mad
Comentarii diverse

Suplimente alimentare
 

Capitolul 17: Iarna în parcurile Herăstrău şi Cişmigiu
     media: 3.00 din 2 voturi

Ca în atâţia alţi ani, primele două săptămâni ale lui decembrie inaugurează podoabele ce ar avea rostul să ne facă sărbătorile, alături de multe altele, mai vesele şi mai pline de lumină. Cum niciodată nu am putut spune că decoraţiile scoase la bătaie de municipalităţi m-au lăsat fără cuvinte, nici acum nu sunt impresionată, mai ales că în Piaţa Universităţii tronează o urâţenie de brad metalic, cu lumini albe şi galbene, un mastodont sinistru. În Piaţa Unirii nu am ajuns, iar la Victoriei nu am observat bradul, în schimb podoabele luminoase de pe tronsonul Lascăr Catargiu – Magheru – Bălcescu şi cele de pe Regina Elisabeta sunt cu ceva mai mult bun gust decât în alţi ani, chiar dacă mai sărace.

După ce primul (şi al doilea, şi al treilea) strat de zăpadă a nuanţat faţa mohorâtă a Bucureştilor, acoperind măcar vremelnic mizeria, am speranţa că şi întregul decor festiv şi-a schimbat întrucâtva ţinuta, devenind mai hibernal şi totodată mai cald. Să hoinăresc pe străzi nu prea am tragere de inimă, mai ales după gerul de ieri. O plimbare în parc îmi surâde mult mai mult, aşa că împreună cu Paul plec spre Herăstrău, însoţită de ultimele raze diluate ale zilei.

Intrăm pe la Charles de Gaulle, altă piaţa împodobită uşor ostentativ, şi suntem întâmpinaţi din start de căsuţele ce oferă vin fiert, turtă dulce, articole de artizanat sau ghirlande şi coroniţe. Bradul este cochet decorat, îmi place; nu este foarte mare, nici foarte strălucitor, dar scena laponă de sub coroana sa compensează. Mă întreb însă dacă micul eschimos mai găseşte ceva peşte pe frigul care se lasă sau dacă se va întoarce păgubaş în igluul luminos. Când ajungem la lacul îngheţat, seara se lasă tot mai jos, iar luminile felinarelor colorează straniu zăpada, în alb, portocaliu şi verde. Sub podurile cambrate peste braţele lacului discută gălăgioase nişte răţuşte, iar pe noi ne ia cu frig numai când ne gândim la apa rece pe care plutesc. Trecem şi de ultimele două poduri, unde lumina întâlneşte apa într-o reflexie aurie, apoi părăsim parcul spre Piaţa Presei Libere.

Ne târâm cu greu prin zăpada soioasă ce acoperă trotuarul până în staţia de autobuz unde aşteptăm ceva care să ne lase în centru. Parcul Cişmingiu, deşi mult mai mic, sau poate tocmai de aceea, este mai fermecător, mai proaspăt, mai vesel decât melancolicul Herăstrău. Copacii strâmbi par şi mai betegi aşa încărcaţi de omăt, aleile viermuiesc de oameni, câini şi sănii, tot norodul scurgându-se spre sau dinspre părculeţul de copii sau căsuţele cu bunătăţi. Deşi îmi place cum s-a amenajat parcul pe timp de iarnă, cu patinoar, iesle, gherete şi ghirlande colorate, îmi lipsesc acele alei înverzite pe care nu se înghesuie lumea aproape să se calce în picioare.

Atracţia principală este bradul. Într-adevăr superb: natural, imens, bogat şi plin de tot felul de podoabe alăturate cu gust, oarecum monocrom. Corzile de beculeţe care coboară din vârful lui ca nişte ancore nu-mi plac foarte mult, dar adaugă scenei şi mai multă lumină. În apropierea pomului stă o sanie roşie ai cărei reni au încremenit în timp; Moşul însă nu se zăreşte nicăieri... Intrările în parc dinspre Primăria Generală sunt precum faţadele unor case, dar nu de orice fel, ci din turtă dulce cu mult zahăr glazurat şi colorat. O intrare secundară, de lângă chioşcul de ziare, este ca o coroniţă în formă de potcoavă, cu zurgălăi şi fundiţe. Ceea ce strică iremediabil peisajul sunt tuciuriii vânzători ambulanţi de beţe luminoase şi alte prostii, absolut oribile.

Nu mai zăbovim mult, mai ales că Paul e îngheţat bine. Îmi strâng aparatul, trepiedul şi luăm primul autobuz spre casă. Aici constat că Piaţa Bucur Obor este decorată neinspirat, cu cordoane de luminiţe care vor să deseneze un brad multicolor, dar eşuează lamentabil. Concluziile zilei ar fi că fără zăpadă niciun decor de poveste nu face nici cât o ceapă degerată, că primarii şi subalternii lor au gusturi uneori ciudate (în sensul bun sau rău) în ceea ce priveşte împodobirea străzilor şi a parcurilor de Crăciun, că trotuarele sunt un loc sigur de a­-ţi rupe oasele şi că dacă vrei să găseşti ceva frumos în oraşul acesta trebuie numai să cauţi.

Fotografii


Capitolul 16: Palatul Mogoşoaia
     media: 1.00 din 1 vot

Dacă tot ne-am apucat sâmbătă de vizite, am zis că ar fi un gest frumos să continuăm şi duminică, mai ales că vremea părea să ţină cu noi. Există în Bucureşti, sau mai bine zis în apropiere, un obiectiv pe care-mi doream mult să-l vizitez, dar despre care credeam că nu mai este accesibil publicului. Am avut însă de curând bucuria să aflu că Palatul Mogoşoaia se află în continuare în circuitul turistic. Trădată de bicicleta pe care Paul încercase s-o aranjeze pentru mine, apoi de maşina făcută „captivă” de un imbecil care a parcat în spatele meu de nu mai pot ieşi, am ales transportul în comun. Am luat deci ce-am nimerit până la Laromet, iar de aici ne-am urcat în linia preorăşenească 460 pe care am avut norocul s-o prindem la fix. După puţină vreme coboram în centrul Mogoşoaiei şi intram pe poarta curţii boiereşti.

Palatul Mogoşoaia a fost construit între anii 1698 şi 1702 de către Constantin Brâncoveanu care i-a dat numele după boierul Mogoş, proprietarul pământului. La începutul secolului XX, moşia a fost dăruită de George Valentin Bibescu soţiei sale, Martha Bibescu, care a cheltuit o bună parte a averii câştigate de pe urma cărţilor sale pe renovarea palatului. În anii interbelici, aici se întâlnea lumea bună a Bucureştilor sau aveau loc întrevederi politice şi diplomatice. Astăzi, palatul adăposteşte Muzeul de Artă Brâncovenească şi am putut constata că nimic nu ar fi fost mai potrivit pentru aceasta decât frumoasa clădire în stil brâncovenesc (sau românesc renascentist) – o armonioasă şi originală împletire a stilului occidental, în speţă veneţian, cu cel oriental, otoman.

