mad
Comentarii diverse

Suplimente alimentare
 

Evergrey – Torn (SPV / 2008)
     media: 1.00 din 1 vot

Tracklist:

1. Broken Wings

2. Soaked

3. Fear

4. When Kingdoms Fall

5. In Confidence

6. Fail

7. Numb

8. Torn

9. Nothing Is Erased

10. Still Walk Alone

11. These Scars

12. Caught In A Lie (Bonus Track)

Notă: 9.0

Cum aş putea rezuma Torn? Un album cu personalitate - multă, cât să dea la o sută de trupe de prog şi nu numai. Într-un joc de cuvinte, adaug că este un album extrem de personal – ţinteşte către suflet şi se dezlănţuie cu pasiune. Marca Evergrey de la început, Broken Wings deschide poarta către o muzică inconfundabilă: „Come reach inside my inner fear / Come feel my sorrow and my tears”. Soaked mi-a amintit că la Evergrey versurile sunt la fel de importante ca şi muzica, iar Fear mi-a dat, de la un cap la altul, senzaţia unei angoase expuse precipitat de cineva care se învârte rapid şi se uită tot timpul peste umăr. When Kingdoms Fall aduce în prim-plan latura melodică, în timp ce In Confidence îi mulţumeşte pe cei avizi de tehnică şi ne aminteşte că Evergrey este, înainte de toate, o trupă de progressive. În tempoul mai liniştit al Fail am degustat din plin versurile, Numb mi-a ridicat din nou pulsul cu nişte riff-uri de început şi de refren ameţitoare, iar Torn m-a disecat până în cele mai ascunse colţuri – atâta regret, atâta durere, atâta intensitate şi un aşa amestec de trăiri – din prima, piesa mea preferată. Nothing Is Erased se numără între piesele cele mai reuşite, având cam tot ce-i trebuie: secţie ritmică ce loveşte de la început, viteză, refren catchy şi melodios, versuri „dark” şi personale şi un solo killer. Reţeta se aplică şi pe Still Walk Alone, la un tempo ceva mai redus, dar completat de o atmosferă grea şi de nişte riff-uri care te lovesc în piept. Se pare că partea cea mai întunecată a albumului se completează la final, la fel şi furia şi sentimentul de apăsare, prin These Scars şi Caught in A Lie. Cu toate astea muzica nu e deloc depresivă, ci plină de viaţă şi dinamism. Cred că albumul m-a cucerit definitiv cu acest contrast.

(+) personalitate, eleganţă, forţă, melodie, un album dinamic şi axat pe latura întunecată a omului.

(-) o anume repetitivitate.


Poisonblack – A Dead Heavy Day (Century Media / 2008)
     media: 1.00 din 1 vot

Tracklist:

