mad
Comentarii diverse

Suplimente alimentare
 

Lost Society (Club Panic, Bucureşti)
     media: 0.00 din 0 voturi

Pe 12 septembrie, atunci când s-a lansat Lost Society, albumul de debut al trupei omonime, am spus ceva despre o posibilă parte a doua a acelei lansări – adică tot prezentarea discului, dar prin piesele care nu au fost în setlist atunci. Zvonul iniţial s-a confirmat în ianuarie, aşa că iată-mă din nou în clubul Panic!, aşteptând revelaţia serii în compania trupei de acustic Shesdead. Lumea începe să se strângă încet-încet, iar la finalul scurtului recital al acestei trupe locul îngust din încăperea scenei freamătă la limita confortabilului.

Chiar dacă Lost Society înseamnă în principal Matei Tibacu-Blendea (Cyborg, Illuminati) şi Paul „Slayer” Grigoriu (ex-Rising Shadow, ex-Abigail), în ceea ce priveşte componenţa live lucrurile se prezintă la fel ca la primele două concerte, ceea ce te face să te întrebi dacă există stabilitate şi aici. Până una alta, Ştefan Hâncu (Dulceaţa Morţii), Adrian Moisoiu şi Cătălin Rădulescu sunt aceiaşi care completează echipa şi împart chitarele solo, ritmică şi bas, iar în plus Ştefan are în arsenal şi un blockflöte.

În ceea ce priveşte piesele, chiar dacă intenţia era să se cânte fix ceea ce nu a apărut data trecută, se pare că băieţii nu au apucat să repete chiar tot, aşa că Lost Society, Nirvana Pizza şi Green Is the New Red (parte a bisului) poartă ştafeta din septembrie până acum, iar noutăţile constau în You Are the Witch, Ultimate Rebellion, Murders in Utero şi Du Chat Noir! (cu solo de tobe la mijloc) – dintre acestea, prima şi ultima compun o bună parte din concert, datorită improvizaţiilor. În plus, aşa cum eu cel puţin mă aşteptam, avem parte şi de două preluări, The Passenger (Iggy Pop) şi, la bis, Ace of Spades (Motörhead). Din păcate – ar spune cei cărora le-a plăcut albumul – We Will Find You, Fuck Off and Die şi Cheers nu au fost până acum prezentate publicului amator de cântări.

În ceea ce priveşte concertul, pentru cei care urmăresc cât de cât fenomenul muzical underground, surprizele nu sunt multe, pentru că Lost Society se prezintă profesionist, muzica şi atitudinea membrilor sunt cât se poate de directe şi oneste (prea oneste, ar spune unii care se simt deranjaţi de comentariile lui Paul înainte de Murders in Utero şi Green Is the New Red), iar complexitatea pieselor, care le suspendă între punk şi metal elaborat, este contrabalansată de refrene agăţătoare şi multă melodie. Ca fapt divers, Nirvana Pizza este însoţită de cutii goale aruncate în public – din păcate, pe ele nu scrie „Nirvana Pizza” pentru că respectiva pizzerie... s-a desfiinţat; poate că, dacă ar fi apelat la această piesă pentru reclamă, i-ar fi mers mult mai bine. Altfel, dacă-ţi place sau nu concertul ţine fix de gusturile personale, pentru că trupa se prezintă ireproşabil; iar critica mea de data trecută este contracarată, întrucât la bis nu apare nicio repetiţie a pieselor deja cântate. În plus, Paul şi Matei sunt joviali şi volubili, ironici şi autoironici atunci când vorbesc despre al o miilea concert de lansare al aceluiaşi album, după care vor scoate un „best of”; eventual „live”, se aude din public. Până atunci însă, îi aşteptăm pe băieţi cu un program bogat de cântări, eventual (de ce nu?) în lista românească a vreunui festival din vară.

Seara se încheie cu un ilustru şi necunoscut artist, chitară şi voce, care interpretează într-o manieră proprie şi inspirată o serie lungă de cover-uri; din păcate însă ora înaintată a unei zile de joi îi face pe cei mai mulţi să părăsească localul pentru un ultim autobuz şi metrou.

Fotografii


Therion, Elyose & Antalgia (Arenele Romane, Bucureşti)
     media: 0.00 din 0 voturi

Turneul european Flowers of Evil al cunoscutei trupe Therion este strâns legat de albumul aniversar Les fleurs du mal, prin care suedezii încearcă să marcheze douăzeci şi cinci de ani de activitate într-un mod inedit. Aşa cum însuşi Christofer Johnsson va afirma în timpul spectacolului, n-a vrut ca toţi aceşti ani să se sintetizeze într-un best of sau alt fel de compilaţie, gen de cadou pentru fani atât de folosit de artişti, ci prin ceva cu adevărat deosebit, în maniera Therion. Şi deosebit este albumul, într-atât încât casa de discuri n-a dorit să-şi asume riscul editării sub umbrela sa, aşa că talentatul suedez a l-a produs pe cont propriu – credit la bancă, orchestră, înregistrare, producţie, promovare, turneu. Aceasta este pe scurt povestea vieţii lui Les fleurs du mal – o colecţie de şansonete ale Franţei anilor ’60, străbătută de un misterios aer baudelairian şi de filonul gothic specific Therion. Dacă mai adăugăm faptul că trupa va lua o pauză concertistică o bună bucată de vreme, timp în care Christofer doreşte să compună o operă rock, înţelegem de ce cortul care acoperă Arenele Romane este plin, deşi avem două trupe de deschidere şi timp mai e berechet.

Antalgia vine din Spania, este o trupă tânără de progressive/symphonic metal şi singurul lucru cu care-mi rămâne în minte este dăruirea cu care cântă, acea onestitate a oamenilor care nu fac muzică pentru bani. Altfel, întâlnim din nou acea formulă folosita şi răsfolosită atunci când inspiraţia lipseşte: o soprană bună (căci, într-adevăr, Bellei Dianez nu-i lipsesc nici vocea, nici tehnica) şi ceva metal în spate, corect şi anost. Nimic nou, nimic deosebit, dar bun pentru o primă încălzire, chiar dacă engleza solistei şchiopătă, iar emoţia şi lipsa de experienţă pe scenă îşi spun cuvântul.

Profit de pauza dintre trupe şi merg repede la merchandise, unde putem găsi nu numai ultimul album şi recuzita aferentă (la preţuri decente), ci pe însuşi Christofer care dă autografe şi stă la discuţii cu fanii. Asta după ce, înainte de concert, a avut loc o sesiune meet & greet a trupei cu cei cu bilete speciale. Pare-se că atunci când îţi autofinanţezi un album şi ai de plătit rate la bancă, chiar şi cei mai retraşi şi timizi artişti devin sociabili şi vorbăreţi. Salut rugămintea organizatorilor de a nu se fuma în cort (respectată de cei mai mulţi spectatori şi tradusă într-un aer respirabil cum demult n-am mai pomenit într-o incintă) şi revin la scenă, unde muzica îşi reia locul între lumini, urme şi ceţuri artistice.

Din aerul parizian, francezii de la Elyose păstrează numai picioarele lungi şi atitudinea sexy a solistei Justine Daaé, altfel îmbinarea de gothic metal cu diverse cadenţe de industrial aduce mai degrabă cu jumătatea nordică a Europei, în ciuda versurilor în franceză de pe L’orientale sau Incandescence. Nimic nou nici aici, chiar dacă sunetul e ceva mai „plin” (datorită beat-urilor şi pasajelor electro); Elyose respiră entuziasm şi mediocritate în aceeaşi măsură, iar vârsta instrumentiştilor nu-i un motiv de a spera la o maturizare a trupei, chiar dacă activează de numai trei ani. Cert e însă că cel puţin publicul masculin are ce vedea pe scenă, dacă nu ţine să şi audă ceva deosebit. Un mare plus îl primeşte tot Justine care, pe lângă vocea foarte bună de soprană, ştie să comunice cu spectatorii şi nu pierde nicio ocazie să o facă. Iar aplauzele nu se lasă aşteptate.

Therion pe scenă înseamnă mai mult decât muzică; trebuie să te aştepţi la teatru – costume, recuzită, roluri bine asumate – un state of the art al întrepătrunderii metal-ului cu opera . O fortuna (Carl Orff) şi Poupée de cire, poupée de son (France Gall, cu lumina refectoarelor pe claviaturile lui Stefan Jernståhl), preluate şi prelucrate pe ultimul album, sunt bine primite de un public tot mai puţin francofon (chiar francofob, ar zice unii), iar interpretarea pe viu a celor două piese, câtuşi de puţin metal, nu face deloc notă discrepantă cu, să zicem, Via Nocturna. E drept, ele îi păcălesc puţin pe fani true, ca şi cum întregul spectacol ar oscila în jurul lui Les fleurs du mal; vom vedea însă că setlist-ul este echilibrat şi agreat de cei mai mulţi, mai ales după ce ne-am împăcat cu gândul că nu vom mai auzi „grohăielile” specifice începutului într-un concert Therion. Son of the Sun, The Flight of the Lord of Flies (cu o interpretare de excepţie a chitaristului Christian Vidal), Abraxas, Vanaheim, Ginnungagap, recenta Land of Canaan, Wine of Aluqah, The Khlysti Evangelist şi Son of the Staves of Time sunt o bună dovadă pentru ce vreau să spun.

De pe albumul aniversar mai apar doar două piese: superba J’ai le mal de toi, însoţită de trista poveste a compozitoarei Betty Mars, şi Une fleur dans le cœur (Victoire Scott), ambele excelente mostre de ce înseamnă să faci ceva cu adevărat deosebit, care transformă un concert metal într-un musical ce aminteşte de Notre Dame de Paris sau Les misérables. Undeva între ele se strecoară şi istoria albumului, varianta ceva mai lungă a primului meu paragraf; şi nu-i greu de ghicit răspunsul audienţei la întrebarea lui Christofer dacă un artist ar trebui să facă aşa cum îi dictează moda, casa de discuri sau propria conştiinţă. Iar faptul că turneul de promovare umple sălile din Europa demonstrează că decizia a fost cea corectă, pentru că iubitorii de muzică bună vor pune mereu onestitatea artistică mai presus de gradul de comercial. Altfel, concertul gravitează în jurul pieselor binecunoscute şi extrem de gustate de public, precum Lemuria (acustică şi cu un impresionant cor în sală), Gothic Kabbalah, The Siren of the Woods şi, în mod special, The Rise of Sodom and Gomorrah – adică acele arme ale seducţiei, pline de simboluri ezoterice şi subînţelesuri misterioase, pe care Therion le-a încercat de-a lungul timpului asupra fanilor, de fiecare dată cu succes.

Contrar faptului că el este creierul Therion, Chrisofer e mai degrabă discret pe scenă, cu sau fără joben şi ochelari; se asociază în dueturi instrumentale cu Nalle Påhlsson (basistul cu aspect aproape glam) sau cu Christian Vidal (super-chitaristul latino), îşi prezintă colegii şi se angajează în dialoguri ample cu publicul (poveşti, glumiţe), dar în timpul actului muzical rămâne oarecum în umbră, alături de tobarul foarte rock Johan Koleberg. Prim planul este luat aproape mereu de soprana de formare clasică, Lori Lewis (secondată de altista Linnéa Vikström), precum şi de impozantul tenor-matelot, Thomas Vikström, posesorul unei voci absolut demenţiale, dar şi cu abilităţi de flautist. Cei trei sunt starurile scenei şi fac să strălucească un show minuţios pus la punct. Nu pot totuşi să nu-i duc lipsa lui Snowy Shaw, cu vocea lui dură, cea mai rock prezenţă vocală din Therion-ul ultimilor ani.

Dincolo de compoziţiile în sine, se vede că trupa şi-a atins maturitatea, iar artiştii sunt nişte profesionişti de la un cap la altul, care ştiu să împletească acurateţea execuţiei cu trăirea muzicii. Dacă adăugăm sunetul excelent, vital unei astfel de manifestări în care fiecare detaliu contează, obţinem un spectacol unic, îmbibat de seducătorul parfum al florilor răului. Astfel se face că, deşi trupa cântă de mai bine de două ore, bisul vine parcă prea curând – The Wondrous World of Punt, The Blood of Kingu şi, la a doua chemare, măreţul imn To Mega Therion, cu drapelul românesc fluturat de artişti, câteva pene (restul au fost furate!) şi beţele aruncate în public, strângerile de mână şi fotografiile cu sala fremătândă.

Fotografii


The Cranberries & The Mono Jacks (Romexpo, Bucureşti)
     media: 0.00 din 0 voturi

Dacă acum mai bine de doi ani veneam la primul concert The Cranberries cu un amestec de nostalgie a adolescenţei şi reticenţă a preferinţelor actuale mult mai „metalice”, acum am un singur scop: o seară detaşată de cotidian şi oboseală în compania profesionistă a ceea ce consider eu cea mai interesantă trupă de rock alternativ, una dintre puţinele care mi-au spus vreodată ceva.

Pentru început, mă învârt printr-un Golden Circle nepopulat, care dă impresia de public puţin; cu toate acestea, în afara sa şi, mai ales, în balcoanele Pavilionului Central Romexpo lumea se înghesuie destul de tare chiar dacă momentan pe scenă abia urcă bucureştenii de la The Mono Jacks. În ceea ce priveşte cultura mea limitată referitoare la alternativ, muzica acestora îmi aminteşte în special de Suede, parcă ceva mai dur în special la capitolul voce. What Do You Know, Woman, Maria şi Gândurile pregătesc publicul pentru atracţia serii, mai ales că cei prezenţi sunt pe felia brit-pop/indie/alternative/grunge. Mie nu-mi plac în mod deosebit – fără riff-uri memorabile şi fără o personalitate bine conturată, dar corect şi, probabil, antrenant; la mai mult nici nu mă pot aştepta când nimeresc acolo unde nu-mi fierbe oala.

