mad

Printr-o minune, deşi azi e liber, nu plouă afară, ci e chiar însorit şi călduţ – o ocazi prea rară că să nu profităm de un pic de aer curat. Vio şi Andrei propuseseră de ieri să mergem la St. Agathasee, unde am mai fost şi anul trecut prin vară; chiar dacă nu este zăpadă nici acolo, măcar simţeam puţin parfum de pădure şi apă. Am plecat în direcţia respectivă, însă pe traseu am trecut printr-un sătuc cochet numit Riedenburg, unde ne-am abătut o vreme din drum. Motivul? Aici, cocoţate pe stânci, se află ruinele unei mici şi vechi cetăţi, de prin secol VIII, din care s-au mai păstrat turnul de apărare şi câteva ziduri inaccesibile. În apropierea lor se înalţă însă mândră clădirea unui castel, despre care am înţeles că a fost şi este în continuare vestit pentru faptul că acolo se cresc şi se dresează şoimi. Am coborât apoi de la aceste înălţimi (numite şi Teufelfelsen – Culmile Diavolului) de unde se vedeau superb cotiturile Dunării şi am pornit din nou spre ţelul propus.

Am găsit St. Agathasee îngheţat şi ceea ce părea la suprafaţă doar o pojghiţă subţire şi crăpată de gheaţă s-a dovedit a fi un strat bocnă de vreo treizeci de centimetri – ca dovadă l-a ţinut pe Andrei care s-a dus după mingea sărită greşit din bocancul lui Andy. Am făcut o tură de lac şi am asistat la o parte dintr-un superb apus, apoi ne-am reîntors în Regensburg. Aici eu am rămas o vreme în centru pentru a face nişte fotografii nocturne, mai ales că a fost atât de plăcut afară. Ne-am reîntâlnit la o masă compusă din: ciuperci şi dovlecei pané (marca Andy), frigărui de creveţi (marca moi), delicioase clătite (marca Violeta) şi vin roşu (marca Andrei – nu mai avea alb, din păcate).

Fotografii

Nu ştiu exact cum au reuşit, cum m-au păcălit oamenii (adică Vio, Andrei şi Andy), dar am cedat şi am promis că duminica asta merg cu ei să jucăm squash. Asta după ce ieri am fost la Running Sushi Kyoto, un local de sushi pe lângă Arnulfplatz în care am luat meniul „all you can eat”. Adică mănânci cât poţi băga în tine, luând în continuu farfurioare de pe o bandă rulantă care se plimbă prin tot restaurantul. Am mâncat în special sushi, că doar de aia venisem. Dar s-au adăugat şi nişte crustacee la care te chinuiai o grămadă să le decojeşti (o singură dată, că am constatat că nu merită efortul), aripioare şi fâşii de piept de pui cu murături, banane coapte, o supă îngrozitor de usturată, un fel de pateuri cu carne sau vegetale, o „minge” de carne în foitaj, paste chinezeşti (care nu mi-au plăcut deloc) şi sincer nu mai ştiu ce. Farfurioarele le luam una după alta, având maxim două role de sushi. Deci vă daţi seama ce turnuleţe de farfurioare strângea chelneriţa de la o masă de şase mâncăi – eu, Andy, Vio, Andrei, Iulia şi Joan – din care nici unul nu mai mâncase ceva pe ziua de ieri, că doar veneam la sushi all you can eat! Sincer, nu ştiu cum am mai reuşit să mă ridic la sfârşit de la masă şi să-mi continuu periplul de cumpărături... A, preţul? 9 €, că am avut 10% reducere de student.

Revenind la astăzi. Sincer, nu mă aşteptam să-mi placă squash-ul prea tare, deşi oamenii ziceau că e nostim şi depui efort; sincer, aş fi preferat tenis sau badminton în locul a doi oameni care lovesc pereţii cu mingea (şi, ocazional, cu ce se mai nimereşte: rachetă, mâini, picioare, spinări...). Dar am zis hai s-o încerc şi pe asta. Locul faptei a fost un complex sportiv undeva pe lângă Regensburg, mai bine zis în Obertraubling. Complexul arată foarte mişto, fiind echipat cu terenuri de squash, tenis şi badminton, cu saună, solar, vestiare mişto şi un bar cochet; în plus, destul de aglomerat chiar şi duminica, Andrei reuşind să facă rezervarea abia pentru ora 18:30.

Acum despre prima mea experienţă cu squash-ul ce pot să spun... Nostim şi antrenant a fost. Antrenant când joci tu, nostim când îi priveşti pe cei doi care joacă cum se maimuţăresc (cu sau fără voie) şi cum fac acrobaţii urmărind o minge cât o bilă şi şase suprafeţe de încăpere; nostim e şi când te uiţi la Andy cum se chinuia cu un cerc de învârtit pe mijloc (nu că mie mi-ar fi ieşit mai bine). Sunt convinsă că eu am fost cea mai nostimă, pentru că deşi sunt puţine locurile de pe pereţi unde nu e regulamentar să nimereşti cu minge, eu cred că le-am descoperit pe toate. În fine, chiar a fost drăguţ timp de o oră jumate, dar parcă tot aş fi preferat un badminton...

Fotografii

Se pare că ce i-am povestit Violetei mai acum vreo săptămână despre ce am văzut prin München şi prin împrejurimi a făcut-o să se documenteze un pic şi să se decidă că vrea să vadă cele trei castele de pe domeniul Schleiβheim; Andrei cred că a fost urnit mai mult de faptul că în apropiere, tot în suburbia numită OberSchleiβheim se află o secţie a Deutsches Museum dedicată aparatelor de zbor. Cum oamenii nu-s prea matinali, am ajuns acolo în jur de ora 13, cam la fix pentru a vedea ce e de văzut până în ora închiderii – 16, respectiv 17, că e program de iarnă.

Conform locului unde a parcat Andrei maşina, am intrat în parcul domeniului Schleiβheim printr-un colţ din dos. Despre cum arată castele şi care este scurta lor istorie ma vorbit cu altă ocazie, acum voi încerca să descriu ce am văzut vizitându-le. Am observat mai întâi pe afară două anexe situate de-o parte şi de alta a castelaşului Lustheim, închise publicului pe timp de iarnă: Nördlischer Pavilion adăpostind grajdurile (Schöner Stall) şi Südlischer Pavilion adăpostind Renatuskapelle. Cele două au fost construite în secolul XVII în aşa fel încât să-şi asigure reciproc simetrie. Primul pavilion înseamnă de fapt o sală largă, complet acoperită cu fresce şi având în pereţi nişe cu statui, care a adăpostit cele mai frumoase exemplare cabaline ale electorului Max Emanuel. Al doilea pavilion acoperă capela ridicată în locul vechiului ermitaj Renatus care a trebuit dărâmat pentru a face loc construirii Schloss Lustheim.

După plimbarea pe afară am intrat în Schloss Lustheim, unde, în ciuda arhitecturii în stil baroc italian, atracţia centrală este colecţia nepreţuită de porţelan Meiβen donată de Dr. Ernst Schneider. Castelul a fost ridicat după victoria avută de elector asupra otomanilor la porţile Vienei, celebrând şi căsătoria sa cu fiica împăratului austriac. Având ca scop locuinţă de vânătoare şi reşedinţă de vară, castelul a fost conceput punct terminus al imensului parc deja început. În momentul de faţă, fiind încadrat de cele două pavilioane şi înconjurat de canalul principal circular de apă apare ca tronând în mijlocul unei insule. Picturile care îi decorează interiorul sunt considerate ca formând primul ciclu important de fresce baroce din Germania şi sunt dedicate, conform scopului clădirii, zeiţei vânătorii, Diana. Fresca centrală, din sala de bal, îl reprezintă pe Jupiter ridicând-o pe Diana la rangul de zeiţă a vânătorii.

Dar valoarea inestimabilă adăugată celor două nivele ale castelului o reprezintă, repet, colecţia de porţelan constituită din peste 2000 de piese de veselă (incluzând piese centrale) şi bibelouri, în principal cu animale – cea mai cuprinzătoare şi mai importantă colecţie de acest fel după cea aflată în Dresden. Despre importanţă lor îţi dai seama chiar şi numai privind cele trei bibelouri imense expuse în sala de bal. Restul colecţiei este expusă în micile încăperi ce înconjoară această sală sau care se află sub ea. Dr. Schneider a pus cap la cap această colecţie începând cu 1920 şi a donat-o landului bavarez în 1968, după ce unicul său fiu a murit în urma unui accident. Donaţia a fost condiţionată de expunerea ei în Schloss Lustheim, în care şi-a petrecut ultimii 7 ani din viaţă, până în 1977. Colecţia cuprinde piese rare de porţelan din perioada manufacturilor Meiβer: de la primele experimente făcute de Böttger (în jur de 1710) până la piese manufacturate în timpul Războiului de 7 ani (1756 – 1763). Colecţia include piese deosebite din celebrul Serviciu al Lebedelor al contelui Brühl, figurine şi piese centrale extrem de elaborate.

De aici am traversat parcul castelelor, în lungul canalului pe care acum se patinează sau se joacă hochei şi curling, pe o distanţă de aproximativ 1 km, ajungând la Neue Schloss Schleiβheim – replica dată de electorul Max Emanuel la palatele din Viena şi Versailles, fiind construit după dimensiunile acestora la sfârşitul secolului XVII. Monumentalul castel deţine o largă scară interioară, săli magnifice şi patru apartamente. Etajul se concentrează în special pe camerele electorului şi pe sala centrală, plus o parte din picturi, iar parterul este dedicat aproape exclusiv picturilor. La unul din capete, pe înălţimea celor două etaje, se află capela castelului.

