mad
Comentarii diverse

Suplimente alimentare
 

Acelaşi trecut de toamnă
     media: 5.00 din 1 vot

Coborî din autobuz, copleşit de senzaţia întoarcerii în timp. Îşi potrivi pălăria, strânse mai bine paltonul lung şi privi buimac în jur. Totul părea neschimbat, de parcă anii scurşi s-ar fi comprimat într-o secundă. Autobuzul era acelaşi, staţia tot acolo. Podul şi barajul erau la fel, nici apa nu-şi schimbase furia în care se prăvălea din pereţii ecluzei. Asemenea, frunzele toamnei târzii şi parfumul copacilor despuiaţi, amestecat cu noxe şi aburi. Şoseaua aglomerată, apa murdară, stâlpii părăginiţi ai podului – atât de familiar totul, precum genericul unui film derulându-se fără oprire şi fără să vrea să-l oprească. Dar el? Cât se schimbase el în toţi aceşti ani?

Se întrebase de nenumărate ori cum se va simţi când va trece din nou pe lângă pod, pe lângă baraj, privind de departe casa în care se refugiase de atâtea ori. Acum, când se vedea în sfârşit acolo, îl încerca un sentiment de goliciune sufletească, vecină cu disperarea. Ar fi alergat prin micul spaţiu verde, ar fi urcat scările şi s-ar fi năpustit prin uşa niciodată încuiată. Ce folos însă, ea nu mai era acolo; ea, care dădea sens ferestrelor, ea, care îi arătase acel apus nebănuit în mijlocul oraşului impersonal, ea – unică, dusă, pierdută. Aceeaşi casă, aceleaşi trepte, aceeaşi uşă – dar el?

Din nou senzaţia de gol, un vârtej interior supt printr-o valvă a vidului. Ameţeala amintirilor, sufocarea provocată de regret. Şi o profundă uimire: când a trecut totul? Apoi revolta: de ce acum, ce-i veni? Viaţa tuturor se schimbase, era mulţumit cu puseuri de fericire, îşi trăia cele mai multe dintre vise – de ce acum? Poate că în sfârşit îşi dădea seama la ce renunţase atunci, când niciun om sănătos la cap n-ar fi făcut-o. Rememoră toate motivele ce-l determinaseră să pună capăt celor mai fericite zile din viaţa lui – păreau şi acum la fel de solide, ca şi cum ar fi vrut să-l convingă: ai făcut ceea ce trebuia. Şi atunci de ce era năpădit de durere, iar şi iar, de fiecare dată mai covârşitor? De ce apăreau acele contra-motive, pentru care ar fi trebuit să lase lucrurile să-şi urmeze nestingherite firul?

O rănise, ştia asta; deşi ea a negat şi l-a persiflat, ştia cât o duruse ruptura. Pe el încă-l durea şi cel mai mult îl intriga faptul că nu ştia ce anume: dorul, lipsa unei încheieri, neîntoarcerea tuturor cărţilor pe faţă? Sau... o iubea încă? Imposibil, îşi spuse, nici atunci nu o iubise, nu cu totul, nu cu adevărat, aşa cum nici ea nu-l iubise, doar îi spusese cu fermitate – oare? Atâta incertitudine şi, din senin, parcă ar fi vrut să rezolve totul, să pună lucrurile în reala lor lumină. Nu-şi putea explica de ce, dar acel mic vierme care-i rosese măruntaiele ani la rând, cu momente de acalmie dar şi cu mai multă îndârjire toamna, acum scotea în sfârşit capul. Ar fi vrut să se transforme în fluture dar, câtă vreme ultimele gratii ale crisalidei nu-l lăsau, nu rămânea decât un vierme vâscos şi rău, zvârcolindu-se şi muşcând.

Casa aceea, poarta din fier forjat, scările de marmură, storurile trase. Rugina începuse să roadă gratiile, tufele de trandafiri îşi pierduseră forma şi pânze de păianjen încolţiseră la ferestre. Locul mustea a părăsire. Degradarea nu se instalase cu totul, un ochi mai puţin atent nu ar fi observat altceva decât o clădire frumoasă, poate taciturnă, dar nicidecum abandonată. El însă surprinse repede aceste detalii, ca primele lucruri care nu mai erau la fel. Doar vişinul bătrân de pe alee îşi ridica braţele prădate, rămase într-o singură frunză. Dar el? Şi mai era ceva: Bruno. Dulăul mare şi blănos, care se împiedica în picioarele ei ca o pisică, care-l saluta de fiecare dată cu labele mari proptite în piept şi-i zbura pălăria, mai să-l dărâme.

Muntele de blană, blând şi docil, fusese şi ultima lui ocazie de a o vedea, căci la câteva luni după acel dureros adio venise cu o maşină să-l ia pe Bruno. Întâmplător (oare?), el tocmai trecea prin faţa casei şi i-a văzut; dulăul l-a simţit şi a început să schiaune, aşa că o retragere tardivă ar fi fost nepoliticoasă. Aşa că s-a apropiat, a sărutat mână întinsă şi a ciufulit blana câinelui. Au discutat fapte diverse, s-au întrebat de sănătate, iar răceala acelei scurte, şi ultime, conversaţii s-a înfipt ca un ţurţure în sufletul lui. O mai fi trăind Bruno? Greu de crezut, ar fi tare bătrân, ştirb şi probabil orb, cu dureri artritice şi poate şi surd.