În pauza relativ scurtă locul se aglomerează considerabil, aşa că irlandezii păşesc în faţa unei săli pline şi fremătânde, animată la maxim în momentul în care fermecătoarea Dolores O’Riordan începe spectacolul cu Just My Imagination. Ţinte pe rochie şi cizme, multă mişcare pe întreaga scenă, o voce de invidiat şi un chitarist expresiv (Noel Hogan), plus îmbinarea dintre vechi (When You’re Gone) şi nou (Losing My Mind) – toate promit un concert pe gustul şi aşteptările fanilor. Buchetul de trandafiri care se agită prin public, aluzie la nou lansatul Roses, ajunge în sfârşit pe scenă, dar ironia face ca acest lucru să se întâmple la cea mai veche piesă compusă de The Cranberries, Linger. Din seria hit-urilor urmează Free to Decide, apoi o compoziţie proprie a solistei, scrisă pentru cele două fete ale sale, Ordinary Day, şi Twenty One, dedicată spectatorilor care au această frumoasă vârsta.

Cum perioada din istoria trupei care mie mi-a plăcut cel mai mult este cea dintre anii 1993 şi 1996, piese noi precum Tomorrow, Conduct, Fire and Soul, Show Me şi, la bis, deja binecunoscuta Schizophrenic Playboys nu-mi spun mare lucru; sunt piese corect scrise, cu ceva lipici, dar lipsite de spiritul rebel care m-a făcut să-i îndrăgesc pe irlandezi. Mă bucur însă când aud Still Can’t..., Sunday (când Dolores preia chitara acustică pentru a acompania această piesă necântată live din 2002), Can’t Be With You (de data aceasta cu o a doua chitară electrică la solistă), Not Sorry şi Ridiculous Thoughts. Între acestea se strecoară un superb interludiu instrumental, în care chitara acustică (Noel Hogan) şi basul (Michael Hogan) se transformă în fundal pentru clapa folosită ca pian de tânăra de la backing-vocals. Cu această ocazie pot observa calităţile de instrumentişti ale membrilor The Cranberries, de cele mai multe ori eclipsaţi de personalitatea debordantă a lui Dolores. Celor doi mai sus menţionaţi li se alătură Fergal Lawler la tobe, iar pe scenă formula este completată de două seturi de clape, fiecare cu mânuitorul său, pentru ca sunetul să fie complet.

Întoarsă pe scenă, Dolores a renunţat la ţinte în favoarea paietelor aurii şi acum îmi dau voie s-o admir pe frumoasa irlandeză care îmi pare la fel de tânără ca pe vremea când am început eu să-i ascult muzica. Arată şi se mişcă fenomenal, singura observaţie pe care aş avea-o fiind că parcă-i stătea mai bine, mai „rock”, brunetă. Din aceste gânduri mă trezeşte brusc Salvation, preferata mea şi în mod clar cea mai aclamată piesă de până acum – rapidă, sacadată, dură, adevărată explozie de energie. Este surclasată însă repede, căci urmează probabil cel mai mare hit The Cranberries, Zombie, la care mi se confirmă că acea voce unică a lui Dolores, care îţi poate plăcea la nebunie sau te poate enerva la culme, nu şi-a pierdut cu nimic din calităţile cu care a debutat în rock-ul internaţional.

Pauza de până la bis este animată de aplauze şi scandări, aşa că nu după mult timp irlandezii se întorc, iar prim planul este luat de rochia roşie, elegantă şi cu mănuşi asortate, dar care se potriveşte ca nuca-n perete cu tatuajele de rockeriţă dură din tinereţe. The Journey (piesă proprie a lui Dolores) şi vechea Dreams, aflată între primii paşi ai trupei şi care rămâne, în opinia mea, printre cele mai frumoase – numai bună să încheie un concert gustat din plin de admiratori. Singurul cusur ar fi sunetul deseori confuz, chiar dacă la un volum ideal; altfel, sunt convinsă că dăruirea cu care trupa ştie să-şi întâmpine fanii, dublată de profesionalismul şi experienţa muzicienilor, este pe măsura celor mai exigenţi spectatori.

Fotografii


European Progressive Assault (The Silver Church, Bucureşti)
     media: 0.00 din 0 voturi

Leprous a fost, nu demult, revelaţia serii în condiţiile care capul de afiş era Therion, adică o trupă foarte îndrăgită la noi; o bună parte dintre fanii lui Christopher & Co. i-a remarcat pe tinerii norvegieni, care tocmai şi-au câştigat atunci nişte admiratori aproape la fel de entuziaşti ca şi ei. Nici n-a fost greu, căci muzica lor e fermecătoare, iar atitudinea remarcabilă. I-am revăzut în deschidere pentru altă trupă cu priză la publicul român, Amorphis, ocazie cu care mi s-a confirmat: Leprous ştie ce vrea şi ce face, iar rezultatul este impresionant. În această vară, pe cei cinci tineri nebuni i-am întâlnit alături de maestrul Ihsahn şi mi-am dat seama de unde au învăţat meserie şi, chiar dacă nu seamănă în ceea ce priveşte compoziţia, cine le-a insuflat dorinţa de originalitate şi de a sparge barierele convenţionalului. Acum este seara lor – mult aşteptată de mine şi alţii, dar prea puţini totuşi pentru ceea ce oferă Leprous. Nu ştiu dacă a fost slab mediatizat concertul sau pur şi simplu metalistul bucureştean are alte treburi, dar cu siguranţă are ce pierde. Bonus pentru cei se strâng încet-încet în club: managerul de turneu este Lars Larsen, vocalul Manticora, foarte sociabil cu cei care-l recunosc şi-l întreabă de vorbă, în ciuda faptului că are o grămadă de treabă.

Cu aproape o oră întârziere, deloc încurajaţi de numărul extrem de redus de spectatori, pe scena din The Silver Church urcă (aproape) puştanii de la Wilder – o trupă despre care este prima dată când aud şi, în urma scurtului recital, sper să nu fie ultima. Tinerii bucureşteni au potenţial, ştiu să amestece stilurile muzicale în ceva care intra la deja mult prea genericul „progressive” (a se înlocui, la alegere, cu experimental sau avangardist), iar prestaţia live este aproape ireproşabilă în ceea ce priveşte muzica. Două hibe văd eu, care ţin de atitudine: acel „Bună seara, Sibiu”, dacă e o glumă, n-o gustă nimeni, iar vorbitul în engleză între piese, în faţa unui public român, poate fi luat, în cel mai bun caz, drept snobism, iar unii ar zice lipsă de respect; să fim serioşi, câţi din staff-ul sau muzicienii celorlalte trupe stau să asculte ce spune vocalul între piese şi, dacă totuşi o fac, credeţi că le pasă că nu-i în engleză?! Încă un amendament: fără a avea pretenţia că mă pricep, nu ştiu cât de inspirat este să începi concertul cu un cover, mai ales la o piesă atât de bună precum In Waves (Trivium) – dacă-l ratezi (nu-i cazul) îţi pui lumea-n cap, dacă-ţi iese bine, ridici ştacheta foarte sus; din acest punct de vedere însă cred că Wider se descurcă şi, chiar dacă piesele proprii nu-s de calibrul preluării, calitatea cântării nu scade.

Care-i legătura între cămile, straie orientale, tunsoare afro şi Norvegia? Probabil că una singură, cea care tocmai ne fascinează privirile cu cel mai interesant show dintre trupele de deschidere: Ørkenkjøtt, sau „carnea din deşert” (şi descifrez misterul cămilelor). Cu amestecul lor ciudat de metal, blues, stoner, noise şi alte subspecii neidentificate, norvegienii sunt cei mai aproape de sintagma „extreme progressive metal”, iar bizareriile legate de vestimentaţie, accesorii şi atitudine scenică (machiajul androgin al celor doi chitarişti, corpse paint-ul basistului mulatru, preschimbarea în redneck a vocalului, tăvălitul pe jos, portavocea) sunt sarea şi piperul unui spectacol reuşit şi interesant. În plus, demersul artistic denotă autenticitate, iar compoziţiile, deşi stranii, surprind în sensul cel mai plăcut.

După aşa un show, aşteptările îmi sunt mari pentru ceea ce urmează: Persefone, din Andorra, despre care glumim când spunem că adună jumătate din populaţia micului stat. Death metal-ul melodios, cu riffuri elaborate care conduc spre zona progressive-ului, clapa care completează armonia, ritmul rapid impus de baterie şi bas, energia molipsitoare a vocalului – toate acestea sunt pe gustul amatorilor de metal ceva mai dur, mai ales acum, când se revine pe teritorii ceva mai cunoscute. Persefone este dinamită pe scenă (transmisă şi publicului prin solistul care coboară între spectatori, încercând să-i provoace la pogo), însă bazată pe compoziţii bine gândite şi balansate, echilibrate între forţă brută şi melodie. Cu toate acestea, andorranilor le lipseşte acel „ceva” care să-i facă remarcabili şi memorabili.

Loch Vostok este o cunoştinţă mai veche, dar şi acum ca şi atunci nu reuşeşte să mă facă să o trec la altă categorie decât „şi alţii”. Suedezii nu-s răi şi fac metal greu ca la carte, însă la finalul concertului nu rămân cu mare lucru. Au riff-uri rapide, solo-uri ce tind spre virtuozitate, forţă şi atitudine, dar mai degrabă îmi amintesc de glumele şi autoironiile solistului (foarte bun frontman, de altfel) decât de partea muzicală – plăcută şi cât se poate de metal, dar nimic deosebit. Într-o seară atât de lungă, în care oboseala riscă să te facă să nu guşti din plin capul de afiş, Loch Vostok poate la fel de bine să lipsească.

Să nu înţelegeţi din faptul că spun că Leprous nu este nicio surpriză că e ceva de rău. Doar că acum, când îi văd pe aceşti tineri simpatici a patra oară, am temele bine făcute şi ştiu la ce să mă aştept: magie extremă, muzică fascinantă, dăruire totală. Forced Entry şi Restless aduc în prim plan genialul Bilateral, pe care evoluţia de la Tall Poppy Syndrome (prezent şi el prin Dare You, Passing şi White) este evidentă, în ciuda faptului că şi acesta este extrem de bun. Pentru mine, MB. Indifferentia, Thorn şi Waste of Air sunt apogeul unui concert de vis, epuizant şi revigorant în acelaşi timp. Nu ştiu ce primează în descrierea acestui spectacol, iar orice ordine poate fi inversată oricând. Ruperile de ritm, surprinzătoare prin forţa lor expresivă, deşi ştii bine piesele de pe album? Virtuozitatea muzicienilor, care te-a face să crezi că au multe zeci de ani de experienţă în spate? Măiestria în care riff-urile demenţiale ale lui Tor Suhrke şi Øystein Landsverk sunt succedate de clapa melancolică, pentru ca apoi să revină, potenţate de bateria ucigător de rapidă a lui Tobias Andersen şi substanţa densă din basul lui Rein Blomquist? Registrul larg al vocii frontman-ului clăpar Einar Solberg, care trece cu lejeritate de la clean la growl, de la melodie sensibilă la sonorităţi cavernoase? Proiecţiile video din spate, între ciudate şi macabre, cu trandafiri tocaţi şi ace înfipte în picior? Toate acestea trebuie luate ca un întreg, al cărui nucleu sunt talentul şi inspiraţia ce nasc o muzică în sfârşit originală, pe acest tărâm atât de bătucit al metal-ului; iar învelişul îl găsim în grija pentru detaliu, pasiunea şi munca asiduă fără de care n-am putea sta fascinaţi în faţa Leprous, întrebându-ne dacă indivizii aceştia, în ţinută de gală, chiar sunt reali. Compoziţiile sunt lungi şi totuşi nu găseşti timp să te plictiseşti în acest tăvălug cald-rece, în care tot ce poţi să-ţi propui este să reiei acasă albumele şi să reasculţi obsesiv fiecare piesă, iar şi iar, fără a spera că ai descoperit-o întru totul. Noutatea Coal şi Acquired Taste (pe care suntem invitaţi s-o ascultăm stând jos, după aşa o seară lungă) închid universul Leprous cu tot ce are el mai straniu, mai intens şi mai frumos. Şi nu cred să fie cineva în sală care să nu se fi simţit asaltat, ca să parafrazez titlul de pe afiş.

Fotografii


Lost Society (Club Panic, Bucureşti)
     media: 5.00 din 1 vot

După ce am avut ocazia (de voie, de nevoie) să ascult albumul de debut Lost Society până la exasperare, din fazele incipiente şi primitive, trecând prin mixaj, masterizare şi, în sfârşit, produsul finit, nu am de ales şi trebuie să vin la concertul de lansare din Panic, club din buricul târgului, axat pe alternative şi punk. Când ajung, pe scena din sala vagon se desfăşoară Anomalii, trupă de punk energică şi, cum îi stă bine genului, uşor rudimentară, dar pe gustul celor care frecventează de obicei localul. Prea multe despre tinerii bucureşteni nu reţin, întrucât nu le urmăresc recitalul decât atunci când alături de ei preia chitara Matei Tibacu-Blendea (tobarul şi co-fondatorul Lost Society); în rest inspectez locul şi mă întreb cum sună oare o trupă mai complexă de atât în văgăuna asta...

