mad
Comentarii diverse

Suplimente alimentare
 

Capitolul 12: Nocturnă târgovişteană cu gardieni cu ochelari de cal
     media: 1.00 din 1 vot

N-am mai fost prin urbea natală şi să şi stau o noapte de foarte mult timp, iar pentru că în acest sfârşit de săptămână urma să dorm chiar două nopţi la mama acasă am hotărât ca sâmbătă seara să ies împreună cu Bogdan la nişte fotografii nocturne. Nu cine ştie ce, o tură prin centru, poate şi la Curtea Domnească (unde n-am mai ajuns, lăsând-o pe duminică, duminică ce a turnat de dimineaţa până noaptea târziu), cât să ne mai încercăm ISO-urile la niveluri crescute. După câteva fotografii pe culoarul ce leagă Piaţa Prefecturii de Piaţa Mihai Viteazul s-au apropiat de mine doi gardieni, din care cel mai în vârstă şi mai cu tupeu mă întreabă:

- Cine sunteţi?

- Cum adică, cine sunt?

- Pai eu mă numesc [grad][nume] (n-am reţinut)...

- A, Diana Diaconescu.

- De la ce? Întreabă celălalt, mai tinerel şi mai tăntălache.

- Poftim? Şi mă uit cu o figură complet nedumerită. M-am prins ce vrea să zică, dar de ce să-i fac necesităţile de exprimare verbală mai uşoare? Între timp se apropiase şi Bogdan.

- De la presă?

- Nu.

- Păi v-am văzut că filmaţi.

- Nu filmăm, fotografiem. Amatori.

- Ştiţi, că ce-i prea mult strică.

Din nou faţa nelămurită. Bogdan se ambalează:

- Adică ce vreţi să spuneţi că nu avem voie să facem poze?

- La ora asta?

- Da, la ora asta, ce are? (era ceasul 9 seara) E domeniu public , plătesc taxe şi impozite primăriei de mă ia naiba, de ce să nu am voie să fac fotografii pe stradă indiferent de oră?

- Păi e cam târziu...

- De ce? De ăia de fac nunţi şi chefuri până după 12, contrar legii şi deranjează, nu se ia nimeni. Eu ce fac, iau fântâna asta acasă dacă-i fac poze?

- Păi să vedeţi că e sâmbătă şi sunt mulţi golani prin baruri şi discoteci, oameni beţi, vă văd cu aparatele şi trepiedul şi se iau de voi...

(Era chiar haioasă încercarea de a găsi o explicaţie logică pentru a nu avea voie să fotografiem. Îmi amintea de o maximă ce spune că mai bine să fii prost şi să taci decât să vorbeşti şi să o arăţi.)

- N-aveţi grijă, zice Bogdan, că ăia ies după două noaptea, nu acum.

- Şi ce-ar mai fi dacă ar ieşi aşa, toţi, să facă poze?

- Foarte bine, să iasă.

Eu mă gândeam că ar fi o lume mult mai bună, mai frumoasă, dacă ar ieşi toţi să facă fotografii n-ar mai avea timp să se îmbete prin baruri şi discoteci şi nu s-ar mai lua de cei care fotografiază.

Ne mai parlamentăm o vreme, ajung la concluzia că suntem fotografi amatori (de parcă nu o spusesem de la început), ăla mai tânăr zice că are şi el un aparat şi-i place să facă poze, dar nu e aşa mare şi nu are trepied (serios? şi ce, după faza asta ai fi vrut să se schimbe datele problemei?). Într-un final, gardianul mai în vârstă concluzionează:

- Bine, dar nu mai întârziaţi mult.

- Da, da, sigur...

Evindent, nu ne-am grăbit. Bogdan îmi zice că abia aştepta să-i dea amendă şi să facă proces verbal, ca să facă luni un scandal monstru şi poate mai şi zbura ăla de acolo. Pe el am observat că l-a amuzat foarte tare toată fază, pe mine în schimb m-a umplut de nervi. În fond şi la urma urmei situaţia a fost generată de faptul că probabil că n-au mai văzut oameni ca noi, plimbându-se noaptea prin oraş şi făcând fotografii. Ne gândim că bună a fost ideea ăluia care a impus 12 clase obligatorii pentru gardieni. Dacă cu 12 clase sunt atât de idioţi şi încuiaţi, cum ar fi fost şi fără alea...