Demnă de menţionat este Galeria Mare, una dintre sălile centrale, care prin capetele lungimii sale de 160 m leagă apartamentul electorului şi al soţiei sale, două superbe ansambluri de dormitoare, cabinete şi anticamere. Pe lângă picturile expuse pe pereţii galeriei, care fac parte din Colecţia de Stat Bavareză de Picturi (deţinând capodopere din era barocă, printre care tablouri semnate de Rubens şi Van Dyke), două alte elemente marchează definitiv această sală: măsuţele sprijinite de perete şi superbele candelabre.

Măsuţele sunt capodopere ale artei baroce bavareze, în special a curţii din München, ele denotând talentul artiştilor în nota cea mai sofisticată. Acest tip de mese sunt specifice familiei regale Wittelsbach, regăsindu-se şi în Residenz München sau Schloss Nymphenburg, de obicei în combinaţie cu lambriu gravat sau oglinzi cu rame luxoase. Figurile decorative ale picioarelor – războinici şi orientali în costume reprezentative – sunt în ton cu scopul construirii castelului: glorificarea renumelui în bătălii al electorului. Mesele se remarcă şi datorită tăbliilor originale şi neobişnuit de groase, fiecare constând într-o singură bucată de marmură extrasă din carierele de la Tegernsee. Astfel de tăblii pentru mese, ce cântăresc până la 300 kg şi necesită o mânuire foarte atentă, sunt foarte rare în ziua de azi.

Cele cinci magnifice candelabre din sticlă de Bohemia, specifice erei rococo, erau luxul suprem în secolul XVIII şi, alături de oglinzi şi tapiserii, erau cele mai costisitoare obiecte din mobilierul unei curţi. Până la jumătatea secolului, ele erau rezervate exclusiv sălilor destinate unor scopuri reprezentative şi festive şi erau aprinse numai cu ocazii din cele mai speciale. Pandantivele tăiate în sticlă reflecta lumina lumânărilor, ce era amplificată iar şi iar de oglinzile de pe pereţi. Cele cinci piese de aici au fost achiziţionate de la Viena şi stilul lor poartă numele de Maria-Theresa, fiind caracterizat de forma de coş, tulpina centrală în formă de balustradă compusă din forme din sticlă şi numeroasele pandantive din sticlă. La momentul respectiv, astfel de candelabre aveau aceeaşi valoare ca cele din cristal de rocă produse la Milano.

Am vizitat apoi Alte Schloss Schleiβheim, unde din păcate nu am rămas la fel de impresionată. Motivul? Accentul nu este pus deloc pe castelul în sine, despre care sunt convinsă ca a avut ce arăta la vremea lui, ci pe muzeul pe care-l găzduieşte. În câteva încăperi sunt expuse costume populare specifice Prusiei de Est şi de Vest, bijuterii, bucăţi din chihlimbar şi alte mici obiecte specifice locului din epocile trecute, dar tema principalei colecţii este reprezentarea în diverse moduri, culturi şi epoci a naşterii lui Hristos, precum şi a diverselor obiceiuri pascale. Despre unele vitrine se poate spune că arătau ceva deosebit, ori prin vechime, ori prin valoare, ori, pur şi simplu, prin originalitate (de exemplu, ceea ce mi-a plăcut personal cel mai mult: colecţia de ouă pictate), dar majoritatea din cele peste 6000 de exponate au fost, ca să o citez pe Vio, „pierdere de vreme”. Un lucru demn de menţionat ar fi răspândirea geografică a locurilor de origine a exponatelor: cele mai multe din Germania şi Italia, dar mai multe zone din Africa şi America de Sud. Din fericire nu am pierdut prea mult timp aici şi am mai găsit deschis la ultimul obiectiv.

Secţia Deutsches Museum de care vorbeam este de fapt Flugwerft – hangarul aflat pe locul fostului aerodrom (aerodrom destul de important în Al doilea război mondial, motiv din care a şi fost distrus). Aşa cum mi-am învăţat lecţia o dată cu vizita la muzeul central, ştiam că trebuie să mă aştept la ceva deosebit. Într-adevăr, este extraordinar – m-a făcut să am impresia că imensa sală dedicată aparatelor de zbor din muzeul principal este, de fapt, micuţă.

În prima cameră sunt doar câteva avioane, din care unul la care mi-au rămas ochii, planoare şi machete, plus o colecţie de picturi moderne legate de aviaţie şi spaţiu: unele concrete, altele abstracte, de genul reprezentării cosmosului. Se intră apoi în camere ce conţin schelete de lemn ale primelor aparate de zbor, o nacelă de balon, una din primele modele de motociclete şi vitrine în care se află ori machete, ori piese de avion, ori jurnale de bord. O machetă mai deosebită este o reprezentare a aerodromului şi alt punct de interes este o cameră „informatizată” sub forma unui post de control, cu computer, maşinării şi un ecran de monitorizare a turbulenţelor în atmosferă.

Se iese din prima clădire printr-un gang din sticlă şi metal, pentru a se urca în ceea ce a fost efectiv hangarul de la Oberschleiβheim. În prima încăpere se poate vedea, de sus, cum se restaurează un avion, ce muncă este depusă şi câte sunt necesare pentru o reuşită. A doua cameră este însă atracţia centrală: multe, multe avioane (de agrement, de pasageri, de vânătoare – cele din urmă, superbe), planoare, paraşute, parapante, elicoptere (de toate formele şi mărimile, unul fiind de-a dreptul enorm), banchete specifice, costume, elice, picioare cu roţi, motoare întregi şi multe alte piese, precum şi nelipsitele machete – toate putând fi văzute de sus, contemplativ, sau de jos, printr-o plimbare „implicată” printre ele. Absolut fantastic. Şi ca să fie totul complet, într-unul din avioane te poţi sui, poţi arunca o privire în cockpit şi apoi îi traversezi corpul până la coadă. În plus, dacă nu te rătăceşti printre atâtea aparate şi ajungi la unul din pereţi, poţi vedea cele trei rachete utilizate pentru proiectul Europe, lansatorul în trei etape de satelit pe orbită, susţinut între 1964 şi 1971; prima dintre ele, cea mai lungă şi de origine britanică, este cunoscută sub numele de Blue Streak.

După Oberschleiβheim, unde am terminat cu toate cam pe la ora 17 (adică la ora de închidere a orice), Vio şi Andrei au trebuit să treacă pe la nişte prieteni care stau în apropiere, în Garching, la care erau în vizită şi alţi prieteni. Mi-ar fi plăcut să-mi fi spus asta de la început, mai ales faptul că urma să fiu înconjurată de patru copii cu vârste între 2 şi 5 ani, măcar îmi luam notebook-ul cu mine şi muzică cu mulţi decibeli – şi când zic mulţi, mă refer la foarte mulţi. Mi-am amintit cu ocazia asta de ce nu-mi plac copiii – mai ales aia răzgâiaţi. În fine, am supravieţuit...

Fotografii

Ieri pe la prânz m-a trezit Andrei cu un telefon să mă întrebe dacă nu vreau să-mi petrec revelionul cu Violeta şi cu el la nişte prieteni români, Claudia şi Luci. Cum nu aveam planuri prea sofisticate cu excepţia lucrului la un proiect în cazul căruia făcusem o descoperire vitală, am zis că merg. Ce nu au menţionat şi am aflat abia în maşină, când i-am auzit vorbind despre o oră şi ceva de drum, a fost faptul că cei doi prieteni sunt medici în Passau. În fine, de dat înapoi nu avea sens şi nici nu ajunsesem în micul oraş dunărean altfel decât în tranzit cu autocarul, aşa că mi-am petrecut noaptea dintre ani într-un apartament foarte cochet din Passau, cu cartofi la cuptor, fondue de carne, diverse salate, vin, şampanie, ceva artificii şi câteva filme.

Azi ne-am trezit la o oră... oarecare şi după ce am mai frecat menta la televizor şi la masă am zis că ar fi interesant ca dacă tot suntem acolo să ne plimbăm puţin şi prin centrul vechi. Oraşul este cunoscut şi sub numele de Dreiflüssestadt („oraşul celor trei râuri”), datorită faptului că la Passau se întâlnesc în acelaşi punct trei râuri: fluviul Dunărea şi râurile Inn, care vine din sud şi Ilz care vine din nord, din Pădurea bavareză. Originile sale rezidă într-o colonie romană, numită Batavis, după numele tribului germanic antic, batavii.

Oraşul a început să se dezvolte în secolul V, când aici au fost puse bazele unei mănăstiri, dezvoltare continuată pe latura clerică în secolul VIII când călugărul irlandez Boniface a fondat Dieceza din Passau – cea mai mare dieceză din Imperiul Romano-German timp îndelungat. De altfel, şi astăzi Passau este un important vechi centru religios prin bisericile sale, unele vechi de un mileniu, dar şi prin o puternică facultate de teologie. Mai târziu, în perioada Renaşterii şi a timpurilor moderne, Passau a fost al doilea cel mai prolific centru de manufacturi de săbii şi alte arme cu lamă din Germania, după Solingen.

Fierarii de aici îşi marcau lamele cu emblema lupului de Passau, despre care luptătorii superstiţioşi credeau că oferă invulnerabilitate purtătorului armei. Ca rezultat, această practică de a suprapune embleme magice pe săbii pentru a proteja luptătorii a primit în timp numele de „artă de Passau”. Fierarii din alte oraş, inclusiv cei din Solingen, au recunoscut valoarea comercială a lupului de Passau şi l-au adoptat la rândul lor. Deja în secolul XVII, Solingen producea mai multe lame cu emblema lupului de Passau decât însuşi oraşul său natal.

În secolele XIX şi XX familia lui Hitler a locuit aici, iar în timpul Celui de-al doilea război mondial oraşul a găzduit trei sub-tabere ale lagărului de concentrare Mauthausen-Gusen: Passau I (Oberilzmühle), Passau II (Waldwerke Passau-Ilzstadt) şi Passau III (Jandelsbrunn).