Răspunsul îl capăt în apropierea ceasurilor 22, când urcă pe scenă „vedetele” din Lost Society, adică Matei Tibacu- Blendea în spatele tobelor şi Paul „Slayer” Grigoriu la voce. Sacoul acestuia din urmă, în ton cu influenţele punk ale trupei, lasă în scurt timp la vedere un tricou inscripţionat simplu „ceva... groaznic”; nu ştiu dacă se referă la mesajul piesei titlu de album şi nume de trupă, Lost Society, dar cu siguranţă suntem invitaţi să aflăm. Colaboratorii live sunt aceiaşi de la primul concert, acum un an, doar instrumentele s-au mai schimbat între ele: Ştefan Hâncu (unicul membru Dulceaţa Morţii) la bas, Adrian Moisoiu şi Cătălin Rădulescu la cele două chitare; s-a renunţat la sample-urile de pe laptop, dar nimeni nu pare să le ducă lipsa. Acestea fiind spuse, îi dăm înainte cu prezentarea albumului prin Chain Song şi Anti-Leftist Manifesto, la care Ştefan şi Cătălin schimbă între ei instrumentele. Surprizele de care am parte sunt două şi ambele îmbucurătoare: sunetul este nesperat de bun pentru hruba ce adăposteşte scena, iar în publicul mult mai dens decât se aştepta patronul clubului sunt destui care ştiu deja versurile. Cum piesele sunt dinamice, atacă teme sociale şi politice, iar interpretarea denotă experienţa pe scenă a majorităţii membrilor trupei, nu-i de mirare că pot constata în masa de oameni o continuă viermuială şi aplauze entuziaste.

Road to the Sea, singura piesă lentă a concertului, este precedată de un „la mulţi ani” cântat lui Paul, care apoi ia loc pe un scaun de bar adus special pentru acest moment sensibil. Cu această ocazie observ că deseori dialogul cu publicul trece de la solist în spatele tobelor, unde Matei face uz de microfon de câte ori poate, cu glumiţe şi miştouri care prind de minune. Seara continuă în forţă cu I Noticed You Died şi cover-ul House of Suffering (Bad Brains, febleţea lui Matei), apoi un afront adus omului „modern”, Nirvana Pizza. Precedată de un discurs în genul celor ţinute de Ceauşescu, dar cu subiect becurile ecologice, Green Is the New Red încheie un concert savurat de public, dar şi de trupeţi, a căror plăcere de a fi pe scenă este evidentă, cel puţin în cazul duo-ului de bază. Că lucrurile stau mult mai bine decât aceştia se aşteptau vine ca dovadă cererea insistentă de bis, iar Lost Society trebuie să se întoarcă pe scenă pentru încă o piesă. Din păcate însă nu au pregătit nicio rezervă, aşa că ascultăm din nou Anti-Leftist Manifesto; din partea mea, aici vine o bilă neagră, căci orice trupă care se respectă trebuie să aibă în buzunar măcar o piesă în plus faţă de timpul alocat. Se pare însă că pe alţii nu-i deranjează, iar cele aproape douăzeci de discuri vândute în seara aceasta stau mărturie (ca să nu mai vorbesc de cele trei perechi de chiloţi cu logo-ul trupei, desenat de Matei – adevărate viitoare piese de colecţie, alături de vinilurile-cult).

O lansare reuşită, zic eu, pentru un album cu adevărat profesionist. O vrăbiuţă îmi şopteşte că poate va exista şi partea a doua a lansării, dar până nu văd afişul sunt numai zvonuri.

Fotografii


B’estfest Ziua 3 (Tunari)
     media: 0.00 din 0 voturi

În mod oficial, duminică e ziua cea mai călduroasă şi cu greu renunţ la o baie în lacul atât de apetisant de lângă locul festivalului. Totuşi mă abţin, folosesc crema de protecţie solară cu simţ de răspundere şi îmi încep ziua între alţi zece rătăciţi care probabil se plictiseau acasă. În faţa noastră, doi oameni, o chitară şi câteva acorduri de folk – într-un cuvânt, Ţapinarii. Numai că locul lui Adrian Tănase şi Cosmin Covei este mai potrivit într-un club întunecos şi intim sau sub o umbrelă de stuf în Vamă, decât pe scena enormă şi spaţiul invadat de soare şi văduvit de spectatori. E greu să urmăreşti şi să guşti astfel un scurt concert de folk, fie el şi alternativ cum îl numesc băieţii, ci devii blazat şi moleşit; aşa că nu rămân cu prea multe din capitolul Ţapinarii, doar că sunt ceva inedit la B’estfest – nu ştiu însă dacă şi oportun.

Fuga-fuga la Jägermeister unde ziua începe cu Regardless of Me şi, pe măsură ce mă apropii, mă întreb la ce anume sunt atât de atenţi masculii de la gard. Răspunsul este Arys Noir, solista super-sexy a italienilor, îmbrăcată pe cât de rock pe atât de sumar şi aflată în toiul unor mişcări lascive. Iar dacă părerile se împart între „ce bună e” şi „neah, e kitsch”, în ceea ce priveşte vocea trebuie sa faci abstracţie de înfăţişare şi să asculţi, căci tânăra are şi tehnică, şi ambitus, şi expresivitate, în special pe registrul acut şi mediu. Într-adevăr, o voce feminină superbă şi versatilă, singura problemă fiind că uneori zbuciumul fizic şi căldura copleşitoare îi taie respiraţia. Iar dacă Arys e „frumoasa”, la celălalt microfon şi în spatele chitarei se dezlănţuie „bestia”, adică Emiliano Sicilia, cel responsabil cu growl-ul, dar ocazional şi cu clean-ul, achitându-se onorabil de ambele aspecte. În ceea ce priveşte stilul muzical, Regardless of Me îmbracă în haine cu finisaje moderne un amestec gothic/heavy metal – refrene catchy cu tentă progresivă şi orchestraţie groovy, iar ca bonus un cover care ridică vreo două sprâncene, dar nu şi comentarii negative (Frozen – Madonna). N-or fi italienii vreo revelaţie, dar dau bine pe scenă şi un public care, în cea mai mare parte, n-a auzit de ei le apreciază concertul. O remarcă m-a amuzat, când un tip îl întreabă pe altul, după ce acesta îşi concentrase îndelung aparatul foto pe Arys: mai ai, mă, loc pe card?!

Mi se povestise câte ceva despre Monarchy după cântarea de anul trecut de la Sibiu (mai precis, de la Dumbrava) şi aşteptam să-i văd pe cei cinci bucureşteni declaraţi speranţa metal-ului progresiv de la noi. Ei bine, Monarchy îşi merită pe deplin laudele, căci artiştii care o formează sunt excelenţi instrumentişti, creativitatea din spatele compoziţiilor este de netăgăduit, iar prestaţia live convingătoare. Pe scurt, îmi place, concertul acestei trupe fiind printre cele mai bune noutăţi văzute de mine în ultima vreme. Albumul de debut, Feeding the Beast, a apărut de curând, aşa că show-ul se concentrează în jurul lui, cu o chitară plină de avânt şi virtuozitate (Iulian Rob), un bas solid (Marian Leuşteanu), tobe bine punctate (Herman Heidel zis şi Hertz) şi clape melodioase (Cornel Ştefan), toate având în faţă o voce de invidiat. De fapt, singurul lucru pe care i-l pot reproşa solistului Dragoş Creţu este că vorbeşte prea mult în engleză, deşi se află în faţa unui public român; eu înţeleg că visează la marile scene al lumii şi sper ca visele să i se împlinească, dar fiecare lucru la timpul lui. Altfel, despre Monarchy am numai cuvinte de laudă, iar cei prezenţi îmi confirmă părerile că trupa aceasta tânără, dar deja bine închegată, este de perspectivă.

Din pură curiozitate, arunc un ochi şi la Les Elephants Bizzares şi descopăr o gaşcă veselă, plină de viaţa şi voie bună, care cucereşte fără efort publicul amator de alternativ-punk-pop. Muzica tinerilor bucureşteni nu-i o reţetă după care să mă dau în vânt, dar îmi place mult prezenţa lor scenică vivace şi sinceră, precum şi atitudinea prietenoasă şi lipsită de afectare sau falsitate. Nu pot decât să-i citez cu îndemnul: trompa sus!

Pe scena unde ne-am obişnuit cu metal-ul ne aşteaptă o surpriză din altă zonă muzicală. Să fie irlandezi? Să fie scoţieni? Ei nu, în ciuda numelui şi a cimpoiului mânuit de Vojta Kalina, Pipes and Pints vine din Cehia cu un punk old school, extrem de dinamic, cântat cu mult suflet şi bună dispoziţie; liniile sunt melodioase, aspect accentuat de instrumentul tradiţional scoţian, dar şi de încrustarea elementelor rock n’ roll tradiţional şi folk în baza punk. În mod clar, celor cinci le place să fie în centrul atenţiei; în afară de chitaristul Tomas Novotny, care se agită doar în faţa microfonului, toată trupa este o viermuială nestăpânită: Vojta Kalina flutură cimpoiul în aer şi îndeamnă publicul la mişcare, Ondra Balvin aleargă şi sare cu basul lui pe întreaga scenă, Lukas Vincour învârte beţele şi stă în picioare pe taburet, iar despre ultra-tatuatul solist Syco Mike nu mai am cuvinte, într-atât de ameţitoare şi energică este prezenţa lui live. Nu-i nevoie să cunoşti piesele, care oricum seamănă între ele în cunoscuta manieră punk, pentru a te simţi bine la un show Pipes and Pints, aşa cum o arată grupul de tineri şi tinere care aleargă în cerc în faţa scenei, sar şi schimbă direcţia încât mă ia cu ameţeală doar uitându-mă la ei.

În ceea ce priveşte Taine, nicio surpriză, iar asta e de bine. Singurul lucru neaşteptat a fost prezenţa lui Fane Zaharescu (Negură Bunget, MG42) ca oaspete la Devil Inside, în duet cu Andy Ionescu. În rest, acelaşi death metal progresiv din care reiese foarte clar admiraţia membrilor fondatori, Andy Ionescu (chitară şi voce) şi Adi Tăbăcaru (tobe) pentru trupele care au împins acest subgen al metal-ului dincolo de graniţele sale clasice, adică Death şi Cynic; alături de cei doi, Robert Pieptăn (sau Sep, la bas) şi, mai nou, Ciprian Martin (a doua chitară, cunoscut şi din Spectral) completează o echipă matură, profesionistă şi excelentă live. Nu ştiu dacă Taine este cea mai bună trupă de death metal de la noi, dar cu siguranţă se numără printre cele mai talentate şi experimentate, iar dovezile pe care tocmai le primim live sunt Resurrection, Existence şi The Genius Way. Din păcate însă începe să mi se pară că lenea e mare şi deja consider anunţul unui nou album o utopie. Auzim The World Does Not Change, iar după versurile citite de Andy în aceeaşi campanie pro-citit (despre care vorbeam în prima zi) urmează Three Days in Darkness (ambele piese relativ noi), dar până nu văd discul, nu cred. Merită menţionată şi prezenţa feminină teatrală de pe Love and Hate (mostră a proiectului mai mare cu acelaşi nume) şi duetul bas-tobe, însoţit de proiecţie video, la Invisible Absolute.

Pentru că mi-o lăudase o prietenă, ale cărei preferinţe într-ale metalului nu ajung în aria dură, ajung să văd şi vreo două piese Caro Emerald. Nu suficient cât să am o părere avizată (între noi fie vorba, nu mă calificam nici dacă vedeam tot concertul), ci doar pentru câteva impresii de moment. Olandeza este de-a dreptul fermecătoare, atât ca prezenţă feminină, cât şi ca voce nebănuit de puternică – putem vorbi despre o forţă delicată şi pătrunzătoare. Vocii superbe cu care a înzestrat-o natura şi tehnicii însuşite prin ani grei de instruire li se adaugă excelentele compoziţii jazz, puse în valoare de muzicienii profesionişti care o înconjoară. După această scurtă întâlnire, îmi doresc s-o vad pe Caro Emerald într-un concert al ei, cu toate aranjamentele orchestrale necesare, cu acelaşi glas care-ţi dă fiori şi cu graţia şi rafinamentul dezarmante.

Am ascultat de câteva ori Tristania şi nu m-a impresionat în vreun fel, aşa că prezenţa lor pe afişul de sâmbătă mă aduce în faţa scenei fără prea multe aşteptări şi nici nu sunt dezamăgită în vreun fel. Sextetul norvegian cântă corect pe felia lui gothic metal cu influenţe death/doom, iar Mariangela Demurtas este fermecătoare, o pată de culoare mediteraneană în plin teritoriu scandinav, cu voce frumoasă şi naturală şi înfăţişare pe măsură. Îmi place şi modul în care registrul său de soprană este încadrat de cele două voci masculine, Kjetil Nordhus (de cele mai multe ori clean, dar cu vână de bariton) şi chitaristul Anders Høyvik Hidle (harsh şi growl). În rest, chitarele susţin linii melodice cursive şi uşor de receptat, clapele potenţează melodicitatea compoziţiilor (Beyond the Veil, The Shining Path), basul vine cu substratul armonic, iar tobele punctează şi dau dinamism. Dar în afară de această descriere destul de plată nu pot spune altceva, căci Tristania nu mă impresionează nici live cu muzica sa, poate ceva mai mult cu atitudinea prietenoasă şi plăcerea cu care cântă.