Ce mă mai gândeam eu: aşa, şi dacă eram de la presă ce? Bogdan zice că atunci ar fi stat după noi, să nu păţim ceva. Eu cred că ne spărgeau aparatele, că am văzut că aşa se obişnuieşte. Altă chestie: la începutul serii, când ne gândeam că ajungem şi la Curtea Domnească, întrebam eu cu voce tare dacă o fi paznic acolo şi dacă o fi de treabă să ne lase să intrăm şi să facem poze (contra cost, evident), pentru că este o imagine tare frumoasă cu turnul, biserica şi ruinele luminate noaptea de reflectoare. Vorba lui Bogdan: după ce i-ai văzut pe ăştia, ai putea spera ca ăla să fie de treabă? Poate să fie de treabă şi să doarmă...

Ajungem pe platoul mic (Piaţa Mihai Viteazul) şi vedem că revin, însoţiţi de alţii. Ne gândeam că au adus întăriri când tocmai ce traversează platoul (închis circulaţiei pentru altceva decât pietoni, biciclete şi role, informaţie pentru necunoscători) un gagiu în trombă pe un scuter. Ne-am uitat lung şi ostentativ după el, cred că de aia nici n-au mai venit să se ia de noi, că i-l aruncam pe ăla în faţă. Acum probabil că se luau şi ei de cine puteau să prindă.

Ajungem în plimbările noastre pe Centrul Vechi unde petrecerile din discoteci erau în toi şi trei gaiţe bete şi proaste cotcodăceau pe-afară. Dar cu acutele cât mai sus. Spre surprinderea noastră la modul cel mai plăcut nişte gardieni (nu ştiu dacă aceeaşi sau alţii) s-au luat de ele. Şi nu doar să facă linişte, am văzut că le-au şi legitimat şi-şi notau ceva. Acum nu ştiu dacă făceau proces verbal sau le cereau numerele de telefon şi adresele IRC. Sper ca prima.

Rezultatele serii totuşi s-au văzut, aici fiind câteva fotografii (evident, nu cu gardienii).


Capitolul 9: Două mănăstiri lângă Târgovişte
     media: 1.00 din 2 voturi

Nu au mai rămas foarte multe de văzut pentru azi; de fapt, au rămas numai cele două mănăstiri aflate în afara oraşului. Ctitorită de Vlad Înecatul, Mănăstirii Viforâta i-a fost pusă temelia la începutul secolului XVI, din acea perioadă rămânând chiliile; în schimb biserica este relativ nouă, la începutul secolului XX, ceea ce se vede în construcţia simplistă, fără valenţe arhitectonice deosebite, şi în pictura nouă (chiar dacă se păstrează porţiuni din fresca adăugată în perioada lui Brâncoveanu). Stilul este bizantin-muntenesc cu decoraţie exterioară neoclasică, ceea ce este deosebit la întregul complex este culoarea albă şi cochetăria generală.

Al doilea lăcaş de cult important, mai cunoscut decât cel prezentat mai sus, este Mănăstirea Dealu; aceasta a fost construită în primul an al secolului XVI de către Radu cel Mare, pe locul unei mănăstiri de lemn mai vechi (ctitorită de Vladislav Voievod la jumătatea secolului XV), iar pictura a fost finanţată de Neagoe Basarab . Stilul arhitectonic este Bizantin, muntenesc tipul Cozia, cu proporţii modificate prin care câştigă în zvelteţe – cronologic fiind prima trefla cu trei turle. Decoraţiunea exterioară este de factură complet nouă, din piatra făţuită, cu brâu în torsadă, cu două registre neegalate de arcaturi oarbe, în plincintru delimitate de rame profilate; pe faţada de vest, intrarea este încadrată de două panouri traforate în piatră, de inscripţie armeano-georgiană. Probabil că cel mai cunoscut fapt despre această mănăstire este că aici se odihneşte capul lui Mihai Viteazul, într-un mormânt de marmură deasupra căruia este pictată scena aducerii sale aici. Piatra funerară, ca şi cea din cealaltă laterală a pronaosului a lui Radu cel Mare, este realizată la începutul secolului XX în stil bizantin de către Franz Storck. Pe această piatră este inscripţionat un citat din Nicolae Iorga: „Aici se odihneşte ceea ce crima şi impietatea au lăsat din trupul cel sfânt al lui Mihai Voievod cel Viteaz, iar sufletul lui trăieşte în sufletele unui neam întreg până ce scripturile se vor îndeplini, când va afla în ceruri odihna drepţilor împreună cu sufletele fericite ale părinţilor săi care au fost...”. Tot în cadrul acestei mănăstiri au fost tipărite primele manuscrise de către Macarie, în limba slavonă, iar în apropierea ei a funcţionat Liceul Militar „Nicolae Filipescu” până în anul 1940, când a fost devastat de un cutremur. În faţa mănăstirii a fost înălţat un monument în memoria ofiţerilor, profesorilor şi elevilor de la acest liceu care au fost ucişi în Primul Război Mondial.

