


Capitolul 30: Descoperind Sibiul
     media: 5.00 din 2 voturi

Cine crede că Sibiul înseamnă numai Piaţa Mare, Piaţa Mică şi Piaţa Huet se înşeală amarnic. Nu că cele trei largi şi frumoase spaţii nu sunt importante – din contră, ele sunt cele mai de impact zone cu care trebuie cucerit un vizitator: case mari, renovate, culori vii, stucaturi restaurate, flori, terase şi suveniruri. Adevărat centru de cetate medievală, un furnicar de localnici şi turişti. Dar dragostea se insinuează încet şi statornic abia când o iei la pas pe străduţele lăturalnice, care fie merg de-a lungul Zidului Cetăţii, fie descoperă bastioanele, fie coboară Podul Minciunilor până în Oraşul de Jos, cu a sa Piaţă a Dragonilor, Azilul şi turnurile de apărare, sau poate chiar trec dincolo de arealul vechii cetăţi până la Muzeul de Locomotive sau în foste sate, devenite acum cartiere, precum Turnişorul cu a sa biserică fortificată. Iar dacă timpul îţi permite, bucură-te în linişte de drumul cotit spre culmile Munţilor Cindrel, fă o oprire la casa ţărănească în care s-a născut şi a copilărit Octavian Goga, apoi odihneşte-te în pădurea de la Păltiniş, lângă cabana în care Constantin Noica a ţinut şcoala sa filosofică, iar la plecare nu uita să vizitezi mormântul acestuia de lângă schit. Întorcându-te, opreşte în loc timpul agitat şi transpune-te în lumea satului românesc, la Muzeul Civilizaţiei Populare Tradiţionale ASTRA, de pe Calea Dumbrăvii; nu vei fi dezamăgit în această lume aparte cu mori de apă şi de vânt, cu gospodării de munte sau câmpie având toate cele trebuincioase, cu hambare, zone viticole şi de creştere a animalelor, troiţe pictate şi biserici maramureşene. Iar când pleci, înfometat şi obosit, te opreşti la Cămara Boierului, unde eşti poftit în „cămara” în care atârnă cârnaţi şi slană, te aşteaptă brânza, zacusca, murăturile şi pâinea pe vatră. Şi toate acestea nu-s decât o mică parte. La Sibiu, dacă ai timp şi răbdare, ţi se dezvăluie mult mai mult decât îţi prezintă broşurile turistice, ce insistă pe centru. Deşi frumos, pe acesta îl vezi fără grabă în două zile. Dar seminţele mărului sunt îmbrăcate în pulpa dulce şi densă, pe care o savurezi pe îndelete vreme de o săptămână.

Festivalul ArtMania a devenit tradiţie în Sibiu şi, cu toate că anul acesta are cel mai slab program, decidem să mergem patru zile în Hermannstadt – tocmai pentru a apuca să vedem şi altceva decât centrul în care se ţin concertele. Pentru că ne-am rezervat de prin aprilie cazarea, în buricul târgului, nu ne facem probleme decât când proprietarul ne anunţă că un client s-a hotărât să-şi prelungească vizita şi nu mai are liberă garsoniera – asta cu două săptămâni înainte de festival, când totul este rezervat; cu greu, găsim o pensiune în Turnişor, de unde avem ceva de mers până în centru. Acesta ar fi unul dintre aspectele negative ale Sibiului: serviciile de multe ori deficitare într-un loc în care turismul înfloreşte, fie că-i vorba de cazare, fie de servirea la unele terase. Altul, aşa cum avem să aflăm, este numărul sporit de cerşetori cu feţe dubioase care mişună prin centru, insistenţi şi agasanţi.

Din Turnişor poţi merge spre centru pe Strada Reconstrucţiei, unde întâlneşti Biserica dintre Brazi (Sfinţii Petru şi Pavel) – cel mai vechi lăcaş de cult românesc din Sibiu, înălţat în secolul al XVIII-lea în stil baroc. În curtea sa se odihnesc oameni de seamă ai cetăţii, precum Gheorghe Bariţiu, Alexandru Papiu Ilarian şi Alexandru Vaida-Voevod. Mergând mai departe, traversezi pe un pod Râul Cibin, cel care străbate ca o panglică lungă întregul oraş, treci de Piaţa Cibin şi intri, pe Strada Turnului, în Oraşul de Jos – cel care, în veche cetate, adăpostea locuitorii de rând, meşteşugari şi mici neguţători, mahalagii şi precupeţe. De la Piaţa Coroana, între Casa Wankel şi vechea clădire a Vămii vezi deja Pasajul Scărilor, care face legătura cu Oraşul de Sus, al oamenilor înstăriţi şi al nobilimii.

Aici treci prin Turnul Scărilor (singura poartă de acces în inelul central de fortificaţii care şi-a păstrat intact aspectul din secolul al XIII-lea), pe lângă Casa Calfelor, şi ajungi în Piaţa Albert Huet, unde se înalţă cel mai cunoscut simbol al Sibiului, Biserica Evanghelică Parohială „Sfânta Maria”, cu al său turn gotic îmbrăcat în ţiglă colorată, cel mai înalt din Transilvania (încadrat de alte patru turnuleţe – semn că cetatea avea dreptul la pedeapsa capitală, „dreptul sabiei”), şi statuia episcopului Georg Daniel Teutsch în faţă. Înălţată în secolul al XIV-lea pe locul unei vechi biserici, frumosul lăcaş de cult ce a servit ca loc de odihnă mai-marilor oraşului este format din trei travee, sacristie, transept, nava principală şi două nave laterale. În aceeaşi piaţă regăseşti Casa Parohială, construită în secolul al XIII-lea tot în stil gotic în faţa Turnului Colţului Pocăinţei, o casă din secolul al XIV-lea ce înglobează o parte a capelei „Sfântul Ştefan” şi splendidul Liceu Samuel von Brukenthal (secolul al XVIII-lea), deasupra porţii căruia stă inscripţia „Eruditioni virtutia exemplis sacra”.