Noi am luat-o uşurel prin centrul vechi al oraşului, pe lângă Dunăre, admirând casele colorate de pe malul de opus, ca şi vapoarele de croazieră trase la mal. Tot pe malul opus se află cetatea din Passau, despre care am înţeles că este deschisă publicului sub formă de muzeu. Mergând înainte am ajuns la capătului uscatului pentru a ni se deschide în faţă locul de intersecţie a celor trei ape, aşa cum am zis mai sus. În această zonă, oraşul este de fapt ca o enclavă în Austria, ceea ce vedeam noi înainte, ca un colţ, fiind deja pământ austriac. Ne-am scurs pe o străduţă în susul râului Inn, ocolind promontoriul pe care ne aflasem până atunci, urcând apoi spre inima acestui, ce constă în vechiul centru.

Străduţele sunt asemănătoare celor din centrul Regensburgului: înguste, pietruite, boeme şi străjuite de clădiri colorate sau având fresce, majoritatea în stil gotic. Şi tot ca şi inima Regensbugului, şi cea de aici se află în jurul unei catedrale gigant: St. Stephansdom, diferenţa fiind că stilul arhitectonic este de data aceasta barocul italian. Colosul din secolul XVII, cu un interior puternic marcat de stilul pe care-l reprezintă (prin arhitectură, sculptură şi pictură), găzduieşte cea mai mare orgă aflată în afara SUA, aceasta fiind şi cea mai mare orgă de biserică din lume: 17.774 de tuburi şi 233 de game.

De aici ne-am mai perindat pe o străduţă cu magazine cel puţin luxoase, din fericire închise, în special bijuterii, piercing-uri, lenjerie, pălării şi blănuri. A urmat maşina şi drumul de întoarcere în Regensburg, unde, o dată ajunsă, am început să resimt oboseala după lipsa de somn de azi-noapte şi după frigul de pe străzile şi de pe malul Dunării în Passau. A, şi să nu uit: LA MULŢI ANI!

Fotografii

O sa încep cu peripeţiile de după concert, în miez de noapte. După ce s-a terminat, am pornit în grabă spre gară, unde urma să aştept moţăind trenul de la 6:16 dimineaţa. Toate bune şi frumoase, drumul mi s-a părut acum mai scurt pentru că ştiam deja ce şi cum, am trecut din nou pe lângă acele mici dealuri înmiresmare din mijlocul câmpiei, pe unul din ele alergau în noapte patru cai pe care cred că i-am speriat, în final am ajuns la gară. Acolo – stupoare, gara încuiată. Nu tu sală de aşteptare, nu tu nimic. Până şi budele de afară erau încuiate, că în lipsă de altceva şi alea ar fi fost bune. Dar nimic. În apropierea gării am descoperit două baruri; problema e că erau închise – ce baruri se închid până în 2 noaptea?

Situaţia începea să devină disperată, tremuram deja din toate încheieturile şi începusem să-mi amintesc de Fetiţa cu chibrituri a lui Hans Christian Andersen. Cel mai mult mă ofticam că am plecat atât de devreme de la sala în care fusese concertul, pentru că lumea încă mai stătea pe acolo şi cred că măcar o jumătate de oră, dacă nu mai mult, aş mai fi putut trage de timp. Am luat-o bezmetică pe străzi spre ce părea a fi centrul oraşului şi după o vreme am dat de un bar deschis. Chiar cochet locul, cu geamuri pe toţi pereţii care dădeau la stradă, cu jocuri de lumini şi cu muzica frumoasă. Era încă destul de plin, dar am găsit o masă liberă. Şi nu ştiu cum s-a nimerit, că masa aia era chiar lângă nişte prize la care mi-am pus acumulatorul extenuat la încărcat.

Am cerut un ceai sau o ciocolată fierbinte, dar barmanul mi-a zis că nu mai merge maşina de încălzit apă atât de târziu; pe ce principiu, nu ştiu. Am luat o apă. minerală, că plată nu aveau. Şi pe acest fundal m-am adâncit în scaun, am încercat fără prea mare succes să mă încălzesc (deşi în bar nu era frig) şi m-am adâncit în lectura unei cărţi, colecţie de foarte scurte povestiri ştiinţifico-fantastice. Încet-încet barul s-a golit şi eu mă rugam să nu mă dea ăia afară prea devreme. Asta s-a întâmplat pe la ora 4:50, după ce am ignorat în mod constant faptul că toţi clienţii plecaseră, iar barmanul curăţa mesele şi ridica scaunele.

M-am îndreptat fără tragere de inimă spre gara încă închisă, gândindu-mă ce mai fac mai bine de o oră. Din fericire, gara s-a deschis peste cam o jumătate de oră, aşa că mi-am continuat lectura şi aşteptarea înăuntru; nu că acolo ar fi fost prea cald, dar oricum mai bine decât afară. A venit şi trenul, fără întârziere de data asta. În el am dormit cam 30 de minute, cu întreruperi din cauza poziţiei incomode şi a extremităţilor îngheţate. După ce am ajuns în gara din München, am decis că e mult prea devreme să ies prin oraş; de fapt, nu că era devreme era problema, dar devreme iarna înseamnă şi foarte frig. Aşa că am mai dormit cam o oră jumate în sala de aşteptare de aici, în poziţii de care nu credeam că sunt capabilă.

După acest mic somn, care nu ştiu cât de revigorant a fost, am zis că cea mai bună metodă de a mă încălzi este mişcarea. Deci, din nou hoinărit prin oraş. Am început cu Maximilianeum, una din imensele clădiri ale parlamentului. Am ajuns apoi la Prinzregenten Theater, o mică şi cochetă clădire de la începutul secolului XX aflată la unul din capetele celui de-al treilea bulevard regal, Prinzregenten-Strasse, al doilea capăt fiind marcat de Prinz-Carl-Palais, punct în care m-am aflat un metrou mai târziu. Conacul a fost construit la începutul secolului XIX în stil neoclasic în apropierea Residenz pentru fiul regelui Maximilian I.

A urmat incursiunea în Residenz, ce a servit drept loc de reşedinţă şi guvernare a ducilor bavarezi, a electorilor şi regilor din 1509 pâna în 1918. De-a lungul secolelor, conducătorii au transformat treptat ceea ce începuse în 1385 drept castel în colţul de nord-est al zidurilor oraşului (aşa-numitul Neuveste, sau noua citadelă) într-un magnific palat, extinzând în oraş limitele curţii sale şi ale grădinilor. Cea mai mare parte a dimensiunilor de azi se datoreşte regelui Maximilian I, care a extins cel mai mult reşedinţa în secolul XVII; noi aripi au fost adăugate două secole mai târziu de regele Ludovic I. Camerele, care aparţin din punct de vedere stilistic unei serii întregi de curente artistice, de la Renaştere, trecând prin baroc şi rococo, ajungând la neoclasicism, stau ca mărturie a interesului manifestat de familia Wittelsbach pentru artă, dar şi a aspiraţiilor sale politice. Astăzi Residez adăposteşte unul din cele mai mari complexe muzeatice din Bavaria, precum şi instituţii culturale şi Cuvilliés Theater (din păcate închis acum pentru renovare).

Primul la rând a fost Staatlisches Museun Âgyptischer Kunst, singurul muzeu din lume muzeu dedicat în exclusivitate artei Egiptului antic. Colecţiile sale cuprind sculpturi, gravuri şi statui datând din toate epocile: preistorie, perioadele clasice ale Regatului Vechi, Regatului Mijlociu şi Regatului Nou şi Egiptul Greco-roman. Sunt incluse exponate din Sudanul Antic (Nubia) şi din Egiptul Coptic, precum şi monumente în stil egiptean din Roma Imperială. Bijuterii, ceramică, papirusuri, obiecte de uz zilnic şi piese de artă funerară (sarcofage, măşti mortuare, vaze în care se conservau organele celor morţi, statuete şabti reprezentându-l pe decedat) completează peisajul. În aceeaşi clădire se află Kaisersaal, camera imperială, închisă vizitei publicului.

Am intrat apoi în muzeul dedicat colecţiei de stat de monede: Staatlische Münzsammlung. Evident, cele mai multe exponate sunt germane sau din lumea germanică. Nu lipsesc însă monede vechi din antichitatea Greciei, Persiei, Egiptului şi Romei, apoi ceva mai recente provenind din Scoţia, Irlanda, Anglia, Italia, ţări din Europa estică, Spania, Norvegia, Austria şi multe altele. Aici am aflat că nu toate monedele au fost la vremea lor rotunde. Pe lângă monede, muzeul prezintă şi bancnote, certificate bancare, matriţe şi cleşti, cufere splendide sau tipuri de pungi şi portofele. O colecţie impresionantă.

Dar ce era mai interesant abia acum avea să urmeze. Schatzkammer adăposteşte tezaurul regal – o colecţie magnifică, una din cele mai importante din Europa. Nu pot spune că toate piesele mi-au plăcut, unele fiind aproape groteşti prin împodobirea excesivă, dar valoarea sa bănească este enormă. Printre piesele extrem de valoroase (atât ca material, cât şi din punct de vedere istoric) se numără bijuterii laice şi religioase, obiecte de cult, insigne, arme, obiecte de decor, oglinzi, veselă din porţelan, jad, cristal sau alte materiale preţioase, tacâmuri, sticle de parfum, orologii, chiar şi o enormă trusă de cosmetică, ţesături şi instrumente muzicale; acestea în toate formele, mărimile materialele şi originile, de la vase purtând clar emblema Münchenului, leul regal, la statui exotice.