Cam aceasta a fost preumblarea mea prin Târgoviştea mea de baştină, destul de dezamăgitoare în special din cauza lipsei de interes a celor însărcinaţi cu conservarea şi restaurarea monumentelor istorice şi arhitectonice. Totuşi, dacă cineva m-ar întreba ce poate vizita în mica urbe, i-aş spune că trebuie neapărat să treacă prin Parcul Mitropoliei, pe la complexul Curţii Domneşti şi pe la Mănăstirea Dealu, acolo o tură şi după lăsatul nopţii pentru a vedea din vârful dealului întregul oraş luminat.

Fotografii


Capitolul 8: Şase muzee în Târgovişte şi o tură la Braşov
     media: 1.00 din 1 vot

Duminica este probabil cea mai bună zi de vizitat muzee, mai ales când acestea nu-s nici multe, nici mari, aşa cum se întâmplă în cazul urbei mele natale. Am început cu cele două mai mari, care ar putea fi numite pe drept muzee. Primul a fost Muzeul de Istorie , aflat într-una din clădirile vechiului Tribunal şi care conţine diverse exponate din istoria Târgoviştei şi a zonei dâmboviţene, dar şi câteva din alte zone ale ţării. Se începe cu câteva descoperiri arheologice datând din paleolitic şi neolitic, precum oase de mamut, unelte preistorice, vase de ceramică, relicve de arme, obiecte de uz casnic şi de podoabă. Cea mai mare parte a muzeului este destinată cetăţii medievale, cu straie boiereşti, arme, documente, sigilii, podoabe, armuri, manuscrise şi alte obiecte. La final este lăsată perioada de la Cuza încolo, insistând mai ales pe perioada de regat a României; pe lângă arme şi veşminte specifice, aici apar şi fotografii de epocă, în special cu familia regală, decoraţii şi obiecte aproximativ contemporane, precum rame de ochelari , un telefon de epocă şi altele, fiecare cu parfumul lor vechi. Fără a avea vreo expoziţie inedită, muzeul istoric târgoviştean are câteva vitrine interesante.

Al doilea muzeu este singurul cu acest subiect din ţară, şi anume Muzeul Naţional al Poliţiei. Înfiinţat în 2000 şi fără a fi prea mare, cât a permis casa construită de Brâncoveanu pentru fiii săi, adăposteşte o colecţie acoperitoare a istoriei corpului de poliţie de la noi din ţară. Deşi corpuri de pază (a demnitarilor) şi ordine (strângere de biruri, de exemplu) există de la constituirea statelor medievale, dar primele atestări documentare ale instituţie se referă la arnăuţii de la sfârşitul secolului XVIII, trupe de mercenari din diverse zone (albanezi, turci, sârbi), fiecare venind cu propriile uniforme. După o vreme încep să se omogenizeze uniformele, căpătând un specific românesc şi fiind mai uşor de confecţionat. Armele evoluează şi ele, de la cele cu tăiş la cele de foc, de la pistoale utilizate şi în Războiul de Independenţă până la arme din perioada interbelică, inclusiv arme „gangster” gen Beretta; de fapt, cum majoritatea exponatelor, poate cu excepţia celor recente, vin din colecţii personale oferite ca donaţie, nu se ştie ce istorie dubioasă se află în spatele fiecărui pistol (toate armele fiind autentice, numai uniformele de dinainte de Primul Război Mondial fiind copii). Urmează perioada Miliţiei, apoi cea contemporană, incluzând aici un poliţai motociclist în costum de piele de paradă. Ultima cameră conţine o colecţie impresionantă de uniforme din foarte multe ţări, cea mai mare parte donată de un neamţ care a vizitat muzeul, i-a plăcut şi a decis să-i doneze câte ceva din colecţia sa care oricum stătea în beci. Restul sunt adunate din vizite oficiale, când fac schimb de astfel de suveniruri. În holul central se modifică lunar o expoziţie temporară, luna aceasta pe tematica „Lege şi ordine”, fiind prezentate cazurile aproape legendare ale lui Terente şi Râmaru, precum şi cei care au reuşit să le rezolve; interesant este că sunt expuse şi craniile celor doi – bine că de la Terente nu au expus şi altceva... despre clădire am spus că fost construită de Constantin Brâncoveanu pentru fiii săi; astă i s-a modificat interiorul, dar s-a păstrat beciul, despre care am înţeles are un beci foarte interesant din punct de vedere arhitectonic, fiind susţinută toată structura boltită pe un singur stâlp central.

