mad
Comentarii diverse

Suplimente alimentare
 

Cabana Suru (Munţii Făgăraş)
     media: 0.00 din 0 voturi

Tura propusă de Pancu în Făgăraş este uşor ciudată pentru mine: discuţiile se poartă pe e-mail şi cel puţin câte un participant este o necunoscută pentru oricare altul. Cu toate acestea, ne strângem vreo douăzeci şi cinci de oameni, din Târgu Mureş, Bucureşti, Braşov, Cluj şi Chişinău; după mai multe repartizări şi re-repartizări pe maşini astfel încât să încapă toată lumea, stabilim ca loc de întâlnire Sebeşu de Sus unde începem să ne strângem de la ora 10 în sus. Aşa cum spuneam, sunt destui pe care nu-i ştiu, aşa că-i voi trece repede în revistă pe cunoscuţii mei (din UT sau Carpaţi), iar de o parte dintre ceilalţi voi vorbi pe măsură ce apar şi se „afirmă”. Andrej este cel care conduce maşina cu care am venit eu, alături de Livia, Viril şi noua noastră cunoştinţă, Ovidiu. De prin alte părţi şi maşini, ar fi Pancu, Ripper, Lolek, Claudia, Irina şi Ionica.

În Sebeşu de Sus, traversăm satul şi, când să trecem ultimul pod peste Râul Moaşa Sebeşului (acolo unde se despart traseele), găsim găzduire pentru maşini la ultima casă de pe stânga; acolo, în curte, un bărbat între două vârste sparge cărămizi, sub privirile ostenite ale unui ciobănesc german extrem de bătrân şi de slab. Stăpânul ne invită în parcarea constituită ad-hoc şi aranjăm maşinile astfel încât să încapă toate şase. Apoi tot ce mai avem de făcut este să lenevim pe un tăpşan la soare, aşteptând ca grupul să se completeze. Pe la ora 12 însă, oarecum plictisiţi şi cu dor de ducă, eu, Livia şi Andrej o luăm din loc, în ideea de a merge agale şi a nu precupeţi timpul de poze.

Pornim pe triunghiul roşu care însoţeşte, mai pe – mai pe sub, coama Muntelui Moaşei. Începutul constă în nişte drumuri înguste şi înnoroiate de cai, folosite mai ales pentru căratul trunchiurilor doborâte; ne luptăm cu mocirla cleioasă pe prima parte a urcuşului şi, abia când ajungem pe sub Vârful Scaune, poteca ce merge în lungul curbei de nivel devine fermă, aproape uscată şi înconjurată de brânduşe. În dreapta noastră, se desfăşoară, largă şi acoperită de iarba anului trecut, Valea Moaşei Sebeşului; aceasta urcă atât cât o ţin puterile până se uneşte cu piciorul pe care ne aflăm noi, undeva mai sus de cabana la care trebuie să ajungem. Acesta şi alte picioare asemenea sunt încă pline de zăpadă în partea lor superioară, mai ales după ce negrul pădurii este îndepărtat de golul alpin, iar punctul lor terminus se zăreşte din când în când, datorită ceţii care aleargă cu repeziciune – semeaţa creastă a Făgăraşului. Toate acestea se pot contempla de pe Culmea Plăieţului, în ultima zonă larg deschisă şi bătută de soare de lângă Vârful La Comandă, acolo unde îl găsim dormitând pe concetăţeanul lui Pancu, Arpad, care a luat-o în sus de când a coborât din maşină, până să apucăm, noi restul, să ne dăm seama ce-i cu el. De aici încolo, va merge alături de noi.

Din acest loc, poteca face stânga şi intră într-o pădure tânără şi rară, formată din trunchiuri zvelte şi aproape paralele; la umbra lor, poteca a fost tăiată de tot felul de urme, cele mai multe de ciută, dar găsim şi un set pe care nu-l putem identifica: cam trei sferturi din mărimea unui pod de palmă, cinci sau şase degete cu gheare – oare vreun bursuc? De acum urcăm ceva mai susţinut, panta mărindu-se suficient cât să mai prindem şi noi altitudine; după ce trecem de urmele despre care vorbeam, facem dreapta şi continuăm chiar pe muchia piciorului, prin Curmătura La Cărarea Florii (1005 m) – intersecţia cu traseul de legătură cu Poiana Florilor şi Moaşa Avrigului. După o vreme, urcuşul îşi mai taie din avânt, întrucât o ia din nou pe sub coamă, pe faţa versantului străbătută de nenumărate mici avalanşe de pădure, suficient de multe cât să ne facă să mărim pasul chiar dacă, teoretic, nu sunt prea periculoase în acest loc; totuşi, n-am vrea să ştim cum e să fim propulsaţi într-un copac la vale... Partea bună este că zăpada nu-i foarte mare, iar urme au fost deja bătute, aşa că înaintăm repede.

Pădurea nu se mai deschide decât la cabană, după trei ore şi jumătate de la plecare. Ne întâmpină cabanierul şi un vânt ameţitor, care-l face pe Arpad să-şi păzească bine pălăria. Cabana Suru (1450 m) este destul de nouă, micuţă şi bine poziţionată, însă are un aspect extrem de fragil; este de lăudat faptul că, fiind proprietate personală, a fost construită numai din fondurile proprietarului, dar, aşa cum vom afla în curând, uşile se deschid din cauza vântului puternic şi a zăpezii, în timp ce acelaşi vânt şi geometria deficitară a coşurilor nu permit aprinderea unor focuri zdravene – scânteile care ies riscă să aprindă cabana sau brazii. Până una-alta însă, noi suntem bucuroşi să ne adăpostim în cele două camere, să mâncăm ceva şi să pornim într-o adevărată luptă cu nămeţii spre golul alpin.