Pe aleea ce duce spre intrare, am trecut pe lângă ronduri de trandafiri roşii şi roz, înfloriţi şi atent îngrijiţi, şi pe lângă Biserica Sfântul Gheorghe, ctitorită de Constantin Brâncoveanu tot la sfârşitul secolului XVII ca biserică a curţii. Lăcaşul de cult este micuţ, în acelaşi stil brâncovenesc, păstrează în pridvor câteva din picturile exterioare, acum protejate cu geamuri de sticlă, şi este străjuit de cruci vechi, masive, din piatră dăltuită. Din păcate, biserica era închisă, aşa că nu am putut admira un interior pe măsura exteriorului. Am trecut pe sub turnul porţii, unul din ultimele elemente adăugate ansamblului cu scop de observator, şi am păşit în elegantul complex din cărămidă roşie. Am putut admira de la început armonia construcţiilor, toate în acelaşi stil, solide, sprijinite pe coloane zvelte şi aparent fragile, cu pridvoare şi turnuri (la cuhnie, sau bucătăria brâncovenească), încadrând un mic parc verde, străbătut de alei cu piatră fărâmiţată.

Am început cu muzeul din palat – care nu este de fapt decât un conac mare, dar atât de frumos. Contrar aşteptărilor mele nu foarte optimiste, aici nu am regăsit doar un muzeu, ci s-a încercat recrearea camerelor ca pe vreme când erau locuite, cu sala de baie şi încăperi tematice. Mi-a părut rău că nu se poate ieşi în niciunul din pridvoare, nici spre curte, nici spre lac, acesta fiind singur lucru pe care l-aş avea de reproşat. După ce am urcat scările masive, din marmura, am fost întâmpinaţi de Sala Italiană şi Sala Franceză, foste camere ale Marthei Bibescu, ornate corespunzător Occidentului pe care-l urmau să-l pună în opoziţie cu Orientul în Sala Fanariotă. Sala Scoarţelor ne-a dezvăluit câteva superbe păretare, uriaşe şi migălos lucrate, iar Sala Hărţilor ne-a arătat cunoştinţele geografice ale vremii. Din Sala Transilvană, frumoasă şi autentică piesă arhitectonică românească, am coborât la primul nivel.

Aici era găzduită expoziţia intitulată „Retrospectiva Zoe Vida Porumb: tapiserie, obiect, broderie”, o colecţie de lucrări originale, colaje din diverse materiale, ce luau forme de la tradiţionale goblenuri şi broderii la ciudate şi mari obiecte de decor, ce uneau tavanul de pardoseală. Multe delicate (tapiseriile mai ales), câteva stranii, majoritatea însă frumoase, exponatele se încadrau foarte bine în spaţiul auster al parterului palatului, altfel lipsit de decoruri. Cu ochii clătiţi de obiectele de artă mai vechi sau mai noi, ne-am îndreptat spre ieşirea păzită de o uşă masivă, din lemn încrustat.

Am continuat cu împrejurimile conacului, mai ales că în spatele acestuia am descoperit o splendidă grădiniţă cu alei pietruite, flori şi statui, de unde am coborât uşor până la malul plin de stuf al Lacului Mogoşoaia. Am stat aici o vreme, admirând întinderea liniştită de apă şi adulmecând aerul umed până când ne-au lovit primii stropi căzuţi din bolta dintr-o dată întunecată. Am grăbit pasul până la turn, în care am urcat pentru a admira întregul ansamblu arhitectural, iar când am coborât ploua deja binişor – o ploaie repede de vară, cu picuri mari şi calzi. Am fi vrut să servim o limonadă la terasa cochetă în care a fost transformată casa de oaspeţi a moşiei (construită la sfârşitul secolului XIX), dar nu am mai găsit nicio masă liberă. Am putut observa însă cât de bine a fost integrat micul restaurant între coloanele ansamblului, această nuanţă de modernism nestricând deloc, din contră, dând o atmosferă boemă şi vie curţii cărămizii.

Într-un ultim tur, am descoperit o poartă secundară, frumos ornată, apoi o clădire mică, gheţăria, în care pe vremuri de sfârşit de secol XIX se depozitau blocuri de gheaţă extrase din lac. Ne-am mai plimbat o vreme pe lângă lac, prin iarba udă, apoi am păşit pe aceeaşi alee spre ieşirea din complex. În timp ce aşteptam autobuzul care să ne ducă înapoi în Bucureşti, mă gândeam că am fost profund impresionată de starea bună în care am găsit complexul brâncovenesc, de la clădirile în sine la exponate, şi că întreaga vizită mi-a depăşit aşteptările. În plus, alături obiectivul istoric în sine, am observat că Parcul Mogoşoaia reprezintă un excelent loc de relaxare, sport şi evadare din noxele unui oraş sufocant.

Fotografii


Capitolul 15: Palatul Parlamentului şi Gradina Zoologică din Băneasa
     media: 1.00 din 1 vot

Între plecat la munte şi o tură pe litoral, s-a făcut cum s-a făcut acest weekend că am rămas în Bucureşti. Vremea frumoasă, caldă fără a da în caniculă, ne-a îndemnat să ieşim din casă, iar paşii ne-au purtat în două locuri la care îmi doream să ajung de ceva vreme. Am început cu Palatul Parlamentului, unde în urma rezervării matinale am fost repartizaţi la grupul de 12:15, cu ghidaj în română. Din fericire, Paul a fost acolo ghid în studenţie, aşa că am ascultat mai mult explicaţiile lui decât pe cele ale tinerei ghide, care erau ori incomplete, ori inexacte, ori chiar greşite.

A doua clădire ca mărime din lume după Pentagon, numită iniţial Casa Poporului, a început să fie clădită în 1983, infailibilă la cutremur şi bombardament. Împreună cu Centrul Civic, Ministerul Apărării Naţionale, Casa Radio, Casa Academiei Române, Hotelul Marriot, Bulevardul Unirii şi alte câteva clădiri, Palatul Parlamentului urma să constituie un cartier-oraş destinat înalţilor demnitari comunişti, în centrul Bucureştilor, după modelul Phenianului; decizia a fost luată de Nicolae Ceauşescu în urma cutremurului din 1977, iar controversatul proiect, executat cu materiale şi mână de lucru strict autohtonă, a încăput pe mâinile arhitectului Anca Petrescu. Spun controversat pentru că, dincolo de imensele costuri preconizate (o evaluare de 1,75 miliarde de dolari s-a făcut în 1989) şi de canalizarea (şi exploatarea) celei mai competente forţe de muncă în respectiva direcţie, punerea în practică a proiectului a însemnat demolarea unei însemnate părţi din vechii Bucureşti: Mănăstirea Văcăreşti, Spitalul Brâncovenesc, Arhivele Naţionale, Stadionul Republica şi multe imobile interbelice, inestimabile ca valoare.