A urmat Muzeul Scriitorilor, în clădirea unui fost spital, care constă de fapt în câteva camere în care sunt expuse opere şi piese de mobilier aparţinând unor oameni de litere importanţi pentru această zonă: Costache Văcărescu, Grigore Alexandrescu şi Alexandru Brătescu-Voineşte; pe lângă acestea apar manuscrise ale lui Alexandru Vlahuţă, Ion Ghica, Vasile Cârlova şi alţii. În aceeaşi curte, într-un alt conac, se află Muzeul Tiparului, la fel de mic şi de greu de numit „muzeu” ca şi cel anterior. Exponatele sale constă în special în manuscrise, printre primele tipărituri începând cu Macarie la început de secol XVI, precum şi componente de tiparniţe menţinute până astă; interesant este faptul că toate manuscrisele, cu tot cu coperte şi legături, sunt autentice, fiind numai recondiţionate.

Fără să pierd acolo prea mult timp, am continuat apoi cu două case memoriale a doi artişti dâmboviţeni. Prima a fost Casa Memorială Vasile Blendea, unde mai mult mi-au rămas întipărite statuile din gips patinat ale artistului decât picturile expuse în casa-atelier; la subsol s-au păstrat şi câteva din obiectele sale personale, inclusiv „echipamentul” folosit la pictat şi sculptat. A doua a fost Casa Memorială Gheorghe Petraşcu, foarte mică, cu câteva din picturile, schiţele şi piesele de mobilier (inclusiv suportul unui şevalet) ale pictorului.

Plecând de dimineaţă de acasă, aceste şase obiective le-am dat gata pe la ora prânzului. A doua parte a zilei mi-am petrecut-o pe drum până la Braşov pe ruta Sinaia-Predeal şi înapoi pe ruta Bran – Voineşti, împreună cu Leta şi Bogdan. În Braşov erau undeva la -13oC, aşa că nu am prea avut spor la plimbat pe străduţe, mai ales că cei doi „inculpaţi” s-au băgat repede la KFC. Eu nu o să înţeleg niciodată faza cu „hai la Braşov ca să mâncăm la KFC şi cam atât”, dar asta e. Ei zic că drumul este partea frumoasă şi nu oraşul în sine, dar eu nu-s de acord.

Fotografii


Capitolul 7: Curtea Domnească şi biserici medievale în Târgovişte
     media: 4.50 din 10 voturi

Având câteva zile mai libere şi fără evenimente deosebite, am zis să mai ajung şi eu prin urbea mea natală. Târgovişte a fost domnească şi capitală între 1396 şi 1714, deţinând mai bine de trei secole statutul de cel mai important centru economic, politico-militar şi cultural-artistic al Ţării Româneşti. De când eram mică şi mă plimbam prin zona sa centrală îmi amintesc faptul că micul oraş ar fi avut atâtea de oferit (şi încă ar avea) dacă s-ar aloca fonduri pentru păstrare, restaurare şi reconstruire. Pentru educaţie nu mai vorbesc, acolo este deja o cauză învinsă. Numai că cei trei foşti coloşi industriali comunişti (alături de omniprezentele blocuri hidoase şi cenuşii), din care unul chiar în centrul oraşului, la doi paşi de prefectură, încă îşi ţin înfipte bine ghearele în aspectul târgului, deşi au dat parţial sau total faliment, au fost dezmembrate sau mai ştiu eu ce. Cine vrea şi ştie cum să caute frumuseţea oraşului, probabil că o va găsi, îngropată sub un strat atât de adânc de moloz, de indiferenţă şi de uitare încât se va gândi în timp ce sapă dacă merită efortul.