În Piaţa Mică, locul de vânzare a produselor meşteşugăreşti în Evul Mediu, poţi intra fie pe o străduţă de legătură, fie prin tunelurile ce străbat clădirile, precum Pasajul Cizmarilor. Aici, casele ne întâmpină în culori vii, cu flori multicolore şi terase înţesate de lume. Cele mai multe au fundaţii din secolele XIII-XV, iar alte îmbunătăţiri li s-au adus în secolul al XIX-lea; totuşi se poate vedea modul trainic în care au fost ridicate astfel încât să reziste vremii, cu maxim două caturi şi mansardă, lucarne-ochi în acoperiş pentru mai multă lumină şi ziduri groase, solide. Între ele se remarcă fostul sediu al breslelor, Casa Hermes, pretenţioasa Casă Luxemburg, Casa Artelor (fosta Hală a Măcelarilor), Casa Breslei Aurarilor şi fosta farmacie „La Ursul Negru” (acum Muzeul de Istorie a Farmaciei). Deasupra tuturor se înalţă, încă din secolul al XIV-lea, Turnul Sfatului, alb şi taciturn, apărând poarta de intrare în a doua incintă de fortificaţii, numărându-şi meticulos secundele şi privind din singurătatea înălţimii sale către Podul Minciunilor, primul pod de fontă de pe teritoriul actual al României. Legenda, inspirată de minciunile îndrăgostiţilor sau ale precupeţelor din piaţă, spune că podul se va dărâma sub cel care spune o minciună în timp ce stă pe el; se pare însă că numele îi vine din confuzia a două cuvinte germane aproape omofone.

Ajungi în Piaţa Mare, acum gazdă a festivalului ce umple cu schele şi oameni întreg perimetrul. Dar într-o zi normală aici se desfăşoară pe rând un cerc de clădiri superbe, elegant decorate, unele dintre ele purtând pecetea luxului. Majoritatea datează din secolul al XV-lea şi aduc elemente din gotic târziu, baroc, Renaştere, clasicism şi neoclasicism Cum intri, pe sub Turnul Sfatului încadrat de vânzătorii de suveniruri şi turtă dulce, te întâmpină statuia lui Gheorghe Lazăr, cu cartea sa în mână, destoinic străjer al culturii transilvănene. Dai o roată cu ochii pentru a fi încântat de Casa Weidner-Reussner-Czekelius, Casa Lutsch, Colegiul Neaţional „Gheorghe Şincai”, Palatul Filek (un amestec de baroc şi neoclasic, ce adăposteşte Consistoriul Superior al Bisericii Evanghelice), Casa Haller, Casa Wel, Casa Hochmeister, Casa Hecht (în care a funcţionat prima monetărie din Sibiu), Casa Generalilor, Casa Albastră şi Casa Mövert. Dar cele mai importante şi mai frumoase edificii sunt, bineînţeles, superbul Palat Brukenthal, Primăria rococo (fosta Bancă de Credit Funciar), Biserică Romano-Catolică (construită în secolul al XVIII-lea în stilul baroc vienez) şi Casa Parohială (fostul Seminar Iezuit), în a cărei curte interioară tronează statuia Sfântului Nepomuk. Sub piatra cubică ce înconjoară fântâna din mijlocul pieţei se aflau cândva depozitele subterane de cereale.

De aici îţi continui plimbarea pe artera pietonală lată, Strada Nicolae Bălcescu, la capătul căreia se înălţa cândva Turnul Porţii Cisnădie. Şi acum admiri şirurile de clădiri, de-o parte şi de alta, ridicându-se deasupra teraselor vesele şi pline. Cele mai multe poartă blazonul înstăritului proprietar, sunt decorate cu stucaturi policromate şi încadrează mici curţi interioare. Hotelul „Împăratul Romanilor” şi Palatul Michael Brukenthal, acesta din secolul al XVIII-lea, sunt doar două dintre ele.

La capătul arterei coteşti la stânga şi te vei afla plimbându-te pe Strada Cetăţii, pe deasupra fâşiei verzi ce însoţeşte şanţul de apărare, printre Casa Salzburg şi fundaţia rămasă din Turnul Tâmplarilor; un prim „indiciu” este Turnul Archebuzierilor, octogonal, datând din secolul al XIV-lea. După câţiva paşi eşti întâmpinat de Turnul Olarilor, ceva mai nou (secolul al XV-lea), legat de Turnul Dulgherilor (secolul al XIV-lea) printr-o bucată din Zidul Cetăţii. Toate cele trei au la nivelul cornişei guri de aruncare şi guri de tragere a archebuzelor; de asemenea, fiecare poartă numele breslei ce îl avea în grijă. Nu ai cum să nu remarci Sala Thalia, primul teatru din ţară, construit în secolul al XVIII-lea în incinta Turnului Gros, masiv element de apărare cu platformă pentru tunuri, datând din secolul al XVI-lea. În faţă se află, micuţ şi timid, Turnul Zincarilor, iar dincolo de el, de-a lungul Bulevardului Corneliu Coposu, se întinde a treia centură de fortificaţii (secolul al XIV-lea), păstrată intactă cu excepţia trecerilor pietonale boltite, până la Bastionul Haller, construit în secolul al XVI-lea, care acum încadrează Spitalul de Neurologie. Locul prin care acum pot trece autoturismele s-a numit Poarta Leşurilor, deschisă în zid în timpul epidemiei de ciumă din secolul al XVI-lea. Dacă aici faci de două ori stânga, pentru un scurt detur, intri pe Strada Tipografilor, unde, după ce treci de Casa Wagner şi de redacţia Hermannstadter Zeitung, vizavi de Casa Petőfi Sándor te întâmpină bustul lui Schiller pe latura pieţei ce-i poartă numele