Mai mult, proiectul grandomanului dictator nu s-a concretizat decât în mică măsură, noile guverne „democratice” nedispunând de fonduri nici pentru întreţinerea Casei Poporului, darămite pentru continuarea construirilor. Iar dacă Palatul Parlamentului este într-o mare proporţie gata (dar nu complet) şi a început să-şi acopere costurile de întreţinere prin turism şi închirierea sălilor, putem vedea cu toţii starea de ruină a clădirilor ce urmau a fi Casa Radio sau a Biblioteca Naţională. Aceşti giganţi ai comunismului nu se pot lăuda cu o arhitectură elaborată, unitară şi armonioasă, dar părerea mea rămâne că sunt probabil cele mai „artistice” clădiri zămislite de socialism, mai ales când le compari cu tristele blocuri-cutiuţă, golite de personalitate cum s-a dorit şi cu oamenii ce le locuiau.

Am început turul ghidat printr-un hol străjuit de privirile severe ale unor personalităţi importante ale istoriei româneşti (Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Horia, Tudor Vladimirescu, Alexandru Ioan Cuza), iar prima sală vizitată a fost Sala Mică a Parlamentului (sau Sala Rosetti), construită ca o replică a sălii primului parlament al Principatelor Unite. Utilizată astăzi ca aulă pentru evenimentele diferitelor universităţi, încăperea este o mică bijuterie în care lemnul şi cristalul candelabrului de două tone (al doilea ca mărime din clădire) se îmbină la graniţa simplităţii armonioase cu luxuriantul. Am continuat cu Galeria Presei, astăzi gazdă a unei colecţii de tablouri dintre care câteva ale lui Sabin Bălaşa, apoi, după ce am trecut prin cel mai lung hol al palatului, destinat dineurilor, am intrat în Sala Bălcescu. Deja privirile ne sunt furate când de covoarele măiestrit lucrate, când de candelabrele bogate, când de coloanele ale căror superbe decoraţii urcă până în tavan, când de draperiile lungi şi grele din mătase, cusute cu fir de aur. Sala Iorga este celebră prin marmura roz adusă de la Ruşchiţa, dar nici restul decoraţiilor nu sunt de neglijat.

Despre scările ce ne-au purtat la un nou nivel am aflat că au fost extrem de costisitoare, fiind ridicate şi dărâmate sub formă de machetă aproape definitivă de câteva ori până i-au plăcut Elenei Ceauşescu, pentru că „savanta de renume mondial” nu putea citi un plan, trebuia să le vadă pe viu. La etaj am trecut prin altă sală imensă al cărei covor era rulat pe o latură, aşa că am putut vedea foarte bine cum pardoseala este în aşa fel realizată încât să reflecte tavanul, cu candelabre şi sistem de aerisire, având ca leit-motiv o reprezentare stilizată a Casei Poporului: un pătrat cu laturi „împletite” şi un gol mare în centru – acesta fiind chiar sala de faţă. Am traversat apoi cel mai întins hol al clădirii, cărui i se poate da cu greu o întrebuinţare din cauza ecoului puternic şi a acusticii infecte. În schimb, el se poate lăuda cu un superb tavan, în care am putut vedea şi gurile ţevilor din sistemul de ventilaţie. Ceauşescu, un mare paranoic, nu a vrut aer condiţionat de teamă că acesta ar putea fi utilizat pentru otrăvirea sa, aşa că a ordonat proiectarea unui sistem cu ventilaţie naturală.

Sala Unirii aduce mai degrabă a sală de bal, uriaşă, somptuoasă şi puternic luminată datorită tavanului semi-transparent. A urmat ultima încăpere a circuitului, Sala Cuza, folosită intens la conferinţe ca dovadă scaunele pluşate şi cabinele de traducători. De aici am ieşit în balconul ce dă spre Bulevardul Unirii şi Centrul Civic, iar cerul senin a permis o vedere clară de sus spre una din marile artere rutiere ale capitalei. Balconul în sine este somptuos, cu borduri de dantelărie şi susţinut de coloane masive frumos decorate. Mi-a părut rău că turul s-a sfârşit atât de repede, mai ales că sunt convinsă că mai erau şi alte camere care să merite o privire aruncată înăuntru. De altfel, Paul îmi spunea că mai era cel puţin o sală de văzut şi nu ştia de ce a fost scoasă din circuit.

Trebuie să recunosc că mi-a plăcut această vizită, mai ales că am avut propriul meu ghid avizat. Fără să merite sacrificiile pentru ridicarea ei, risipa umană şi materială, clădirea are farmecul ei şi impune respect măcar prin statură. Încăperile, luate separat, sunt extrem de frumoase; ceea ce însă lipseşte palatul de titlul de capodoperă arhitecturală este lipsa de coeziune a unor stiluri eterogene, nearmonizate, amalgamate şi îngrămădite. Valoarea materială este, evident, imensă; dar valoarea artistică a clădirii ca întreg este redusă.

Cum ziua de sâmbătă abia era trecută de ora prânzului, ne-am spus că avem timp suficient să trecem la ceva mult mai vesel, şi anume Grădina Zoologică din Băneasa. După un prânz copios la Cafeneaua Actorilor, am luat autobuzul spre marginea capitalei. În maşină ne-am dat seama că nu trebuie să ajungi la zoo ca să vezi specii inferioare omului, drumul până acolo fiind suficient; unde mai pui că respectivele specimene erau şi în libertate, în mediul lor natural chiar. Grădina ne-a întâmpinat cu o intrare nostimă, ce înfăţişa animale din ghips viu şi haios colorate, atrăgătoare pentru ochiul curios al copiilor.

Plimbându-ne printre cuşti, acvarii şi terarii, am constatat cu bucurie că lucrurile s-au mai îmbunătăţit de la ultima mea vizită, cred că acum cinci ani. Locul este curat, îngrijit, iar animalele arată bine. Am observat că felinele sunt la mare căutare, căci am descoperit pe rând pantera, jaguarul, mai mulţi tigri (cel siberian, enorm după ce puteam întrezări, n-a catadicsit însă să iasă din „casă”), râşii, puma şi perechea regală de lei; asta ca să nu mai vorbesc de nenumăratele pisici care mişunau nestingherite. Cei trei lupi arătau cam slabi, dar, ţinând cont de starea restului animalelor, am pus-o pe seama caniculei care nu le prieşte şi a năpârlirii; altfel, aveau priviri inteligente, pătrunzătoare şi mult chef de joacă.

Apariţii interesante au fost cei trei porci spinoşi, dintre care unul foarte înfoiat, masivii urşi bruni, ratonii (nu ştiu exact câţi, dar mulţi) care dormeau claie peste grămadă şi cum se nimerea, gâştele egiptene extrem de gălăgioase şi arţăgoase, pavianii care ne-au arătat mândri fundurile roşii şi minusculele broscuţe, extrem de otrăvitoare. La şerpi, am văzut şi câteva exemplare deosebite de boa, piton şi anaconda, majoritatea însă fiind destul de mici pentru dimensiunile impresionata pe care le pot lua; de aici eu am bănuit că sunt încă pui. Nici iguanele nu au trecut neobservate, mai ales cele patru gulerate care stăteau ca un ciorchine pe vreascul lor. În acest timp, mai multe exemplare de crocodil pândeau pe jumătate camuflaţi în nisip, aşteptându-ne ca pradă.