Acelaşi marcaj, triunghi roşu, urcă dincolo de cabană, însă devine extrem de greu de găsit pe timp de iarnă, în ciuda unei vizibilităţi acceptabile. Îl urmez pe Arpad care bate potecă printr-o zăpadă care, nu rar, îmi trece de piept şi astfel ajungem în locul unde copacii se termină şi începe un urcuş mai abrupt, pe costa care duce în Curmătura de sub Gorganu, la Monumentul Alpinistului şi, mai încolo, în Şaua Suru. Ne oprim la stâlpul solitar, admirăm panorama asupra Văii Oltului şi Podişului Transilvaniei, apoi facem stânga prin pădure. Când însă Arpad pune piciorul mai sus de ultimul arbore zdravăn, ceva pârâie dedesubt şi văd cum stratul superior de zăpadă, cam 8 centimetri, o ia la vale. Nu-s probleme, dar decidem că mai sus de ceea ce seamănă cu o falie enormă, fragmentată acolo unde s-a rupt, n-avem ce căuta; Andrej şi Livia ne ajung din urmă şi sunt şi ei de aceeaşi părere. În coborâre, ne întâlnim cu un mic grup, avându-l în frunte pe Pancu (echipat cu tot ce trebuie – cagulă, piolet, nu ştiu dacă are şi colţarii), decis să ajungă în creastă. Le urăm succes şi ne întoarcem la cabana care, timp de un ceas, s-a încălzit considerabil, ne punem la un ceai cald şi, nu după mult timp, ne aventurăm pe pintenul de deasupra ruinelor fostei cabane pentru a vedea amestecul de nori şi apus – o frumoasă imagine în care auriul şi roşul unui soare obosit încearcă să încălzească vineţiul balaurilor diformi de deasupra Văii Oltului. În partea cealaltă, spre creastă, aburii sunt mult mai rarefiaţi, probabil din cauza vântului tot mai puternic, aşa că luna apare deasupra crestei, albă şi rece, cu gropiţele neacoperite.

Odată cu lăsarea întunericului în care strălucesc clar luminile Sibiului, începe să se strângă şi lumea la cabană, inclusiv cei plecaţi spre Şaua Suru. Astfel se face că, odată burţile pline (fapt la care contribuie şi ciorba de văcuţă de la cabană) şi „încălzitoarele” scoase pe masă, se încălzesc şi corzile celor două chitare şi începe seara culturală. Pe lângă Pancu, pe care-l ştim şi nu ne mai miră, facem cunoştinţă cu talentul lui Gicu – chitară şi fluier, ale cărui improvizaţii excelente trădează anii de studiu muzical şi pasiunea pentru cele două instrumente; imaginea, şi aşa colorată, se completează cu Georgiana care, pe lângă piesele inedite la chitară, ne încântă cu o voce într-adevăr deosebită – asta când nu se ocupă cu instrumentele de percuţie. Toate aceste elemente, unele mai neobişnuite pentru o chităreala la munte, transformă seara într-o adevărată demonstraţie de talente şi se prelungeşte până în noapte, târziu.

Mă număr între cei care cad seceraţi de somn înainte de miezul nopţii, încercând să profit de un foc mic şi chinuit – a nu ştiu câta încercare ce se soldează, până la urmă, tot cu nişte lemne nearse – când camera nu este încă plină. Nu ştiu foarte multe despre vânzoleli şi sforăituri ulterioare, abia dimineaţă mai fac ochi, enervată de uşa care se deschide la cel mai mic curent de aer. După mic dejun şi pregătiri de drum, achităm cazarea şi, unii, masa, apoi plecăm fiecare pe unde crede că-i va fi mai uşoară (sau interesantă) coborârea – nu înainte de a-mi da seama că am cărat degeaba făraşul de derdeluş. La 10:45, împreună cu Lolek, Livia şi Andrej, pornesc pe punctul roşu, care însoţeşte Valea Moaşei Sebeşului, cea pe care am admirat-o ieri la urcare. Traseul merge prin spatele cabanei, face dreapta şi coboară într-o şa largă, în care cea mai pregnantă prezenţă este stâna amorţită pe timp de iarnă. Aici, indicatorul arată stânga şi începe o coborâre abruptă spre apa pârâului, la care însă nu ajungem, ci, chiar atunci când mai avem doi paşi până în vale, poteca se încadrează pe versantul împădurit, spre dreapta, şi merge oarecum pe curbă de nivel. Se succed şi alte coborâri, dar nu la fel de intense şi, cam după o oră de la plecare, ajungem lângă albia apei.

De acum, cărarea se dă jos lin de pe munte şi ne poartă pe lângă frumoasele Cascade ale Sebeşului, căderi rapide şi înspumate de apă, fie lungi, strânse ca într-un mănunchi în pâlniile săpate în mii de ani, fie scurte şi largi, despletite pe stâncile lăsate fără colţuri şi contur în acelaşi timp îndelungat. După încă o jumătate de oră, trecem de o cruce albă, de marmură, dovadă a bănuţului pe care muntele îl cere din când în când pentru ca cei mai mulţi călători să nu cadă pradă urgiei sale, iar în scurt timp intrăm pe un vechi drum forestier – lucru semnalat de cocheta căsuţă-canton la care ajungem după două ceasuri şi ceva de la cabană. Din fericire, acesta nu este chiar atât de lung precum pare pe hartă, în special datorită faptului că o parte din el a fost năpădit de vegetaţie, bolovani căzuţi şi apă încât a redevenit potecă. Astfel se face că, în scurt timp ieşim din pădure, dăm de primele case şi, în sfârşit, ajungem la maşini – după aproximativ trei ore de drum.

Ne strângem cu toţii şi ne schimbăm în haine curate, pentru maşină; partea bună este că noi, cei care am venit pe vale şi drum forestier, am „ratat” o nouă rundă de împotmolit în noroaie la final de traseu. Luăm o gustare, asezonată cu ţuică oferită de gazda maşinilor noastre, câţiva dintre noi cumpărăm tărie şi vin, apoi ne înhămăm toţi la lungul drum spre casă. Dată fiind ora deloc înaintată, unii vor să facă diverse opriri, motiv din care Claudia vine la noi în maşină în locul lui Ovidiu, întrucât doreşte să ajungă cât mai devreme în Bucureşti. Acasă suntem pe la ora 20, iar vremea ploioasă şi deprimantă ne întreabă parcă de ce n-am rămas mai mult pe unde-am umblat. Pe final, nu pot spune că a fost o tură memorabilă, dar m-am bucurat de cântarea inedită de aseară şi de cunoaşterea unui loc pe care nu-l mai văzusem. Cum extrema vestică a Făgăraşului rămâne, în continuare, o necunoscută pentru mine, prevăd că nu va trece mult timp până când paşii mă vor purta din nou pe sau pe lângă Cabana Suru.