Te întorci spre bastion şi observi că, după acesta, zidul se continuă pe Strada Manejului. După ce treci de jumătatea sa, te poţi abate din drum, pe Strada Şelarilor, pentru o scurtă vizită în Biserica Franciscană – exteriorul păstrează forma iniţială, gotică, pe care a căpătat-o în secolul al XV-lea, dar interiorul, datând cu trei secole mai târziu, se încadrează în barocul specific acelor vremuri; dacă ai ceva noroc, până la viitoarea ta vizită munca de restaurare se va fi terminat şi o vei putea admira fără schele. Chiar vizavi de intrare observi un pasaj lung şi îngust aproape cât un om, care leagă Strada Şelari de Strada General Magheru. Continuând plimbarea în lungul zidului, ajungi la statuia lui Nicolae Olahus din faţa Bisericii Ursulinelor, şi ea transformată din goticul secolului al XV-lea (când era mănăstire dominicană) în barocul secolului al XVIII-lea de către maici, după ce le-a fost redată de comunitatea luterană.

Acum, pe Strada General Magheru, este momentul să părăseşti pentru maxim jumătate de oră centrul şi să faci un ocol pe Strada Constituţiei până la Sinagoga de la sfârşitul secolului al XIX-lea, cu faţadă neogotică şi elemente neoromanice, de o deosebită valoare arhitectonică. De aici te îndrepţi spre gară unde, în Piaţa 1 Decembrie, se află Capela Sfintei Cruci, ridicată în secolul al XVIII-lea pe locul unei mult mai vechi mănăstiri. Ea adăposteşte sculptura într-un singur bloc de piatră „Iisus pe Cruce între Maria şi Ioan”, realizată în secolul al XV-lea de sculptorul austriac Petrus Lantregen.

Revii în centru pe Strada Avram Iancu, cu frumoasele clădiri construite începând cu secolul al XV-lea şi până la finalul secolului al XIX-lea, precum Casa Böbel, Casa Carl şi Brukenthal, Casa Müller, Casa Stihn şi Casa Weidner. După cele două turnuri de apărare de pe partea dreaptă (cum te-ai îndrepta spre Piaţa Mare), prin Pasajul Şcolii treci în Strada Movilei şi cobori în Piaţa Aurarilor, o bijuterie arhitectonică, din păcate prost întreţinută. Prin Turnul Porţii Aurarilor, ce s-a ridicat între primele fortificaţii, cele di secolul al XIII-lea, se trece înapoi în Piaţa Mică, dar vei continua plimbarea în Oraşul de Jos pe Strada Argintarilor, Strada 9 Mai, Strada Faurului, fiecare dintre ele dezvăluind o lume a oamenilor simpli din alt veac. Dacă mergi pe Strada Azilului, descoperi Azilul de Bătrâni şi Biserica Azilului – primele pentru bolnavii şi săracii din Sibiu, întemeiate de ordinul cruciaţilor Sfântul Spirit în secolul al XIII-lea, apoi extinse şi întărite timp de încă patru sute de ani. Dacă azilul arată bine, funcţional, văruit şi primitor, biserica are o mare nevoie de a fi consolidată şi renovată.

De aici ai putea reveni în Piaţa Mică, pe lângă clădirile vechi ce străjuiesc Podul Minciunilor, dar nu vei regreta nici dacă mergi pe Strada Ocnei, după ce laşi în urmă Piaţa Dragoner, cu Hanul „La Mielul Alb” şi Casa Rieger; după Brutăria Medievală te poţi abate pe Strada Vopsitorilor sau pe Strada Pielarilor pentru alte mostre medievale, iar la capătul Străzii Ocnei, în incinta Grupului Şcolar Independenţa găseşti, dacă ai noroc să nu fie vacanţă, Turnul Pulberăriei (secolul al XVI-lea). Apoi te îndrepţi pe Strada Zidului, pe lângă părăginitul Turn al Pielarilor (secolul al XV-lea), şi revii repede la intrarea în Oraşul de Sus, lăsându-te călăuzit în permanenţă de turnul Bisericii Evanghelice. Ajungând din nou la capătul Străzii Turnului, nu mai urci prin Turnul Scării, ci iei la picior Pasajul Scării (secolul al XIII-lea), spre Strada Alexandru Odobescu, urmând apoi curtina de pe Strada Centumvirilor, ce dăinuie din secolul al XIV-lea. Faci un ocol în Piaţa Armelor, apoi mergi până la capătul Străzii Bastionului, unde afli Bastionul Soldisch (cel mai recent, din secolul al XVII-lea), cu frumoasa stemă a oraşului pe o placă din marmură albă şi ghiulele încastrate în zid, rămase posterităţii.

Curtina ce traversează Strada Bastionului duce la Biserica Evanghelică Sfântul Johannis, alăturată unei librării şi unui teren de joacă, dar intrarea în complexul de clădiri se face din Strada Mitropoliei. Biserica neogotică, în formă de cruce, a fost construită la începutul secolului al XX-lea, după ce prima sa clădire a fost dărâmată din cauza pericolului de prăbuşire la cutremur; aceasta făcea parte din ansamblul orfelinatului comunităţii luterane, ridicat spre finalul secolului anterior, la aniversarea a 400 de ani de la naşterea lui Martin Luther. Vizavi de arcada porţii ca de cetate a bisericii se întinde, verde şi umbrit, Parcul Astra, cu fântâna răcoroasă şi aleile liniştite străjuite de busturile unor importanţi oameni din cultura transilvăneană. Pe una dintre laturi se ridică Palatul „Muzeul Asociaţiunii” şi Biblioteca ASTRA.