Dar să încep cu începutul. Săpăturile arheologice efectuate pe teritoriul şi în împrejurimile oraşului au dovedit că această regiune era locuită încă din neolitic. În Muzeul de Arheologie se găsesc vestigii ale culturilor de tip Stancevo-Criş, Gumelniţa, Coţofeni, apoi din perioada bronzului şi din epoca fierului. Bine ilustrate în muzeu sunt podoabe şi unelte geto-dacice din vremea regilor Daciei, Burebista şi Decebal, şi ulterior monede ce dovedesc cuprinderea zonei în aria culturii materiale daco-romane (sec. I-III) şi apoi bizantină (sec. V-VI). În cartierul Suseni din actualul Târgovişte s-au găsit urme ale unei aşezări din sec. II-V peste care este suprapusă alta protoromână din sec. VIII-X. Peste acestea, s-a format o aşezare rurală în sec. XII-XIV, din care s-a dezvoltat târgul medieval.

Perioada medievală i-a adus recunoaşterea ca târg de importanţă europeană, unde se schimbau mărfuri sosite din trei continente cu cele ale producătorilor locali. Nicolae Iorga crede că la Târgovişte a avut loc bătălia (datând-o în 1369) dintre voievodul Transilvaniei Nicolae Lackfi şi pârcălabul Dragomir al cetăţii Dâmboviţei în vremea domniei lui Vladislav I, alias Vlaicu-Vodă, câştigată de români. Este de reţinut că, în cronica turcului Ioan Küküllö, se pomeneşte de existenţa, pe locul unde se află astăzi oraşul, a unei fortificaţii, căci „voievodul Nicolae, după ce a trecut cu oastea [...] râul Ialomiţa luând cu putere întăriturile ridicate de valahi” este nevoit să se retragă. O dovadă că oraşul exista încă de atunci şi că, românii s-au bătut cu îndârjire. Însă prima menţiune a oraşului, la 1396, este făcută de cruciatul bavarez Johann Schitberger, care a vizitat oraşul cu ocazia pregătirilor pentru lupta de la Nicopole.

În timpul domniei lui Mircea cel Bătrân oraşul a devenit principala reşedinţă domnească a Ţării Româneşti. Tot în timpul acestui domnitor a fost refăcută Curtea Domnească, ale cărei ruine împrejmuiesc astăzi Turnul Chindiei; ultimele cercetări arheologice au avansat ideea că o curte a fost ridicată aici înainte de Mircea cel Bătrân. Primul act oficial, din 1406, este scris pe hârtie către mănăstirea Tismana de "Io. Mircea I Basarab, voievodul Ţării Româneşti, duce de Făgăraş şi Almaş, comite de Severin, despot al pământurilor lui Dobrotici şi domn al Dârstorului, spre cunoştinţa acestora, atât celor de acum, cât şi celor viitori", aşa cum semna tratatele sale de alianţă. Din 1424 se păstrează prima reglementare comercială făcută de domnitorul Dan II, ce stabileşte privilegiile vamale ale târgoveţilor locali şi drepturile de care beneficiau aceştia în ţară. Din 1451 datează prima culegere de legi făcută de grămăticul Dragomir, din porunca voievodului Vladislav II.

Vlad Ţepeş urcă pe tron în 1456 cu sprijinul prietenilor săi Ioan Huniade şi Ştefan cel Mare şi se înscrie în istorie pentru victoria din 1462 împotriva sultanului Mehmet II, cuceritorul Constantinopolului. În timpul său a fost construit Turnul Chindiei. Voievodul Radu cel Mare reclădeşte începând cu 1499 biserica "Sf. Nicolae din Deal", cunoscută azi ca Mănăstirea Dealu, care va fi terminată de urmaşul său Vlad cel Tânăr. Pictura acesteia va fi realizată în 1514 sub Neagoe Basarab de zugravul Dobomir din Târgovişte.