01. Introuder

02. Diane

03. Left Behind

04. Bear The Cross

05. A Dead Heavy Day

06. Me, Myself & I

07. X

08. Human-Compost

09. The Days Between

10. Hatelove

11. Lowlife

12. Only You Can Tear Me Apart

Notă: 8.5

Aştept cu interes un nou album Poisonblack cam de când am reuşit să las deoparte Lust Stained Despair, produs pe care îl ascultasem până la epuizare. Interesul a fost dat de două aspecte: muzica în sine, care m-a sedus în 2006, dar şi modul în care Laiho ar fi făcut încă un pas dincolo de Sentenced. S-o recunoaştem de la început: ruptura nu e completă, nu mă refer la genul muzical ci la influenţele evidente, cele mai bune exemple fiind probabil piesa-titlu (prin modul în care sună clapele, prin melancolia puternică, prin sentimentul general) şi Human-Compost (ca piesă rapidă, mie mi-a amintit teribil de Consider Us Dead). Restul pieselor respiră din ce în ce mai puţin a Sentenced, cu excepţia vocii, chiar şi aici intervenind schimbări mai mari decât acum doi ani. Introuder este un intro care pe mine m-a surprins prin tenta jazz, mai ales că apoi Diane şi Left Behind lovesc puternic – foarte heavy, foarte antrenante, foarte catchy, lor alăturându-se mai târziu şi Human-Compost. Pe lângă cele enumerate, Left Behind are şi un solo superb în jurul minutului 3:15, unul din micile amănunte care fac albumul delicios. Bear the Cross, piesă care a fost aleasă ca single, cred că-i singura care nu-mi place în mod deosebit; da, prinde la public şi are un refren memorabil, dar mi se pare cam superficială, parcă se vrea prea tare a fi un „hit”. Mult mai reuşite mi s-au părut Me, Myself & I, la rândul ei cu un refren uşor de reţinut, şi X, o baladă unde jazz-ul intervine din nou la partea vocală, iar versurile amintesc de senzualitatea albumului anterior, ceva mai voalată acum („touch me again, awake the sickness within me”). The Days Between se apropie, ca linie muzicală, Pain Becomes Me, Hatelove şi Lowlife revin cu o doză puternică de energie, iar Only You Can Tear Me Apart restabileşte echilibrul rapid/lent şi încheie albumul într-o notă apăsătoare. Mi-a plăcut că în A Dead Heavy Day chitara face legea, clapa acompaniază, totul este, ca în titlu, heavy şi trupa şi-a conturat mai bine identitatea. Nu mi-a plăcut faptul că versurile au devenit mult mai serioase, nu prea mai au acea conotaţie erotică.

(+) vocea şi chitara, conturarea tot mai bună a unei identităţi, piese captivante şi memorabile.

(-) spontaneitatea şi dezinvoltura au dispărut.


Anathema – Hindsight (Peaceville/Kscope / 2008)
     media: 2.00 din 1 vot

1. Fragile Dreams

2. Leave No Trace

3. Inner Silence

4. One Last Goodbye

5. Are You There?

6. Angelica

7. A Natural Disaster

8. Temporary Peace

9. Flying

10. Unchained (Tales Of The Unexpected)

Notă: 9.5

Îmi place când oamenii se ţin de cuvânt – iar Anathema a făcut-o. Britanicii ne-au promis un album acustic şi iată-l – o reorchestraţie seducătoare a pieselor mai vechi, în formă unplugged, beneficiind de violoncel (Dave Wesling de la Royal Liverpool Philharmonic Orchestra) şi de toată atmosfera degajată dintr-o astfel de interpretare. Departe de a fi o idee originală, cu siguranţă este una extrem de reuşită. Piesele alese se pretează de minune la această abordare şi este o adevărată plăcere să reasculţi ceea ce ai văzut într-un concert, dar prin prisma sunetului cristal de pe disc. Absolut încântător. Deşi pot vorbi la superlativ despre fiecare participantă la box-set, cel mai mult şi mai mult mi-au plăcut Fragile Dreams, Angelica şi A Natural Disaster (aici contribuind deosebita voce feminină) – superbe piese în original, superbe piese în varianta acustică. Spre deosebire de restul pieselor, care şi-au păstrat în mare structura originală, Flying este complet „rearanjată”. La acestea se adaugă o piesă nouă, Unchained (Tales of the Unexpected), ciudată şi melancolică, perfect aşezată la final. Aşteptând cu nerăbdare albumul nou, nu pot spune că Hindsight este numai ceva cu care fanii să se mulţumească, ci este o reamintire sublimă a pieselor vechi. Nu cred că are sens să precizez că albumul se adresează părţii noastre sensibile şi că este teribil de trist. Sunt convinsă că din acest motiv şi este atât de frumos.

(+) totul.

(-) nu am putut da 10 nefiind un album nou.