Am trecut apoi de la luxos la şi mai luxos, adică Residenzmuseum. Aceste nu este altceva decât o incursiune prin camerele regale, un adevărat labirint pe două nivele (mă refer la ce este deschis publicului) în care, chiar dacă nu te pierzi, e destul de uşor să ratezi camere. Şi ratatul oricărei camere este o pierdere, pentru că fiecare e o adevărată bijuterie barocă. Termenii de luxos şi superb nu reuşesc să descrie întru totul aceste încăperi deosebite. Cel mai mult m-a impresionat faptul că deşi sunt foarte încărcate cu decoraţiuni bogate, în spirtul specific rococoului, acest lucru nu oboseşte ochiu, în schimb îl încântă şi-l uimeşte. Splendid, absolut splendid, până în cel mai mic detaliu. Cele mai multe încăperi sunt camere şi anticamere nu foarte mari, care dau una în alta: dormitoare cu budoare, camere de lucru, cabinete (unul fiind un frumos cabinet japonez); în schimb sunt şi două sau trei săli imense, spaţiul lor fiind amplificat de faptul că nu au coloane de susţinere pe mijloc. La acestea se adaugă ieşirea într-o mică grădină interioară, sub forma unui balcon superb decorat cu scoici, melci, pietricele colorate şi multă, multă culoare. Degeaba vorbesc eu aici, trebuie văzut.

Am ieşit de aici în Max-Joseph-Platz pentru a vedea ultimul bulevard regal, Maximilian-Strasse, care se întinde de aici şi taie oraşul vechi de la vest la est. Am luat apoi un tren suburban până la capătul său sudic, la Schloss Fürtenried – un mic castel ridicat la sfârşitul secolului XVIII. Se pare că în München şi în suburbiile sale sunt multe astfel de castele, unele mai mici (eu le-aş numi conace) ca acesta şi altele mai mari, adevărate castele. O a treia categorie ar fi un ansamblu de castele, cum este impresionanta proprietate de la Schleiβheim. Am ajuns acolo cu alt tren, din păcate prea aproape de ora închiderii ca să pot vizita cele trei clădiri principale – casieriţa mi-a spus că-mi trebuie cel puţin trei ore.

Istoria ansamblului începe la finalul secolului XVI, fiind fondată de regele Wilhelm V, care după abdicare s-a retras aici. Castelul vechi, Altes Schloss Schleiβheim, care a înlocuit iniţial un simplu conac, a fost construit de regele Maximilian I în secolul XVII şi, până la distrugerea sa în urma bombardamentelor din 1944, a fost cel mai important exemplar de arhitectură barocă timpurie din Bavaria. După reconstrucţie, castelul a fost deschis ca muzeu.

Cu ocazia căsătorie sale cu fiica împăratului Austriac, electorul Max Emanuel a construit aici spre sfârşitul aceluiaşi secol castelul miniatural de vânătoare Schloss Lustheim, care în scurt timp a devenit locul de desfăşurare al unor festivităţi şi baluri magnifice. Astăzi adăposteşte celebra colecţie de porţelan Meissen, donată de Prof. Ernst Schneider.

Acelaşi elector, care nutrea speranţe de a fi viitor împărat, a construit în zorii secolului XVIII noul caste, Neues Schloss Schleiβheim, cu dimensiunile palatelor de la Viena şi Versailles pentru a-i servi ca viitoare reşedinţă. Visele sale de mărire nu s-au împlinit şi electorul a plecat în exil în Franţa, dar imensa şi superba construcţie a rămas. În ziua de azi, o secţiune a clădirii găzduieşte Galeria Europeană de Artă Barocă, care este parte a Colecţiei de Stat Bavareze de Picturi şi conţine câteva capodopere din epoca barocă.

După întoarcerea electorului din exil, acesta a angajat un arhitect de grădină francez pentru a amenaja parcul ansamblului de castele. Aceasta a însemna, înainte de aranjarea spaţiilor verzi, conceperea unei reţele de canale de apă şi alei-bulevarde străjuite de tei. Deşi grădinii i s-au adus câteva modificări un secol mai târziu, ea reprezintă unul din puţinele parcuri germane care şi-a păstrat forma sa barocă de bază. Canalul central, lung de aproximativ un kilometru, era acum îngheţat şi de el pot profita toţi iubitorii de patinaj, hochei sau curling. Şi acest enorm parc trebuie că este superb vara, cu toate modele geometrice ale zonelor de flori şi cu teii înfloriţi. În schimb acum mi s-a părut frumoasă într-un sens straniu, misterios, ultima lumină a amurgului reflectată pe suprafaţa gheţii.

Tot în Schleiβheim se află şi o secţiune „detaşată” a Deustches Museum, am impresia că legată de aeronautică (ar avea sens, ţinând cont că localitatea e pe drumul care duce la Freising, aeroportul de lângă München) dar mi-a fost clar de la început că nu o să am timp să ajung la ea. Era deja aproape întuneric când am luat trenul înapoi spre centrul Münchenului, iar când am ajuns era deja noapte, aşa că nu prea mai aveam ce vizita şi cum nu am mai cărat şi trepiedul cu mine (ăla mai lipsea) pozele nocturne de pe stradă nu ar fi fost reuşite. Am mai ieşit totuşi o dată în Marienplatz, pentru a afla cum se vede noaptea vânzoleala din piaţa de Crăciun, Christkindlmarkt. Apoi am revenit în gara centrală, am luat o bucată de pizza în aşteptarea trenului şi în jur de 18:45 am plecat spre casă. În compartiment era foarte cald, ştiam asta, şi cu toate acestea eu nu mă opream din tremurat. Aşa se întâmplă când intră frigul adânc în oase. Am reuşit să dormitez cam o oră, visând la osul cel mare: un duş fierbinte!

Am ajuns într-un final în Regensburg unde am constatat că nu e nici un autobuz prea curând de la gară până în Thomaheim, aşa că am luat-o cât de repede am putut spre casă. Trecând prin curtea de la Fachhochschule am văzut într-o zonă mai întunecată pete mişcătoare şi urecheate zbenguindu-se pe albul zăpezii – cred că erau vreo douăzeci de iepuri ieşiţi la joacă. Şi, cu excepţia unul care era mai aproape de aleea pe care am trecut eu, nici nu s-au sinchisit de prezenţa mea. Ce bine să nu ai grija frigului şi a umezelii... Până la urmă am ajuns şi eu în cameră, am intrat direct la duşul acela fierbinte la care visam, apoi am picat bolovan.

Fotografii

În seara asta trebuia să ajung la Kaufbeuren, cel mai apropiat oraş bavarez în care ajunge Hellish Rock Tour 2007/2008 al celor de la Helloween. Cum în deschidere sunt Gamma Ray şi Axxis, am zis să nu scap ocazia, plus că băieţii simpatici de la Metalfan mi-au obţinut acreditare de presă/foto. Şi cum tot trebuia să-mi cumpăr un bayern-ticket azi şi unul mâine, fiind cea mai ieftină variantă de tren, şi cum oricum trebuia să schimb la München, am zis că este o ocazie excelentă de a vizita obiective propuse în capitala Bavariei, două zile la rând. La 8:30 dimineaţa eram deja în tren, încercând să mă trezesc, entuziasmată de gândul că îmi voi testa pe teren noua jucărie, Canon EOS 350D, şi să simt cu adevărat că merită faptul că mi-am făcut un cadou costisitor de Crăciun.

Un pic după ora 10 a.m. am ajuns în München Hauptbahnhof şi am început să mă îndrept pe jos spre centru. Am trecut pe lângă clădirea ce adăposteşte diverse birouri legate de drept, Oberlandesgericht, alături de Justzpalast, ieşind în mijlocul Karlsplatz, păzită bine de Karlstor, cel mai vechi turn de apărare al oraşului, datând de la începutul secolului XIV. În apropiere se află Bürgersaalkirche, biserică datând din secolul XVIII, unde am putut intra numai într-o joasă anexă, adăpostind statui în nişele lor. Celelalte două turnuri de apărare importante ale oraşului interior sunt Isartor (construit lângă râul Isar, în interiorul curţii sale fiind acum o mică terasă cu vin fiert de sărbători) şi Sendlingertor (care acum păzeşte un mic târg de crăciun cu tot felul de manufacturi). Pe drumul dintre ele, în Marienplatz, am urcat în turnul primăriei, cei 2 € meritând din plin prin faptul că întregul urcuş se face cu liftul. De aici am avut parte de o panoramă asemănătoare cu cea de acum două săptămâni din St. Peterskirche, dar din capătul opus al pieţei. În apropiere de se află o bijuterie a rococoului religios timpuriu, Asamkirche, construită în secolul XVIII de fraţii Asam, pionieri ai acestui curent artistic, ca biserică a lor privată. Deşi faţada nu este deosebită, interiorul este foarte, foarte frumos.

Am ajuns apoi la Residenz şi am trecut prin curţile sale interioare, rămânând ca cele trei muzee deschise publicului să le vizitez mâine. Acum doar am admirat exteriorul din Kaiserhof, Apothekenhof, Brunnenhof (din păcate, fântâna de la care şi-a luat numele este acoperită), Kapellenhof şi Königsbauhof (aflată în renovare). De aici am ieşit în Max-Josef-Platz, care are în mijloc statuia acestuia ridicată pe leii din metal specifici Münchenului şi care este străjuită de Nationaltheater. Din fericire, bayern-ticket oferă gratuitate cu majoritatea mijloacelor de transport în comun în ziua în care e valabil, aşa că m-am putut mişca liber cu metroul (U-Bahn), trenurile suburbane (S-Bahn), tramvaie şi autobuze, scurtând distanţele. La capitolul aceste, München este foarte bine organizat, având 6 linii de metrou care acoperă oraşul în diagonale şi vreo 10 linii de trenuri suburbane, care merg în subteran în zona centrului, apoi ies la suprafaţă pe liniile de cale ferată pentru a acoperi toată zona suburbană.