Trupă care a cunoscut succesul internaţional la începutul anilor ’90 după încercări repetate de la fondarea în 1978, Pulp este în continuare o legendă a britpop-ului şi post-punk-ului, sursă de inspiraţie pentru multe grupuri de rock alternativ şi nu numai. Acesta este motivul care mă face să văd o parte din concertul de pe Ciuc Stage, cu atât mai mult cu cât face parte dintr-o revenire recentă a britanicilor. Do You Remember the First Time şi Monday Morning ridică mâinile în aer şi publicul numeros freamătă, schimbându-şi direcţia în funcţie de locul în care se află Jarvis Cocker, frontman-ul carismatic al Pulp, maestru al conversaţiei cu audienţa şi al deliciosului umor britanic. Muzica în sine nu-mi place în mod deosebit, nici subiecte gen Common People sau „kitchen sink drama”, dar piese precum Pencil Skirt, Something Changed sau I Spy explică de ce trupa se află în preferinţele atâtor oameni, întrucât englezii ştiu cum să compună, să orchestreze şi să prezinte live. Calităţilor de instrumentişti şi aurei de geniu neînţeles a solistului li se adaugă sample-urile de efect şi jocul de lumini, precum în Disco 2000, iar reacţia spectatorilor este întru totul justificată.

Cum în Suedia muzica de calitate se mişcă între ABBA şi curentul Göteborg, existenţa unei trupe precum Meshuggah nu mai miră pe nimeni, cu tot sunetul său ciudat şi extrem de interesant. Fie că i se spune experimental (death) metal (pe contul de Facebook), technical post-thrash metal (binecunoscuta enciclopedie de profil) sau math metal (căutaţi informaţii despre poliritmia folosită şi veţi înţelege de ce), consecinţa este una singură: trebuie să fii cu chef să asculţi aşa ceva şi, aşa cum mă avertiza un prieten, suedezii să aibă şi ei chef de cântat. Iar în noaptea aceasta au, nu glumă – Meshuggah este în formă, concertul hipnotic, de o greutate aproape insuportabilă, execuţia înfricoşător de rapidă, sentimentul de haos sistematizat copleşitor, iar inteligenţa cu care au fost compuse piesele incisivă. Sincopele ritmice, polimetria, poliritmia, riff-urile staccato, acordajul de bas pe chitară, bătăile metronomice, „derapajele” progressive, cadenţele de jazz, elementele core – toate sunt la ele acasă, îmbrăcate într-o coajă cât se poate de heavy. Cu siguranţă trebuie să vrei să fii aici, cu mintea deschisă, căci altfel nu înţelegi nimic. Nu degeaba „meshuggah” înseamnă „nebun” în idiş, este suficient să-i priveşti pe fondatorii Jens Kidman (voce) şi Fredrik Thordendal (chitară şi backing-vocals) cum împing limitele metal-ului dincolo de nebunie pentru a decide că Meshuggah este cel mai bun nume. Cum albumele pe care le-am ascultat cu predilecţie, ObZen şi Koloss sunt principalele surse ale setlist-ului, mă bucur să-mi măcelăresc creierii cu Combustion, Lethargica sau Bleed, respectiv Demiurge (ideal mod de a începe un concert la limita angoaselor), Do Not Look Down şi The Hurt that Finds You First – încântare şi disperare în acelaşi timp, totul pus în valoare de sunetul, din nou, foarte bun. Tobele lui Tomas Haake sunt absolut devastatoare, iar ruperile de ritm dau impresia alternanţei momentelor de luciditate cu cele în care eşti chinuit de cei mai sadici demoni, numai buni de exorcizat de chitara demenţială a lui Mårten Hagström. Dick Lövgren creşte sentimentul de apăsare cu un bas „rău”, acordat foarte jos şi astfel echipa demnă de cămaşa de forţă este completă. Dacă veţi avea curiozitatea să căutaţi, veţi vedea că Frederik, Jens şi Mårten au tot schimbat la instrumente în evoluţia Meshuggah, cei trei fiind muzicieni versaţi, talentaţi şi experimentaţi – dacă mai este nevoie de vreo dovadă după acest concert extrem, al uneia dintre cele mai originale, neconvenţionale şi greu de disecat trupe din metal-ul actual. După Rational Gaze, New Millennium Cyanide Christ şi Future Breed Machine mă mai gândesc la un singur lucru – versurile unei formaţii foarte dragi mie: „Stranii sunt drumurile / Care duc la nebunie / Şi linia e subţire / Între sănătoşi şi bolnavi.”

În timp ce îmi fac loc în autobuzul ticsit, fac în minte un bilanţ şi, după ce trag linie, concluzionez că B’estfest 2012 a fost un eveniment reuşit şi care a împăcat cu succes multe gusturi şi preferinţe. Aşa cum am spus şi în prima zi, consider de bun augur, chiar dacă nu mai e o noutate decât pentru mine, mutarea în afara betoanelor încinse şi suprapopulate, pe iarbă şi la aer curat; legat tot de acest aspect, apreciez intenţia organizatorilor de a facilita accesul, dar colaborarea cu compania bucureşteană care ne seacă zilnic nervii a fost deficitară, vină pe care am bănuiala cine o poartă – mai ales că la locul festivalului totul s-a desfăşurat fără probleme. Campingul (cu tot cu corturi de închiriat) este, din punctul meu de vedere, altă bilă albă, dar din păcate publicul român n-are încă această tradiţie, ca dovadă corturile puţine; nu-i nimic, orice „folclor” urban trebuie cultivat, iar pentru viitor aş sugera intrări separate pentru cele două spaţii (camping şi festival), astfel încât obiectele din rucsac să excludă doar drogurile şi armele. Forţele de pază-securitate au fost în regulă, fără exces de zel şi politicoase (în fine, la adresatul la per tu mai e de lucru), la fel şi preţurile la mâncare şi băutură sau toaletele curăţate şi dotate cu apă pentru spălat, iar locurile de parcare au ajuns fără probleme. În ceea ce priveşte concertele, este de lăudat punctualitatea cu care a fost respectat programul, micile întârzieri fiind corectate din mers. Alt atu a fost sunetul, bun cam la toate concertele văzute de mine, foarte bun la capetele de afiş. Lipsa împărţirii pe zone, pe care o salut cu această ocazie, a făcut ca publicul să se distribuie omogen şi să nu mai ducă la scindări care dau impresia că trupa cântă pentru zece rătăciţi. Amalgamul de muzici promovate pe atâtea scene a adus la un loc un public pestriţ, ceea ce are farmecul lui; chiar dacă sunt adepta festivalurilor de metal, este o încântare să vezi o paletă atât de colorată de oameni, cei mai mulţi civilizaţi şi fără mofturi de genul: ce-i cu grohăielile alea / ce-i cu discoteca de colo. Însă la partea de metal s-a simţit lipsa unui nume de anvergură, care să aducă la Jägermeister două-trei mii de oameni, aşa cum s-a petrecut la scenele principale (unde, de altfel, numărul a fost mult mai mare de atât); ştiu că tradiţionalul aftershock a fost de fapt înainte, cu concertul senzaţional Slayer, şi nici nu mă pot plânge la cât doream să văd Obituary, dar n-ar fi fost rău ca în cadrul festivalului să fie ceva irezistibil pentru iubitorii de metal. Acestea fiind spuse, sper ca B’estfest să continue cu convingere, tot pe malul lacului din Tunari, cu învăţături trase şi din laude, şi din critici.

Fotografii

Fotografii de atmosferă


B’estfest Ziua 2 (Tunari)
     media: 0.00 din 0 voturi

După ceva somn şi parcă mai odihnită decât după o zi de muncă, plec din nou în suburbii; cu toată căldura care îşi ascute ghearele într-o după-amiază a lui Cuptor, aş merge cu bicicleta, dar mă gândesc că întoarcerea pe două roţi noaptea (sau dimineaţa?) la 3 nu-i o idee bună. Încă o dată îmi promit că la anu’ iau cortul şi pornesc spre Tunari. Aici constat cu bucurie că mult mai mulţi decât ieri se simt mai odihniţi, aşa că la aceeaşi oră (16:30) situl se animă de viaţă cam pe la toate scenele. În plus, toaletele au fost curăţate, rezervoarele de apă pentru spălat dezinfectate, iar berea pusă la rece din timp. Chiar dacă e cald (în ciuda răpăielii scurte şi a norilor binevoitori), aerul nu-i de nerespirat, ci curat, şi numai fumul de la grătare şi aburul altor mâncăruri îl „poluează” cu arome îmbietoare (mamă-mamă, de ce mare angajament e fasolea aia cu ciolan!), aşa că tragem ceva de noi să ne strângem în faţa scenei de metal, şi nu la o masă umbrită.

Şi bine facem, căci ziua începe cu Bucovina, o trupă vorbită de bine în cercurile metal autohtone pe care doream de mult s-o văd live. Sunt destui în asentimentul meu, aşa că grupul din faţa gardului este mai numeros decât mă aşteptam, ceea ce mă bucură. Şi, într-adevăr, Bucovina e de văzut în concert, căci, pe lângă experienţă şi talent, ieşenii au ceea ce numeşte „lipici”. Folk metal-ul abordat se axează cu adevărat pe folclorul românesc, nu doar drapelele de pe scenă (şi din public, sic!) vorbesc despre identitatea neamului, ci toate compoziţiile celor cinci. E greu să ţi-i imaginezi pe Crivăţ (Florin Ţibu, chitară şi voce) şi Vifor (Bogdan Mihu, tobe), pe care i-ai văzut bestializându-se cu Vena Cavă, într-un proiect atât de melodios şi poetic precum Bucovina, dar astfel de „cameleonism” (în sensul bun) creativ înseamnă să fii artist şi nu doar instrumentist. Cele de mai sus se aplică şi celuilalt vocal-chitarist, Bogdan Luparu (Piatra), basistului Vlad Datcu (trecut prin Ashaena) şi clăparului Maanu (Manuel Giugula, „rodat” la concitadinii de la God). Luna peste vârfuri, Mestecăniş, Bucovina, inima mea şi alte piese al căror nume nu-l ştiu sunt în acelaşi timp heavy şi pline de emoţie, dar momentul în care se vede clar că trupa cântă cu suflet şi convingere este Straja, prelucrare metal a unui vechi cântec folcloric, trist şi combativ totodată. Închei cu ceva ce am citit pe site-ul trupei, o bucată de manifest: „Bucovina promovează concepţii, credinţe şi valori proprii şi susţine activ dreptul la libera exprimare”; aşa să fie şi sper să ne revedem curând.

Rămân în apropierea scenei metal, căci urmează Goodbye to Gravity şi, cum i-am mai văzut pe tinerii bucureşteni de curând, ştiu că au ce oferi. Adică o muzică în forţă, dinamică şi modernă (partea de nou venind în special de la solistul Andrei Găluţ), bazată însă pe structuri heavy metal tradiţionale, aşa cum ştiu pe de rost veteranii din fosta Thunderstorm. Andrei a câştigat în ediţia din 2008 a emisiunii mainstream Megastar, în timp ce Vlad Ţelea (chitară) are ani buni de cântat în underground-ul cel mai metal românesc, ca să nu mai vorbim de basistul Alex Pascu, renumit pentru energia aproape punk pe care o degajă pe scenă şi care-l transformă adesea în frontman; iar rezultatul acestui amestec de personalităţi cu fond muzical diferit, incompatibil la o primă vedere, este Goodbye to Gravity – o trupă plină de prospeţime, cu piese catchy şi dorinţă de afirmare, aşa cum demonstrează calificarea la New Blood Award (adică a fost selectată între cele şase participante „tinere” la ediţia aniversară Summer Breeze).

Nu ştiu exact de ce mă deplasez până la scena Coca-Cola, poate doar pentru că Antract apărea ca un nume mai nonconformist pe vremea când nu doar metal-ul, ci şi rock-ul dădeau semne de sucombare totală pe la noi, mai ales în provincia prăfuită unde am crescut. Deci hai să văd ce găseam atunci la vâlcenii mai mult pop decât rock; după câteva piese renunţ la această „căutare”. Ca idee nu ascult numai rock, deşi aceasta este muzica cea mai apropiată mie, însă ceea ce reprezintă astăzi Antract nu mă atinge cu nimic – doar o trupă ca oricare alta, pe o scenă prea mare pentru cât public strânge sâmbătă după-masă. Cei mai mulţi spectatori se bucură în aceeaşi măsură de umbra binevenită şi siropul din faţa lor, câţiva cântă cu patos Eşti frumoasă sau Cârciumăriţa şi alţii, număraţi pe degete, se agită cu mai multă pasiune decât artiştii. Avem şi un medley de rock/pop clasic (fiind deja pe drum spre altă zonă a festivalului, identific un AC/DC şi un Michael Jackson, dar ştiu că sunt şi alte „bunăciuni”), impecabil executat în ceea ce priveşte tehnica – dar nu vă cred, băieţi, nu vă cred! Mai bine câte-o gherlă pe ici pe colo decât lipsă de convingere.

În categoria rock-ului comercial, dar parcă la alt nivel valoric, intră şi Viţa de Vie. N-am fost niciodată fan al lui Adi Despot & Compania, dar am apreciat energia cu care prestează live şi faptul că nu iau chiar totul în serios. Recitalul de la B’estfest are însă ceva în plus – e acustic şi la tempo redus, aşa că nu-i de mirare faptul că strânge mulţi curioşi în faţa scenei Ciuc, Viţa de Vie fiind prima trupă de sâmbătă ce reuşeşte să adune un public numeros, venit nu pentru umbră, ci pentru a se bucura şi a cere insistent un bis. Chitara acustică, tobiţele, basul fără distors, clapa cuminte şi reorchestrarea pieselor, ceea ce le-a adus puternice accente jazz şi folk, contribuie la un concert reuşit şi spun asta în contextul în care, repet, nu-mi place în mod deosebit Viţa de Vie.