Voices of Silence – The Human Saga (Autoprodus / 2008)
     media: 1.00 din 1 vot

Track list:

1. The Human Saga

2. Daedalus Son

3. Without a Cause

4. Agressione

5. Favorite Fear

6. Die Sonne Scheint Noch

7. Hungry for Life (feat K. Nimrod)

8. Another Dream

9. Gates of Paradise

10. Back to life

11. The Grand Illusion

Notă: 9.5

Ţin să menţionez că nu ştiu cât de obiectiv va ieşi ce scriu, fiind vorba de una din trupele mele preferate din peisajul autohton, plus că aştept materialul de ceva timp. Una sau două piese nu au fost o premieră, ci numai diferit modul de prezentare faţă de varianta live, dar datorită lor aveam o idee despre cum ar trebui să sune albumul. Adică foarte bine. Deşi albumul este un concept – aşa cum sugerează titlul, despre condiţia umană cu toată drama sa – piesele pot fi uşor scoase din context şi privite ca episoade distincte; de altfel, poţi privi doar anumite aspecte din viaţa unui om dacă numai acelea te interesează, nu? Despre tema fiecărei piese nu voi vorbi, ele sunt descrise mai bine şi mai frumos decât o pot face eu pe site-ul trupei, citez numai ideea generală: „Este vorba în principiu de natura umană, faptele, credinţele şi destinul omului, de la izgonirea din Paradis până la lipsa totală de perspective a societăţii contemporane extrem de complicate” (pentru cine nu ştie, de pe acelaşi site se poate descărca integral albumul). Îmi place faptul că Voices of Silence şi-au definit de ceva timp un stil aparte în metalul românesc şi acum reconfirmă acest lucru, fiind uşor de recunoscut încă de la prima piesă; dacă pe la noi se cântă prea puţin metal progresiv, există un vârf care o face foarte bine şi, mai mult, o face cu nişte standarde şi cu un sunet de zici că vin de prin alte părţi. The Human Saga este un album captivant de la un capăt la altul, fără moment de monotonie – cor în The Human Saga, naraţiune în Die Sonne Scheint Noch, ruperi de ritm în Dedalus Son, meditaţie în Gates of Paradise, viteză în Favourite Fear, refrene catchy în Agressione şi Without a Cause, atmosferă aparte în Back to Life şi legătură cu albumul anterior prin The Grand Illusion. Mi-a fost greu să mă hotărăsc ce-mi place mai mult: inspiraţia reflectată în piese, liniile faine ale instrumentelor, poveştile din spatele versurilor, expresivitatea muzicală sau producţia impecabilă. Cred că diversitatea.

(+) la alegere: orice din ce am scris mai sus.

(-) mi-e greu să pun punctul pe „i”, dar lipseşte ceva şi nu găsesc ce.


Lacrimas Profundere – Songs for the Last View (Napalm Records / 2008)
     media: 4.00 din 1 vot

Track list:

1. The Last View

2. A Pearl

3. The Shadow I Once Kissed

4. Veins

5. We Shouldn't Be Here

6. And God's Ocean

7. Suicide Sun

8. Dear Amy

9. A Dead Man

10. Sacrificial Lamb

11. Lullaby for a Weeping Girl

12. While

Notă: 8.0

Lacrimas Profundere revin cu un nou album şi un nou vocalist, propunând acelaşi melodic gothic metal. Cine nu i-a mai ascultat pe nemţi ar trebui să se aştepte la o abordare în genul HIM, Lake of Tears, Type O Negative şi Sentenced; cei care au mai ascultat cred că-mi vor da dreptate că noual album este o continuare firească a Filthy Notes for Frozen Hearts şi cam la acelaşi nivel calitativ. Îmi place modul în care pun baza pe chitară şi nu pe clape pentru a crea acea atmosferă melancolică şi uşor depresivă. Îmi place că ştiu să adauge dinamism acolo unde trebuie pentru ca lucrurile să nu lâncezească (A Pearl, We Shouldn’t Be There), că ştiu să compună o baladă reuşită (And God’s Ocean) şi-mi place alternarea de ritmuri din Veins (preferata mea) şi Lullaby for a Weeping Girl. Nu-mi place că nu au mai des un tempo mai rapid, nu-mi place monotonia din A Dead Man şi While şi nu-mi place că n-au evoluat. Instrumentiştii sunt buni, compoziţiile ascund talent, vocalul se achită foarte bine de postul preluat, versurile sunt frumoase, însă lipseşte orice urmă de strălucire. A, da, si originalitatea. Din fericire, albumul este destul de bine legat ca atunci când îţi zici că aici sună a nu-ştiu-cine acest lucru să nu deranjeze sau chiar să fie bine executat. Admiratorii de metal gothic melodic vor aprecia Songs for the Last View mai mult decât mine; amatorii de chestii deosebite îl vor terfeli. Eu zic că-i un album bun, cu o linie melodică frumoasă, dar rămâne la nivelul superior al mediocrului.