Fotografii


Cabana Silva (Munţii Ciucaş)
     media: 0.00 din 0 voturi

Ciucaşul iarna – nu i-am văzut faţa în spatele buclelor de nea şi a vălurilor reci de ceaţă pe care, dacă şi le-ar da în lături măcar o clipă, ar dezvălui frumuseţi nebănuite în vremurile calde. Mă bucură deci propunerea lui Andrej de a merge pentru două zile la Cabana Silva, de unde să facem măcar un traseu pe culmile frumosului munte. Plecăm cinci din Bucureşti: Călin (nou venit în UT sau, după cum spune el, nou revenit), Magda, Andrej, Livia şi cu mine. Lăsăm maşina undeva în Cheia (nu ni se permite nici în parcarea mănăstirii, nici în dreptul unei pensiuni) şi, pe la 10:30, pornim pe punct albastru spre complexul turistic din jurul Cabanei Muntele Roşu. Acest marcaj este bine conturat, relativ recent, şi nu apare pe niciuna dintre hărţile din dotare; el însoţeşte un vechi drum forestier, de la bariera din drumul naţional (aprox. 880 m) pe Valea Gropşoarele dintre Dealul Ciucului, Culmea lui Buzăianu şi Piscul Gropşoarele. Zăpada este proaspătă şi adâncă până la genunchi, dar poteca se bate destul de uşor datorită pantei mici pe care o avem de urcat la început. Practic, până în Poiana Vacilor care se deschide largă la un moment dat, acolo unde coboară şi forestierul de la Stâna din Zăganu, prea mare efort de urcuş nu depunem şi abia după prima bifurcaţie, când noi o luăm spre stânga, poteca devine mai abruptă. Făcutul urmelor devine ceva mai dificil, chiar dacă ne ghidăm cât de cât după ceea ce a mai rămas de la alţii, înainte de ultima ninsoare; aşa evităm zonele cu cea mai mare zăpadă, în schimb pierdem timp mergând în zig-zag. Din fericire, panta accentuată alternează cu momente de respiro, iar după ce intrăm pe Plaiul Muntele Roşu şi mai cotim o dată spre stânga nu mai avem mult şi ieşim în drumul dintre Cabana Silva (1300 m) şi Refugiul Salvamont, cam pe la ora 12.

Ne cazăm într-o căsuţă dublă, pornim caloriferele şi ne refugiem în sala de mese, unde apelăm la ciorba amabilului cabanier. O zeamă fierbinte este cum nu se poate mai bună după aproape două ceasuri de transpirat în zăpadă. Ne facem apoi bagajul de drum cam fără chef, întrucât ceaţa acoperă aproape totul în zonă (de exemplu, Cabana Muntele Roşu parcă nici n-ar exista la nici cinci minute mai încolo), iar la potecă bătută nu îndrăznim să sperăm. O luăm totuşi din loc, în jur de orele 13, în ideea că mergem cât putem, vedem şi avem chef, apoi ne întoarcem; asta ca să nu spunem că am venit degeaba. Prin curtea staţiei seismice nu putem trece, aşa că o luăm în sus pe lângă gardul acesteia, mai mult bâjbâind şi ghicind liziera pădurii, până când ieşim în poteca marcată cu triunghi roşu. Spun „poteca” pentru că, spre surpriza noastră, alţii mai matinali şi mai perseverenţi decât noi au început deja acest traseu; tot ce putem spera este că l-au dus şi până la capăt. Urcăm din greu prima pantă abruptă până când cărarea coteşte uşor dreapta şi devine mai lină, apoi traseul alternează între urcări uşoare şi curbe de nivel. Facem o scurtă pauză pentru apă lângă cabina seismică înconjurată cu sârmă ghimpată şi, în scurt timp, pădurea care mai zdrelea cât de cât negura lasă loc golului alpin în care ceaţa este deplină. Panta devine din nou mai abruptă şi, uşor, începe să se insinueze şi vântul. Din fericire, urmele continuă şi le urmăm cu conştiinciozitate, bucuroşi că întrezărim uneori şi câte un stâlp de marcaj care să ne confirme că nu suntem total aiurea. Depăşim astfel Vârful Muntele Roşu (1765 m) şi, după încă două hâc-uri pe pante accentuate şi tot atâtea momente de senin, ajungem în şaua La Răscruce (1805 m), punct central al Culmii Gropşoarele-Zăganu. Este puţin înainte de ora 16, iar spre Vârful Gropşoarele, unde ar fi vrut Andrej să mergem, zăpada este curată şi intactă; în schimb cărarea continuă la stânga pe cruce roşie şi, după un calcul rapid în ceea ce priveşte timpul, decidem să o luăm şi noi pe acolo şi să facem un circuit.

Din momentul în care începem să coborâm, ceaţa se desface ca prin minune la picioarele noastre, dezgolind un splendid, aproape ireal, peisaj de iarnă. În jos, se desfăşoară, lungă şi albă precum îi spune numele, Culmea Albele, până hăt departe, spre Vama Buzăului; zonele mai joase şi mai deszăpezite care i se aştern la picioare – Culmea Piatra Laptelui, culmea Şipotele, Muntele Urlătoarea şi Muntele Strâmbu – se pierd într-o mare de nori văluriţi, spartă din loc în loc de vârtejuri care lasă vederii petice de pădure. Spre dreapta, deasupra unui ocean înspumat care ascunde complet Culmea Văii Stânei şi Pasul Boncuţa, se proiectează pe albastrul pal al cerului un vârf solitar, o piramidă ninsă, despre care avem bănuiala că-i Penteleul. În spate, vedem toată coama ninsă a Muntelui Roşu, brăzdată de unica potecă pe care am urcat şi noi şi având poalele adâncite într-un codru din care ceaţa a uitat să se desprindă. Însă magnetul tuturor privirilor tronează în stânga noastră, siluetă aproape completă: Vârful Ciucaş, cel care cu o oră în urmă ne necăjea cu câte un colţ de stâncă, mai mult o himeră care se juca de-a v-aţi ascunselea decât stâncă fermă, se înalţă acum mândru şi inconfundabil, cu guler alb de nori şi mantie şi mai albă de nea, plin de farmec şi lipsit de vrajă; seninul şi vântul au spulberat misterul şi au conturat certitudinea.

Iar în Ciucaş, se spune că dacă nu te bate vântul n-ai fost acolo; suflul rece de care avem parte în timp ce coborâm nici nu se apropie de orgia curenţilor de aer în care am fost prinsă acum doi ani şi ceva, când aproape că mă aşezam pe golul de sub mine. Acum este doar o adiere rece şi tăioasă care-mi taie elanul de a surprinde cât mai în detaliu superba imagine care mă înconjoară. În Şaua Gropşoarele (1663 m) ajungem după jumătate de oră, mai repede decât aş fi crezut, dar compensăm cu o mare bâlbâială privind cărarea. Aici trebuie să facem stânga, aşa cum arată şi indicatorul, dar două rânduri de paşi se desprind prin zăpadă şi, cum marcajul este bine ascuns, nu ştim dacă trebuie s-o luăm drept în jos, spre vale, sau uşor înapoi. Dar tocmai ne ajunge din urmă un schior, venit şi el tot de la Silva, şi o luăm împreună pe a doua variantă. Astfel ajungem repede în Şaua Chiruşca (1567 m), unde întâlnim banda roşie (de pe Culmea Văii Stânei), banda albastră (din Valea Stânei) şi crucea albastră (de la Cabana Piruşca). De aici urmează o succesiune de urcări şi coborâri uşoare, după cum ne poartă piciorul Muntelui Chiruşca; muchia parcurge o pădure rară, mai mult pe marginea de deasupra unui abrupt blindat cu cornişe. Pierzând altitudine, începem să intrăm din nou în ceţuri, mai întâi cât să zărim în spate, ca printr-o lupă deformată, culmea pe care am părăsit-o, apoi profund, în valuri de spumă colorată de amurg.