Mergând mai departe pe Strada Mitropoliei ajungi la complexul de clădiri ale Mitropoliei Ardealului, datând secolele XIX-XX: pe stânga Arhiepiscopia Ortodoxă (fostă reşedinţă a lui Andrei Şaguna), Facultatea de Teologie Ortodoxă şi casa în care a poposit Mihai Eminescu în trecerea trupei de teatru prin Sibiu, iar pe dreapta frumoasa clădire a Catedralei Ortodoxe Sfânta Treime, construită la insistenţele lui Şaguna pe lângă împăratul austriac. Modelul se regăseşte, fără dubiu, în bizantina Sfânta Sofia; imensul portal romanic, încadrat de cele două turnuri înalte şi masive, se deschide sub cupola largă, ce lasă lumina să pătrundă în raze ce brăzdează liniştea. Interiorul este demn de o catedrală, un spaţiu larg al măreţiei cu icoane neobizantine, broderii şi un bogat candelabru.

Pe aceeaşi stradă apar casele din Evul Mediu târziu (până în secolul al XVIII-lea, dar şi cu câteva excepţii mai bătrâne, din secolul al XIV-lea), mici şi cochete, precum cea în care şi-a desfăşurat activitatea ziarul Tribuna, frumoasa Casă cu Cariatide (statui ce i-au atras numele de Micul Palat, deşi nu i-au aparţinut de la început, ci susţineau o altă clădire distrusă în timpul revoluţiei de la 1848), Casa Parohială Reformată şi fostul hotel Curtea Mediaşului, unde au poposit Avram Iancu, în drumul său spre Munţii Apuseni, şi I.C. Brătianu. Între ele, datând de la finalul secolului al XVIII-lea, se ridică discretă Biserica Reformată, cu o alură simplă, sobră, doar cu faţada barocă şi acoperişul turnului din ţigle colorate; interiorul este şi mai simplu, conform rigorilor calvine, alb, spaţios, cu orga în spatele enoriaşilor. Trecând de colţul stâng cu Strada Samuel Brukenthal, aflăm Casa Altemberger (secolul al XV-lea), cel mai mare ansamblu gotic civil transilvănean, fostă primărie ce adăposteşte astăzi Muzeul de Istorie; la intrare te întâmpină placa memorială a împăratului Iosif al II-lea lăsată cu ocazia vizitei sale în Sibiu, iar puţin mai încolo, lipit de frumoasa clădire, Turnul de Poartă, cel mai bine păstrat din a treia incintă de fortificaţii, în ciuda vârstei sale respectabile (secolul al XIV-lea).

Dacă te întorci pe Strada Mitropoliei şi cauţi atent, chiar între Casa Parohială Reformată şi Casa cu Cariatide găseşti un gang îngust ce te scoate în Strada Alexandru Xenopol pe care mergi până la intersecţia cu Strada Tribunei – alte două colecţii de clădiri superbe, fără ca acestea să poarte vreun nume sau o poveste deosebită, doar aceea că nişte arhitecţi pricepuţi au le-au dat formă şi suflet. Faci stânga şi constaţi repede că ieşi la capătul principalei artere pietonale, în faţa hotelului Continental Forum. Aici cobori prin Piaţa Unirii, spre intersecţia bulevardelor Vasile Milea şi Corneliu Coposu, treci pe lângă magazinul Dumbrava şi, după ce găseşti obscura Stradă a Berăriei şi-i urci panta până la răscrucea cu Strada Constantin Noica, vei vedea pe dreapta starea jalnică în care a ajuns Reşedinţa de Vară Brukenthal (secolul al XVIII-lea), cu o coloană lipsă şi viitor incert. De aici, coborând până la Calea Dumbrăvii şi urmând nelipsita hartă, ajungi repede pe Strada Justiţiei ce duce până la Biserica din Groapă, ridicată în secolul al XVIII-lea în cult ortodox, mică şi simplă, pentru a străjui Cimitirul Ortodox de alături.

Drumeţule, dacă tot ai ieşit din nucleul vechii cetăţi, nu evita ocazia de a arunca o privire şi împrejur, căci nu vei fi dezamăgit decât poate de nepăsarea căreia îi sunt jertfite multe din frumoasele clădiri ce nu au avut norocul de a fi la răscruci importante. Ţine o vreme Bulevardul Victoriei până la Palatul de Justiţie, edificiu monumental de început de secol XX, în care vezi intrând, din când în când, câte un jurist tras la faţă şi cocârjat, cu parfum kafkian. La intersecţia cu Strada Transilvaniei, ascuns între pomii înalţi, abia îşi duce zilele ceea ce a mai rămas din splendida clădire neoclasică a Palatului Mitropoliei Ardealului, în mod evident abandonată paraginii. Fă dreapta pe Strada Transilvaniei, apoi din nou dreapta pe Strada Dealului şi vei regăsi un nou azil de bătrâni, slujit de o biserică Ortodoxă, iar mai departe vei vedea Biserica Mormonă. La fântâna arteziană ce aruncă stropi veseli spre soarele fierbinte coteşte dreapta pe Strada Ion Raţiu şi vei vedea construcţia frumoasă, tencuită în verde şi alb, în care îşi ţine cursurile Facultatea de Ştiinţe a Universităţii Lucian Blaga.

Revenit pe Bulevardul Victoriei, mergi până la Strada Andrei Şaguna şi alege latura din stânga, ce te va întoarce în Turnişor pe artera lată Şoseaua Alba Iulia, pe lângă micul deal ce are la poale Parcul Petőfi Sándor şi pe coastă Capela Franciscană, apoi peste apele mâloase ale Râului Cibin. La sensul mare giratoriu, în care intră şi Calea Turnişorului, abate-te pentru o vreme la stânga, pe Strada Eduard Albert Bielz, un culoar de case săseşti cu spaţiu verde în faţă, ce te aduce la poarta unei case parohiale, vopsite în galben. Pe aici intri într-o curte cu vegetaţie bogată şi ziduri groase, de cetate, dintre arborii căreia îşi înalţă turnul Biserica Evanghelică din Turnişor, în formă de cruce, fortificată, ce veghează parohia din turnul său masiv, ce a dat fostului sat Neppendorf numele său român şi maghiar. Bazilica romanică din secolul al XIII-lea are aspectul sobru al unei cetăţi unde comunitatea săsească găsea nu numai locul pios al rugăciunii şi ceremoniilor religioase, ci şi pavăza împotriva asediilor.