(+) vocea, execuţia frumoasă a unor idei bune...

(-) dar preluate şi repreluate, originalitatea fiind nulă.


Uriah Heep – Wake the Sleeper (Sanctuary / 2008)
     media: 1.00 din 1 vot

Track list:

1. Wake The Sleeper

2. Owerload

3. Tears Of The World

4. Light Of A Thousand Stars

5. Heaven's Rain

6. Book Of Lies

7. What Kind Of God

8. Ghost Of The Ocean

9. Angels Walk With You

10. Shadow

11. War Child

Notă: 8.0

Iată că hard rock-ul melodic nu a murit şi, mai mult, are încă succes, chiar dacă este cântat de oameni trecuţi bine de o anumită vârstă. De ce? Pentru că încă mai pot, surprinzător nu reciclează şi dacă piesa de început, Wake the Sleeper nu te trezeşte, nu ştiu ce ar putea. Urmează un disc ritmat în cea mai mare parte, care mie mi-a insuflat un aer proaspăt (ar putea suna ciudat, nu?) şi o stare de bună dispoziţie. Overload se remarcă prin partea „rea” de chitară, iar Tears of the World este prima piesă despre care am putut spune cu mâna pe inimă: îmi place, dom’le! Heaven’s Rain înceineşte ritmul impus de Light of a Thousand Stars (de altfel, foarte catchy), ritm ce se reia pe Book of Lies, la care m-au atras în primul rând versurile. O atmosferă mai ciudată întâlnim pe What Kind of Good – meditativă piesă, pentru ca în Ghost of the Ocean să intrăm printr-un tăvălug de chitară şi clape, foarte mult în stilul anilor ’70, dar cu o croială nouă. Nu mi-a fost greu să decid că e piesa mea preferată de pe album. Angel Walk with You este cu adevărat un blues, sensibil, progresiv şi elaborat, foarte fain. Shadow se întoarce la aerul uşor hippy, iar War Child loveşte pe final cu o energie la care nu mă mai aşteptam – nu-i o piesă dură, dar furioasă şi de efect. Albumul este închegat şi matur, bazat pe chitară şi orgă, accesibil dar şi cu câteva subtilităţi, cred eu o audiţie plăcută pentru mulţi rockeri.

(+) album proaspăt, cu standarde de compoziţie ridicate şi meseriaşi pe instrumente care să le execute

(-) fără aspecte ieşite din comun sau alte surprize decât cea că încă mai cântă bine


Ivory Tower – Subjective Enemy (Pure Steel / 2008)
     media: 1.00 din 1 vot

Track list:

1. Listen!

2. Warning

3. Access Denied

4. The Calling

5. Answers

6. Words

7. Rise

8. Subjective Enemy

9. Breakthrough

10. My World

11. Welcome To...

12. Nails

13. Construction Site

14. Aware

15. Keys

16. Fall

17. Awake

Notă: 7.5

După opt ani de absenţă, nemţii de la Ivory Tower revin cu un album la categoria progresiv cu influenţe power, acestea din urmă mai ales din cauza vocii (care, mie personal, nu-mi place deloc – mediocră, forţată şi pe alocuri agasantă). Dacă asculţi cu atenţie piesele, observi grija pentru detaliu, riff-urile lucrate, modul inteligent de utilizare a clapei şi alte elemente care fac partea instrumentală de o calitate ridicată. La unele piese (Warning, Access Denied) acest lucru apare evident; la altele nu din prima, ca în The Calling sau Construction Site, la o primă vedere nefiind nimic acolo. Words este o baladă destul de reuşită, aici vocea nu mă mai deranjează, iar backing-ul dublează cu efect. Subjective Enemy este printre cele mai bune piese ale discului, dar My World este preferata mea (chiar dacă aduce cam prea mult cu Helloween), din nou pentru partea instrumentală. Wellcome to... este o mică bijuterie progresivă, surprinzător chiar catchy, iar Keys mi-a dat senzaţia de mic vârtej. Finalul, Awake, este destul de lung (11 minute) pentru a cere atenţie suplimentară, de care dacă nu dispui nu prinzi piesa; dacă ai răbdare, descoperi o compoziţie frumoasă, inteligentă şi cu multa alternanţă. Un lucru ce nu mi-a plăcut deloc sunt acele fragmente de legătură, de sub două minute (cred că-s vreo 7 la număr) – nu le-am găsit sensul, nu le-am prins semnificaţia şi le-am văzut numai ca chestii de umplutură într-un album oricum suficient de lung.