În Universitätplatz se află Siegestor, sub forma unui arc de triumf, iar puţin mai departe se înalţă impunătoare şi mândră Ludwigskirche, construită în secolul XIX sub forma unei mixturi de gotic subţire, crenelat şi decorat şi rococo colorat, în special în cazul tavanelor şi a brâielor decorative. Prin faţa bisericii trece unul din cele patru bulevarde regale, Ludwig-Strasse, ce se desprinde din Odeonsplatz şi taie oraşul de la sud la nord. Alt bulevard regal ce pleacă din aceeaşi piaţa este Brienner Strasse, ducându-mă până în Königsplatz. Aici am decis că am timp să vizitez cele două muzee dedicate artelor antice şi luând forma a două temple greceşti.

Primul în care am intrat a fost Antikensammlung, care adăposteşte artă greacă, etruscă şi romană, în special ceramică, dar şi unelte, arme, bijuterii, monede, obiecte de decor din metal, sticlărie, fragmente de zid sau coloane şi câteva sculpturi. Al doilea, Glypthotek, este dedicat sculpturilor greceşti şi romane, majoritatea lovite de aripa neîndurătoare a timpului, dar şi câteva incredibil de bine conservate. După această scurtă lecţie de istorie împletită cu artă, am luat trenul spre Schloss Blutenburg, un mic şi cochet castel ducal dintr-o suburbie, construit în secolul XV pe malul râului Würm şi străjuit, pe lângă turnuri, de o biserică în stilul gotic târziu.

Într-o zonă adiacentă se află alt castel, Schloss Nymphenburg, de data asta deloc mic, ci o imensitate barocă datând din secolul XVII. Între strada principală şi construcţia propriu-zisă se întinde un râu (îngheţat acum, pe care se patinează şi se joacă hochei) cu un mic lac, pe gheaţa căruia era cel mai mare grup de lebede pe care l-am văzut până acum. Pe lângă ele moţăiau gâşte sălbatice, raţe sălbatice şi alte păsări de apă. În spatele castelului se întinde un culoar al cărui capăt nu l-am putut vedea (şi nu din cauza că ar fi fost ceaţă) – o grădină imensă în care dormea acum un cârd de gâşte sălbatice. Trebuie că tot complexul este absolut superb pe timp de vară, cu plantele înverzite şi aranjate în spiritul nemţesc de mândru grădinar, cu florile deschise, cu statuile ce străjuiesc parcul descoperite şi cu fântânile pornite. Ora înaintată m-a împiedicat să vizitez şi muzeul acestui castel, unde probabil aş fi petrecut cel puţin două ore. A trebuit însă să revin repede-repede la gară, pentru a lua trenul spre Kaufbeuren.

Fotografii

Mă gândeam că iarna asta o să mai ajung cel puţin o dată la München, mai ales că se apropie sărbătorile şi o să mă plictisesc de moarte. Totuşi nu mă aşteptam să ajung atât de curând, dar oportunitatea s-a ivit si am înhăţat-o. Oportunitatea a fost de fapt un târg de job-uri din capitala bavareză la care se asigura transportul gratuit cu un autocar (mersi, Violeta, pentru pont); evident nu am mai făcut mofturi că se pleca înapoi de acolo destul de devreme, adică la 15:30. După un drum mai lung decât ar fi trebuit din cauza ambuteiajelor de pe autostradă cauzate de accidente şi de ora de vârf, am ajuns într-unul din cartierele de la periferia metropolei, la târgul organizat de Fachhochschule München.

De aici am plecat spre inima oraşului în jur de ora 11, ştiind că am destul de puţin timp la dispoziţie. Am coborât din metroul în Odeonsplatz, una din cele mai importante pieţe müncheneze, al cărei centru este ocupat de Feldherrnhalle – o construcţie-monument ridicată în prima jumătate a secolului XIX şi păzită de doi lei de piatră (leul este prin excelenţă simbolul Münchenului). Una din lateralele pieţei o constituie intrarea în Residenz, reşedinţa şi centrul exercitării puterii ducilor Bavariei între 1508 şi 1918. Bazele clădirilor au fost puse la finalul secolului XIV, dar ducii le-au transformat treptat într-un superb castel, ale cărui ziduri şi grădini s-au extins în oraşul interior. Neavând prea mult timp la dispoziţie, nu am vizitat complexul muzeatic în care s-au transformat camerele sale (complex despre care am citit că este extraordinar de frumos), însă am trecut în viteză pe lângă zidurile cu coloane şi pereţi pictaţi care constituie „gardul” castelului, pe lângă intrarea principală a Residenz-Festsaalbau (o masivă construcţie din secolul XIX) şi prin grădina în care m-am odihnit puţin astă vară (fără să ştiu ce este acolo). E adevărat, vara grădina este deosebită (şi nu mohorâtă, ca acum), plină de verdeaţă, aranjamente florale, de fântâni şi statui, cu gardurile vii tăiate şi aranjate, cu oameni pe toate băncile, la umbră sau la soare şi cu muzicieni mânuind arcuşurile în foişorul central, Hofgartentempel mit Bavaria. Foişorul a fost ridicat la începutul secolului XVII şi este o mică bijuterie, mai ales datorită micilor fântâni din nişele sale, decorate cu pietre colorate, cu melci şi scoici şi având în centru un peşte din gura căruia curgea apa. Trebuie să menţionez că orice oraş german trebuie vizitat vara dacă eşti interesat de arhitectură, pentru că aproape toate fântânile şi statuile mai delicate din aer liber sunt bine acoperite când începe să se răcească vremea – „cuşti” din lemn care să le protejeze.

Revenind după un astfel de tur în Odeonsplatz, am intrat în altă clădire care delimitează piaţa, Theatinerkirche. Construită în secolul XVII şi având un exterior măreţ care domină piaţa, bazilica urmează barocul pur italian în toate elementele sale interioare, ceea ce înseamnă grandoare şi bogăţie a modelelor, decorul zidurilor, tavanului, coloanelor, cupolei şi intrărilor fiind opulent şi pus şi mai mult în valoare de culoarea albă dominantă. Cele mai frumoase elemente mi s-au părut plantele din marmură sau metal încolăcite pe coloanele construcţiei.

Următoarea oprire a fost în centrala Marienplatz, cea care adăposteşte câteva din cele mai căutate obiective turistice şi arhitectonice din München. Unul dintre ele este Rathaus (noua primărie), o superbă şi enormă construcţie în stil gotic ce domină zona în primul rând prin turnul său central, dar şi prin restul de laturi bogat ornamentate. Un element care îi individualizează turnul este ceasul decorativ, numit Rathaus-Glockenspiel, ce conţine siluete aproape în mărime naturală care se mişcă şi prezintă scene ale turnirurilor medievale sau celebrul dans Schäfflertanz (primul dans care a fost jucat pe străzi după ce s-a terminat epidemia de ciumă). În centrul pieţei se află Columna Mariei, prima de acest gen ridicată la nord de Alpi pentru a sărbători rezistenţa oraşului atât în faţa invaziei armatei suedeze cât şi în faţa epidemiei de ciumă. Astfel de columne se găsesc în toate teritoriile care au aparţinut monarhiei habsburgice şi cu greu se găseşte un centru vechi de oraş în care să nu fi fost înălţată una. Altă latură a pieţei este delimitată de Alte Rathaus, transformată acum în muzeu de jucării. Nu ştiu cum este de obicei această piaţă, probabil câţiva vânzători de suveniruri, dar acum era plină de căsuţe şi tarabe la care se vând ornamente de Crăciun, vin fiert şi nelipsiţii cârnaţi, precum şi de o droaie de turişti de toate naţiile şi limbile – şi eu care credea că, miercuri fiind, atmosfera va fi mai relaxată.

Din Marienplatz se intră imediat în Petersplatz, centrată în jurul Peterskirche, cea mai veche biserică din oraşul interior, construită în stil romanesc în secolul VIII de către călugării care au fondat oraşul. Clădirea a fost extinsă cu elemente gotice la reconstrucţia după un incendiu din secolul XIV, iar mai târziu i s-a adăugat corul în stil baroc. Nu am putut intra în vechea clădire, însă am putut urca în turnul clopotniţei, loc din care am putut vedea întregul oraş. Fiind o zi superbă şi chiar caldă, pe lângă panoramele oraşului, am putut vedea în depărtare şi primele semeţe coame ale Alpilor. De aici am văzut că se poate urca şi în turnul Rathaus, dar deja eram obosită şi timpul trecea repede-repede, aşa că am lăsat-o pe altă dată.

M-am oprit apoi la Heilggeistkirche, aflată lângă Viktualienmarkt – cea mai cunoscută piaţă alimentară din München. Biserica gotică ridicată la finalul secolului XIV impresionează în special prin interiorul foarte înalt, suplu şi prin decoraţiile aurii din jurul picturilor de pe tavan. În rest este albă, cu excepţia modelelor roz din apropierea vârfurilor coloanelor şi, bineînţeles, a argintiului nelipsitei orgi. Zona centrală a Münchenului este extrem de densă în lăcaşuri de cult, următorul pe listă fiind şi cel mai mare dintre ele: Frauenkirche, catedrală construită în secolul XV din cărămizi roşii în forma goticului târziu, ceea ce înseamnă destul de puţine elemente caracteristice decoraţiilor gotice. Totuşi ea păstrează forma, structura, arcele tavanului şi vitraliile splendide. Cele două turnuri înalte de 99 de metri au fost adăugate în timpul Renaşterii, ele diferind stilistic de restul catedralei, devenind astfel un element deosebit în peisajul arhitectonic münchenez.