După o vreme, în apropierea unui loc înalt şi golaş, îl reîntâlnim pe schior la intersecţia altor urme de paşi. Din jos, stânga, se aud deja glasuri, dar, cu ecoul muntelui şi acustica înşelătoare a ceţii, nu ne putem orienta după ele pentru a găsi cabana. Scoatem harta, busola şi ne dăm cu părerea; până la urmă, pornim spre dreapta şi, după nici cincizeci de metri, dăm de un ditamai stâlpul de marcaj. Urmează o poiană întinsă pe coama lungă de dinaintea ultimului urcuş, probabil cel mai susţinut în acest sens al traseului, iar când ajungem în punctul cel mai înalt se vede în stânga Cabana Ciucaş (1595 m), cu geamuri calde şi aburinde, precum şi întreaga Culme a Tigăilor Mari, acum complet înseninată. Dâmburile din jurul construcţiei sunt pline de turişti care admiră apusul, sar în zăpada adâncă sau prind la joacă doi pui de dulău, în timp ce înserarea se reflectă albastră în văile albe, iar Vârful Ciucaş, cuprins de umbrele întunericului, păzeşte timpul - solitară şi de nezdruncinat santinelă.

La cabana-hotel ajungem la ora 18 şi decidem că mai avem timp doar de mers la baie şi mâncat, pe fugă, nişte dulciuri. După acest scurt respiro, pornim la vale, pe banda galbenă şi cruce albastră care însoţesc abruptul drum forestier din Valea Berii. Nu-i simplu să cobori pe urmele lunecoase de maşină, mai ales când dedesubt nu-i altceva decât pietriş şi traverse de beton; atenţia şi beţele sunt de bază, dar chiar şi aşa mai facem cunoştinţă cu solul. Însă partea cea mai nasoală este că buldozerul care a deszăpezit drumul a aruncat toată zăpada pe stânga, spre albia Pârâului Berii, şi a acoperit Fântâna „Nicolae Ioan” (care, de altfel, are ditamai crucea) şi indicatorul care desparte cele două marcaje. Noroc că, după ce panta devine mai blândă şi încep să mă întreb dacă n-am trecut de bifurcaţie, Livia zăreşte pe lângă firul apei o ditamai poteca tăiată în zăpadă. Coborâm şi noi la ea şi, în scurt timp, aceasta coteşte spre stânga şi începe să urce pe piciorul Muntelui Roşu; am găsit-o, deci, la fix.

Prin pădure nu sunt probleme de orientare, mai ales că zăpada este bine bătută – cum mă aşteptam de altfel, aceasta fiind cea mai scurtă legătură dintre cabanele Muntele Roşu şi Ciucaş. Grija noastră e la animalele din pădure, mai ales că ştim că în zona Refugiului Ciucaş se află bârlogul unui urs. În aproape trei sferturi de oră ajungem în punctul de înălţime maximă a potecii, acolo unde în dreapta se întinde o frumoasă poiană presărată cu stânci, iar în stânga se urcă şerpuit spre refugiul ferit de priviri indiscrete (foarte populat în această seară, după cum o spun urmele); coborârea durează mult mai puţin, cam un sfert de oră, iar pe ultima bucată o tăiem drept spre Staţia Seismică şi, imediat, Cabana Silva. Ceasurile sunt aproape 20 când deschidem uşile căsuţei cam prea reci după gustul nostru. Cuplăm caloriferele, trecem la haine uscate şi călduroase şi ne întâlnim cu toţii în sala de mese pentru ceva cât mai cald (pe lângă rehidratantul ceai, atât de binevenit) şi poveşti vânătoreşti.

La o masă alăturată am bucuria să văd un grup din care cunosc trei munţomani (doi din ture şi unul, culmea, coleg de serviciu) şi aflu că ei sunt autorii salvatoarei poteci; practic, noi am făcut acelaşi circuit ca ei, dar la două-trei ore în urmă. Ce bine deci că am urcat pe jos până la Silva şi i-am lăsat pe ei, veniţi cu maşina până la Muntele Roşu, să se lupte cu nămeţii; unde mai pui apoi că, în cazul lor, ceaţa nu s-a desfăcut mai deloc şi au cam fost privaţi de ce ni s-a arătat nouă. Pentru a doua zi, îşi propun să coboare maşina la începutul Văii Berii, să urce din nou la Cabana Ciucaş, de acolo pe vârf şi să coboare pe Culmea Bratocea până în pasul cu acelaşi nume. Sună la fel de frumos ca ce am făcut azi şi, într-un fel, îmi pare rău că nu suntem şi noi dispuşi la acelaşi efort.

Aici însă trebuie să deschid o paranteză cu lucruri aflate ulterior de la colegul meu: cei patru îşi încep tura conform planului, dar la Cabana Ciucaş doi dintre ei decid că nu mai urcă din cauza ceţii şi zăpezii abundente. Aşa că se întorc pe aceeaşi bandă galbenă până la Muntele Roşu, dar pe potecă văd în spate ursul; e drept, destul de departe şi dezinteresat, dar suficient cât să-i pună pe fugă şi să parcurgă în timp record traseul. Iar ei sunt cazul fericit, pentru că ceilalţi doi ajung pe Vârful Ciucaş, dar la întoarcere nu-şi mai găsesc propriile urme (reţeta ideală: ninsoare grea şi vânt din belşug) şi sunt nevoiţi să cheme salvamontul. Închid paranteza cu concluzia că nu-mi mai pare rău că nu ne coincid planurile.