Dintre păsări, cele mai multe vociferări le-am auzit la papagali, evident; păunii ne-au privit cu dispreţ, apoi şi-au văzut de treabă, iar în zona cu fazani am aflat că există mai multe specii decât credeam, fazanul auriu fiind cel mai impozant, în ciuda staturii minione. Pelicanii, atât cei comuni cât şi cei creţi, se pregăteau deja de somn şi mulţi dintre ei ne-au aruncat priviri adormite de deasupra ciocului băgat bine între aripi; totuşi am surprins încercările sportive ale câtorva de a culege pietre măricele pe care le băgau în guşă, pentru digestie. Însă păsările care mi-au plăcut cel mai mult au fost cele de pradă, vulturi şi acvile din diverse specii, care ne urmăreau maiestuoase de undeva de sus, aproape nemişcate, dar cu ochii vii, inteligenţi şi lacomi. Seria de păsări a fost completată de dropii şi struţi, cu picioroangele lor puternice şi cu capetele plasate pe gâturi lungi care se întorceau după mişcările vizitatorilor.

Am văzut şi o specie de capre, strămoşii primelor capre domesticite, lame blănoase, o antilopă, un cerb lopătar, cai masivi şi simpatici ponei Shetland. Paul a plecat dezamăgit că nu a descoperit locul în care puteai să călăreşti ponei; am încercat să-l consolez cu gândul că, chiar dacă l-am fi găsit, pe el nu-l primeau să călărească vreun ponei, poate invers. Alte animăluţe simpatice sau ciudate au fost veveriţele jucăuşe, peştii multicolori, stolul de turturele, un crustaceu alb (corcitură de rac cu extraterestru), mici rechini, un cameleon, ţestoase cu cap roşu, câteva maimuţe mititele, un cimpanzeu leneş, raţe canadiene, un cârd de lebede negre şi o populaţie numeroasă de nutrii.

Cele mai multe animale, mai ales felidele, ne-au tratat cu un dispreţ suveran, fiind pe jumătate moleşite şi adormite de căldură şi pe jumătate încercate de complexe de superioritate. Ceea ce pe de-o parte era de înţeles, ţinând cont că unei bune părţi din vizitatori i-ar fi stat mult mai bine în spatele gratiilor decât în faţă sau că un părinte atotştiutor îşi învăţa copiii despre râşi în timp ce arăta ciorchinele sforăitor de ratoni.

Deşi m-am bucurat să văd direcţia bună pe care a urmat-o grădina, nu am putut să nu constat nişte absenţe aproape intolerabile la cel mai mare zoo din ţară; unde-s elefanţii, zebrele, girafele, urşii polari, pinguinii, cămilele şi urşii panda? Altfel, foarte drăguţă incursiunea într-o mică lume a animalelor, una frumoasă, nu ca cea zilnic descoperită în metrou.

Fotografii

* Paul comentează: „Masa aia o fi fost copioasă pentru tine!”


Capitolul 14: Palatul Cotroceni
     media: 1.00 din 1 vot

Dacă 16 mai a însemnat Noaptea Albă a Muzeelor, a doua zi, duminică, a fost deschis toată ziua Palatul Cotroceni. Faţă de muzee, pe care a căror majoritate oricum am văzut-o iar pe celelalte prefer să le vizitez contra cost la un nivel acceptabil de aglomeraţie, noutatea aici a constat în faptul că au fost deschise şi câteva camere ale Administraţiei Pezidenţiale, încăperi ce nu fac parte din circuitul muzeului. După ce am vrut în primă fază să mergem să vizităm palatul pe timp de zi, după-amiaza, ne-am schimbat planurile din cauza imaginilor de la televizor: sute (poate mii?) de oameni aşteptând în soarele fierbinte într-o coadă îmbulzită ce se întindea până la poarta Facultăţii de Electronică. Ei bine, NU, ne-am spus eu şi Paul, se poate şi mai târziu. Aşa că după câteva meciuri de ping-pong la care am fost, din nou (!!!), umilită, am pornit spre palatul-muzeu.

Dealul Cotroceni a fost cândva stăpânit de Codrii Vlăsiei, care se pare că acopereau cea mai mare parte a Bucureştilor de azi. Cine nu ştie de ei, poate admira mica pădure ce-a mai rămas după ieşirea din Chitila, spre Târgovişte; abia aflând cele de mai sus mi-am dat seama în ce hal s-a defrişat în ultimele câteva sute de ani. În 1679, în vârful dealului, Şerban Cantacuzino a pus temeliile unei mănăstiri; aceasta a fost transformată în 1888 de către Paul Gottereau într-un palat destinat lui Carol I. Nicolae Ceauşescu a demolat vechea biserică a lui Cantacuzino şi a stabilit în palat casa de oaspeţi. Din 1991, Palatul Cotroceni a devenit reşedinţa prezidenţială, păstrându-şi în cea mai mare parte forma dată de Gottereau.

Deja lumea se rarefiase bine la 22:30 când am ajuns noi, aşa că am intrat fără să aşteptăm. Primul obiectiv a fost clădirea în sine, lăsând pe mai târziu plimbatul prin grădină. Am început cu încăperile preşedinţiei, printre care Salonul Albastru, Biroul Preşedintelui, Biroul Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, Sala Unirii, holuri, scări şi săli de consiliu, apoi am trecut la muzeul efectiv, cu Teatrul, Biblioteca Regelui Ferdinand, Sala de Vânătoare, Sala Florilor, mici birouri, coridoare lungi şi înalte găzduind diverse exponate, alte scări şi alte cotloane – totul într-o vâltoare a opulenţei şi frumuseţii. În mod deosebit, pe mine m-au impresionat vitraliile reprezentând domnitori români, balustradele masive de marmură, coloanele sculptate în broderie aurită, biblioteca, micuţa şi superba sală de teatru, pianul din Sala Florilor şi candelabrele maiestuoase; ca să nu mai vorbesc de Carul cu boi a lui Nicolae Grigorescu.

Anul trecut tot noaptea vizitasem palatul, aşa că ştiam că grădina este fermecătoare: multă lumină, verdeaţă abundentă, o sumedenie de fântâni şi fântâniţe, aer curat şi proaspăt – nici n-ai fi zis că te afli în urbea aglomerată, unde mai pui că în apropierea uneia din cele mai prăfuite intersecţii, cea de la Piaţa Leul. Ne-am plimbat agale pe aleile când luminate, când întunecoase, am respirat cu nesaţ aerul în care noaptea se împletea cu parfumul salcâmilor, ne-am aşezat pe pietrele colţuroase şi am admirat şi pe dinafară clădirea impunătoare. În jurul miezului nopţii a trebuit să ne grăbim spre ieşire, aceasta fiind ora închiderii. Nu am ieşit însă înainte de a vedea şi elicopterul prezidenţial.