După toate probabilităţile, la Târgovişte a activat primul meşter tipograf din Ţara Românească, Macarie, care a tipărit, începând cu anul 1508, primele trei cărţi în limba slavonă cunoscute la noi: „Liturghierul”, „Octoihul” şi „Evangheliarul”. Către mijlocul aceluiaşi secol activitatea tipografică este reluată la Târgovişte de ucenicul lui Macarie, Dimitrie Liubavici, cu un „Molivelnic” şi un „Apostol”.

În timpul lui Mihai Viteazul, Târgovişte este ocupată de turcii lui Sinan paşa, care fortifică zona centrală. În octombrie 1595, trupele creştine ale Ungariei şi ale lui Mihai Viteazul eliberează oraşul, ce suferă însă mari pagube. Matei Basarab a fost un mare sprijinitor al culturii, el fiind cel care întăreşte şi extinde fortificaţiile oraşului (unice la sud de Carpaţi), repară vechile biserici şi construieşte multe altele noi.

În timpul lui Constantin Brâncoveanu, reşedinţa de vară a ţării s-a aflat la Târgovişte, iar cea de iarnă la Bucureşti. După domnia sa, capitala se mută la Bucureşti, eveniment în urma căruia Târgovişte a început sa piardă din puterea economică precum şi din populaţie. Urmează un secol al domnilor fanarioţi. Vechea cetate de scaun este cu adevărat părăsită şi trecerea timpului afectează tot mai dureros din zidurile sale, ce ajung să fie folosite de boieri şi unii localnici ca material de construcţie pentru propriile case.

Răscoala lui Tudor Vladimirescu, din 1821, după ce străluceşte la Bucureşti, restabilind domniile pământene pe scaunul ţării, se sfârşeşte trist la Târgovişte. Tudor şi mulţi dintre soldaţii săi sunt masacraţi de eterişti pe locul din faţa bisericii Mitropoliei, unde s-a ridicat o cruce de piatră, în amintirea lor. Târgoviştenii au participat activ la revoluţia română din 1848 şi au susţinut toate actele politice ale unioniştilor. După unire, Alexandru Ioan Cuza a intrat să viziteze oraşul, pe sub o arcadă de flori, la 17 iunie 1859.

Modernizarea societăţii româneşti la sfârşitul sec. XIX a însemnat un mare avânt economic, ilustrat prin iluminarea oraşului în 1863, inaugurarea cursei de diligenţe şi apoi de cale ferată Bucureşti-Târgovişte, înfiinţarea primei întreprinderi industriale – Arsenalul Armatei, construirea rafinăriilor de petrol. Târgovişte şi-a plătit tributul de sânge în toate marile bătălii ale naţiunii. În războiul de independenţă din 1877-1878 s-au distins numeroşi comandanţi şi ostaşi târgovişteni. În timpul primului război mondial Regimentul III Dâmboviţa nr. 22 a primit Ordinul „Mihai Viteazul” pentru vitejia sa în campania din Transilvania din 1916, şi apoi în timpul marilor bătălii de la Mărăşti, Oituz şi Mărăşeşti în 1917. Ca fapt final, Târgovişte a fost locul execuţiei dictatorului Nicolae Ceauşescu precum şi a soţiei sale, Elena Ceauşescu, în decembrie 1989.

Eu am luat-o la picior sistematic din centru, de lângă Prefectura Dâmboviţa, cu a sa statuie a lui Mircea cel Bătrân, ştiind că în orice direcţie nu este prea mult de mers. Am traversat parcul din centrul oraşului, pe lângă statuia lui Tudor Vladimirescu, şi am ajuns la Mitropolie cu ruinele sale, din prima perioadă; clădirea destul de mare a fost ctitorita de Radu cel Mare în stil bizantin cu pridvor, continuata şi sfinţită de Neaoe Basarab in secolul XVI, jefuită de eterişti in 1821, dărâmată şi refăcută la sfârşitul secolul XIX. În faţa sa se află clopotniţa, în acelaşi stil cu cărămida la vedere, precum şi Monumentul Eroilor Revoluţie din 1989, dând aici în Piaţa Mihai Viteazul dominată de statuia acestuia. În apropiere este Primăria, o frumoasă clădire de la sfârşitul secolului XIX, renovată de curând şi având în micul parc din faţă statuile lui Ion Heliade Rădulescu şi Constantin Brâncoveanu cu copiii săi.