Noi profităm de paturile comode şi calde, aşa că dormim cuminţei până pe la 9, luăm în tihnă un mic dejun cu ceai şi cafea, admirăm fulgii mari care îmbracă grăbiţi căsuţele, strângem bagajul şi plecăm spre Cabana Muntele Roşu (1280 m), unde îl deturnăm pe Andrej în potriva voinţei sale pentru nişte papanaşi; şi ce frumos se amestecă gustul dulceţii, mirosul aburului cald şi imaginea ninsorii tihnite de afară. Ne jucăm puţin cu puiul de samoyed din grupul vecin, apoi, fiind deja miezul zilei, ne urnim de plecare – de data aceasta pe şoseaua destul de ruptă care leagă complexul turistic de Cheia. Acum, cu atâta zăpada depusă, nu mai pare la fel de plictisitor ca vara, iar din Şaua Balaban (1195 m) banda galbenă ne arată scurtăturile care mai taie din serpentine. Într-o oră şi un sfert suntem la maşină, după ce am traversat toată localitatea, de la Hotel Zăganu la ieşirea în drumul naţional. Evident, ne oprim să admirăm câte o vilă cochetă sau să vedem ce preţuri au produsele locale (sincer, mai mari decât de unde cumpăr în Bucureşti şi, parol, nu iau deloc din cel mai ieftin loc). Urmează „proba” de dezgropare a maşinii – nu-i nevoie decât foarte puţin de lopată, apoi îmbarcarea şi pornirea la drum. Iniţial, ne gândeam să dăm o tură scurtă şi în Grohotişului (cu urcare pe lângă Mănăstirea Suzana), dar perdeaua de fulgi şi ora cam târzie pentru aşa ceva ne taie cheful. Altădată. Momentan ne bucurăm de excursia care tocmai s-a încheiat şi de privilegiul acordat de munte într-o clipă în care nu credeam că întregul nostru drum va fi altceva decât joc de glezne prin negură.

Fotografii


Iarna în Hăşmaş
     media: 0.00 din 0 voturi

Îmi doream să ajung la Piatra Singuratică şi pe timp de iarnă, când zăpada face ca stâncile, pădurea şi cabana să se confunde; în plus, mi-a plăcut tura pe care a făcut-o Mihai astă vară, la Bâlea, aşa că am toate motivele să mă înscriu la cea propusă la începutul anului, în Hăşmaş. Pe listă sunt oameni pe care îmi doream să-i revăd, însă cei mai mulţi sunt noutăţi absolute pentru mine, aşa că mă întreb dacă mă voi simţi bine într-un grup care se anunţă eterogen – şi nu numai geografic. Încep deci cu un eşantion restrâns, adică cei care, ca şi mine, n-au mai găsit loc în vreo maşină, pe care-i întâlnesc în rapidul (pardon, inter-regio) de Bistriţa. Suntem şapte la număr (din totalul de nouăsprezece) şi încercăm să profităm cât mai mult de somnul de câteva ore, în noaptea dintre vineri şi sâmbătă, pe banchetele unui vagon din fericire gol. Nu sunt suficiente aceste ore, dar sunt mai bune decât nimic după o lungă zi de muncă, iar când coborâm în gara Izvoru Oltului, la 3 dimineaţa, suntem puţin mai odihniţi decât nişte zombi în lumina palidă a lunii.

Cum, citat, „oamenii normali dorm la ora aia” (Marian) nu sunăm niciun „rechin” local pentru mulţii kilometri rutieri pe care-i avem de parcurs până la începutul traseului. Şi, cu adevărat, trebuie că noi nu suntem normali dacă îi atacam vitejeşte, cu bocanci grei (eventual de iarnă) pe un asfalt mai curat decât în Bucureşti. E tare lung Sândominic, nici bucata dintre localităţi nu-i chiar scurtă, iar Bălanul parcă nu vrea să-şi arate mai repede centrul. Poate că în alte condiţii (o bicicletă, de exemplu) aş gusta mai mult peisajul ce însoţeşte în amonte Oltul, o pitorească succesiune de dealuri (Fragilor, Cere, Arama Oltului, Fagu Cetăţii) şi păduri. Maşini trec câteva, dar niciun şofer nu se îndură de noi (nici măcar cel cu dubiţa), un câine de pripas fuge speriat din calea noastră, iar singurul om pe care-l întâlnim pe stradă se uită la noi şi nu-i vine să creadă – probabil se întreabă cât de mult o fi băut de-i apar şapte umbre în plină noapte. Cu bocancii tot mai grei, încât bubuie de zici că am venit să cucerim Bălanul (865 m), ajungem la biserica catolică unde punem capăt celor aproximativ 12 kilometri pe care GPS-ul meu intern i-a înregistrat de vreo zece ori mai mulţi. De aici facem dreapta şi nu mai avem mult, cam un sfert de oră de drum forestier pe lângă Pârâul Covaci, până la băncuţa de unde începe efectiv traseul marcat cu bandă albastră. Ne oprim pentru un frugal mic dejun şi la ora 6, când zorii încă nu se hotărăsc să dea naştere unei noi zile, o luăm din loc pe panta abruptă a piciorului Muntelui Hovaş Leb.

Poteca este deja bine conturată de cei urcaţi vineri, iar zăpada nu prea mare face des loc gheţii de dedesubt. Efortul depus pentru a urca fără să alunec (bine că stau colţarii şi ruginesc în debara!), plus noaptea nedormită, plus (mai ales) căderea de formă după o iarnă lipsită aproape complet de ture mai lungi, cu rucsac plin în spate – toate acestea îşi spun cuvântul şi îmi asum ruşinea de a impune viteza de deplasare. După interminabila primă jumătate de oră, lucrurile devin ceva mai omeneşti odată cu îndulcirea pantei şi îngroşarea stratului de nea, aşa că mă pot bucura de primele raze de lumină care se ivesc atunci când dăm de o ruptură în pădurea de molizi. Se văd bine colţii Pietrei Ascuţite, în timp ce departe, înspre Munţii Tarcău, orizontul devine vag trandafiriu, înainte ca aceste nuanţe firave să se topească în nori. După ce se desprinde ramificaţia spre La Pândă (cruce albastră), dăm de singurul izvor accesibil iarna, apoi, în câţiva paşi, intersectăm drumul forestier care urcă tot din Bălan (triunghi roşul). De aici mai avem o ultimă bucată, din fericire scurtă, numită nu degeaba „panta prostului”; la capătul ei ne aflăm în faţa Cabanei Piatra Singuratică (1504 m). Este ora 8 şi tot ce îmi doresc este un ceai fierbinte şi un pat călduros, că timp de dormit e destul: cei care vin cu maşinile preconizează că abia la 10 vor porni din Bălan.