Atât cu divagaţiile mai mult sau mai puţin artistice, mă întorc la metal, dar îmi rezerv dreptul de mai părăsi din când în când Jägermeister-ul pentru ceea ce mi s-ar părea interesant prin altă parte, evident cu cârcotelile de rigoare. Când ajung în mediul meu familiar, Avatar se dezlănţuie deja pe scenă, cu Marius Popeanga cântând gutural, cu furie şi acoperind întreaga scenă cu efuziunea sa contagioasă. Death metal-ul amestecat cu metalcore din produsele discografice ale craiovenilor nu se mulează pe temperamentul meu, dar în ceea ce priveşte prestaţia live i-am admirat de fiecare dată, căci Avatar nu înseamnă doar brutalitate gratuită sau tehnicitate stearpă, ci chiar transmite un mesaj; în plus, al doilea nume al trupei ar putea fi constanţa cu care înaintează, în paşi mici, prin underground-ul românesc. Sunt uşor dezamăgită de absenţa spectatorilor, prea puţin fiind cei decişi să înfrunte soarele şi să asculte riff-urile dezlănţuite ale lui Dan Scurtu şi Cătălin Diaconu, de vreun moshpit nici nu mai zic; cu atât mai mult mă impresionează cei doi puşti care, sub privirile părinţilor, dau multora lecţii de headbanging.

Despre Lucky Funeral nu ştiu mare lucru (mai ales că iniţial era vorba de Point Blank la această oră) şi primul lucru care-mi vine în minte când îl văd pe solistul Mike este că tocmai s-a spulberat mitul sculpturalului bărbat grec. Însă bărbosul cântă bine şi, trebuie să recunosc, este fotogenic, chiar şi mai târziu când ne arată şuncile şi, de vreo două ori, şi fundul. Trupa ateniană nu-i vreo revelaţie, dar ceea ce face – adică un amestec de balans sludge cu greutate de stoner metal şi agresivitate de punk – o face corect, omogen şi încins în ceea ce priveşte prezenţa pe scenă. Despre originalitate nu putem vorbi, dar accentuez priza pe care Lucky Funeral o are la publicul rămas deloc indiferent.

Merg să văd vreo două piese Milow, pentru că mi-a stârnit curiozitatea broşura distribuită la festival, de altfel primul loc unde am auzit de belgian. Şi este un lucru bun că în scurta descriere se menţionează ţara de provenienţă, căci altfel ai fi ferm convins de „made in USA”. De la înfăţişarea de cowboy sudist la muzica puternic influenţată de country, Milow pare că tocmai a coborât de pe un taur la rodeo şi a înşfăcat chitara. Îmi place ceea ce cântă, adică un pop-rock uşor, de vară, care îşi găseşte repede loc în sufletul celor axaţi pe aşa ceva, iar instrumentiştii foarte buni care-l însoţesc (în special Sjang Coenen la bas şi Nina Babet la clape, voce şi percuţie) definesc o echipă bine sudată şi fac aerul să vibreze. Nu mă voi apuca de mâine să ascult Milow, spun doar că prezenţa lui la B’estfest este inspirată ca o limonadă cu gheaţă pe vreme caniculară.

Motivul pentru care nu zăbovesc prea mult la Ciuc Stage este Last Hope, adică hardcore ca la carte din Bulgaria, nici mai mult nici mai puţin decât reteta clasică a acestui gen: viteză cât cuprinde, energie pură, brutalitate maximă a riff-urilor, voce sacadată sau urlată, refrene cantabile. Mostra oferită de Last Hope nu iese cu nimic din acest calapod şi originalitatea practic nu există, dar se remarcă profesionalismul cu care bulgarii îşi ţin show-ul, experienţa îndelungată spunându-şi cuvântul (trupa a luat fiinţă în 1995) şi justificând promovarea făcută de Hefe (căruia i se mulţumeşte în mai multe rânduri). Merită menţionat invitatul de la colegii punk Piranha, care se duelează hip-hop cu vocalul Alex, precum şi interacţiunea acestuia din urmă cu publicul, pe care ţine să-l înveţe versurile pieselor. Iar spectatorii se conformează, şi cu vocea şi cu ţopăiala, însă momentul cel mai interesant este „dansul” drăcesc în jurul torţei aprinse de cineva care a reuşit s-o treacă de controlul de la intrare. În ceea ce mă priveşte, prezenţa unui astfel de obiect în mijlocul unui wall of death mi se pare o tâmpenie incomensurabilă, dar trebuie să recunosc faptul că spectacolul este unul de neuitat.

Urmează o pauză îndelungată, aşa că mai dau o tură, ultima pe ziua de azi, pe la Ciuc, unde headliner-ul serii se pregăteşte să înceapă. Se pare că frigul din Norvegia nu dă naştere numai black metal-ului îngheţat (nici nu-mi făceam iluzii), ci şi unor ciudăţenii din domeniul muzicii electronice, iar Röyksopp este exemplul dat de organizatorii B’estfest. Amestecul de sample-uri şi vocea solistei (despre care nu ştiu dacă-şi va da jos „coiful”) sunt interesante, iar adevăraţii amatori de aşa ceva apreciază cu siguranţă – altfel de ce-ar mai fi ditamai marea de oameni în faţa scenei? O parte importantă o reprezintă efectele vizuale, de la măştile desprinse din domeniul science-fiction la luminile proiectate, toate fiind o completare naturală a acestei muzici ambientale şi synthpop. Mai mult nu spun pentru că nu mă pricep, dar concertul Röyksopp este un real succes.

Fără a minimiza rolul trupelor de deschidere, sunt patru la număr cele „principale” pentru care am decis să vin la B’estfest (vă las să le ghiciţi), însă cea pe care doream s-o văd cel mai mult este de departe Obituary – asta pentru că Moonspell şi Kreator am mai văzut, cât despre Meshuggah nu prea ştiu la ce să mă aştept (na, că le-am deconspirat pe toate). Ştiu că americanii au mai venit pe la noi, dar asta a fost demult şi din motive personale am ratat acel concert. Acum sunt pe fază şi nimic nu îmi poate distrage atenţia de la scena pe care Redneck Stomp începe un show în perfect acord cu aspectul membrilor trupei, cărora numai puştile le lipsesc, după care John Tardy intră, cu inconfundabila lui voce, la On the Floor. Considerată una dintre cele mai emblematice trupe americane de death metal, Obituary nu se dezminte şi loveşte cu ce are mai greu, demonstrând că e o adevărată forţă în concert – Internal Bleeding, Chopped in Half, Turned Inside Out, By the Light, Slow Death, toate purtând amprenta vocii lui John şi a tobelor criminale, asaltate de fratele său, Donald Tardy. De altfel, cei doi au şi un mic moment „în familie”, când John apucă o pereche de beţe şi loveşte ori în tandem, ori în contratimp cu Donald. La bas Terry Butler susţine tempoul nu prea rapid, dar extrem de greu, în timp ce Trevor Perez îşi contorsionează pleata de invidiat (ca şi a lui John) pe chitara ritmică şi încearcă să acopere lipsa chitarei principale, fără de care Obituary a rămas nu cu mult timp în urmă, prin plecarea lui Ralph Santolla. Din păcate însă acest lucru s-a simţit destul de tare, fiind singurul minus în ceea ce priveşte trupa; în partea cealaltă, o bilă cenuşie spre neagră pentru publicul puţin şi static – noroc cu banner-ul uriaş la care un fan devotat a depus multă muncă. Ce îmi place cel mai mult este senzaţia că te loveşti de un perete de beton atunci când întâlneşti Obituary; nu e tăvălugul trupelor în care agresivitatea în viteză te pune la pământ, ci o izbire puternică, repetată de ceva solid şi implacabil. Doare, dar vrei mai mult, ca şi cum ai fi hipnotizat de privirea albastră a lui John Tardy şi de atmosfera care-ţi apasă greu pe timpane. Slowly We Rot şi concertul Obituary se termină, nu înainte ca trupa să se fotografieze cu publicul; cam scurt, aşa zice, dar intens şi memorabil. Nu rataţi această trupă dacă aveţi ocazia s-o vedeţi, mai ales că nu trebuie să fiţi frenetici ascultători de death metal ca să vă impresioneze concertul.

Fotografii


B'estfest Ziua 1 (Tunari)
     media: 0.00 din 0 voturi

Deşi nu este prima ediţie B’estfest care se ţine în afara Bucureştiului, eu abia acum ajung pe malul lacului din Tunari, acolo unde terenul plat dintre culturi agricole a fost transformat pentru câteva zile într-un furnicar eterogen. Muzică (şapte scene plus alte spaţii), arte plastice, sporturi mai mult sau mai puţin extreme, tiribombe de bâlci, locuri de relaxare, multe corturi cu mâncare, băutură cât cuprinde, cluburi deja „clasice” (Fabrica, Expirat, Control), Green Village cu protecţia apelor, tot felul de nimicuri haioase de vânzare, colţul cu cărţi, camping şi câte şi mai câte. Avem şi cort de presă, pentru transmisiuni „live”, ceea ce dă un plus de profesionalism organizării festivalului, ca şi broşura tipărită în colaborare cu B24Fun în care trupele sunt descrise pertinent (sunt atentă în special la cele de metal), iar lui „thrash” nu-i lipseşte h-ul, aşa cum s-a întâmplat nu demult la „concurenţă”. Deşi scena Jägermeister este cea care m-a adus aici, pentru că doar acolo se desfăşoară trupele metal (şi asemănătoare), îmi place acest amalgam extrem de colorat de muzichii, costumaţii, atitudini şi manifestări, toate în limita decenţei după cum voi observa până la final. Vama Veche lângă Bucureşti? De ce nu?

Nu lipsesc chioşcurile de jetoane (6 lei bucata), suficient de multe încât cozile să nu fie mari; apa e jumătate de jeton, mult mai bine decât la proaspăt terminatul Rock the City, iar standurile celor de la Băcănia Veche, Divan şi Lanterna oferă mâncare foarte bună din specificul românesc, arăbesc şi italian la preţuri decente. Despre mâncarea indienilor, nu-mi amintesc acum numele, m-am convins acum o săptămână şi, deşi preţurile au crescut între timp (o fi de la benzina consumată până aici?), nu cred că lipsa gustului s-a compensat. Mai am de adăugat acordul cu RATB pentru cursele speciale, care nu sunt cu tarif de suburban, cum se anunţa pe site-ul festivalului, ci la tarif de aeroport, dar asta n-ar fi fost o problemă la fel de mare precum insuficienţa autobuzelor la anumite ore, când trebuie să vină sau să plece într-atât de ticsite încât lumea e nevoită să coboare pentru ca podul peste râu să nu cedeze. Despre camping nu pot spune prea multe în plus faţa de ce am găsit pe site, doar că nu este pe cât de plin mi-ar fi plăcut mie; e clar, la anul, dacă vin, iau cortul, căci tradiţia trebuie construită. De salutat ideea cu corturi deja montate, de închiriat la faţa locului, precum şi cea cu spaţiul de biciclete, deşi nu ştiu cât de păzit este; în această privinţă însă cred că era bine ca la casele de bilete să existe mici „vestiare” (în genul celor de la alimentare), în care să laşi obiectele interzise, căci dacă vii pe două roţi invariabil iei cu tine nişte scule (pompă, cameră, patent, cheie, şurubelniţă) pe care nu le poţi băga în spaţiul festivalului, pe bună dreptate; ca să nu mai zic că ai putea lăsa acolo atât de necesarul spray împotriva ţânţarilor – şi credeţi-mă că, în ciuda vibraţiilor puternice, aceşti vor da năvală pe seară...

Acum că am dat o tură prin spaţiul încă liber dintre scene şi m-am încărcat cu primele impresii, toate pozitive, mă înarmez cu o limonadă preparată de cei care folosesc banii astfel obţinuţi pentru ajutorarea copiilor bolnavi de cancer de la Marie Curie şi vin la locul ce-mi va fi cel mai apropiat la B’estfest 2012, scena Jägermeister. Aici tocmai intră pe scenă nişte puşti coloraţi şi haioşi, reuniţi sub numele Backstage Hero. Bucureştenii merg pe linia veselă a rock-ului alternativ amestecat cu punk şi ska, iar rezultatul nu pot spune că-mi place în mod deosebit, dar apreciez dezinvoltura cu care cântă în faţa a maxim douăzeci de oameni. Este abia trecut de ora 16, într-o zi lucrătoare şi pe un soare care te căpiază, aşa că nu-i de mirare publivul aproape inexistent (şi nu doar aici), dar cei patru tineri îşi fac treaba cu entuziasm şi umor, aşa că scurtul lor show nu-i deloc dezagreabil, mai ales dacă-l urmăreşti de la firul ierbii, la umbra cortului de sunet.

Mă deplasez puţin până la una dintre scenele principale, pentru că pe Ciuc (sponsor oficial) tocmai se desfăşoară Toulouse Lautrec, nume de care am tot auzit, dar niciodată n-am ascultat; vin deci cu gândul la afişele art-nouveau de cabaret parizian ale celebrului pictor francez şi la „discipolii” lui din underground-ul românesc. Primul lucru care îmi atrage atenţia este căciula de blană a solistului-chitarist sub care nu ştiu cum nu se transformă creierii în sniţel pe căldura asta. Cei trei îi dau energic cu alternative-ul lor, dar ceea ce cântă nu mă atinge, mai ales că se simte în sunet că e numai un trio. Stau o vreme, încercând să găsesc ce le place atâtor susţinători la Toulouse Lautrec, dar plec la fel de nedumerită despre cum de la scena Future Heroes de anul trecut acum au ajuns pe cea principală.