Revii la intersecţia mare, pe lângă frumoasele case renovate ce dau locului aspectul unui sătuc german, şi aştepţi cu biletul pregătit sosirea autobuzului 10. Nu uita să consulţi programul afişat în staţie, căci acesta este respectat în limite destul de strânse; e drept, dacă vii dintr-un oraş ca Bucureşti, acest lucru îţi poate părea utopic. Ai ceva de mers şi, în timpul călătoriei, vei revedea câteva dintre locurile deja vizitate, întrucât linia lui 10 parcurge tot centrul. Vei coborî în prima staţie după ce autobuzul trece peste podul de traversare a căii ferate, pe Calea Guşteriţei (alt sat devenit cartier al Sibiului), înainte de Biserica Lazaret. Te întorci puţin şi intri spre stânga, înainte de picioarele podului, pe Strada Balanţei şi mergi până la intersecţia cu Strada Laminorului; aici faci dreapta şi încă o dată dreapta pe Strada Dorobanţilor. Deşi ar fi mai scurt să mergi de la început pe aceasta, intrând pe ea printre picioarele podului, nu-i o idee bună decât dacă faci parte dintr-un grup mai mare, căci locurile sunt pustii şi cel puţin dubioase. La prima bifurcaţie, uşor de trecut cu vederea, alegi ramura stângă ce se îndreaptă spre şinele de cale ferată, până pe Strada Lacului (e posibil să nu vezi această denumire pe nicăieri). Aici, în stânga, chiar înainte de Depoul CFR, vei intra în Muzeul Locomotivelor cu Abur. Muzeu este mult spus, căci coloşii metalici zac între ierburi şi pomi, deloc puşi în valoare cum se întâmplă, de exemplu, în Reşiţa. Locomotivele, macaralele şi plugurile, toate cu abur, despre care se poate spune că au scris istorie, aşteaptă acum rugina să le mănânce şi soarele să le roadă, deşi ar atrage mulţi admiratori dacă locul ar fi amenajat şi promovat altfel.

Spre centru iei acelaşi autobuz 10 sau, dacă nu ai treabă mai departe, numărul 12 ce te lasă în faţa Teatrului. De aici te sui în maşină şi te pregăteşti de condus pe Calea Dumbrăvii, apoi mai departe, spre Păltiniş, pe lângă şina de tramvai cu encartament îngust, scoasă acum din uz. După ce treci de întinsul cimitir, începe pădurea Dumbrava, ce ascunde pe dreapta Grădina Zoologică şi Muzeul Civilizaţiei Populare Tradiţionale ASTRA, iar şoseaua se numeşte de acum Calea Răşinari - o ţii tot înainte, fără a te abate spre Cisnădioara, deşi ai avea şi acolo ce vedea. Odată ajuns în Răşinari, Strada Octavian Goga te duce în centru, unde se află primăria; însă ajungi acolo şi pe uliţe cotite, pentru a admira un veritabil sat ardelenesc, cu oameni gospodari şi case îngrijite, scunde, lipite una de alta şi proaspăt tencuite. În centru, după ce treci de troiţa din piatră pictată, pe malul pârâului vezi bustul lui Emil Cioran în faţa casei în care a locuit. Dacă vei continua pe aceeaşi stradă, ajungi la Biserica Cuvioasa Paraschiva, edificiu baroc din secolul al XVIII-lea.

Revenind în micul centru, găseşti repede drumul către Casa Memorială Octavian Goga, în care omul ce a fot gazetar, politician şi mai ales „poetul pătimirii noastre” (N. D. Petniceanu) s-a născut şi a copilărit, chiar dacă nu i-a aparţinut niciodată de iure, căci mama sa a murit la câteva săptămâni după el. Vechea casă ţărănească a fost păstrată ca în vremea copilăriei mesagerul aspiraţiilor românilor transilvăneni, tencuită în alb, acoperită cu iederă deasă, cu fântână în ogradă şi icoană la poartă. Pridvorul umbrit te invită în cele trei camere joase prin care te conduce un descendent al familiei, cu trăsături evident asemănătoare cu cele ale prestigiosului academician. Dormitorul, biroul, biblioteca – toate sunt păstrate aici, dar şi pozele de familie sau cele în care Octavian Goga apare alături de alte personalităţi ale vremii, precum Ion Luca Caragiale, Şt. O. Iosif şi Aurel Vlaicu.

Acum trebuie să cauţi drumul ce urcă la cimitir şi la Biserica din Deal, căci acesta te duce mai departe, în serpentine, pe culmile cele mai scunde ale Munţilor Cindrel, spre staţiunea Păltiniş. Înainte de a intra efectiv în staţiune, dar după primele vile apărute recent, afli pe stânga drumeagul ce urcă la un mic schit, unde Constantin Noica şi-a petrecut ultimii ani din viaţă. Opreşte-te câteva clipe la mormântul filosofului, iar dacă timpul nu te grăbeşte admiră în linişte bisericuţa schitului şi clopotele cu frânghie. Mai departe, după ce treci de funicular şi de centrul staţiunii, vei găsi şi cabana în care şi-a desfăşurat activitatea Şcoala de la Păltiniş, condusă de Noica, unde se ţineau seminarii private asupra istoriei filosofiei, textelor fundamentale şi curentelor contemporane.