(+) un album bine făcut, muzicieni talentaţi şi tehnică instrumentală foarte bună

(-) nimic, dar absolut nimic remarcabil şi nici nimic memorabil


Keep Of Kalessin – Kolossus (Nuclear Blast / 2008)
     media: 5.00 din 1 vot

Track list:

01. Origin

02. A New Empire's Birth

03. Against The Gods

04. The Rising Sign

05. Warmonger

06. Escape The Union

07. The Mark Of Power

08. Kolossus

09. Ascendant

Notă: 8.0

Recunosc, audiţia întâmplătoare a Origin m-a făcut să ascult albumul, acest intro surprinzându-mă în mod plăcut şi nefiind chiar ce mă aşteptam de la Keep of Kalessin – trupă cu care am luat contactul numai cu ocazia unui concert când nu pot spune că m-a impresionat în vreun fel. Acum însă se pare că s-a schimbat situaţia, pentru că odată intrând în album am descoperit un black metal melodic „evoluat” (daca-mi este permis termenul, sau poate „progresist”), cu o voce inteligibilă, cu riff-uri lucrate şi cu compoziţii atrăgătoare, deşi lungi. A New Empire’s Birth este una dintre ele, urmând-o iadul dezlănţuit din Against the Gods şi marşul forţat transformat parcă pe final în vals din The Rising Sign. Viteză la maxim avem pe Warmonger, şi aici refrenul fiind însă melodios, iar Escape the Union se numără printre cele care mi-au plăcut cel mai mult, fiind foarte agresivă şi nervoasă, fără a avea acel aer extrem al genului – de fapt, cred că se îndepărtează destul de mult, dând-o uşor în doom. Şi The Mark of Power se înscrie în acelaşi registru, fără o viteză extremă, dar fiind teribil de grea; toată ura adunată până acum se sparge în Kolossus, pe un schelet epic, pe influenţe death şi pe un ritm alert, rupt de pasaje acustic-orientale. Foarte bună piesă-titlu, dar nici finalul din Ascendant nu este mai prejos, melodioasă şi agresivă, cu un superb solo de chitară undeva la mijloc şi punând capăt poveştii. Am pierdut de ceva ani legătura permanentă cu black-ul, însă din când în când apariţii precum Kolossus îmi amintesc că există şi aici trupe bune sau, cel puţin, albume bune – haos dement şi feroce, dar controlat şi învăluit de melodie, explozii de furie echilibrate în alte părţi de pasaje atmosferice. Nu zic că nu s-a mai făcut, nici că influenţele Emperor sau Enslaved nu-s evidente, dar a trecut ceva timp de când am ascultat ceva atât de bine făcut.

(+) album epic foarte divers, înglobând pe scheletul black elemente death, thrash, progresiv (foarte des), heavy şi chiar folk

(-) lipsa originalităţii şi a unei piese ca vârf de atac


Cult of Luna – Eternal Kingdom (Earache Records / 2008)
     media: 2.00 din 1 vot

Track list:

01. Owlwood

02. Eternal Kingdom

03. Ghost Trail

04. The Lure (Interlude)

05. Mire Deep

06. The Great Migration

07. Osterbotten

08. Curse

09. Ugin

10. Following Betulas

Notă: 7.5

Ideea albumului a pornit de la jurnalul ţinut de un anume Holger Nilsson în timpul încarcerării sale într-un institut pentru boli mentale după ce şi-a ucis soţia – interesantă idee pentru un album conceptual. Din păcate, punerea în practică nu este chiar strălucită. Luat ca întreg, albumul are atmosferă, chitara impune melodie, majoritatea pasajelor bazate pe bas sunt grele şi demne de genurile doom/sludge, clapele adaugă o doză bună de sinistru şi, per total, rezultatul nu este unul rău. Doar adesea monoton. Mie mi-a fost greu să urmăresc o piesă lungă cap-coadă cu două excepţii şi nici nu pot spune că după mai multe ascultări am rămas cu ceva. Poate doar cu atmosfera. Cele două piese la care m-am referit sunt The Great Migration şi, mai ales, superba Ghost Trail; în ciuda faptului că este cea mai lungă, e de departe cea mai reuşită piesă, captivantă, care iese în evidenţă şi creşte substanţial media albumului, efectul fiind accentuat de frumosul interludiu de după, The Lure. Restul pieselor le-am ascultat fără să mă deranjeze, pe ici-colo remarcând o bătaie nervoasă de tobă (Curse), un riff inspirat (Following Betulas), dar în mare lăsând să curgă drept muzică de fundal.

(+) conceptul, atmosfera, Ghost Trail

(-) monotonia, muzică de backgroud


Unleashed – Hammer Battalion (SPV / 2008)
     media: 5.00 din 1 vot

Track list:

01. The Greatest Of All Lies

02. Long Before Winter's Call

03. Your Children Will Burn

04. Hammer Battalion

05. This Day Belongs To Me

06. Marching Off To War

07. Entering The Hall Of The Slain

08. Black Horizon

09. Carved In Stone

10. Warriors Of Midgard

11. Midsummer Solstice

12. Home Of The Brave

13. I Want You Dead

Notă: 9.0

Nu am mai ascultat de ceva timp un album dur, poate un motiv în plus pentru care noul Unleashed m-a lovit atât de tare; rezumatul lui nu surprinde pe nimeni: dezlănţuit. Dar dincolo de furia, ura şi răutatea cu care loveşte, găseşti uşor elaborarea la care au fost supuse piesele. Ca de obicei, nu este un album dur şi atât, zgomot fără muzică, lucru demonstrat şi de faptul că nu cred că e piesă care să nu aibă un solo al naibii de lucrat. Piesele sunt relativ scurte (maxim 4 minute), agresive, războinice, în viteză, ca un taifun şi e greu să nu ieşi şifonat (sub forma de compliment) după ce asculţi Hammer Battalion da capo al fine. Asta e prima audiţie; a doua vine cu detaliile, a treia cu subtilităţile, a patra induce adicţia, la a patra m-am îndrăgostit, fără a fi fan al death metalului (fie el şi swedish, fie el şi cu influenţe viking). Piese bune, pardon, excelente? Pick a number... any number! Totuşi, dacă ar fi să aleg, trebuie să menţionez The Greatest of All Lies (pentru primul impactul riff-urilor ameţitoare – devastator, apoi pentru versuri), Your Children Will Burn (pentru refrenul obsedant), Hammer Battalion (pentru desfăşurarea de forţe), Entering The Hall Of The Slain (pentru vreo două solo-uri absolut superbe), Carved in Stone (pentru atmosfera sumbră şi grea), Midsummer Solstice (asta nu ştiu exact pentru ce, doar că mi-a plăcut la nebunie – o fi spiritul viking?) şi I Want You Dead (pentru riff-urile nervoase de pe refrene şi pentru tăvălugul din rest). Ascultaţi-l, merită!

(+) riff-urile demente, solo-urile elaborate, tobele nimicitoare, versurile furioase pe o voce la fel de furioasă, dar inteligibilă, producţia zid şi albumul ca întreg, care te ţine în priză din primul minut până la ultimul.

(-) lipsa diversităţii şi coperta à la Motörhead.


pagina urmatoare >>


 
 
   
Powered by www.ablog.ro
Termeni si Conditii de Utilizare