Cabanierul şi soţia sa ne întâmpină cu multă amabilitate, camerele au deja focul făcut, aşa că tot ce ne mai rămâne este să mâncăm sau să bem ceai şi să ne băgăm în saci. Mă bucur să văd cabana terminată (sau pe-aproape), chiar dacă alegerea unor sobe de tablă n-a fost chiar cea mai fericită – duduie ele de căldură, dar numai cât este foc, apoi aerul se răceşte repede la înălţimile Harghitei. Dar cu un sac decent şi grijă la alimentarea cu lemne, somnul te coboară în cele mai plăcute abisuri... în cazul meu până la ora 14, când reuşeşte şi restul grupului să ajungă. Apropo de foc şi cabană, trebuie să-i mulţumim frumos lui Marius care, pe lângă informaţiile voluntare şi cuprinzătoare, a urcat de vineri şi a cărat lemnele care ne-au făcut tuturor şederea de vis.

Ne este deja clar că azi nu mai facem niciun traseu, întrucât atmosfera frumoasă şi clară (chiar dacă nu senină) de dimineaţă s-a transformat într-o ceaţă densă şi joasă, încât nu se mai vede nici Hăşmaşul Mare, nici primele culmi ale Pietrei Ascuţite. Încă o dovadă că, la munte, trebuie să te bazezi pe prima parte a zilei pentru trasee. Nu ne rămân decât activităţile de la cabană şi din jurul ei, prima fiind un ospăţ pe cinste cu ciorbă de vită (asezonată cu smântână şi ciuşte iuţi) şi fasole cu ciolan – porţii cât pentru trei. Nu mă mir că mulţi din cei prezenţi îşi lasă farfuria pentru mai târziu sau chiar mâine. Ne încercăm apoi forţele cu stânca înzăpezită a Pietrei Singuratice, dar numai Marian o urcă până în vârf, la cruce. Restul renunţăm, întrucât ne-ar lua prea mult, iar înserarea a pus deja stăpânire pe zonele joase de la baza muntelui, iar acum ia cu asalt şi înălţimile crenelate. Însă este suficient să urcăm până la primul lanţ pentru a admira întinderile ninse şi depărtările vălurite, îmbrăcate în roşu şi cenuşiu.

În timp ce fetele se apucă de un om de zăpada, eu îmi iau răgaz să mă joc cu cei trei câini. Doi dintre ei sunt aceiaşi care te latră vânos atunci când apari la cabană, obosit după ultimul urcuş, dar care, dacă îi întrebi, printre gâfâieli, de vorbă, încep să dea prietenos din coadă şi să sară pe tine mai să te dea grămadă pentru un pupic pe ureche. Al treilea e un vulpoi în miniatură, cu ochi ca două mărgele şi fire temătoare, căruia trebuie să-i câştigi încrederea ca să te lase să-l mângâi; dar, odată produsă apropierea, ce giumbuşlucuri ştie să facă pentru un scărpinat pe burtică...

Mă întorc la construcţia omului de zăpadă care... trebuie să recunosc că au şi băieţii un dram de dreptate, numai a om de zăpadă nu seamănă. Pentru că omătul este uscat şi nu se leagă în bulgări, singura soluţie pe care o găsesc fetele este construirea unei movile – strat peste strat, totul rotunjit în partea de sus, astfel că arătarea are înălţimea unui om (e cam cât mine), dar asemănarea se face cu foarte multă imaginaţie, chiar şi după ce este ornat cu ochi, gură, păr, braţe şi fermoar la vestă. Forma sa falică îi face pe cârcotaşi să spună că-i un om de zăpada întins la orizontală; nişte complexaţi fără simţ artistic, ce să mai! Probabil de asta se şi răzbună pe bietele fete, pe care le iau una câte una şi le îngroapă în zăpadă, lămurindu-mă că zilele clasei a cincea nu se vor sfârşi niciodată.

Partea cea mai frumoasă a serii, întinsă pe mai multe ore, este, aşa cum mă şi aşteptam, chităreala. Vlad ne delectează cu conţinutul caietului său de cântece şi nu numai, iar cererile îl asaltează din toate părţile; noroc cu telefonul Loredanei şi conexiunea la internet pentru diverse versuri. Mă unge pe suflet faptul că pot asculta (şi îngâna) piese folk pe care nu le-am mai ascultat demult la munte – Oameni de zăpadă (cu versurile originale), Bătrânul refugiu, Baladă fulgerată de vânt, Ulciorul, Cabana Schiorilor, Mai rămâi puţin, Viaţa la ţară, Iertările, Visul alb şi Colindă tristă. Pe de altă parte, mă „loveşte” un fapt cu care nu-s obişnuită, deşi n-ar trebui să mă uimească atunci când unii dintre oamenii prezenţi se văd pentru prima dată: sunt foarte puţini cei care cântă piese cunoscute. M-am învăţat „prost” cu UT-ul, unde atunci când apar cu chitara Vladimir, Pancu, Babau, Claudia, Bacea sau Ştefuţ (ori unul, ori mai mulţi) lumea nu mai pridideşte să cânte odată cu ei; e drept, ne ştim de ceva vreme şi avem destule ture împreună. Acum, deşi este clar că cei mai mulţi din grup savurează momentul, am senzaţia de apatie... La 11 noaptea, după ce mai rămânem doar eu şi Vlad pe metereze, îmi amintesc de faptul că Mihai a impus ora de plecare 8:30 şi hotărăsc să trec şi eu la somn. Sincer, aş mai sta, dar mă gândesc la lupta de mâine cu zăpada. La mine în cameră e cald – chiar foarte cald, după cum se plânge Nicol, dar lucrurile n-ar fi atât de grave dacă doi tineri vânjoşi (nu spun cine) n-ar sforăi în contra-timp de se zguduie paturile; iar eu nu mai găsesc dopurile de urechi. După jumătate de oră în care aţipesc şi sar la reînceperea mitralierei, îmi iau jucărelele şi mă mut în camera în care s-a cântat; ştiu că e un pat liber şi, chiar dacă nu-i la fel de cald, se sforăie mai în tăcere...

Noaptea trece repede, iar micul dejun mă găseşte cu bagajul făcut. Cei mai mulţi merg fără rucsac, dar hotărăsc că îmi va ţine de cald la spate, plus că pot pune în el nişte seminţe, apă şi windstopper-ul pentru când voi sta în loc. La ora 9 pornim să cucerim Hăşmaşul Mare, care acum se vede perfect de lângă cabană; aerul este din nou limpede în direcţia lui, iar dincolo de creastă cerul e chiar albastru. Urmăm, în coborâre, banda roşie, apoi începem să urcăm prima pantă din cele trei care ne poartă spre această cetate scundă (ca înălţime absolută), dar impunătoare prin izolarea sa într-o zonă joasă. Ne însoţeşte un soare bolnăvicios, înconjurat de straturi colorate de nori care-i filtrează lumina. Potecă nu este, aşa că cei mai puternici dintre cavaleri taie cu abnegaţie trepte şi astfel serpentinele capătă altitudine într-un ritm susţinut. Ajungem pe un prim mic platou, de unde putem admira în voie Piatra Singuratică, dincolo de ea podişul care-i este alb aşternut Oltului, iar în direcţia opusă silueta semeaţă a Ceahlăului.