După această gură de aer proaspăt, te întorci către Sibiu, dar trebuie neapărat să faci o oprire lungă la Muzeul Civilizaţiei Populare Tradiţionale, deţinut de ASTRA (Asociaţia Transilvană pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român). Dacă ţi-a plăcut Muzeul Satului Dimitrie Gusti din Bucureşti, te vei îndrăgosti pe loc de această colecţie de case, grădini, acareturi şi multe altele răsfirate pe malul Lacului Dumbrava. Porţile maramureşene sculptate în lemn se deschid în faţa ta pentru a te lăsa să intri în lumea magică a satului aşa cum este cântat în poeziile populare: curat, îngrijit, cu oameni pricepuţi, lipsit de opulenţă, dar îmbogăţit de hărnicia locuitorilor săi. Casele sunt adunate din mai multe regiuni ale ţării, de şes, de deal şi de munte, iar interioarele lor îţi prezintă camere îmbrăcate în scoarţe, mobilă lucrată în lemn, ştergare şi straie tradiţionale, fuioare de tors şi războaie de ţesut, obiecte casnice şi unelte, care şi trăsuri, cuptoare de pâine, grajduri şi hambare pentru iarnă. Nu trebuie să treci pe lângă biserica din lemn, tot maramureşeană, fără să intri în ea; aici se ţin slujbe ca în oricare alta, între icoanele unor pricepuţi artişti populari şi în fum difuz de tămâie. O deosebită atracţie o reprezintă morile de vânt şi de apă, în multe dintre ele putând intra pentru a studia măruntaiele ce le pun în mişcare. Şi cum satul nu înseamnă doar case de locuit, vei întâlni spaţii mari de depozitare, de măcinare, de prelucrare a alimentelor pentru iernat, ateliere de olărit, lacustre de pescuit, pândare pentru vânătoare şi adăposturi de vreme rea. Şi după ce ai hoinărit ore întregi pe uliţe şi poteci, îşi poţi astâmpăra setea şi foamea la Cârciuma din Bătrâni, aflată la capătul lacului. Ai grijă însă: dacă ţi-ai ales ca zi de plimbare sâmbăta sau duminica, înarmează-te cu răbdare, căci locul este plin, iar ospătarii îşi fac treaba în proverbialul ritm ardelenesc.

Veţi spune că am omis atâtea alte locuri din şi de pe lângă Sibiu? Nici nu încape îndoială, căci numai câte lucruri ai de văzut în Mărginimea Sibiului sau câte crâşme tradiţionale ai vrea să încerci în inima cetăţii şi aş mai scrie încă pe atât. Mai ales că ar trebui să le faci pe toate acestea pe îndelete, ca şi cum timpul s-ar opri în loc, să deguşti fiecare senzaţie, să savurezi fiecare imagine, să pironeşti câteva secunde fiecare pas.

Fotografii


Castelul Reginei Maria (Balcic)
     media: 0.00 din 0 voturi

Şi eu şi Paul ne doream demult să ajungem într-o vizită la Balcic, cochet oraş al Cadrilaterului despre care am auzit atâtea. Acum vreo doi ani zărisem un afiş despre curse zilnice până la Nisipurile de Aur, cu oprire la Balcic, iar zilele trecute l-am văzut din nou. Aşa că ne-am spus: de ce nu? Şi astfel, cu telefonul dat la agenţia de transport, am început planificarea primei noastre plimbări la staţiunea aflată între primele preferinţe ale capetelor regeşti de la noi, dar şi ale lumii artistice interbelice. La ora 9 dimineaţa, suntem singuri în microbuzul condus de soţul doamnei cu care a vorbit Paul la telefon (se pare deci că „agenţia” este o afacere de familie) şi în câteva minute trecem graniţa. Cu o scurtă oprire să schimbăm lei în leva, undeva unde ştie şoferul că-i mai bine (şi chiar e cursul mai bun decât în staţiune), drumul curge repede pe lângă noi, cu peisaje întinse de câmpie, culturi de grâu şi floarea-soarelui, parcuri eoliene şi sate sărăcăcioase. Pe la 10:30 suntem în centrul Balcicului şi aflăm cu părere de rău că trebuie să fim înapoi nu mai târziu de ora 16:45. Cu toate că ni se pare puţin, nici nu ne dăm încă seama cât de puţin este cu adevărat.

Indicatorul ne arată clar drumul spre intrarea în complexul format din castel şi grădina botanică; coborâm pe străduţa încadrată de terase care mai de care mai îmbietoare (cu meniuri în bulgară şi română) şi ne facem deja planul unde ar fi bine să mâncăm de prânz, la întoarcere. Biletele costă 10 leva bucata (aproximativ 22 de lei) şi ni se par cam scumpe iniţial, dar avem să ne dăm seama că nu sunt deloc, mai ales că poţi intra de mai multe ori în aceeaşi zi (noi vom reintra mai târziu pe la poarta dinspre plajă), chiar dacă sistemul este electronic. Acum aflăm şi faptul că Grădina Botanică şi Castelul Reginei Maria se întrepătrund, fiind (cu excepţia unui mic perimetru alăturat) unul şi acelaşi mirific spaţiu.

De când intri pe sub Ghereta Santinelei, ca printr-un arc triumfal străjuit de ghiulele, simţi cum eşti transpus în lumea cu parfum interbelic, pe când voalurile subţiri ale familiei regale se împleteau cu parfumul suav al trandafirilor, iar apa mării se spărgea neîndiguită de zidurile castelului. Aici, la gura de vărsare a Pârâului Ac-bunar, în inima străduţelor înguste şi cosmopolite ale Balcicului de început de secol XX, proaspăt intrat, odată cu Cadrilaterul, în graniţele României Mari, arhitecţii italieni Augustino şi Amerigo încep în 1925 înălţarea palatului de vis al reginei, în timp ce superba grădină este opera decoratorului francez Jules Jany. Stilurile tradiţionale bulgăreşti şi maure (pe linie turcească) se îmbină cu liniile construcţiilor mediteraneene; imaginea este completată în fantezie cu silueta reginei şi a principeselor, plimbându-se pe aleile însorite în costume populare româneşti, cu marame de borangic înflorat.