În apropiere se află altă construcţie enormă, St. Michaelskirche, cea mai mare biserică renascentistă situată la nord de Alpi, construită în secolul XVI şi conţinând elemente care vor influenţa puternic arhitectura barocă din sudul Germaniei. Impresionanta faţadă conţine statui ale unor membri din dinastia Wittelsbach şi statuia arhanghelului Mihail, iar interiorul enorm adaugă peste albul zidurilor multe modele baroce, mult auriu şi multă lumină naturală. Am ţinut să ajung apoi la St. Anna am Lehel pentru că aceasta este prima biserică în stil rococo din Bavaria, stilul în sine fiind destul de rar întâlnit în Germania. Biserica nu a fost exact ce mă aşteptam, în ciuda unui exterior promiţător – o alură solidă îmblânzită de alternarea formelor geometrice, de rozete, basoreliefuri şi coloane, în special la turnul frontal. Interiorul însă este destul de modest, în cea mai mare parte alb, elementele rococo aflându-se în fundalul celor câteva picturi şi mozaicuri de pe pereţi. M-am întrebat cum ar fi arătat dacă întreaga suprafaţă a zidurilor ar fi fost decorate în acelaşi mod.

De acolo am luat rapid metroul până la Königsplatz, una din cele mai impresionant pieţe ale oraşului, atât prin spaţiul larg şi deschis pe care îl ocupă, cât şi prin cele trei clădiri monumentale pe care le adăposteşte. Toate trei sunt un omagiu adus artelor clasice, greacă şi romană, diferind însă prin stilul abordat care se vede cel mai bine la tipul coloanelor de susţinere. Prima este Propyläen, un edificiu în stil doric construit în secolul XIX şi care reprezintă mai mult o poartă de acces în piaţă, neavând încăperi, ci doar coloane şi coridoare prin care se poate trece. A doua clădire este Antikensammlung, stil corintian, care din secolul XIX adăposteşte Muzeul de Stat al Artelor Clasice şi care este păzită de un impunător cal troian (evident, din lemn, deşi nu am putut verifica cine se ascunde înăuntru); dacă voi avea timp şi ocazia, voi intra pe poarta străjuită de el. A treia construcţie, şi probabil şi cea mai frumoasă, este numită Glyptothek şi construcţia sa, tot în secolul XIX, s-a bazat pe stilul ionic. Şi aceasta adăposteşte un muzeu, dedicat sculpturii greceşti, trecând prin perioadele arhaică (700 – 490 î.e.n.), clasică (490 – 323 î.e.n.) şi elenistică (323 – 146 î.e.n.), precum şi sculpturii romane (150 – 400 e.n.) – foarte probabil o colecţie frumoasă care merită văzută, un alt punct pe lista „must-see”. Tot de aici, dacă priveşti spre Karolinenplatz poţi vedea uşor obeliscul din centrul ei, ridicat în 1833 în cinstea celor 30.000 de soldaţi bavarezi care au murit în campania lui Napoleon împotriva Rusiei din 1812. Monumentul are 29 de metri înălţime şi a fost construit din plăci de metal obţinute prin topirea unor tunuri bavareze.

În continuare mi-am centrat atenţia în a ajunge la timp înapoi la locul de plecare spre Regensburg. Am „reuşit” să ajung cu un sfert de oră întârziere faţă de ora la ca îi spusesem Violetei că mă întorc, adică ora 3 p.m., dar totuşi cu alt sfert de oră înainte de ora de plecare. Evident, singurul vinovat pentru întârzierea mea a fost metroul, pe care a trebuit să-l schimb şi pentru care a trebuit să aştept ceva timp de ambele dăţi. Din fericire, nu am ajuns prea târziu pentru a mă sui în autocar. Cândva săptămânile astea, neapărat într-o zi lucrătoare (în weekend cred că e omor), voi mai merge la München (cel puţin o dată), dis de dimineaţă şi până seara, ca să mai pot tăia din obiectivele dintr-o listă pe care am făcut-o din informaţiile de pe Internet. Of, şi multe mai sunt...

Fotografii

A venit şi timpul să mă întorc în Germania, aşa că după un mic-dejun copios mi-am terminat bagajul, am dat o tură pe la Bogdan pe la serviciu să-i las cheia de la hotel şi apoi m-am îndreptat grăbită spre gară. Am ajuns în Schiphol aşa cum zic toate cărţile, cu 2 ore înainte de decolare; aeroportul de la periferia Amsterdamului este unul enorm, te poţi pierde uşor în el (probabil motivul pentru care din loc în loc găseşti rafturi cu harta sa), este plin de magazine de toate felurile (de la simple suveniruri la dulciuri made in Netherlands şi de la reviste pentru drum la obiecte din cele mai de lux, nelipsind parfumurile, genţile de marcă şi bijuteriile opulente), de restaurante, fast-food-uri şi cafenele. Am făcut check-in în imensul aeroport, am trecut prin filtru unde m-au pus să mă şi descalţ (ce bine că ieri s-a încheiat acea lună după care îmi schimb şosetele!) şi am început să mă îndrept din timp spre poartă, uneori fiind de mers kilometri. Evident că între timp, eliberată de bagaje, am dat o tură prin magazine, în special pe la parfumuri şi suveniruri, dar am reuşit să mă abţin din a mai cheltui şi alţi bani (sunt chiar mândră de mine!).

Cu vreo jumătate de oră înainte de programul decolării ne-am îmbarcat şi de data asta avionul a plecat fără întârziere la 12:50 (dacă nu cumva chiar mai devreme, pentru că toată lumea s-a prezentat la timp). Zborul un pic mai lung de o oră a fost unul frumos şi fără incidente, la altitudine destul de mică (probabil din cauza distanţei nu foarte mari), ocazie cu care am văzut alte avioane mult mai sus deasupra noastră. Oricum am urcat deasupra norilor de deasupra Olandei şi o vreme am zburat deasupra lor, oferindu-mi o imagine superbă. Parcă erau vălătuci de fum sau de vată, rotocoale peste rotocoale, moi şi pufoşi, majoritatea albi, dar unii gri sau roşcaţi şi lăsând din când în când goluri prin care se întrezărea pământul. Au fost momente când dedesubt erau nori şi deasupra alţi nori, alteori doar cer albastru, brăzdat doar ici-colo de urmele altor avioane. Am avut inspiraţia să-mi aleg locul pe partea pe care nu a bătut soarele, astfel încât am putut vedea totul clar, fără însă a fi orbită de incandescenţa sa. După ce am trecut în Germania, norii au început treptat să dispară, lăsând loc priveliştii terestre, astfel încât când eram în zona Frankfurtului am putut vedea clar zăpada căzută în ultimele zile, dealurile înalte, şoselele, oraşele, pădurile (mult mai dese aici decât în Olada), lacurile şi chiar morile de vânt, sporadice sau în formaţiuni mari, aliniate. După ce am început să coborâm, s-au văzut şi mai bine aşezările omeneşti, dar ceea ce mi-a încântat cel mai mult privirea au fost peticele de pământ agricol, arate sau cultivate, toate dreptunghice şi părând de aici, de sus, ca de catifea. Foarte, foarte frumos să zbori pe vreme limpede. Şi la fel să aterizezi lin, fără smucituri, mai uşor decât dacă ai merge cu maşina prin Bucureşti.

După aterizarea la Flughafen de lângă Nürnberg am constatat avantajele unui aeroport mic, de „provincie”: în nici 10 minute după ce am aterizat mi-a apărut bagajul pe banda de bagaje şi m-am putut îndrepta spre staţia de metrou. De aici am ajuns repede la gară, unde însă am avut de aşteptat o oră primul tren spre Regensburg. Am ajuns într0un final apoteotic şi în urbea mea, unde era un ger de crăpau pietrele, vânt voinic, polei sclipind în aer, chiciură pe pomi, urme zăpadă prin iarbă şi un puternic miros de iarnă.

Fotografii

Astăzi a fost zi de reculegere, în primul rând pentru că pe aici nu prea mai aveam ce să văd şi în al doilea rând pentru că m-am decis în ultimul moment să nu mă duc încă o dată la Amsterdam, fiind destul de obositor şi preferând să mă odihnesc, ţinând cont că mâine plec înapoi şi o să fie o călătorie solicitantă (chiar dacă nu dau eu din aripi ca să înainteze avionul). Şi cum am stat eu aşa o vreme în vârful patului am zis să pun cap la cap diverse impresii acumulate până acum, eventual adăugând una-alta pe parcurs. Aşa că e posibil ca nu toate să urmărească o ordine logică sau măcar cronologică, ci pur şi simplu cum mi-am amintit de ele. Sper că veţi scuza o inerentă incoerenţă şi să le consideraţi doar mici frânturi – biţi de impresii.

O să încep cu hotelul în care stau, Anno, unul dintre doar cele două hoteluri din Almere. Evident, clădirea sa, de trei stele, este tot una futuristă, cu pereţi „strâmbi”, cu arcade ciudate, dar camera pe care a luat-o Bogdan săptămâna asta este foarte confortabilă. Pe lângă faptul că este mare, că are balcon din care se vede parţial Grote Markt şi că are două pături şi dulapuri încăpătoare, este foarte, foarte călduroasă – adică aşa cum îmi place mie. Marele calorifer nu e dat la maxim şi toată ziua stă uşa de la balcon întredeschisă, şi tot este de stat în tricou. La astea se adaugă televizorul cu plasmă, nu foarte mare, dar având destul de multe programe, incluzând Dscovery, National Geographic şi BBC2, plus multe olandeze şi câteva cu filme. Pentru că tot am amintit de televiziune, spre deosebire de nemţi, olandezii nu au filmele sau emisiunile în engleză dublate, ci subtitrate – lucru care ar putea ajuta la învăţarea olandezei şi care explică de ce cam toţi olandezii, indiferent de vârstă şi mediu social, vorbesc destul de bine engleza (spre deosebire de germani, unde cu precădere tinerii şi oamenii culţi o înţeleg şi vorbesc).

La parter se află restaurantul, foarte elegant şi cochet şi cu chelneri foarte amabili. Aici am mâncat în câteva seri un tip de friptură cu specific olandez, adică făcută doar pe afară, iar înăuntru mai mult crudă, ceea ce nu m-a încântat prea mult. Micul-dejun a fost de fiecare dată consistent şi foarte bun, însă în rest nu prea mi-a priit mâncarea aici, nici cea de la restaurant, nici cea chinezească, nici cea de la KFC şi nici ce am mai ronţăit pe parcurs. O să fac acasă o „cură” de dezintoxicare de junk-food şi de debalonare cu ceva mâncare gătită în bucătăria proprie.