Totuşi, am venit pentru ceva mai greu sau măcar mai complicat, iar ungurii de la Turbo îmi oferă ceva cu adevărat uimitor; de fapt, ei vor constitui pentru mine una dintre frumoasele surprize ale festivalului. Iar lumea care se strânge încet-încet îmi arată că e de aceeaşi părere. E drept, băieţii au cam greşit deceniul (de fapt şi secolul, şi mileniul), căci cvintetul pare venit de la Woodstock – şi ca înfăţişare, şi ca muzică. Maghiarii îmbină într-un mod fermecător psihedelicul şi rock-ul progresiv specific anilor ’70 cu sunetul modern, curat, iar rezultatul este o muzică de bună calitate şi o atitudine flower-power seducătoare. Inspiraţia din zona The Doors, Led Zeppelin şi Deep Purple este suficient de mare încât să nu pot cataloga piesele Turbo drept originale, dar au o doză importantă de autenticitate, ca să nu mai vorbesc despre execuţia instrumentală ireproşabilă. Iată o idee bună pentru organizatorii de concerte rock de la noi care caută trupe de deschidere prin vecini.

Aş vrea să văd ceva din evoluţia Grimus, altă trupă de alternative cu mulţi susţinători, dar se suprapune cu L.O.S.T., deci decizia nu-i greu de luat. Bucureştenii se prezintă aşa cum îi ştiu, profi şi antrenanţi, chiar dacă nu prea au pe cine angrena în death metal-ul lor melodios. Piesele cunoscute de mulţi umblători prin cluburile obscure ale Capitalei (Ziua ce vine, Becoming a Lie, Remains of Pain, Why?) ridică în aer câteva mâini, dar cele mai sincere aplauze sunt primite de basistul Vlad Buşcă pentru discursul în favoarea cititului de cărţi, iar L.O.S.T. se alătură astfel, ca şi alte câteva trupe de la B’esfest, campaniei pro-cărţi iniţiată de o anumită editură.

Urmează o prezenţă mai rară în Bucureşti (sau, în fine, pe lângă), aşa că rămân prin zonă pentru a fi pe fază când Negură Bunget urcă pe scenă. Nu am mai văzut trupa timişoreană cu Chakravartin (Ştefan Zaharescu – MG42) şi, cum tânărul dă bine pe scenă cu atitudinea sa dramatică, dar şi cu evidentele calităţi ale vocii, mă bucur că a ajuns frontman-ul unei trupe mai cunoscute decât Kistvaen, de exemplu. Cei şase membri sunt sobri şi, aparent, necomunicativi, dar frumuseţea acestui tip de black metal, cu accente progresive şi influenţe folclorice, rezidă numai în muzică, fără alte reacţii „exoterme”. Melodia clapelor şi agresivitatea chitarelor sunt la ele acasă, iar sunetul impecabil pune în evidenţă nuanţele introduse de nai, tulnic şi xilofon. În ciuda tulburărilor relativ recente din cadrul trupei (rămasă grupată în jurul lui Negru), Negură Bunget este un tot închegat, iar lipsa derapajelor spre comercial, chiar şi după ce a cântat pe la festivaluri internaţionale, este apreciată de nucleul „dur” al fanilor. Dar chiar dacă nu te numeri printre aceştia, nu poţi să nu apreciezi Pământ, Cunoaşterea tăcută, Văzduh sau Hora soarelui.

Ştiu că asist la concertul Moonspell cu un handicap – acela că nu am apucat să ascult Alpha Noir / Omega White, albumul dublu lansat anul acesta de pe care sunt prezente pe listă şapte piese (Axis Mundi, Alpha Noir şi Love Is Blasphemy, chiar la început, apoi Lickanthrope, Versus, New Tears Eve şi En Nome do Medo) – adică jumătate de show; rezultatul audiţiei lor live este că mâine, dacă voi mai fi în stare după acest maraton muzical, voi asculta pe îndelete ultima creaţie discografică a portughezilor. Opium mă aduce pe teritorii mai cunoscute, iar Awake! şi Wolfshade (A Werewolf Masquerade) îmi amintesc de momentul când m-am îndrăgostit de Moonspell, cu agresivitatea sa atât de melodios ancorată la ceea ce a fost considerat cândva capătul Pământului – apropo de asta, cât îmi lipseşte mai recenta Finisterra! În schimb, Nocturna este singura piesă pe care aş fi înlocuit-o cu altceva (şi câte variante ar fi!). Cine a mai văzut Moonspell, şi cel puţin în România au fost câteva ocazii, ştie că şi partea vizuală contează, potenţând atmosfera creată de muzică, iar maestrul nu este altul decât Fernando Ribeiro, un personaj pe cât de întunecat şi „malefic” pe scenă (altădată cu un sceptru mefistofelic, acum cu o mască demonică), pe atât de simpatic şi amabil ca interlocutor. Aflat în voce şi cu chef de cântat, solistul acaparează întreaga prezenţă, iar comunicarea este permanentă, firea sa deschisă fiind trădată de dialogul cu publicul care, nu-i de mirare, îl adoră. Colegii săi sunt prezenţi mai mult cu instrumentele, dar munca şi-o fac exemplar: Miguel Gaspar în spatele tobelor, Morning Blade (Ricardo Amorim) cu chitara, Aires Pereira cu basul, cel mai „zbuciumat” fiind însă de departe Pedro Paixao, care aleargă cu chitara sau îşi scutură pletele cu furie deasupra clapelor. Despre muzică ce pot spune? Cei care au urmărit evoluţia Moonspell nu sunt dezamăgiţi decât de durata redusă a concertului; în plus, cum lusitanii continuă linia albumului precedent (de pe care, din păcate, nu este prezentă nicio piesă) de întoarcere la rădăcini, dar cu un sunet actual şi subtilităţi de orchestraţie ce conferă un plus de sensibilitate, vechii fani sunt cei mai fericiţi. Prin această prismă, finalul este de-a dreptul delicios, cu Vampiria (o, da!), Alma Mater (să dansăm deci) şi Full Moon Madness, la sfârşitul căreia nu mă pot abţine şi trag un „hau-auuu-auuuu” prelung, chiar dacă frumoasa lună de pe cer nu-i tocmai plină.

Într-o cronică recentă, Paul S. Grigoriu spunea că a văzut Soulfly de mai multe ori decât Holograf; cam acelaşi lucru îl pot afirma eu despre Kreator – şi sunt mândră de asta! Veteranii teutoni ai thrash-ul au mai lansat un album (Phantom Antichrist) de la ultimul concert la care am asistat; cu ocazia B’estfest primim o mostră (un „teaser”, după cum spune un amic PR-ist) – piesa-titlu şi From Flood into the Fire, suficient cât să ne stârnească, prin agresivitatea şi cârligele specifice trupei, curiozitatea. Constat cu uimire cum reuşeşte Kreator să acopere într-un show de nici o oră şi jumătate aproape toată discografia, care nu-i chiar scurtă, lăsând pe dinafară doar două albume (Renewal şi Cause for Conflict). În rest toate sunt prezente într-un concert început cu ceva sinonim cu numele trupei: Violent Revolution, iar moshpit-ul este de neoprit, căci aproape fără pauză Kreator continuă cu Hordes of Chaos. „Is there someone following you / Someone following you” – aţi ghicit, nu? Phobia completează lista de hit-uri, ca şi Extreme Aggression (adică ce vedem pe scenă), People of the Lie, Terrible Certainty şi Enemy of God. Cvartetul german cântă cu chef şi dăruire, cu răutatea specifică trupei şi incontestabila priză la public. Ziua toridă a lăsat loc între timp răcorii nopţii (alt mare avantaj al acestui loc înierbat faţă de betonul din Bucureşti), ceea ce favorizează o serie întreagă de manifestări rocker-eşti: de la inofensivul head-banging, trecând prin moshpit, circlepit, si-ce-mai-găsiţi-voi-pit, se ajunge la „tradiţionalul” wall of death, în care intră toţi cei îndemnaţi de Mille Petrozza la ceva ce am auzit şi data trecută: „I want you to destroy this place!”; din fericire, acum lucrurile se desfăşoară în aer liber, aşa că dezastrul nu se anunţă chiar iminent. Şi dacă tot veni vorba despre solistul, chitaristul şi omul în jurul căruia se coagulează Kreator, nu poţi să nu remarci că omul este într-atât de antipatic încât îţi place, mai ales că, departe de a fi un vorbăreţ, ştie ce vor să audă spectatorii între piese. Ce-i drept, nu poţi cânta cu zâmbetul pe buze Voices of the Dead, Coma of Souls şi Endless Pain, şi nici nu poţi îndemna lumea să poarte un Flag of Hate, dar Mille pare chiar întruchiparea agresivităţii extreme (de la Kreator citire) pe scenă, încarnarea plăcerii de a ucide (că tot urmează Pleasure to Kill), iar riff-urile demenţiale care ies din chitara sa şi a lui Sami Yli-Sirniö aproape că execută. Se adaugă artileria lui Jürgen Reil (alias Ventor, al doilea membru fondator care a rămas pe metereze alături de Petrozza) şi basul furibund al lui Christian „Speesy” Gielsler şi astfel echipa monolitică este completă. Betrayer şi Tormentor pun capăt unui concert foarte bun, cu un sunet pe măsură (acest aspect se păstrează pe întreg festivalul, deci felicitări organizatorilor şi echipei tehnice) şi o mega-doză de răutate thrash. Energic, în viteză, fără compromisuri, pe linia consacrată de Kreator, dar evitând complet monotonia. Dacă cei responsabili cu scena nu s-ar apuca rapid să dezasambleze şi să strângă, aş începe să strig, aşa cum sunt obişnuiţi nemţii la ei acasă, „zu-ga-be, zu-ga-be”.

Fotografii


Iris 35 de ani (Piaţa Constituției, Bucureşti)
     media: 0.00 din 0 voturi

Din cauza concertelor cu acces gratuit (de genul vreunui festival al berii) şi a publicului aferent, adică fix genul care nu ascultă rock dar vin la o cântare rock, am evitat în ultima vreme Iris, singurule momente când am mai văzut-o fiind când a deschis pentru nume mari din afară. Acum este însă aniversare, căci 35 de ani s-au scurs de când a luat fiinţă, deci momentul este numai bun să merg din nou la un concert al celor cinci veterani ai rock-ului. Nu mă încântă locul ales, Piaţa Constituţiei, dar trebuie să recunosc că dimensiunea este numai potrivită pentru lumea strânsă aici, astfel încât să nu avem impresia de gol, dar nici să nu ne respirăm aerul unul altuia nici măcar în apropierea scenei, unde densitatea e cea mai mare. Până să înceapă spectacolul, arunc o privire în jur şi văd cam ce mă aşteptam: public foarte eterogen, rock-eri cu ştate vechi sau adepţi ai discotecilor, bătrâni, tineri şi copii, tricouri cu mortăciuni, cămăşi scrobite şi fulare cu „Ştiinţa Craiova”. Acestea fiind spus, aduceţi tortul şi să înceapă petrecerea!

Valter Popa, Doru Borobeică, Nelu Dumitrescu şi Relu Marin încep un medley format din piese ce acoperă mai multe perioade Iris, cu Cristi Minculescu în prim plan şi în aceeaşi voce cu care ne-a obişnuit. Nu mai are aceeaşi vitalitate fizică, ceea ce este de aşteptat, dar tonusul vocal suplineşte din plin, mai ales că publicul devotat e gata să acorde mult credit trupei care a întreţinut speranţa în „epoca de aur” şi, în special, acestui personaj emblematic pentru rock-ul românesc. Urmează Frumuseţea ta, Vino pentru totdeauna, Mătase albă şi Dulce şi amar, iar la De vei pleca (despre care se pare că mulţi spectatori nu ştiu că-i creaţia Whitesnake – dar ce să-i faci, mai trebuie să asculţi şi puţină muzică pentru astfel de cunoştinţe) apare unicul invitat special al bucureştenilor, Felicia Filip, a cărei voce de soprană de operă electrizează întreaga audienţă. Nu sunt singura care salută decizia celor de la Iris de a avea un singur invitat (dar acela de marcă), evitându-se astfel oboseala provenită din prea multă variaţie; au preferat concentrarea pe un concert clasic, amplu şi sincer, doar ei şi publicul, plus pata de culoare (la propriu şi figurat) dată de „Filipissima”.

Nu pot spune că sunt un fan al activităţii discografice Iris din ultimii ani, aşa că singura piesă care-mi atrage atenţia, prin tenta sa progresivă, este Revelaţie. Părerea mea este că trupa a pierdut cam mult din hard rock-ul de la începuturi, şi nu mă refer la inevitabila modernizare a sunetului, ci la trăirea care a scăzut în intensitate, e lipsită de revolta atât de necesară acestui gen şi a devenit cam „soft”, numai bun în consumul de mase. De aceea mă bucur de prezenţa unor piese mai „rele” sau mai profunde, ca Demagogi, Cine mă strigă în noapte şi, ceva mai târziu, Somn bizar şi Trenul fără naş.