Imediat alături se află Fântâna de Argint, legendară înfăptuitoare a dorinţelor, iar de aici păşeşti spre ţărmul mării prin Grădina lui Allah, încadrată de chiparoşi, largă şi intens colorată de sutele de specii florale, care este completată de cea mai mare colecţie de cactuşi din sud-estul Europei. De fapt, ciudatele plante iubitoare de secetă au fost sădite încă din primii ani ai castelului şi multe dintre ele au devenit adevăraţi copaci cu trunchiuri groase şi flori ademenitoare de albine. La capătul aleii principale, lângă Cafeneaua teatrală „Palatul” şi meterezele ce privesc vapoarele din larg, trebuie să te opreşti la Vila „Săgeata Albastră” şi să guşti vinuri regale, rachiu învechit şi mied îmbătător numai prin parfum.

De acum încerci să te descurci pe aleile şerpuitoare şi încâlcite ca un labirint, cu scări, balustrade şi podeţe care te poartă dintr-un loc în altul fără să-ţi dai seama când trece timpul. Pe o astfel de alee în trepte coborâm prin Colţul Magnolia până la Templul Apei, o frumoasă şi răcoroasă baie maură, susţinută pe coloane arcuite ce formează ferestre deasupra mării şi tencuită cu modele orientale. Aleea încărcată cu trandafiri ne conduce de data aceasta drept până la Capela Stella Maris, miniaturala biserică bizantină construită în piatră, cu izvor de apă sfinţită şi o curticică în faţă, după modelul Capelei Sfântul Iacob ridicată la Trikomo (Cipru) în secolul al XV-lea. Aici a fost depusă inima Reginei Maria, de la moartea sa şi până la revenirea Cadrilaterului în graniţele Bulgariei. Puţin mai departe, unde aleea începe să cotească în jos, spre faleză, drumeţul însetat îşi poate risipi arşiţa cu apa din Izvorul Sfânt, sub pavăza foişorului ce-l umbreşte.

Imediat după ce coboară, cărarea se întoarce la 180 de grade şi traversează în lung Grădina Ghetsemani, leagăn al arborilor pitici, dar străjuită şi de un uriaş coborât parcă din preistorie: un ginkgo biloba gros şi cu o mândră coroană, demnă de un arbore al pagodelor. La capătul grădinii apărate aici de furia mării prin solidul Dig, trecem printr-o poartă masivă din piatră pe Aleea Valului Albastru, ce se prelungeşte în Grădina „Curtea Englezească”, plină de flori şi având în centrul atenţiei un mic heleşteu, curăţat zilnic şi încărcat cu nuferi în floare. Cele câteva trepte pe care intuiţia îţi spune că trebuie să le urci te duc în faţa Cascadei, cu apa învolburată căzând de la o înălţime apreciabilă şi găsindu-şi drumul spre mare pe sub Puntea Suspinelor, un pod arcuit din piatră. Pe malul pârâului se află ascunsă sub arborii bogaţi o mică anexă a domeniului (fosta centrală electrică) unde găseşti tot felul de suveniruri, cele mai seducătoare fiind produsele din trandafiri, multe la număr şi înnebunitoare prin aromă.

Pe malul celălalt, imediat cum treci puntea, se înşiră una deasupra celeilalte trei vile mari, cu aspect protocolar: Restaurantul „Coroana” (nu, n-am vrut să aflăm cât costă un meniu, dar am putut afla că în grota de lângă el se retrăgeau în zilele toride servitorii), Vila „Salon” (transformată în vinărie selectă) şi Vila „Moara”, construită lângă vechea moară ce torcea firul pârâului înainte ca domeniul să fie astfel modelat. De lângă Vila „Salon” porneşte Aleea Vinului ce se opreşte să privească marea în toată imensitatea şi magnetismul ei, precum şi regina, pe locul preferat al acesteia: Tronul Reginei Maria – un jilţ sculptat în marmură şi lustruit de furtuni, cu o măsuţă de piatră în faţă-i.

Fotoliul regal se află la numai câţiva paşi de intrarea în Vila „Cuibul liniştit” („Tenha juvah” în turcă), reşedinţa reginei pe acest domeniu. „Castelul” este de fapt un conac nu prea mare, cu două caturi, modest decorat în exterior şi interior, ceea ce-l scoate în evidenţă fiind turnul zvelt de minaret. Interiorul răcoros păstrează din vremea reginei uşile masive din lemn sculptat şi pictat, şemineul, baia din marmură cu accesoriile sale, ochii de sticlă colorată şi câteva obiecte de mobilier frumos încrustate. Una dintre încăperi adăposteşte o expoziţie cu picturi ale mării, unele extrem de frumoase. Afară, sub cerdacul sprijinit pe stâlpi de lemn, pe colţul despărţit de mare doar de faleza îngustă şi ascunsă în plantele căţărătoare, veghează asupra navigatorilor o frumoasă statuie imaculată a Fecioarei Maria, cu o corabie pe braţe.

Aleea Secolelor îţi îndreaptă paşii spre Camera pentru Fumat, apoi ţi-i urcă prin Grădina Labirint (care-şi merită cu prisosinţă numele), în serpentine pietruite şi mici coridoare prin zid, până deasupra minaretului, de unde poţi admira profilul „castelului” pe albastrul mării. Probabil că o astfel de imagine feerică a avut în suflet regina când şi-a construit aici, pe marginea meterezelor, unde se întrepătrund umbra tihnită a arborilor şi zbuciumul talazurilor, locul de veci. Mormântul Reginei Maria este un cavou ascuns sub crucea masivă de piatră, dar nu a adăpostit niciodată sicriul regal, acesta aflându-se la Mănăstirea Curtea de Argeş, alături de cel al Regelui Ferdinand.