După cum am zis, în afară de Anno mai este un singur hotel în Almere, undeva la periferie, ceea ce m-a mirat ţinând cont de suprafaţa ocupată de oraş, dar a explicat de ce a avut Bogdan aşa multe greutăţi la început în a obţine rezervarea aici. Cred că cine s-ar ocupa de construirea unui nou hotel aici ar avea mult de profitat. Iar spaţiu unde să-l construiască ar fi, ţinând cont de suprafeţele întinse de „pământ nou”, proaspăt scos de sub mare, de la periferia oraşului care se va extinde destul de mult în următorii ani.

Faptul că oraşul a fost fondat de curând şi construit după necesităţile lumii moderne se vede clar nu numai în arhitectura clădirilor, ci şi în infrastructura sa. În cele mai multe cazuri, există benzi separate pentru pietoni, pentru autoturisme, pentru autobuze şi pentru biciclete – un lux pe care locuitorii din oraşele vechi precum Amsterdam sau Utrecht nu şi l-ar permite. Evident, asta este foarte comod pentru toată lumea, se evită aglomerările şi accidentele, în plus la benzile de autobuze sunt semafoare speciale, care se aprind pe bază de senzor, numai când trebuie să treacă un autobuz.

Că veni vorba de biciclete, şi olandezii sunt maniaci la acest capitol, poate măi rău decât nemţii sau italienii (şi cu siguranţă mult mai civilizaţi decât aceştia din urmă, lucru valabil şi pentru şoferi). Pe lângă benzile speciale, pe care pot merge şi scuterele sau autoturismele micuţe electrice, e plin de parcări speciale, cea din Amsterdam, pe trei nivele enorme, fiind cea mai mare pe care am văzut-o vreodată – ca să nu mai zic că era plină, unele biciclete trebuind să fie parcate în afara ei. Şi în Almere am văzut nenumărate parcări, una mare fiind lângă gara, iar alta în centru, acesta fiind închisă, păzită, iar suporturile de biciclete supraetajate, astfel încât vedeai biciclete „împletite” şi sus şi jos.

Tot la capitolul parcări, olandezii nu duc lipsă nici de cele pentru maşini; pentru că din cauza nivelului ridicat al apei în sol nu pot face, ca nemţii, mari parcări subterane, compensează prin efectiv blocuri de câteva nivele şi multe sute de metri pătraţi în suprafaţă de locuri de parcare pentru autoturisme. Pe lângă maşinile clasice, aşa cum am menţionat în treacăt mai sus, olandezii sunt mari iubitori de mediu, aşa că am văzut destul de multe mici maşini electrice, cu doua locuri, ceva mai scurte şi mai înguste decât un Smart, dar prinzând foarte probabil cei 50 km/k. Bătrânii care nu mai pot (sau nu mai vor) să meargă la cumpărături pe bicicletă sau pe jos au la dispoziţie un mic vehicul cu trei roţi, ceva între o tricicletă mare şi un scaun cu rotile electric, dar nu neapărat pentru oameni cu dizabilităţi. Foarte interesant, bănuiesc că şi comod, nu prea rapid (că nici nu se cade ca o băbuţă să facă slalomuri în viteză cu aşa ceva), evident tot ecologic şi care uşurează viaţă celor în vârstă.

Dacă tot vorbesc despre transport, trebuie să iau în discuţie şi trenurile. Am mers şi cu aşa-numitul Stoptrein (un fel de personal) şi cu Intercity şi am ajuns la concluzia că sunt de o calitate mai proastă decât omoloagele lor din Germania, în sensul că banchetele sunt îmbrăcate în muşama la clasa a doua şi că arată în general mai nasol. În schimb sunt mult mai dese în toate direcţiile, dar mai ales cele care leagă această zonă relativ tânără a Olandei cu capitala. Din punct de vedere al tarifelor nu cred că sunt diferenţe faţă de aici, numai că biletele costă la fel indiferent dacă iei personalul sau IC-ul. Ai două posibilităţi de a-ţi lua bilet: de la automat sau de la casa de bilete (direct din tren nu se poate, iei direct amendă). La casă e ceva mai scump, dar la automate poţi plăti cu card special sau numai cu monede între 10 eurocenţi şi 2 €, bancnote nu se acceptă ca în Germania, ceea ce a însemnat că am venit pregătită de acasă cu aproape 30 € numai în monede, iar acolo le-am păstrat pe toate primite ca rest.

În ceea ce priveşte banii, am observat că vânzătorii olandezi sunt destul de reticenţi în a primi bancnote de 50 € şi, din spusele lui Bogdan, aproape toţi refuză să le primească pe cele de 100. Nu este corect şi ar trebui făcut scandal, cu atât mai mult cu cât automatele bancare mai mult din alea scot, ca să nu mai zic că atunci când adopţi moneda Euro, o adopţi cu toate formele sale. În plus, majoritatea vânzătorilor nu dau restul până la ultimul cent, aşa cum fac nemţii. Nu că mă durea pe mine de cei 2-3 cenţi opriţi, dar este vorba de principiu – dacă nu-mi trebuiau, îi las eu vânzătorului, dar nu se autosesizează el.

Plimbându-mă şi prin magazine, am constat că şi olandezele trăiesc pe picior mare ca şi nemţoaicele, greu găsind un 36; în schimb, sunt ceva mai scumpe decât în Regensburg. Şi alte produse sunt mai scumpe, precum portocalele şi roşiile (la care nu mă aşteptam, ţinând cont că nemţii le importă din Olanda), dar cea mai mare parte (dulciuri, carne, ţigări, băuturi) sunt cam la aceleaşi preţuri. O altă diferenţă faţă de Germania este ora la care se închid cele mai multe magazin, acesta fiind 6 p.m. şi nu 8 p.m. (cu excepţia celor alimentare), dar joia este zi de cumpărături, când magazinele sunt deschise până la 9 p.m., iar duminica, după prânz, acestea sunt deschise o vreme, şi nu toate închise ca la nemţi.

Din punct de vedere al populaţiei, destul de puţini sunt olandezi get-beget, fiind aici, şi nu ca turişti, mulţi negri (cei mai mulţi), arabi, asiatici şi indieni. Acestora li se adaugă, mai ales în oraşe precum Amsterdam, o mare masă de turişti, încât capitala olandeză arată şi sună ca un adevărat Babilon. Şi în Germania sunt mulţi, mai ales în nord, dar nu atât de mulţi, de atâtea feluri şi atât de bine integraţi. Nu puteau însă să lipsească cerşetorii, chiar în prima seară fiind acostaţi de două ori de oameni care cereau bani. Nu ştiu dacă erau ţigani români, bulgari, sârbi sau albanezi (că ţigani erau sigur), dar de două ori în aceeaşi seară a însemnat cu tot atâtea ori de câte mi s-a întâmplat de când sunt în Germania.

Probabil că emigranţilor le prieşte mai bine clima Ţărilor de Jos, care este mai blândă şi mai călduţă, în ciuda întinderilor mari de apă. Am simţit pe pielea mea că, în afara ţărmului efectiv unde bate foarte tare vântul şi este mai frig decât aici, pe malul Dunării, în rest temperatura este cu câteva grade Celsius mai ridicată decât în Regensburg, plus că nu bate veşnicul vânt de aici. Ceea ce au în comun Regensburg şi Almere este vremea schimbătoare, cerul care din senin se poate întuneca complet în nici 10 minute sau care din nori de furtună se transformă într-un albastru plin de soare. Din fericire însă aici nu plouă atât de des ca în Regensburg, dar nici de zăpadă nu prea au parte.

Cu siguranţă tot clima, călduţă dar nu uscată, le prieşte şi nenumăratelor păsări pe care le-am văzut aici: raţe de toate felurile şi culorile, cufundari, nu ştiu câte specii de pescăruş, foarte multe lebede şi alte zburătoare ale căror nume nu le ştiu, majoritatea de apă. În ceea ce priveşte alte animale am văzut mai multe pisici hoinărind pe stradă, dar după cum arătau şi se comportau nu erau vagaboande, ci doar scăpate din ochiul vigilent al proprietarului vreunei case. Câini am văzut şi din aceştia destui, cu precădere rasa beagle, dar şi alte rase sau corcituri. Ceea ce am observat deosebit de Germania este că patrupedele nu au voie chiar peste tot, de exemplu în Anno sau în galeria de magazine – asta ţinând cont că la nemţi cred că numai în farmacii nu se intră cu câini, în rest oriunde: magazine, galerii comerciale, muzee etc.