Avem parte de un moment acustic, Noaptea, cu Valter Popa, Cristi Minculescu şi Relu Marin veniţi mult în faţă, până aproape de marginea scenei, cu spatele la un „zid” alb din pânză pe care li se proiectează umbrele. Dincolo de frumoasa piesă, câtă poezie umple acum aerul... Chiar dacă lipseşte seria de invitaţi, nu înseamnă că Iris nu s-a pregătit pentru un concert deosebit, cu aer de retrospectivă, aşa cum orice bătrân face la o aniversare „rotundă”. Aici este vorba de un memento video, un colaj proiectat pe cortina albă: tricolorul cu stema de tristă amintire, titlurile din ziare legate de Iris (totul datat), steagul cu gaură în mijloc, fotografii color din concertele de după Revoluţie – până în anul 2012 când Iris împlineşte mai mulţi ani decât o bună parte din public. Concertul continuă electric, cu Nimeni nu mai plânge, Cei ce vor fi şi revenirea pe scenă a Feliciei Filip pentru Baby. Despre Doamna în negru, care nu mi-a plăcut niciodată (în preluarea şi adaptarea românilor, originalul consider că-i magnific), nu spun decât că putea să lipsească, în opoziţie cu aproape imnul Floare de iris, probabil cel mai deschisă „scrisoare” adresată de trupă publicului său.

După bis, Strada ta, avem un scurt foc de artificii şi ploaie de confeti, dar, cum aproape nimeni nu pleacă şi aplauzele sunt insistente, Iris se întoarce cu ceva pentru „un mustăcios” – I Want to Break Free (Queen), bine regizat şi cu ecou în public. Aşa punctează Iris o venerabilă vârstă, dar povestea nu se opreşte aici, căci primim de pe acum invitaţia la „cheful” de 40 de ani. Ce-o mai fi până atunci, om trăi şi-om vedea, dar poate vom primi câteva mostre ale trupei, din cele mai hard rock, şi până atunci. La mulţi ani, Iris!

Fotografii


Hellfest Ziua 3 (Clisson, Franţa)
     media: 5.00 din 1 vot

Dimineaţa „devreme”, după altă noapte dormită pe şest între urlete şi admonestări, ne tăiem venele cu Year of No Light. Muzica francezilor, strict instrumentală de mult timp încoace, este interesantă, dar greu digerabilă. Compoziţiile lungi (Hiérophante, Abesses) pot deveni monotone, mai ales dacă nu eşti cu chef de un doom metal cu două viteze - lent şi pe loc. Dacă ai însă răbdare, piesele prezintă elemente care merită atenţia, din rock-ul psihedelic şi din metal-ul atmosferic şi depresiv; în ciuda tempoului scăzut, structurile sunt complexe, cei trei chitarişti găsindu-şi uşor locul aici, precum şi clăparul-tobar, care schimbă locul între cele două instrumente, deşi există un toboşar permanent. Atitudinea shoegaze este completată de un joc năucitor de lumini şi umbre, astfel încât jumătatea de ceas ocupată de Year of No Light poate fi văzută ca o scurtă călătorie în lumea muzicală de la capătul conştienţei.

Nu schimb universul, întrucât tot în Valley urcă pe scenă alţi francezi din sfera profundă a muzicii, mult mai cunoscuţi însă şi, în acelaşi timp, mult mai diverşi din punct de vedere compoziţional: Alcest. Pe cei doi membri de bază, Neige (creierul trupei) şi Winterhalter, i-am cunoscut acum ceva timp la Bucureşti, unde cred că au constituit surpriza anului printr-un concert excelent. Ascultând albumele lansate până în acel moment, la care îl adăugăm pe ultimul (Les voyages de l'âme) recent lansat, am descoperit piese din care răzbate tristeţea autentică, inspirat mulată pe sonorităţile cu rădăcini în black metal-ul melodios şi ramuri în post-rock şi shoegaze. Iată de ce mă aflu, în miezul zilei de duminică, în cortul ce devine neîncăpător pentru admiratorii trupei în timp ce Autre Temps promovează noutatea discografică. Se vede că Alcest are ceva succes în undeground-ul francez, mai ales că spectatorii ştiu versurile din Les Iris, Percées de Lumière şi Écailles de lune, dându-le glas în timp ce fiinţa le este hipnotizată de Neige. Sunetul clar, expresivitatea vocii şi melancolia instrumentelor te cuceresc, dându-ţi impresia unei lumi ireale şi uşor de destrămat, ca o pânză de păianjen.

Unul dintre numele de pe afiş care a contribuit la decizia pentru Hellfest este Black Label Society, o trupă pe care vreau s-o văd live de când am descoperit-o, în perioada Mafia. Show-ul se anunţă interesant, chiar dacă este la o oră când mai degrabă ai picoti la umbră, cu o bere-n mână, dar craniile de pe microfon şi din dreptul tobelor, crucea şi mătăniile, plus ditamai bannerul în spate cu dragoni înfuriaţi mă mobilizează spre scenă. La Crazy Horse sunt mai puţin atentă la muzică faţă de cât mă concentrez asupra liderului Zakk Wylde, care mă face să mă întreb dacă n-am nimerit într-un film cu indieni. Ditamai penajul care-i înconjoară capul aproape că te face să nu vezi cum îi aleargă degetele pe chitară, dar după ce renunţă la „podoabă” primul lucru pe care-l observi în Funeral Bell şi Overlord sunt intersectările inspirate cu Nick Catanese (chitaristul ritmic, cel cu alte capete de mort în barbă), o figură aproape la fel de pregnanţă ca şi „bătrânul” Zakk. Alături de ei, John DeServio se agită în stil mare, loveşte griful cu palmele ca şi cum basul său ar fi o tobă atârnată de gât, iar în spate braţele tatuate ale lui Chad Szeliga lovesc cu furie şi balans tobele, dovedind că mezinul s-a integrat repede în trupă. În centrul scenei şi al atenţiei rămâne însă Zakk Wylde, un maestru al chitarei recomandat de Ozzy Osbourne, tatăl şi creierul Black Label Society. Fire It Up, cu mega-baloanele sale albe şi negre (imense bile de biliard), arată cel mai bine inspiraţia solistului în ceea ce priveşte tehnica de cântat (Ozzy, cine altul?), fără să se confunde însă cu premergătorul lui. Parade of the Dead şi Godspeed Hell Bound sunt mostre excelente din southern metal-ul practicat de americani, în care se întrepătrund elemente sludge şi un sunet cât se poate de heavy. Soloul prelungit al lui Zakk nu uimeşte pe nimeni, improvizaţiile sunt de efect şi ţin tot publicul în priză, iar Concrete Jungle (preferata mea în acest concert) pune în evidenţă acel distors de chitară prin care recunoşti imediat orice piesă nouă Black Label Society. Stillborn încheie concertul unei trupe extrem de solide şi experimentate şi aş vrea să-i dau calificativul „excelent”. Dar... poate şi pentru că mă aşteptam la ceva de senzaţie, poate şi pentru că personalitatea lui Zakk Wylde face ca trupa să nu fie omogenă nu-l pot cataloga decât drept un concert foarte bun, şi nu remarcabil. Sper ca umbra de blazare să fi fost doar în imaginaţia mea, aştept infirmarea peste două săptămâni, la Bucureşti.

Cum nu am nimic mai bun de văzut în următorul interval (ca deh, nu puteau fi acum Vulture Industries sau Trivium, de exemplu!), zic să arunc un ochi la Walls of Jericho, mai ales că nu fac niciun efort şi rămân la Main Stage. Mai bine mă duceam să mă culc... Îmi pare rău, cu toata priza pe care o au americanii la public, începând cu All Hail the Dead şi A Trigger Full of Promises, eu nu pricep nimic din metalcore-ul care se desfăşoară într-un nonsens agresiv în fata mea. Iureşul amestecat de chitară şi tobe în ceva fără cap sau coadă, precum şi gagica tatuată care urlă şi se dă de ceasul morţii, Candace Kucsulain pe nume, au o grămadă de admiratori în masa agitată de dincolo de gard (pentru fizic? pentru stilul de „cântat”?), însă mie îmi provoacă o singură curiozitate: de ce or ţine unele femei să se sluţească în halul ăsta, mai ales că fotografiile din spaţiul virtual prezintă o figură frumuşică? În fine, mă opresc aici şi-mi fac mea culpa pentru că nu agreez stilul acesta muzical, iar Walls of Jericho nu vine cu nimic ieşit din comun care să mă convingă de altceva.

Între Hatebreed şi Anaal Nathrakh n-am nicio ezitare, chiar dacă îmi contorsionez degetele să scriu numele celor din urmă – de altfel, chiar frontman-ul care-şi spune V.I.T.R.I.O.L. (adică Dave Hunt, „cunoştinţa” recentă de la Benediction) îi apreciază pe cei care reuşesc să pronunţe ciudata denumire; ca fapt divers, este formula cu care îşi începe incantaţia personajului Merlin în filmul „Excalibur” şi ar însemna „respiraţia şarpelui". Drug-Fucking Abomination deschide un concert brutal şi în acelaşi timp extrem de elaborat, într-un registru în care black metal-ul şi grindcore-ul se amestecă genial cu progressive-ul – dacă vă puteţi închipui aşa ceva. Furia nestăvilită din Bellum Omnium Contra Omnes şi Between Shit and Piss We Are Born (nu, nu e un titlu gore, ci o reflecţie a unui mare gânditor creştin, Fericitul Augustin) stă pe structuri complexe şi solide, marele plus fiind autenticitatea creaţiilor. Acestea sunt completate de comunicarea pe care Hunt o stăpâneşte foarte bine, rezultatul fiind un public subjugat – lucru cu atât mai mult de apreciat cu cât britanicii au ţinut ani de zile să nu cânte live (aspect abrogat in 2005). Materialul nou, 3, ne dă o idee despre viitorul disc, iar Pandemonic Hyperblast aminteşte de albumul prin care trupa acesta ciudată a scos capul în underground-ul metal. Anaal Nathrakh este de văzut, dar trebuie să te configurezi pentru ceva greu de muşcat, greu de mestecat, greu de înghiţit, aproape nedigerabil şi imposibil de... eliminat (dar la ce vă gândeaţi?!), căci dacă ai fost atent şi cu mintea deschisă, vei lua apoi fiecare album la disecat.

Una dintre trupele legendare de la Hellfest este, fără îndoială, Blue Öyster Cult, veterani ai rock-ul psihedelic, progressive-ului şi hard rock-ului, aflaţi în al patruzeci şi cincilea (!!!) an de activitate. Şi, cu toate acestea, new york-ezii sunt primeniţi şi proaspeţi, în ciuda unei istorii cu urcuşuri şi coborâşuri până la desfiinţarea temporară. Din formula iniţială a rămas numai chitaristul principal, Buck Dharma, urmându-l îndeaproape solistul-chitarist Eric Bloom, iar The Red & The Black şi Burnin’ for You arată ce poate componenţa din zilele noastre – o muzică autentică, plină de pasiune şi virtuozitate, despre toţi membrii Blue Öyster Cult putându-se vorbi la superlativ. Abilităţle acestora, unicitatea şi diversitatea sunetului sunt puse în valoare de piese precum Buck’s Boogie, Cities on Flame with Rock and Roll sau Then Came the Last Days of May, visătoare sau antrenante, pe gusturile tuturor celor din public. Evident, reacţia cea mai puternică se observă la două hit-uri preluate ulterior de mulţi artişti, Godzilla şi (Don’t Fear) The Reaper, despărţite de un super-solo al lui Dharma. Intensitatea aplauzelor readuce trupa la bis cu See You in Black şi astfel se încheie un concert superb, cu aer retro, lipsit de metal, dar mustind de cea mai bună muzică – chiar dacă, să-l parafrazez pe un bun prieten, n-are grohăieli şi se înţelege scrisul.

Că tot vorbeam de legende – oare ce-o fi Pentagram? Mă refer, bineînţeles, la trupa înfiinţată la începutul anilor ’70 în State şi care se poate revendica uşor drept unul dintre părinţii doom-ului. În 2009 trebuia s-o vedem tot aici, dar anularea concertului a venit cu următoarea motivaţie: controversatul solist, Bobby Liebling, şi-a pierdut proteza; gurile rele spun însă altceva, legat de substanţele interzise de care acesta este amator. Acum însă americanii sunt la post, cu un tobar nou-nouţ (Sean Saley) şi un album lansat anul trecut (de pe care vom auzi numai Into the Ground), plini de energie şi puşi pe fapte mari. Figura de om nebun a lui Bobby Liebling, cu ochii mari şi limba scoasă, mă marchează definitiv de la prima piesă, Death Row, în alte direcţii contrabalansând chitaristul venit, plecat şi revenit de mai multe ori, Victor Griffin, cu mina lui serioasă, de profesionist şi basistul dinamic Greg Turley. În ciuda acestei diversităţi de imagine, Pentagram este un tot unitar şi plin de substanţă, aşa cum arată All Your Sins, When the Screams Come, Forever My Queen şi Review Your Choices – sunet apăsător, atmosferă sumbră, pasaje lente îmbinate cu altele rapide, monotonie zero. După atâta timp în care solistul a băgat pe gât tot ce există, de la alcool la chestii care n-au nume, vocea acestuia şi forma fizică sunt de invidiat, chiar dacă la o primă vedere zici că-i un tataie pe jumătate ramolit. Ei nu, Bobby Liebling este „alive & kickin’”, piesa definitorie Sign of the Wolf (Pentagram) fiind cea mai bună dovadă. De pe acelaşi album de debut, o capodoperă doom, mai apar Relentless şi Dying World, dovedind alături de primele trei că este discul predilect al trupei. Finalul este adus de bis, Wartime, şi tot ce pot spune este că Pentagram tocmai mi-a depăşit orice aşteptări; cei trei ani în care m-am ofticat de absenţă lor la Hellfest 2009 au fost răsplătiţi pe deplin.