În apropiere, găsim retrasă timid Vila Gutman, de la care pornim pe aleile Grădinii „Principesa Ileana”, care a fost proiectată special pentru fiica reginei şi se deosebeşte mult de restul parcului prin alura sa discretă, lipsită de opulenţă şi mult mai naturală; aici nu sunt trandafiri maiestuoşi şi crini regali, ci flori ce amintesc de podoabele câmpului şi tufe colorate asemănătoare celor de apă. Ceva mai încolo, regăsim o clădire întinsă pe un singur nivel şi construită în stil maur – Vila „Suita” – pare-se loc preferat pentru fotografii al mireselor. Grădina „Craing”, cu sculpturi moderne, face legătura cu casa de oaspeţi; aflată la capătul unui tunel de gard viu greu pătruns de lumină, impunătoare şi spaţioasă, Vila „Izbânda”, împreună cu Vila „Cazarma” şi parcarea sa, oferă cazare turiştilor care doresc să-şi petreacă nopţile într-un cadru nobil. Tot de aici urcă un drum pietruit spre Vila „Ciuperca”, unde domeniul regal se sfârşeşte. Recunosc faptul că, deşi mergem dincolo de zidul ce îl delimitează, noi nu descoperim această vilă. Dar ne dăm cu presupusul despre locul în care s-a aflat, mult mai sus pe deal, o mănăstire, distrusă în urma unei alunecări de teren.

Ne întoarcem spre poarta pe care am intrat, traversând un pod din lemn peste râu, acolo unde bolovanii şi ierburile formează o grădină sălbatică. Capătul lui ne scoate în faţa unei alte clădiri-anexe ce adăposteşte administraţia domeniului; deosebit este faptul că micuţa grădină ce o înconjoară are în centru, suit pe un piedestal, chipul sculptat al lui Mircea cel Bătrân... când era tânăr, fără barbă, dar sprijinit mândru, cavalereşte, în paloşul de domnitor şi de ostaş. De aici ne îndreptăm spre ieşire, unde ne abatem în alte două spaţii ale grădinii botanice, în care formele geometrice ale răsadurilor se pierd în umbra pomilor uriaşi, între foişoare îmbrăcate în trandafiri şi pe sub stânci ce încadrează mici fântâni zvăpăiate – doar alte câteva din cele peste trei mii de specii găzduite de parc.

Ajungem astfel la capătul drumului şi constatăm cu părere de rău că ora la care trebuie să aşteptăm microbuzul se apropie cu paşi repezi. Tare ne-am fi dorit să vedem şi oraşul în sine, cu portul, plajele şi conacele de pe faleză. Decidem totuşi să aruncăm o privire pe malul mării şi ne îndreptam paşii pe şoseaua ce coboară, conform indicatorului, spre mare. Ocolul pe care-l face este însă imens şi printr-un loc ce pare... părăsit. Pe cât sunt de populate la noi toate aleile ce duc ţărm, cu tot felul de tarabe, marafeturi şi turişti, pe atât de gol este acest drum, al nimănui parcă. După mai bine de un sfert de oră de coborâre, ieşim pe malul mării pe lângă nişte clădiri despre care nu ne dăm seama dacă sunt în construcţie sau au fost abandonate; cert este că respiră un aer foarte trist.

Ne începem plimbarea pe aleea betonată a falezei, observând cu regret că în această zonă nu există plajă, ci numai diguri şi bolovani unde scăldatul este interzis. Ce-i drept, multă lume face baie, dar n-ar fi indicat să te învârţi de o amendă când nu eşti la tine acasă. Admirăm în schimb cela câteva vile superbe ce-şi deschid ferestrele spre valuri şi le deplângem pe cele lăsate uitării şi pescăruşilor, ce se plimbă deprimaţi printre ruinele unor foste conace aristocratice. Pare-se că în această zonă castelul a fost salvat de furia nepăsării, dar multe alte clădiri, cărora le lipsea petecea regală, n-au avut acelaşi noroc.

Ajunşi din nou în faţa domeniului reginei, descoperim poarta de acces de aici, chiar lângă restaurant; ne gândim să facem o încercare, sperând să nu facem cale întoarsă pe şoseaua pustie. Spre mirarea noastră, putem folosi aceleaşi bilete ca şi la prima intrare şi iată-ne înapoi între zidurile castelului. Mă întreb dacă merge această metodă pentru că porţile sunt diferite sau dacă poţi intra cu acelaşi bilet de mai multe ori. În al doilea caz, ce te-ar împiedica (în afară de propria conştiinţă) să dai biletul altcuiva să-l refolosească?

Traversăm, acum repejor, imensul parc şi revenim la strada cu restaurante şi terase. Ne facem calculul că am avea destul timp să mâncăm de prânz, plus bani bulgăreşti cu care n-am vrea să ne întoarcem. Comandăm pe săturate, deşi nu prea ne înţelegem cu chelnerul în nicio limbă (greu chiar şi în cea a arătatului pe meniu), ne delectăm cu supa cu iaurt şi specialităţile din carne, după care, devorând pofticioşi câte o îngheţată, ne aşteptăm microbuzul în intersecţia din centru. În mod clar, Balcicul nu-i de vizitat într-o zi, şi aceea scurtă; abia dacă vezi pe îndelete castelul. Cât despre restul staţiunii, cu casele cocoţate, portul cu ambarcaţiuni de toate felurile şi străzile şerpuitoare în sus şi-n jos pe malul accidentat, vom discuta într-un episod viitor. Sper eu unul în care vom petrece mai multe zile în această parte a litoralului bulgăresc, mai ales că prea îl laudă în ultima vreme toată lumea. Nu, nu va fi all-inclusive dacă avem şi noi ceva de spus.

Fotografii


pagina urmatoare >>


 
 
   
Powered by www.ablog.ro
Termeni si Conditii de Utilizare