Urmează a doua pantă, spre stânga, ceva mai domoală şi mai scurtă, care se termină brusc într-un abrupt mărginit de stânci tăioase. Aici curba de nivel o ia la dreapta, pe lângă povârnişul care conturează linia crestei. După ce urmăm o vreme această curbă, străbătută şi de poteca reală pe timp de vară (chiar mai zărim câte un marcaj), se pune problema cât mai mergem aşa şi când trebuie să o dăm brusc la stânga, întrucât marcajul nu ajunge pe vârf, ci în Poiana Albă. Urmându-şi inspirat intuiţia, Marian şi Dan iau decizia devierii de la traseul „oficial” chiar înainte de primul stâlp şi încep cea mai înverşunată luptă cu nămeţii. Stratul de zăpada e gros, neviscolit şi moale, aşa că piciorul se afundă adânc, iar urmele se bat greu; nici să calc pe aceste urme nu mi-e uşor, aşa că pot doar să-mi închipui cât este de obositor pentru primii, mai ales că soarele tocmai s-a dezgolit, iar cristalele de nea lucesc fascinant de orbitor. Cu un astfel de efort, ajungem pe un vârf cu „catarg”, despre care credem iniţial că acela este cel dorit. Doar acolo ne dăm seama că abia pe următorul, aflat nu chiar departe, ni se termină drumul. Coborâm deci, printr-un omăt tot mai adânc strâns la baza brazilor, apoi ne urnim pe un ultim şi scurt urcuş şi iată-ne pe Vârful Hăşmaşul Mare (1792 m), la ora 11. Ne fotografiem cu vârful, mergem şi până la crucea de sub care pornesc cele două hornuri de care ne-a povestit Cristina şi dăm un admirativ tur de orizont. Avem şi ce vedea, datorită poziţiei solitare a Hăşmaşului: munţii Harghita, Nemira şi Gurghiu se desluşesc în ceţurile care încep să se îngroaşe ca nişte dealuri înalte, cu linii moi şi pante pierdute în podişul înzăpezit; dincolo, Tarcăul face loc frumosului Ceahlău, la care tânjesc eu demult şi nimeni nu se îndură de mine.

Mi-ar plăcea să zăbovesc mai mult aici, dar vântul tăios mă îndeamnă la drum, ca şi pe cei mai mulţi dintre cei care am ajuns primii aici. Pe drumul de întoarcere, acelaşi, cu poteca deja bine tapată, ne întâlnim cu a doua parte a grupului, întârziată de festivalul unei bulgăreli. S-ar vrea o poză de grup pe vârf, cu toţii, dar nu ne îndurăm să ne întoarcem, mai ales că ne-a cam pătruns frigul şi ni s-a terminat apa. Aşa că la vale cu noi, mult mai uşor şi fără peripeţii, apoi în sus pe micul urcuş până la cabană, unde ajungem la 12:30 – conform estimării exacte a lui Marian. Aici însă vremea deja se strică şi începe burniţa, în timp ce crestele s-au ascuns în nori, iar zăpada de pe acoperiş se topeşte. În mod clar, temperaturile sunt mult mai ridicate decât acum trei săptămâni în Harghita-Băi, când am simţit că-mi degeră măduva-n oase.

După ce ne întoarcem cu toţii, ne strângem în sala de mese şi facem socotelile: cazarea plus ospăţul de ieri înseamnă 50 de lei, în rest fiecare plăteşte ce-a mai consumat – ceai (3 lei), cafea (5 lei) sau palincă (25 de lei litrul). Cu totul, cheltuială puţină pentru două zile extraordinare. Şi lucrurile nu se termină aici, pentru că, ora 14:30 fiind, avem de coborât până în Bălan şi, cum alegem triunghiul roşu (adică drumul forestier acum bine troienit), ce metodă ar fi mai bună decât săniuşul pe valea Pârâului Scaunului? Nu, nu avem sănii, dar avem pantaloni lucioşi sau pungi cu multiple întrebuinţări, aşa că cea mai mare parte a coborârii o facem pe fund, până când panta se îndulceşte într-atât încât trebuie să revenim la tradiţionalul mers. Aici traversăm de fapt un platou larg, în care se unesc mai multe văi şi la capătul căruia, cocoţată pe un dâmb, întâlnim prima casă. Facem stânga pe lângă ea şi ne bucurăm de ultima, şi cea mai abrupta, pantă pe care ne dăm la vale – pe fund, evident! Vorba lui Nicol – iuhuuuu!

De aici casele se înmulţesc şi străbatem uliţele până la drumul principal, pe care facem stânga, spre centrul Bălanului, dar nu înainte de a lua apă pentru drum de la un izvor captat; este ora 15:30, deci toată distracţia ne-a luat cam un ceas. Din fericire, aici şoseaua nu este curăţată de zăpadă şi nu ne chinuieşte asfaltul la tălpi, aşa că parcurgem cei 2 kilometri destul de repede. De altfel, ne cam grăbim, căci ne presează trenul. Trebuie să le mulţumim lui Marian şi Vlad, care ne duc cu maşinile până la gară suficient de repede cât să avem timp să cumpărăm şi necesara rezervă de bere. Şi iată-ne din nou în tren şi, deşi în faţa noastră se aştern multe ore de ţăcănit al roţilor pe şine, acestea trec fără să simţim datorită bunei dispoziţii din compartiment. Ce-aş mai putea spune? Aş repeta oricând oricare parte a turei, mai puţin cea cu pedestraşii în bocanci pe şoseaua nopţii.