Dacă nu există sintagma „geniu nebun”, ar trebui să se inventeze pentru Vegard Sverre Tveitan sau, mai scurt şi mai cunoscut, Ihsahn. După perioadele Emperor, Zyklon-B şi Peccatum, norvegianul a păstrat din fiecare câte ceva – survolează în continuare black metal-ul simfonic, dar principala direcţie este greu de definit, căci termenul de avangardă poate exprima aproape orice. Poate că asta înseamnă „extreme progressive metal”, aşa cum încearcă site-urile de specialitate să-l încadreze, dar adevărul este că muzica acestui ciudat artist este la fel de greu de descris pe cât este de urmărit. Liniile complexe, asimetria, ruperile de ritm şi alternanţa agresiv-melancolic ameţeşte şi încântă deopotrivă audienţa. Eremita, abia lansat, are parte de critici dintre cele mai favorabile, iar Arrival şi The Grave, cele două piese care delimitează concertul, arată şi de ce. Între ele, strania călătorie ne poartă prin albumul de debut, cel care a stârnit la vremea lui rumori şi păreri dintre cele mai diverse, o capodoperă în opinia mea – The Adversary (Called by the Fire), apoi prin angL – disc prin care Ihsahn demonstrează că este decis asupra direcţiei proiectului său solo (Scarab, Unhealer) şi prin alt produs genial, After (Frozen Lakes of Mars, The Barren Lands şi A Grave Inversed). Iar dacă în studio Ihsahn preia toate instrumentele, şi sub aspect compoziţional, şi în ceea ce priveşte execuţia, live predilecţia sa este chitara cu opt corzi. Alte două astfel de chitare, un bas cu cinci corzi, o clapă dublă şi o baterie de război completează formaţia de concert, nimic nefiind în plus pentru a reda exact şi nuanţat complexitatea muzicii Ihsahn. Iar cei din spatele acestor instrumente nu sunt nimeni alţii decât membrii Leprous, acum văzându-se cel mai bine de unde-şi trag inspiraţia propriilor piese, dar şi experienţa scenică de invidiat. Cu o astfel de echipă super-tehnică şi instrumentaţie deosebită, Ihsahn dă unul dintre cele mai bune concerte de la Hellfest.

Rămân în zona metal-ului dur, dar trec la ceva mult mai concret, direct şi onest, excelent pe felia death metal. Este vorba de Suffocation, trupă solidă şi agresivă care se dezlănţuie într-o tiradă nimicitoare: Thrones of Blood, Effigy of the Forgotten, Catatonia, Cataclysmic Purification şi Abomination Reborn – piese care acoperă o perioadă amplă din îndelungata istorie a americanilor. Cum însă death metal-ul tehnic şi brutal nu este chiar în plaja mea de preferinţe, îi ascult din marginea cortului şi observ mai degrabă atitudinea dezlănţuită a publicului pe Pierced from Within sau Funeral Inception, moshpit-urile şi crowd surfing-ul generalizându-se rapid. Abia acum văd, deşi sunt aici de trei zile, că stâlpii de susţinere ai corturilor au fost capitonaţi cu tablă până suficient de sus cât să nu se mai urce nebunii; îmi dau seama cum ar fi arătat concertul Suffocation fără această măsură de securitate – sau îngrădire a spectatorilor, cum vreţi să-i spuneţi.

Dacă ieri am avut ocazia de a revedea Guns N’ Roses, cu Axl în prim plan, astăzi un alt membru marcant din perioada de aur a americanilor apare pe scena de la Hellfest, în fruntea proiectului său solo – intitulat simplu, Slash. Recunosc, mor de curiozitate să văd ce poate Saul Hudson de unul singur (sau, în fine, alături de The Conspirators), mai ales că mulţi încă susţin că el a fost motorul creativ al GNR, iar fără el nici nu vor să audă de grupul în cauză, chit că n-au ascultat sau văzut nimic nou. Cum însă celebra trupă este în formă maximă, evident că mă întreb ce are Slash (artistul şi ceata sa de muzicieni) de spus. Nu este de mirare că cele mai multe piese sunt de creaţie recentă, de pe cele două albume lansate sub titulatură solo (One Last Thrill, Standing in the Sun, Halo, Anastasia şi You’re a Lie de pe noul Apocalyptic Love, respectiv Ghost şi Back from Cali de pe Slash), dar apare şi ceva de pe încercarea anterioară de afirmare – Slither (Velvet Revolver). Prima impresie? În ciuda hard rock-ului înfipt şi energic, temperat pe alocuri de pasaje blues, muzica îmi pare lipsită de viaţa sau, mai precis, de suflet. Compoziţiile nu-mi spun nimic, chiar dacă vocea lui Myles Kennedy (Alter Bridge) nu-i lipsită de calitate, iar Slash însuşi este în formă chitaristică. Mă bucur mai mult de faptul că în sfârşit îl văd pe celebrul mulatru, cu ditamai pleata şi jobenul, care făcea furori între fete acum vreo cincisprezece ani, decât de piesele unei trupe potrivite mai degrabă să facă atmosferă într-un bar de rock (cu succes, aş zice) şi nu să deschidă pentru headliner-ul ultimei zile de festival. Aşa cum mă aşteptam, apar şi piesele Guns N’ Roses – Nightrain, Mr. Brownstone, Sweet Child o’ Mine şi Paradise City – care au într-adevăr succes la public, dar nu în aceeaşi măsură ca ieri, toate aceste cântece având un ecou mult mai puternic atunci când au venit dinspre trupa-mamă. Solistul imită uşor timbrul lui Axl şi chiar îi adaugă ceva în plus (datorită registrului mai larg, a vocii mai flexibile), dar altfel chiar şi binecunoscutele piese sună întrucâtva plat, precum întregul concert – dezamăgirea festivalului, decretez eu acum.

În schimb, Ozzy Osbourne este fix ce mă aşteptam, nici mai mult, nici mai puţin. Dacă am fi uşor maliţioşi, ţinând cont că iniţial trebuia să cânte Black Sabbath, putem spune că Ozzy & Co. sunt o umplutură ilustră, de lux. Alături de colegii cu care a cimentat trupa din jurul său – Gus G. (chitară), Rob „Blasko” Nicholson (bas), Adam Wakeman (clape) şi Tommy Clufetos (baterie) – Ozzy Osbourne este un magnet al privirilor şi urechilor cum numai o legendă Black Sabbath şi nu numai poate fi. Dacă la început, pe Bark at the Moon, vocii sale atipice îi ia ceva să se încălzească, apoi Ozzy îşi dă drumul într-o suită excelentă şi îndelung aplaudată, în ciuda duşurilor cu apă rece cu care artistul îşi spală publicul aflat deja în bătaia unei ploi torenţiale – Mr. Crowley, Suicide Solution, Shot in the Dark şi primul cântec Black Sabbath, Rat Salad. De acum intră în scenă partea cu „& Friends” de pe afiş, adică Slash şi Geezer Butler în prima fază, pentru a continua seria de piese-cult – Iron Man, War Pigs şi N.I.B., cărora singurul lucru pe care li-l poţi reproşa este că nu sunt prezentate de trupa care le-a creat. Ca fapt divers, tocmai observăm că Slash cântă pe aceeaşi scenă ca şi GNR, zilele diferite fiind doar un detaliu. Când ploaia se înteţeşte şi mai mult, transformând spaţiul concertului într-o mocirlă până la glezne, şi după ce însuşi Ozzy îşi toarnă o găleată de apă în cap (alo, tataie, vezi cu reumatismul ăla!), pe scenă urcă alt vechi colaborator al său, Zakk Wylde – din nou nicio surpriză, doar o alegere inspirată, ca şi Crazy Train, o scurtă revenire în repertoriul Ozzy Osbourne. Cam asta fuse, scurt, intens şi la obiect, cu un frontman care nu se dă bătut de vârstă, fragilitate fizică şi istorie personală zbuciumată, ci dă în continuare totul celor fanilor devotaţi. Toţi prietenii din turneul care a suplinit datele deja adjudecate de Black Sabbath (ce n-au mai putut fi onorate) apar la bis cu hit-ul incontestabil al trupei legendare: Paranoid.

În torentele insistente, alegerea între Lamb of God şi Dimmu Borgir (poate cea mai dificilă din tot festivalul) devine dintr-o dată mai uşoară şi ne refugiem la protecţia oferită de cortul Temple. În timp ce se finisează ultimele detalii pentru un sunet a cărui acurateţe este vitală, din apropiatul Valley se aude ceva ciudat, cu trei note pe minut şi sugestii legate de vene – este cult-band-ul Sun O))), cel care va da, alături de norvegienii mei, stingerea festivalului. După o aşteptare care parcă nu se mai termină, Mourning Palace dă tonul unui regal muzical, înconjurat de lumină difuză şi mult fum. Dacă facem abstracţie de costumaţia celor şase membri din formaţia de concert pe care unii o consideră figuraţie ieftină (deşi n-ar trebui, căci totul completează un concept), nimeni dintre cei prezenţi nu poate ridica nicio obiecţie faţă de calitatea concertului Dimmu Borgir. Un ceas este mult prea puţin pentru ca trupa să acopere toate punctele esenţiale ale carierei sale, dar piese precum Spellbound (by the Devil), Vredesbyrd, Kings of the Carnival Creation şi Puritania conturează un univers malefic, dens şi plin de farmec, cu Galder dezlănţuit asupra chitarei, Silenoz torturând basul şi Shagrath un adevărat frontman, cu toată răutatea gesturilor sale teatrale. Daray (baterie) şi Cyrus (chitară) completează echipa pe scenă, cărora li se alătură Gerliz, care în spatele clapelor şi computerului ar trebui să primească mai mult credit decât la prima vedere, căci contribuţia lui la atmosferă este vitală. De fapt aceasta este dilema concertului – dincolo de autenticitatea pieselor trase în studio, cât din prestaţia Dimmu Borgir este cu adevărat live şi cât vine de pe clapă/bandă? Sunetul clar pune în valoare fiecare instrument, dar acest semn de întrebare rămâne. Aşa cum aleg multe trupe, accentul este pus pe ultimul album, cu Dimmu Borgir, Ritualist şi Gateways, iar bisul aduce alte două compoziţii deosebite – The Serpent Offering şi Progenies of the Great Apocalypse, punând astfel capăt unui concert superb. Cu siguranţă, nu regret alegerea făcută, căci norvegienii au o prestaţie impresionantă, în care imaginea nu pune în umbră muzica, dar îi măreşte efectul.

Urmează un somn extrem de scurt, tulburat de ideea de a strânge cortul pe ploaie, ridicarea ancorei la prima geană de lumină, marş forţat până la gară, două trenuri cu somn cât cuprinde, escală în Paris pentru un teanc de benzi desenate (adică banii pe care nu i-am cheltuit la festival), Charles de Gaulle şi din nou acasă; pentru curioşi, tot drumul (zbor de linie, TGV, tren personal) ne-a costat 576 euro, două persoană. Dacă ar fi să trag o linie, singurele minusuri pe care le-aş lega de Hellfest ar fi comasarea scenelor Altar şi Temple sub acelaşi cort (ceea ce a dus la suprapunerea probelor de sunet de pe o scenă cu prestaţia trupei de pe cealaltă), numărul prea mic duşuri şi, mai ales, de toalete ecologice în camping şi la festival (de unde cozi interminabile în cele mai delicate momente şi mirosul de urină de lângă garduri, devenit crunt în ultima zi), precum şi prea puţine obiecte la merch-ul oficial (duminică nu mai era mai nimic). Aspecte pozitive? Oho, şi câte-ar fi! Mi-e teamă că în următoarea enumeraţie să nu uit ceva esenţial, îmi dau deci silinţa: numele de pe afiş (în primul şi-n primul rând, Hellfest devenind de câţiva ani o concurenţă serioasă pentru Wacken), pitorescul Clisson şi amplasarea la marginea lui, tabăra enormă de corturi cu stâlpi care ajută la identificat cortul, toaletele golite şi curăţate de mai multe ori pe zi, Leclerc în apropiere şi bine aprovizionat, sentimentul de siguranţă (n-am auzit de furturi, scandaluri şi bătăi), bodyguarzi extrem de calmi şi care au, pare-se, ceva în comun cu metal-ul, public pestriţ şi demenţial (dar şi foarte civilizat), Metal Corner cu proiecţii de concerte şi meciuri, loc de încărcat mobilele la panouri solare (gratuit), sunet foarte bun la cele mai multe concerte şi la un volum care să nu depăşească toleranţa (eu am folosit dopurile doar în photopit, în rest n-am simţit nevoia – deci se poate!), dopuri de urechi de vânzare în incinta festivalului şi cele mai simple distribuite gratuit, zonă VIP cu tot ce trebuie şi spaţiu pentru presă ultra-profi (prize multe, computere, acces la net, sală de conferinţe, „colţuri” pentru interviuri), pahare şi halbe personalizate cu emblema Hellfest, zona foarte largă pentru public şi, foarte important, pe pământ moale cu petice de iarbă (nu ciment, nu asfalt), Extreme Market (!!!), precum şi atmosfera nebună şi fermecătoare a întregului festival de unde n-am mai fi plecat, în ciuda oboselii. Sper să nu treacă încă trei ani până la următoarea revenire... Dar până atunci: Libérez l’apéro!

P.S.: Cifre oficiale: 112000 de spectatori, un nou record şi, probabil, o limită care n-ar trebui depăşită pentru confortul şi siguranţa tuturor.

Fotografii


pagina urmatoare >>


 
 
   
Powered by www.ablog.ro
Termeni si Conditii de Utilizare