Acesta reprezintă unul din capetele Centrului Vechi al cetăţii din care nu se poate spune că au mai rămas foarte multe; au rămas câteva clădiri al căror etaj aduce a ceea ce erau cândva, dar într-o profundă stare de degradare şi nepăsare. Vechiul centru s-a coagulat în jurul Bisericii Târgului, edificiu construit în stil bizantin-muntenesc la jumătatea secolului XVII din a cărui pictură exterioară s-au mai păstrat câteva fragmente de fresce. Aş fi vrut să intru, dar era la intrare o femeie isterică despre care nu m-am prins exact ce vroia; cert însă este că am învăţat că cu oamenii idioţi nu te cerţi, pentru că te trag în jos până la nivelul lor şi apoi te bat cu experienţă.

Biserica mănăstirii Stelea a fost construită la finalul secolului XVI de către Vasile Lupu pe locul vechii biserici şi după modelul ctitoriei sale, Trei Ierarhi din Iaşi; ea este numită de Nicolae Iorga „biserica păcii între fraţi”, aşezământul fiind un semn al împăcării cu Matei Basarab Voievod. În vechea biserica Stelea se afla mormântul tatălui lui Vasile Lupu, Nicolae Vel Aga (rămas şi în biserica actuală). Corespunzător, Matei Basarab a construit un aşezământ de cult la Soveja. Acum biserica este în renovare, cea mai mare parte a picturii lipsind, dar rămânând o parte din brâiele cu motive florale şi populare; totuşi turlele ei se impun ca o figură deosebită prin stilul său bizantin-moldovenesc. În acelaşi complex se află Galeriile Stelea (trei încăperi), inaugurate de Nicolae Iorga în secolul XX drept Muzeul Orăşenesc şi care astăzi conţin diverse costume populare din zonă, veselă tradiţională, lăzi de zestre şi alte obiecte folclorice, precum şi o expoziţie fotografică formată din două părţi: una contemporană, a unei profesoare de la Liceul de Artă, cu scene rurale de zi cu zi sau de sărbătoare, şi una cu fotografii de la începutul secolului XX cu scene de familie, portrete şi aşa mai departe. Vis-a-vis de complexul Stelea se află o bisericuţă despre care acum câţiva ani credeam că se va dărâma peste trecători; se pare însă că cineva a găsit fonduri pentru vechea Biserică Sfântul Nicolae Geartoglu şi este încă şantier, dar exteriorul a fost terminat şi, de bine de rău, acum este alb şi tencuit.

În apropiere, trecând pe lângă Off Stage (locul unde repetă actorii de la Teatrul „Tony Bulandra” din Târgovişte) se află probabil cel mai important obiectiv din Târgovişte, şi anume Curtea Domnească, cu ruinele sale, cu Turnul Chindiei, cu catacombele (acum inaccesibile, pentru că cică se prăvălesc pietrele din tavan) cu Biserica Domnească şi cu micuţa Biserică Sfânta Vineri (probabil cea mai veche din oraş care a rezistat, temeliile sale datând din secolul XIV). În ceea ce priveşte gusturile mele personale, susţin că vechea reşedinţă de aici este mai frumoasă, s-a păstrat mai bine şi are mai multe de oferit decât cea din Bucureşti. Timp de peste trei veacuri a fost reşedinţă şi scaun domnesc pentru 33 de voievozi începând cu Mircea cel Bătrân şi încheind cu Constantin Brâncoveanu. Biserica Mare Domneasca a fost ridicata în 1584 de către Petru Cercel şi păstrează în parte pictura brâncoveneasca de la 1698. În cadrul acesteia, pe peretele vestic al pronaosului au fost realizate chipurile a nouă voievozi. În pronaos se afla pietrele de mormânt ale soţiei lui Matei Basarab, Elina, a fiului sau Mateiaş şi a Doamnei Bălaşa, soţia voievodului Constantin Şerban. Turnul Chindiei a fost ridicat în timpul celei de-a doua domnii a lui Vlad Ţepeş şi are, pe numărate, 121 de trepte în interior, plus încă 9 în exterior; turnul a avut multiple funcţii: fortificaţie, punct de observaţie (testat cu succes şi de mine azi), depozit pentru tezaur, foişor de foc, poarta de acces, iar acum adăposteşte expoziţia cuprinzând domniile lui Vlad Ţepeş. Caselor domneşti, astăzi mai mult ruine, le-a pus temelia Mircea cel Bătrân după 1396 şi de Petru Cercel în 1584, sunt supraetajate şi împodobite de Matei Basarab şi Constantin Brâncoveanu. Ceea ce este păcat e faptul că nu se ocupă nimeni de restaurarea acestui frumos complex, probabil singurul care ar putea reda strălucirea oraşului.