De la necuvântătoare revin la oameni şi la una „invenţiile” lor, şi anume W.C.-ul public. Am văzut aici trei tipuri de m-au dat pe spate, fiecare în felul lui. Primul tip a fost în Amsterdam, care consta într-o piramidă cu trei feţe, amplasată în mijlocul pieţelor (de fapt, de obicei câte două), fiecare faţă având câte un loc de urinat, însă despărţiturile dintre feţe separau doar aceste locuri, neoferind nici o protecţie a intimităţii celui care se desfăşura acolo. Adică mergeai pe stradă şi puteai da de astfel de facilitate în care cineva tocmai se simţea mai fericit în văzul lumii şi în mijlocul pieţei – adică aşa cum am păţit noi. Interesant ar fi fost să vină şi un poliţai să-i dea ălui amendă, sau eventual nouă că s-a întâmplat să ne uităm. Al doilea tip, întâlnit în Utrecht, este ceva mai „intim”, în sensul că e o singură hai s-o numim cabină, o spirală în care intră cineva oferindu-i-se o minimă protecţie de ochii curioşilor. Dar dacă te chinui puţin vezi ce şi cum, aşa cum mi s-a întâmplat mie: în timp ce încercam să fotografiez buda, un nenea a intrat înăuntru, s-a descheiat la prohab şi a început să se uşureze – aşa că până să mă prind eu ce şi cum, l-am şi prins în cadru. Trebuie să evidenţiez, în caz că nu s-a observat, că ambele tipuri descrise se adresează exclusiv bărbaţilor, ceea ce nu mi s-a părut deloc drept. Al treilea tip, întâlnit tot în Utrecht, este de departe cel mai civilizat şi de înaltă tehnologie, intrarea costând însă 20 cenţi introduşi ca fise într0un automat – deloc mult când nu mai poţi şi nu mai poţi... Toaleta nu era altceva decât o cutiuţă cu W.C. şi chiuvetă, în care avea voie să intre o singură persoană (cu excepţia celor care au nevoie de ajutor) şi poate sta maxim 20 de minute, timp după care uşa se deschide automat. Sincer, sper că anunţă totuşi înainte. Ideea nu este rea în caz că celui dinăuntru i se face rău şi leşină sau altceva. Acest tip de toaletă nu mai face nici un fel de discriminare, iar între toate folosirile se desfăşoară automat o operaţiune de spălare, dezinfectare şi uscare.

Tot din curiozităţi văzute pe acolo, am observat ceva şi la case. Pe lângă geamurile imense care pot dezvălui trecătorilor tot ce ai în casă şi pe lângă grădinile foarte aranjate (unele având propriul lac în miniatură), am observat că se poartă mobilă ţinută afară – indiferent dacă „afară” înseamnă curtea casei sau micul loc sau balcon al apartamentului. E clar că nu se fură, că altfel nu le-ar mai ţine, dar mă întreb dacă nu le e milă de piesele de mobilier când plouă sau ninge, că mă îndoiesc că stau să le bage pe toate în casă. Pe de altă parte, nici nu sunt teribil de scumpe ca să le schimbe, să zicem, o dată la doi ani.

Momentan asta mi-am amintit, cu ajutorul notiţelor luate pe parcursul unei săptămâni petrecute în Olanda – cele mai multe în Almere, dar şi pe unde am mai fost. Sunt convinsă că mai sunt şi alte aspecte pe care nu le-am notat când m-au „lovit” şi nici nu mi le-am amintit pe măsură ce am scris cele de mai sus; totuşi, lista rămâne deschisă şi când voi mai găsi ceva în vreun cotlon al memoriei, îl voi pune pe hârtie. Cred că nu are sens să menţionez că fotografii nu am făcut în timp ce mă gândeam la acestea, cocoţată în vârful patului...

Astăzi am încercat să fac ce nu am reuşit vineri: să ajung la dig şi să vad marea (sau lacul, cum zic ei). Am reuşit să mă trezesc până în prânz şi am pornit vitejeşte să străbat cei 6 km până la ecluză, anticipând că voi mai avea de mers şi de acolo ceva vreme ca să ies pe digul exterior. Am trecut din nou prin Leeghwaterplas, de data asta putând să observ mai atent micile poduri, ambarcaţiunile şi păsările, mai ales că o tanti însoţită de vreo două potăi le dădea de mâncare pe un pod. Am traversat şi cartierul cochet de lângă lac şi am intrat în Noorderplassen. După ce am străbătut aleile pavate ale parcului din jur şi am trecut câteva poduri, unul dintre ele fiind genul care se ridica automat la trecerea vaselor mari (si am văzut că sunt câtva... destul de multe), am ajuns în porţiunea numită Lepelaarplassen.

Din câte am citit pe panourile informative, acest amalgam de apă, uscat şi mlaştini este un paradis al păsărilor şi mamiferelor de apă; stuful şi sălciile sale, împreună cu suprafaţa mare de apă, se află pe ruta de migrare a păsărilor, găzduind multe specii migratoare şi oferindu-le loc de odihna şi hrană. Apa nu este mai adâncă de un metru, însă fundul este alcătuit din straturi moi de pământ şi nămol, fiind propice înmulţirii purecilor şi şerpilor de apă, precum şi a altor mici vietăţi care constituie hrana multor specii de păsări. Acestea includ lopătarul, cormoranul, mai multe feluri de raţe (printre care raţa moţată, raţa sălbatică şi raţa pestriţă), cufundarul, ferestraşul mare, corcodelul mic, pescăruşul, egreta mică, egreta mare şi ibisul. În plus, castorul este aici stăpân indiferent de anotimp. Am intrat pe cărarea care duce la un post de observare a pasărilor şi nu am putut să nu observ că, pe lângă interdicţia accesului câinilor, poteca este ascunsă de panouri înalte din lemn, iar postul de observare este o barca poligonală bine camuflată. Pentru a observa faună fără să o deranjeze, „spionilor” umani le sunt oferite numai mici ferestre în pereţii barăcii – câtă grijă pentru confortul animalelor, ceea ce este absolut normal, ţinând cont că multe din păsări sunt obosite după o călătorie lungă. Din păcate, în această perioadă nu mai sunt multe păsări, decât cele care rămân peste iarnă şi chiar şi din acestea majoritatea stau ascunse zgribulite prin stufăriş. Dar cred că este o splendoare pe timp de primăvară târzie şi vară.

Am ajuns apoi destul de repede la ecluză; aceasta este situată între două diguri: cel mare, care merge de-a lungul întregii coaste, şi un al doilea, prezent doar aici în faţa digului mare astfel încât apa dintre ele să fie mai liniştită şi să poată găzdui un mic port de iahturi. În zona ecluzei, digul mare arată ca un semicerc, iar cel mic ca o coardă care l-ar închide, fiind însă întreruptă aproape de unul din capete pentru a face loc ambarcaţiunilor să intre şi să iasă. Partea proastă a acestei afaceri este că a trebuit să merg o vreme de-a lungul digului mare, pe şoseaua principală, ca să ajung la punctul în care se desprinde digul cel mic, ceea ce a mai însemnat vreo 800 de metri. Am intrat apoi pe digul mic, pe bucata lungă a corzii, şi m-am încăpăţânat să merg până la capăt, să vad ce e acolo, bucata de faţă având şi ea vreun kilometru cel puţin. La capăt nu era altceva decât un gard electric care să te împiedice să ajungi la ceea ce părea un mic far (sau ceva asemănător unei borne de semnalizare); dar până acolo am putut să vad marea agitată pe de-o parte şi apa liniştită prinsă în ecluză, pe care pluteau în port iahturile, pe cealaltă. Se vede uşor cum ambele porţiuni de apă sunt mai sus cu câţiva metri buni decât pământul păzit de digul principal.

Nişte viteji ieşiseră cu un mic iaht la scufundări în apa tulbure cu valuri mari, la a cărei temperatură nici nu vreau să mă gândesc. Îmi pot da seama numai după vântul tăios şi uşor sărat care bătea dinspre larg, aici fiind singurul loc din Almere unde mi-am pus fesul, mănuşile şi am îndesat bine gluga. Brrrr... Am coborât şi până aproape de apă, era să alunec şi să pic pe pavajul care dă la pietrele ce sunt primul bastion în faţa furiei mării; pe pietre nu m-am mai cocoţat, fiind destul de instabile, însă şi aşa a fost suficient ca să prind câţiva stropi. Am urcat cu greu pe strada de pe digul mic şi am luat-o înapoi. Nu am putut să nu observ lipsa plajei, ceea ce înseamnă lipsa scoicilor, aşa că a trebuit să mă mulţumesc cu câteva cochilii aruncate de pescăruşi prin parc. Am înţeles că sunt foarte puţine şi restrânse zonele unde să aibă olandezii plajă de-a lungul acestei enclave a Mării Nordului, formate din Waddenzee, IJsselmeer, Markermeer şi IJmeer şi care împresoară apoi uscatul cu mult mai îngustele Gooimeer, Eemmeer, Veluwemeer şi Ketelmeer.

Am mers încă o dată lungimea digului mic şi am dat în şoseaua principală, în timp ce vântul se tot înteţea, iar cerul care până atunci oscilase între soare puternic şi nori fioroşi părea să se fi decis pentru furtună. Aşa că am grăbit pasul, urmând rapid potecile dintre mlaştinile din Lepelaarplassen, apoi cele care înconjoară uriaşul lac Noorderplassen şi am reintrat în ceea ce putem numi zona civilizată a oraşului. Între timp vremea începea să se domolească, parcă nici norii nu mai erau la fel de negri şi nici vântul atât de puternic. Păsările din oraş păreau a sta la o şuetă pe malurile unui canal, iar în Leeghwaterplas o lebădă solitară (ceea ce este destul de ciudat) făcea scufundări, arătându-şi mândră inelul de identificare de la unul din picioare.

Am ajuns în sfârşit acasă, după mai bine de cinci ore de umblat la pas voios, ruptă de oboseală şi cu nasul îngheţat. Dar a meritat, pentru că am văzut una din cele mai reuşit invenţii ale oamenilor: diguri care să ţină apa mării ca pământ care se află sub nivelul ei să devină locuibil. Este adevărat că acum tehnologia permite multe, însă astfel de tehnici au fost aplicate aici de sute de ani. Asta mi-a amintit de bancurile de nisip văzute din tren, bancuri de pe care apa a fost alungată de ceva vreme, care s-au sedimentat bine şi pe care se fac ultimele consolidări pentru a se putea începe construirea de noi aşezări. Şi mă gândeam că oamenii ăştia, când au nevoie de puţin spaţiu în plus, mai împing un pic marea înapoi şi mai fac rost de teren; asta în timp ce noi nu suntem în stare să facem nimic pentru a ne proteja litoralul de apele Mării Negre, care înghite puţin câte puţin plaja şi, mai rău, din terenurile locuite sau cultivate (a se vedea în Mangalia sau 2 Mai).

Fotografii