Fotografii


Capitolul 13: Arcul de Triumf
     media: 1.00 din 1 vot

Aceasta este numai o scurtă însemnare pentru ziua de sâmbătă, 24 ianuarie – ziua unirii Ţării Româneşti cu Moldova, ocazie cu care deschis publicului, în timp ce din piaţa acestuia au pornit pe rând paradele. Trebuie să recunosc că mai mult din curiozitate decât din patriotism m-am prezentat la faţa locului, însoţită de Paul, după ce ne-am întâlnit cu Grasu’ şi Cristi, pe care m-am bucurat teribil să-i văd după o grămadă de timp. De la Piaţa Charles de Gaulle până la Piaţa Arcul de Triumf este numai un pas şi m-am bucurat să văd monumentul bucureştean dezgolit de schelele de acum aproape un an. Lumea începuse să se strângă în jurul lui pentru a asista la parade, dar ţin să spun că le-am ratat pe ambele, fiind în acest timp în interiorul edificiului sau pe terasa de pe acoperişul acestuia.

Pe scurt, construirea Arcului de Triumf a fost începută în 1921 sub îndrumarea arhitectului Petre Antonescu, pe fondul pregătirilor încoronării regelui Ferdinand I şi a Reginei Maria ca suverani ai României Mari. Din cauza timpului scurt însă, doar scheletul construcţiei a fost turnat în beton armat, minunatele basorieliefuri exterioare fiind realizate din ipsos, ceea ce a determinat – o dată serbările încoronării încheiate (octombrie 1922) – o degradare progresivă, cauzată de intemperii, a aspectului exterior. Arcul de Triumf a ajuns astfel la începutul anilor 1930 un „monument incomod” pentru imaginea Micului Paris interbelic. De-abia în 1932 situaţia deplorabilă a Arcului de Triumf revine în atenţia opiniei publice, decizându-se nu demolarea monumentului construit în 1922, aşa cum ceruseră unele personalităţi, ci înlocuirea basoreliefurilor din ipsos de pe acesta cu unele definitive, din piatră sau marmură de Ruşchiţa. De data aceasta, autorul – lucrările fiind dirijate de acelaşi Petre Antonescu – a dat edificiului o notă mult mai sobră în ceea ce priveşte finisajul exterior, cerând artiştilor pe care i-a cooptat să se încadreze în această nouă manieră de lucru.

Astăzi, în Arcul adăposteşte, pe lângă propriile amintiri ale epocii, o mică expoziţie cu diverse obiecte, documente, ziare, fotografii, proiecţii video, panouri informative legate de istoria recentă a României (în special participarea la prima conflagraţie mondială), precum şi machete ale construcţiei. În încăperea de sus se află expuse coroana şi sceptrul lui Ferdinand I, precum şi coroana reginei Maria. Tot aici se află fotografiile de epocă ale celor doi (care completează busturile de bronz expuse la un nivel inferior al Arcului) şi mi s-a reconfirmat cât de frumoasă a fost una din cele mai pregnante personalităţi feminine (politice şi nu numai) din istoria românilor.

Tot aici se află două panouri, unul cu Declaraţia de Unire a Basarabiei cu România (27 martie / 9 aprilie 1918), şi unul cu un citat intitulat Regina Maria despre înfăptuirea Marii Uniri, iar pe acesta din urmă aş dori să-l reproduc mai jos.

Transilvania, Bucovina, până şi Basarabia! România Mare!

Parcă îmi venea ameţeala când îmi dădeam seama de mărinimia soartei. Nu e vorba, pornise poporul nostru în război cu cântecul pe buze, fiindcă se ducea să lupte pentru visul lui de veacuri, însă între timp se iviseră clipe atât de negre, încât azi aproape mă temeam să privesc lumina zilei.

Mai era un lucru: izbânda noastră însemna prăbuşire şi nenorocire pentru atâţia alţii, încât cu firea mea nu puteam decât să mă înfior la acest gând. Trebuise să se dărâme atâtea state ca să se înfăptuiască Unirea noastră şi aveam destulă conştiinţă ca să mă înspăimânt de hotărârile soartei. S-ar fi putut tot atât de bine să fim noi cei învinşi, căci nu plecaseră şi toate celelalte neamuri în luptă cu încredinţarea că era sfântă cauza lor? Şi chiar dacă s-ar fi înşelat guvernele, regii şi prezidenţii, oşteanul pornise cu bună-credinţă, gata să-şi jertfească viaţa pentru ceea ce învăţase să creadă că e datoria lui pentru patrie. Vai! Şi câte jertfe, ce măcel, câtă moarte. Mai tragice, şi cu mult mai tragice decât mormintele celor biruitori, sunt multele morminte ale celor învinşi. Şi s-au luptat vitejeşte, nebuneşte, cu disperare, însă, zadarnic. Gândul atâtor vieţi risipite numai pentru a fi învinse la sfârşit, era pentru mine un chin ce îmi întuneca ceasul de triumf.

Am ieşit apoi pe terasă pentru a vedea împrejurimile pieţei: Parcul Herăstrău, Casa Presei Libere (eu încă-i mai spun Casa Scânteii), Mănăstirea Caşin, Piaţa Charles de Gaulle, cartierele din împrejurimi şi un avion aterizând la Băneasa.

Fotografii


Capitolul 11: Muzeul Naţional de Artă
     media: 1.00 din 1 vot

Azi am continuat cu vizitele, că nu se ştie când voi mai apuca – deci am băgat ceva mare: Muzeul Naţional de Artă aflat în măreţul Palat Regal. Nu am plătit bilet de intrare pentru că se pare că elevii şi studenţii au gratuitate de 1 iunie (deh, copiii din noi), dar am cotizat la taxa foto cu 50 de lei; măcar aici mi-au dat un ecuson, nu ca ieri când îmi cereau peste tot chitanţa.

Am început cu secţia de Artă Veche Românească ce prezintă vizitatorilor în exclusivitate artă religioasă (sau legată de Biserică precum portretele unor oameni care s-au implicat) – tapiserii, obiecte de ceremonie, veşminte, podoabe, piese de mobilier şi evident foarte multe icoane, incluzând aici două catapetesme întregi şi fragmente care au fost salvate din Mănăstirea Văcăreşti, dărâmată de Ceauşescu pentru a construi Sala Polivalentă. Fără să fiu o adeptă a genului, trebuie să recunosc faptul că este vorba de o colecţie cuprinzătoare şi valoroasă, mergând din secolul IV şi până la zorii secolului XX.