Împinse poarta şi i se păru că aude râsul ei, undeva peste umăr. Se întoarse rapid, emoţionat; dar nu, doar glasul unei tinere din parc, amestecat cu scârţâitul fierului. Stai, o umbră – un nor rătăcit pe cerul tomnatic. Revino-ţi, s-a dus, tu eşti aici în alt veac, dezgropând amintiri şi iluzii. Urca treptele şi gândea: dar dacă? Poate o fi ceva cu ziua asta anume, când a coborât din autobuz tocmai aici, poate n-o fi totul întâmplător, lipsit de sens. Cu o astfel de ciudată speranţă într-un cotlon al firii ajunse la ultima treaptă. Cât praf pe ciocănelul de la intrare... Îşi trase sufletul şi simţi cum îl trec transpiraţiile, cu tot aerul rece din jur. Privi, hipnotizat, uşa masivă.

Nu încercase asemenea emoţii decât atunci când o prinsese de mână şi o invitase la dans. Un vals demodat şi romantic, ai cărui paşi nu-i ştia niciunul. Îi greşeau unul după altul şi cei din jur îi ironizau îngăduitori, dar lor nu le păsa că se făceau de râs, ci continuau copilăroşi. Pare-se că nici paşii următori nu i-au ştiut, ci s-au înfundat orbeşte şi poticnindu-se în ceva de care n-aveau habar – naivi şi nepricepuţi ca pe ringul de dans. Nici atunci nu le-a păsat de şuşotelile din jur, îşi trăiau tinereţea în paşi de vals.

Puse mâna tremurândă pe clanţă; timid, apăsă. Nimic însă, uşa era încuiată. Acea uşă, veşnic descuiată – încă un lucru, subtil dar esenţial, care se schimbase. Şi în acest moment îl cuprinse un sentiment de teribilă zădărnicie, o luptă între simţire şi leşin, o ameţeală sinistră de om lovit în moalele capului. Nu înţelegea, cum altfel ar fi putut fi acea uşă, când întreaga casă părea nelocuită? Şi totuşi, o cruntă dezamăgire puse stăpânire pe el, în timp ce soarta călca în picioare ultima licărire de speranţă.

Clătinându-se, ca în transă, se aşeză pe trepte. Cu capul greu în mâini, încercând să respire, îşi căută frenetic raţiunea. Se simţea ca un Bruno mic şi plouat, în aşteptarea stăpânei; aproape că se auzea scheunând. De unde or fi venit? Tristeţea aceea cumplită, deznădejdea care-i umplu dintr-o dată fiinţa, groaza de sine însuşi – nici măcar în acea zi mohorâtă, cu mai bine de cincisprezece ani în urmă, nu simţise aşa. Da, duruse teribil şi atunci, chiar mai mult după ce-şi dăduse seama că nu poate afla nimic despre ea. Plânsese pe tejgheaua unei spelunci deprimante, în care îşi făcuse loc pe calea alcoolismului. Apoi se culesese singur de jos, se îmbărbătase şi se iertase în numele ei. Se îngropase în munca asiduă a biroului de avocatură, îşi făcuse noi prieteni, între care unul de la Informaţii ce încercase zadarnic să dea de urma ei. Cu excepţia celor câteva zile de toamnă în care se gândea numai la ea, aproape că o uitase; se căsătorise, divorţase şi împărţea custodia a doi copii minunaţi.

Şi venise din nou toamna, anotimpul lui preferat, cu atâta culoare şi linişte. Numai că acum liniştea îi ţiuia în urechi, iar imaginea ei se perinda pe fiecare frunză muribundă. De câteva zile căpiase parcă, obsedat de ea, aşa, dintr-o dată. De asta se urcase în acel autobuz de care nici nu credea că mai există, coborâse la staţia de la ecluză şi traversase parcul. Dacă ar fi fost dărâmată casa, dacă în locul ei ar fi găsit unul din acele blocuri noi şi fără formă, câtă tristeţe l-ar fi cuprins... dar nici pe departe depresia spre care simţea că alunecă.

Mici scântei de memorie, momente banale ce le aparţinuseră numai lor. Ciudat, nu-şi amintea atât de bine clipele senzuale cât surâsul ei fermecător şi entuziasmul cu care-l întâmpina. Nu sărutul, ci bucuria din ochi; nu atingerea, ci contrazicerile pe teme mărunte. Toate-i aparţineau, dar parcă într-o altă viaţă ce-şi revendica acum întâietatea. Întoarse capul spre uşă şi privi ivărul minute în şir, năuc şi debusolat, cu o uitătură tâmpă ca şi cum nu mai văzuse niciodată aşa ceva.

Atunci îşi simţi mâna umedă şi o respiraţie gâfâită în ureche. Se întoarse străfulgerat: Bruno?! În faţa lui stătea un dulău râios cu blana rară şi încâlcită peste coastele ieşite prin piele, cu urechile clăpăuge şi ciopârţite, cu botul plin de cicatrice. Cu siguranţă nu era Bruno. Dar a fost suficient să-şi revină. Se uită în ochii aceia mari, dureros de trişti, şi-şi dădu seama că există pe lumea asta suferinţe mai mari decât a lui, ce nu pot fi exprimate. Într-o clipă uită de uşa încuiată, de casa golită de sens, de viaţa care ar fi putut fi; iar ea se retrase radiind în colţul ce avea s-o găzduiască pentru totdeauna. Fără să se gândească, făcu unul dintre puţinele sale gesturi impulsive. Îşi scoase cravata, o puse în jurul gâtului slab şi plin de răni şi spuse abia şoptit:

- Hai, băiete, să mergem acasă...

Şi se simţi la fel de emoţionat ca atunci când o invitase la vals. În urmă, vişinul oftă, părăsit de ultima frunză, ce rupse o pânză de păianjen şi se prelinse fără grabă spre storurile trase.




 
 
   
Powered by www.ablog.ro
Termeni si Conditii de Utilizare