De aici am mers pe micile şi noroioasele străduţe din cartierele Balaban şi vărzari pentru a trece în revistă următoarele: Biserica Sfinţii Arhangheli (bizantină cu pridvor de la începutul secolului XVII), Biserica Sfântul Nicolae Androneşti (acelaşi stil, secol XVI, păstrându-se fragmente din pictura exterioară iniţială), Biserica Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena (bizantin muntenesc, secol XVII şi arată de când o ştiu eu ca vai de sufletul ei), Biserica Catolică Sfântul Francisc (secol XVII, dar pare destul de nouă, fiind îngrijită, cochetă şi elegantă, stil renascentist italian, aducând puţin cu Anna am Lehel din München în exterior), Biserica Sfântul Dumitru-Buzincă (nu am văzut un istoric, dar şi ea este bizantină, veche, neîntreţinută şi probabil de prin secol XVII-XVIII), Biserica Sfântul Gheorghe (în acelaşi registru) şi Biserica Creţulescu (secol XVII, de data aceasta având o alură elegantă şi proaspăt renovată).

M-am întors pe Calea Domnească şi cu ocolişuri pe alte străduţe am mai trecut pe lângă: Biserica Sfântul Ionică (secol XVIII, bizantin muntenesc, micuţă şi destul de bine întreţinută), Biserica Stolnicului (tot în jur de secol XVIII, bizantin şi probabil printre cele care a suportat bine trecerea timpului dintre bisericile mici), Biserica Albă (în aceeaşi perioadă şi se ţine şi ea bine), Poarta Bucureştilor (sau ce a mai rămas din poarta care marca drumul dintre reşedinţele de iarnă şi de vara ale Ţării Româneşti), Biserica Sfântul Nicolae Simuleasa (dintre cele mai vechi, bizantin muntenesc, secol XVII, păstrează câteva fresce exterioare interesante, în rest este însă aproape o ruină) şi Biserica Sfinţii Atanasie şi Chiril (micuţă de tot, eu o ştiam drept capelă numai, bizantin muntenesc şi probabil printre cele mai criptice).

Cineva mi-a spus că în Târgovişte se află cel mai mare număr de biserici vechi; sincer, nu ştiu dacă este cel mai mare număr, dar cea mai mare densitatea e foarte posibil. Toate aceste sunt biserici medievale, în acelaşi timp monumente istorice şi arhitectonice; dar când le vezi pe multe dintre ele aproape că-ţi vine să plângi. Înăuntru nu am intrat pentru că erau închise (de tot sau la ora respectivă) deci nu ştiu care e situaţia acolo, dar exteriorul este destul de elocvent. Unele aproape că se prăbuşesc, unele sunt peticite pe ici colo iar la altele s-a încercat să se salveze faţa schimbându-li-se turlele vechi cu unele din metal care arată absolut hidos şi stricând tot designul arhitectural. Noroc că unele au fost salvate cât de cât, numai că cei ce le-au restaurat nu au ştiut să le păstreze farmecul medieval.

Cam atât astăzi, mai ales că zăpada căzută azi-noapte mi-a şi îngreunat mersul, mi-a şi obosit ochii. La asta s-a adăugat unica oră de somn pe care am furat-o în tren de dimineaţă. Dar mâine o iau de la capăt, în special pe la muzee (că oricum multe nu-s). Şi tot mâine sau poimâine ar mai fi de acoperit cele două mănăstiri din afara oraşului. Să văd numai pe cine păcălesc să mă ducă acolo cu maşina, că parcă nu m-aş mai aventura singură prin nişte zone uşor dubioase.

Fotografii




 
 
   
Powered by www.ablog.ro
Termeni si Conditii de Utilizare