Urmează secţia de Artă Modernă Românească, incluzând aici nume mai mult sau mai puţin sonore, majoritatea pictori, dar şi câţiva sculptori şi gravori: Rosenthal, Lecca, Chladek, Tattarescu, Aman (absolut superb, abia acum am înţeles ce înseamnă numele său), cei doi Storck, Ştefănescu, Popp, Herţia, Mateescu, Grigorescu (Spionul este absolut magnific), Andreescu, Luchiar (din nou, deosebit), Vermont, Verona, Mendel, Teişanu, Petraşcu, Steonescu, Pallady, Bulghin, Michăilescu, Brauner, Perachim, Maxy, Brâncuşi (prea puţin...), Theodorescu-Sion, Iser (şi tătăroaicele lui), Tonitză, Mützner şi mulţi alţii. Frumoase tablouri majoritatea, dar şi unele care nu mi-au plăcut (sau poate numai nu le-am înţeles, nu ştiu).

În aceeaşi clădire, dar cu intrare separată, avem şi Galeria de Artă Europeană ce întruneşte creaţii frumoase ale unor iluştrii mai mult necunoscuţi de pe teritoriul european. Majoritatea picturi, operele sunt grupate pe şcolile de care au aparţinut, iar un ochi atent şi avizat poate constata curentul ce a străbătut la anumiţi ani respectivele teritorii. Am trecut pe rând prin Şcoala Italiană (secolele XIV – XVIII), Şcoala Germană şi Austriacă (secolele XV – XVIII), Şcoala Spaniolă (secolele XV – XVII), Şcoala Neelandeză, Flamandă şi Olandeză (secolele XVI – XVII) şi Şcoala Franceză (secolele XVII – XX). Multe picturi frumoase aici şi intr-un stil net diferit (cel mai des în sensul bun) faţă de creaţiile compatrioţilor noştri – nu o spun doar pentru că ce e afară e mai bun, dar să fim cinstiţi acum şi să recunoaştem calitatea când o vedem. Evident sunt şi excepţii, câţiva dintre pictorii noştri ridicându-se deasupra; dar altfel, ca notă generală, expoziţia aceasta este mai încântătoare pentru ochi şi simţ artistic (critic) decât ce văzusem în orele precedente. Cu adevărat splendide şi mult mai aproape de gusturile şi sufletul meu mi s-au părut operele de pe teritoriul Olandei de astăzi – absolut splendide peisajele flamande.

Fotografii


Capitolul 10: Muzeul Naţional de Istorie şi Grădina Botanică
     media: 1.00 din 1 vot

Iată-mă că am revenit cu povestioare de turist prin Bucureştii mei dragi (sau draci?), echipată cu jucăria proaspăt ieşită din service şi cu bani pentru taxele foto. Deci dis de dimineaţă, chiar înainte de a se deschide porţile, eu m-am prezentat la Muzeul Naţional de Istorie, asta după ce umblasem o vreme prin centrul vechi, pe Şelari şi Lipscani, trecând şi pe lângă impunătoarea clădire a Băncii Naţionale a României. La muzeu am decis să plătesc numai pentru Lapidariu şi Tezaur, 70 de lei, întrucât nu merita încă 20 numai pentru holul de jos, restul muzeului fiind închis şi în restaurare pe timp nedefinit. Lapidariul adăposteşte vestigii arhitectonice începând cu secolul IV î.e.n. şi mergând până la începutul secolului XVII – ziduri, pietre funerare, coloane mai mult sau mai puţin întregi, decoraţii pentru construcţii, etc. În mijlocul său se află partea de la bază a replicii fidele după celebra Columnă a lui Traian, grandiosul monument construit la Roma de Apolodor din Damasc şi care comemorează pe cei 38 de metri înălţime cele două războaie dacice. Impresionantă muncă, ţinând cont de detaliul realist cu care sunt înfăţişate scenele pe 20 de blocuri de marmură de Carrra, fiecare cântărind 40 de tone.; probabil că cea mai cutremurătoare friză este cea în care Decebal, prins, îşi ia viaţa.

Am continuat cu Tezaurul, acesta conţinând piese de preţ (podoabe şi obiecte de cult) începând cu eneoliticul secolului V î.e.n. şi terminând cu prima jumătate a secolului XX şi bijuteriile dinastiei de Hohenzolern. Cu excepţia unor piese cu adevărat deosebite (frumoasele obiecte gotice descoperite la Pietroasele cunoscute şi sub numele de Cloşca cu puii de aur sau extravagante bijuterii regale), nu pot spune că m-a dat pe spate această colecţie; tot respectul, dar nu se compară cu altele. Holul principal al muzeului, fost Palat al Poştelor, este ocupat de o expoziţie cu Bucureştii de altădată (sfârşit de secol XIX, început de secol XX), cu primul automobil care a circulat pe străzile capitalei, aparate de fotografiat, obiecte casnice, o diligenţă a poştei, un fragment de şină de tramvai, un velociped (cum naiba puteau să se suie pe aşa ceva?) şi documente ale vremii. Drăguţ, romantic, nostalgic... dar cam atât.

De aici îmi propusesem să vizitez Palatul Parlamentului sau Controcenii, dar nu am reuşit nici una nici alta. La primul am aflat că era ziua porţilor deschise pentru copii, deci fără unul ataşat de mână nu puteam intra, iar la Cotroceni taxa foto de 40 de lei presupunea captarea de imagini în numai trei camere. Am zis pas şi am trecut strada, la Grădina Botanică. Şi aici taxa foto, 5 lei în exterior şi 10 în seră, am achitat şi am început să mă plimb printr-un soare din ce în ce mai arzător. Deosebit în grădină este colţul numit Rosarium – cel puţin 21 de specii de trandafiri, unul mai frumos decât altul, toţi mândri şi înfloriţi, o splendoare să-i priveşti. În seră sunt adăpostite plantele mai exotice – palmieri, portocali, cactuşi şi multe altele al căror nume nu-l ştiu, fiecare încăpere climatizată corespunzător. Dacă ajungeţi pe aleile acestui cochet parc, nu rataţi lacul plin de nuferi iar dacă sunteţi îndrăgostiţi sau numai visători, strecuraţi-vă pe aleile de pământ care se desprind din cele principale şi şerpuiesc printre arbori, ierburi înalte şi băncuţe pitite, totul într-un mirific parfum de fân.

Fotografii


Capitolul 6: O sinagogă şi un muzeu în aer liber în Bucureşti
     media: 1.00 din 1 vot

Pentru că ieri am uitat pur şi simplu să ajung în timp util la Sinagoga Mare, astăzi a fost prima pe lista mea. Construită iniţial la jumătatea secolului XIX şi având forma actuală de la începutul secolului XX, a fost una dintre cele mai mari lăcaşuri de cult iudaice. Prezentarea mi-a făcut-o un bătrânel bine informat şi foarte amabil, începând cu clădirea, şi terminând cu conţinutul ei. Acum nu mai este utilizată pentru ceremonii religioase, ci a fost transformată în muzeu al holocaustului pe teritoriul românesc. Sinagoga în sine este foarte, foarte frumoasă, fiind considerată unul dintre cele mai frumoase clădiri cu destinaţie religioasă de la noi. Muzeul constă de fapt într-un şir de panouri pe care sunt lipite documente oficiale, fotografii, mărturii, scrisori, reflectarea în ziare a celor suferite de evrei în timpul regimului legionar, respectiv în timpul regimului maghiar hortyst în cazul nordului Transilvaniei. Evident, toate sunt prezentate într-un mod subiectiv iar Antonescu este considerat responsabil pentru tot; dincolo de acestea însă cifrele, articolele de lege, ordinele de execuţie şi deportare în Transnistria, apoi rapoartele întocmite legate de confiscări, încarcerări, torturări, jefuiri, violuri, pogromuri, umplerea până la refuz a trenurilor de deportare şi trimiterea la muncă silnică sunt cât se poate de reale şi fac să ţi ridice părul pe tine.

Citisem pe Internet cum că zilele astea ar fi la Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti” o expoziţie de biserici de piatră, că altfel l-aş fi lăsat pentru la vară; se pare însă ori că am citit greşit, ori că informaţia era greşită. Dar ajunsă acolo, am intrat pentru a revedea interesanta desfăşurare de elemente etnografice sub formă de case, anexe, fântâni, biserici şi mori de apă din Muntenia, Oltenia, Dobrogea, Transilvania şi Banat. La vară tot voi reveni însă, pentru că acum erau închise toate casele, iar natura este destul de dezolantă şi nu reuşeşte să pună cu totul în valoare aceste superbe căsuţe.

Am ajuns şi la Muzeul de Artă Veche Apuseană „Dr. Nicolae Minovici”, aflat spre ieşirea din oraş, după şi lângă Fântâna Mioriţa. Pe program scria că este deschis muzeul între joi şi duminică, iar eu cum aveam impresia că azi este miercuri am făcut stânga-mprejur şi am plecat fără să încerc intrarea... Abia în cameră mi-am dat seama când am auzit la radio şi am mai şi verificat la computer. Asta e, mai bat o dată drumul până acolo în curând. Dar momentan trebuie să iau o pauză, nu de alta dar tălpile mele au început să se plângă şi, în plus, cică am şi eu examene...

Fotografii


Capitolul 5: Patru muzee din Bucureşti
     media: 1.00 din 1 vot

După cum am promis, astăzi m-am trezit devreme pentru a fi mai eficientă. Prima staţie la care am ieşi de la metrou a fost Piaţa Iancului care se află relativ aproape de Foişorul de Foc. Dacă ieri am văzut clădirea numai pe dinafară, azi am venit la timp pentru a vizita şi Muzeul Naţional al Pompierilor găzduit de acest fost post al luptătorilor cu focul – muzeu în care mulţi oameni intră din greşeală, confundând-l cu o clădire a Spitalului de Ortopedie de alături. Prima dată am urcat cu liftul şi am ieşit în balconul ce înconjoară vârful clădirii, de aici având o panoramă destul de cuprinzătoare; aici trebuie să revin într-o zi însorită şi fără pâclă, eventual sa aştept să înverzească natura, că dacă aştept să se aranjeze şi clădirile din jur nu mai ajung niciodată. Din vârf am coborât pe scările melcate pentru a vedea un fel de istoric al meseriei de pompier pe meleagurile noastre, fiind expuse uniforme, pompe de apă (de la cele mai vechi până la cele destul de moderne, electrice), hârtii care atestă desfăşurarea activităţii pompierilor, manuale de stingere a incendiilor, medalii, machete ale unor utilaje moderne, căşti din mai multe ţări europene, premii câştigate la concursuri şi alte documente sau obiecte. Frumoasă mi s-a părut prezentarea în special în schiţe ale vremii a Marelui Incendiu din 1864 (cred...) care a mistuit peste două mii de case, prăvălii şi biserici din mai multe cartiere bucureştene, ucigând mii de suflete.

De aici am pornit pe Bulevardul Pache Protopopescu, am trecut prin dreptul Casei Melik şi am ajuns în Piaţa Universităţii la Muzeul Municipiului Bucureşti găzduit de Palatul Şuţu. Dacă până ieri am văzut clădirea numai pe dinafară, azi i-am vizitat şi interiorul, nu foarte mare, dar deosebit. Din punct de vedere arhitectonic şi decorativ, s-au păstrat în forma iniţială o parte a parterului, scara dintre nivele şi zona centrală a etajului – într-adevăr, foarte frumos şi de bun gust conac a fost acesta. La parter este o expoziţie de pictură, iar la etaj sunt două colecţii. Prima dintre ele, de artă, cuprinde în special tablourile semnate de Gheorghe Tattarescu şi de Theodor Aman strămutate din casele memoriale corespunzătoare, dar şi alte tablouri, schiţe şi sculpturi. A doua conţine elemente legate de Bucureştii de altădată (atât din timpul primelor aşezări cât şi din epoca înfloritoare): mobilier, bibelouri, unelte, vase, bijuterii, arme şi armuri, documente, temelii, obiecte vestimentare , birouri, hărţi, felinare, ceasornice, monede şi alte mici obiecte, fiecare cu farmecul său.

Am trecut apoi destul de repede în revistă Muzeul Tehnic „Profesor Inginer Dimitrie Leonida”; poate că dacă l-aş fi vizitat acum un an aş fi rămas impresionată, mai ales ca viitor proaspăt inginer, acum însă numai am bifat un alt must-see şi am mai umplut nişte goluri. Este destul de mic – o sală mare având ca element principal o centrală, înconjurată de alte născociri ale tehnicii, iar etajul este un culoar circular în jurul parterului. După ce vezi Muzeul Tehnic din München (Deutsches Museum), care-i de cel puţin cincizeci de ori mai mare (şi mai interesant), acesta nu este decât un mod drăguţ (şi teribil de friguros) în care să-ţi petreci timpul. Între cele văzute se numără: motoare, ţevi, diverse componente de centrale termice şi electrice, autoturisme „primitive” (printre care şi un Mini), motociclete, biciclete, un gramofon, roţi, turbine, instalaţii, pompe pentru stingerea incendiilor, cuptoare, părţi de laboratoare şi mai multe machete (de tren, de tramvai, de sonde etc.). Frumuşel, dar cam prăfuit. Ca să nu mai zic că este deţinut de cei de la RENEL care cer 5 lei per fotografie. Asta s-o creadă ei şi cu cine-or vrea!

În apropierea Gării de Nord, pe Strada Mircea Vulcănescu, în Palatul Ferdiand I, avem Muzeul Naţional Militar care, spre deosebire de cel anterior, merită toată atenţia; este o colecţie impresionantă şi bine documentată şi gestionată de echipament militar din cele mai vechi timpuri (începând cu arme şi unelte din Paleolitic), trecând prim principalele momente ale istoriei românilor (atât pe timp de pace, dar mai ales pe timp de război), ajungând la Revoluţia din 1989. Colecţia cuprinde în special arme, muniţie şi uniforme pe manechini (deloc de mirare), dar şi altele precum: echipament de campanie (vase, unelte, haine, etc.), drapele, tot felul documente, sigilii, obiecte personale (bricege, ceasuri de buzunar, rame de ochelari , fotografii, obiecte de decor , etc.), medalii, gradaţii şi ordine, embleme, machete de cetăţi medievale bine fortificate şi tot felul de lucruri legate de armată sau campanii, inclusiv câteva diorame din vreme de asediu. Pe lângă expoziţia principală care urmează cursul istoriei, muzeul mai cuprinde patru secţiuni. Prima dintre ele, care m-a luat total nepregătită şi m-a „lovit” prin surprindere cum am ieşit în curtea din spate este un imens şi colorat „morman de fiare” – tot felul de maşini de tehnică militară: foarte multe tunuri, dar şi piese de artilerie, tancuri, lansatoare de rachete, antene radio cu tot cu vehicul, camioane, elicoptere, avioane şi altele al căror nume nu-l cunosc. În jurul acestui „parc auto” sunt trei pavilioane cu expoziţii: Uniforme (cu uniforme pentru fiecare grad din armată din toate perioadele de la 1830 şi până astăzi), Aviaţie (cu diferite obiecte de zbor utilizate în domeniul militar, precum avioane, elicoptere şi echipamente de paraşutişti, dar şi piese individuale) şi Harnaşament (echipamente pentru caii ce trăgeau tunurile sau alte vehicule de război, trăsuri şi accesorii sau, mai nou, automobile). După cum ziceam, acest muzeu merită toată atenţia.

Ultima construcţie pe care mi-au picat astăzi ochii a fost impunătoarea şi veşnic neterminata Casă Radio – altă mostră de megalomanie ceauşistă, dar care nu a apucat să fine nici până azi finalizată. După ce a stat ani de zile la discreţia intemperiilor, vandalilor şi aurolacilor, se pare că azi se lucrează la ea şi, după cum scrie pe placajele de pe gard se intenţionează construirea aici a unui nou plaza. Acum sincer eu sper că dacă nu a fost afectată structura de rezistenţă să nu se demoleze clădirea actuală, ci să se finalizeze şi finiseze, profitându-se astfel de ceea ce există. Asta o dată pentru că tot pe banii şi nervii părinţilor noştri a fost şi ea construită, şi o dată pentru că, făcând abstracţie de „fondatorul” ei, ar putea fi o clădire frumoasă – imensă, într-adevăr, dar formele ei clasice îi dau un aer elegant. Cam asta a fost pe ziua de azi, să vedem ce va urma mâine.

Fotografii


Capitolul 4: Un muzeu, două galerii de artă şi pe străzile bucureştene
     media: 1.00 din 2 voturi

Astăzi nu am reuşit să fac prea multe, cam din două motive: unul a fost că am cam trişat şi m-am trezit cam târziu (dar asta pentru că eram ruptă de oboseală, plus că la ora 8 dimineaţa era atât de urât afară...), iar al doilea că unele muzee sunt închise şi marţea, nu numai lunea. La asta se adaugă faptul că două dintre ele nu sunt deschise deloc; Muzeul Memorial „Gheorghe M. Tattarescu” nu se mai vizitează de ani de zile şi paznicul mi-a zis că dacă aş intra risc să mi se surpe podeaua sub picioare, iar Muzeul „Theodor Aman” este în renovare generală, cei de acolo sperând ca până în iunie-iulie să-l redeschidă.

Am început cu Muzeul de Istorie a Evreilor din România „Dr. Moses Rosen” aflat în fosta sinagogă „Unirea Sfântă” ridicată la jumătatea secolului XIX, unde intrarea este liberă, dar trebuie să laşi buletinul sau paşaportul la poartă. Aici m-a întâmpinat o doamnă foarte amabilă şi informată care mi-a prezentat pe scurt dovezile prezenţei evreilor pe teritoriul românesc (precum şi contribuţii la viaţa economică, politică şi culturală) încă din secolul II e.n., veniţi o dată cu armatele romane; au urmat migraţii din estul şi centrul Europei (Rusia, Ucraina, Polonia de azi), apoi din sud-vest, în special din Spania. Se pare că la recensământul din 1930, comunitatea evreiască de aici număra în jur de opt sute de mii de oameni şi se estimează că la izbucnirea celei de-a doua conflagraţii mondiale numărul lor ajunsese la un milion. După acest război sângeros, urmat de era comunistă şi de părăsirea ţării după ’90, au mai rămas aproximativ zece mii în toată ţara, din care aproape jumătate în Bucureşti. Mi-a povestit despre unele tradiţii, despre încercările lor de a fi integraţi în societatea românească drept români şi nu apatrizi, despre contribuţia lor la Războiul de Independenţă (fie prin bani, fie prin ostaşi) şi la încoronarea lui Carol I, despre trupele de teatru, despre scriitori şi pictori, despre sinagogi care mai există sau nu (la Piatra Neamţ se află prima fondată pe teritoriu românesc, pe vremea lui Petru Rareş, în secol XV, fiind printre cele mai vechi din lume realizate în lemn, care s-a păstrat în forma originală şi care este şi astăzi funcţională) şi aşa mai departe. Sala mare, de jos, a templului, unde era locul de rugăciune al bărbaţilor, conţine astfel de dovezi, documente, scrieri, fotografii de personalităţi sau evenimente, decoraţii militare, obiecte de cult şi de uz casnic. Tot la parter se află o cameră de comemorare a victimelor mişcării legionare, în special fotografii din Bucureşti şi Iaşi, însă cea mai mare parte a unor astfel de documente se află în Sinagoga Mare, unde voi ajunge cândva pe viitor. La cele două etaje, pe laterale, unde urcau femeile pe o intrare separată pentru a nu se întâlni deloc cu bărbaţii în timpul procesiunilor religioase, se află tablouri realizate de pictori evrei şi trei ale lui Octavian Băncilă cu personaje evrei, tapiserii şi machete ale unor sinagogi din România. Pe lângă colecţia destul de impresionantă care s-a păstrat şi s-a adus aici, interesantă este clădirea în sine, foarte frumoasă şi având plafonul cu pictura originală.

Palatul Şuţu este şi el aproape, dar marţea muzeul pe care-l adăposteşte este închis. Totuşi am vizitat în apropiere cele trei expoziţii din Galeria Artelor de la parterul Cercului Militar Naţional, la două dintre ele putând face şi fotografii. Colecţiile se schimbă la două sau trei săptămâni, prezentând lucrări (picturi, sculpturi, gravuri, schiţe în creion) ale unor artişti contemporani, unele foarte reuşite. Singurele alte trei clădiri pe care le-am mai văzut, fără însă a intra în ele din cauza ori a orei de închidere, ori a faptului că şi marţi sunt închise au fost Foişorul de Foc, Casa Storck şi Muzeul „Krikor Zambaccian”. Mâine promit că voi fi mai productivă.

Fotografii


pagina urmatoare >>


 
 
   
Powered by www.ablog.ro
Termeni si Conditii de Utilizare