Fotografii


Munţii Harghitei
     media: 0.00 din 0 voturi

Nu ştiu dacă devine tradiţie, dar nu e prima dată când iarna ne împinge în ungurime, adică unde e mai frig pe vremea aceasta, dar şi unde munţii joşi, aproape lipsiţi de stânci, au mai rar zăpada deranjată de avalanşe. Dacă anul trecut am fost în Lăcăuţi, lângă Covasna, anul acesta ne găsim cazare ieftină la o pensiune puţin înainte de a intra în Harghita-Băi. Drumul judeţean, nedeszăpezit, care se desprinde spre nord în Pasul Tolvaioş, poartă spre staţiunea harghiteană maşinile destul de uimite de schimbarea de peisaj: până acum a fost soare, cer albastru şi asfalt curat, acum troienele se întind şi pe şosea, iar norii acoperă văzduhul, coborând mai jos decât crestele şi aşa scunde ale Munţilor Harghitei. Suntem destul de mulţi cei care aflăm găzduire la Pensiunea Pokat, poate şi pentru că tura se anunţă uşoară; grupaţi în cinci maşini, sosim pe rând: Alina, Alex, Vali, eu, Livia, Vlăduţ, Magda, Andrej, Pancu (adunat de la ia-mă nene în Miercurea Ciuc), Maria, Alex (al doilea), Anca, Wizard, Ancuţa, Vladimir, Claudia, Pre2, Laura, Apollo, Denisa şi Alex (al treilea – vom avea probleme în a-i deosebi). Vlăduţ a fost cel care s-a ocupat de rezervare, cu mare interes pentru ultima tură înainte de a se întoarce în Suedia, şi a avut de la început probleme să se înţeleagă cu proprietara pensiunii, întrucât aceasta nu vorbeşte română; motivul nu este cel la care s-ar gândi toată lumea, ci că este olandeză, iar acest lucru se vede în modul în care arată pensiunea şi în amabilitatea cu care suntem trataţi. În plus, barierele lingvistice sunt depăşite prin limba engleză, o a doua natură pentru olandezi.

Fiecare cuplu preia câte o cameră dublă, în timp ce cinci din noi, desperecheaţii între care mă număr, luăm camera mare de la ultimul etaj, cu patru paturi, mansardă şi baie proprie. În timp ce maşinile ajung una câte una, ne strângem în sala de mese şi luăm un mic dejun întârziat, povestim despre revelioane sau facem cunoştinţă cu cei veniţi pentru prima dată.

Odată strânşi cu toţii, mâncaţi, cu bagajele de drum scurt pregătite, plecăm în traseu – să fie ceasurile 12:30. Pornim pe un marcaj cât de cât vizibil, cruce roşie, şi stăm cu ochii-n patru să nu-l pierdem, mai ales că se desprind multe poteci utilizate de localnici. Livia bate cu anevoie trepte o bună bucată de timp, în susul Pârâului Tolvaioş, până când zăpada neumblată îi trece de mijloc. Primul urcuş mai susţinut se termină într-un drum forestier marcat cu triunghi albastru, pe care-l urmăm la dreapta, se îngustează iar în potecă şi începe să urce mai abitir, aşa că este binevenit popasul la o primă răspântie care ne ridică semne de întrebare.

Tot Livia găseşte marcajul, spre dreapta, iar panta îşi păstrează ritmul susţinut până când pădurea face loc primei runde de gol alpin, unde ne bucurăm că norii se mai ridică, altfel orientarea ar fi tare dificilă. Este ora 14:15. Mergem tot spre dreapta, pe linia culmii, dar de acum avem şi o „variantă” ajutătoare: pe aici au trecut de curând nişte snow-mobile şi au călcat bine zăpada sub tălpici, aşa că înaintăm mult mai repede dacă nu ne afundăm în zăpadă la fiecare pas. Trecem astfel de o stână şi, cum norii aleargă nehotărâţi şi capricioşi, începem să vedem câte ceva de la poalele muntelui pe care-l urcăm sau chiar şi petece de senin deasupra noastră, cel mai bun fundal pentru brazii încărcaţi şi încremeniţi de ger.

Intrăm din nou în pădure, dar de data aceasta mult mai rară – mai mult pâlcuri răzleţe de brazi decât codru adevărat, din care ieşim la ceasurile 15 pe Vârful Cetatea Bufniţei (1679 m), un platou mic şi pătrăţos de stâncă, întocmai ca zidul unei cetăţi, care iese ca o rampă din coasta muntelui deasupra staţiunii. Acesta este primul punct de belvedere din care profităm de scurtele momente în care ceţurile se ridică; aici ne sună Apollo să ne anunţe că, deşi este departe, grupul lui se întoarce pe unde a urcat şi ne aşteaptă la pensiune. Următoarea oprire o facem nu departe, la releul care se ridică la un sfert de oră mai încolo, dar pe care îl vedem doar din când în când, chiar dacă are la bază o construcţie mare şi galbenă. Aici stăm cât ne permite frigul pătrunzător, care ne-a făcut pielea roşie şi mâinile de nefolosit. Sincer, eu aş pleca mai departe – fie că în continuare, fie înapoi – cât mai repede, dar Vlăduţ ne reproşează că suntem nişte plângăcioşi şi ne îndeamnă să avem puţină răbdare să se mai risipească norii, întrucât putem vedea o frumoasă panoramă a Orientalilor: Ciuc, Hăşmaş, Giurgeu, poate şi puţin de Ceahlău. Până una alta apare, la o aruncătură de băţ peste o pădurice tânără ivită de te miri unde, Vârful Harghita Ciceu (1759 m) – cel pe care trebuia să ajungem astăzi, dar pe care-l abandonăm din motive de lene, frig, săpat potecă, etc. Cum deci se decide renunţarea la acest vârf, îmi spun că, panoramă sau nu, mâinile mele cu tot cu cele trei rânduri de mănuşi nu mai rezistă şi o iau în jos, încercând să-mi pun sângele în mişcare; ca idee, luni voi mai avea încă dureri de metacarpiene şi falange, chiar dacă n-a degerat nimic.

Când se declară mulţumiţi de peisaj şi cei mai puţin friguroşi, începem cu toţii coborârea pe sub telefericul care face legătura între staţia releului de radio-televiziune şi capătul superior al staţiunii. E şi un triunghi albastru pe acolo, dar acum avem ghidaj suficient din partea cablurilor şi stâlpilor. Şi cum coborâm noi mai suflând în pumni, mai aruncând un ochi către frumoasa vale de sub munţi, acum descoperită de nori, cineva strigă „la o parte!” şi ne împrăştiem ca potârnichile din faţa celor două snow-mobile care urcă în viteză. Nu apucăm să coborâm foarte mult, când auzim din nou motoarele şi îi vedem pe cei doi venind în sens invers cu la fel de mare viteză, iar piciorul parcă apasă mai tare pe acceleraţie când trece pe lângă un grup compact de fete. Rezumat: nu încerca să impresionezi fetele băgând viteză, că nu ştii de câţi dintre prietenii sau soţii lor ai nevoie să scoţi snow-mobilul din copac! Pun deci băieţii mână de la mână şi-i scot viteazului (care brusc ştie româneşte) vehiculul din brad, poate şi pentru că urmele făcute de unul ca el ne-au ajutat mult astăzi.

Ajungem la Hotel Ozon, punctul cel mai înalt din Harghita-Băi, la 16:30, tăiem câteva serpentine ale şoselei înzăpezite prin boscheţi (după marcaj, evident) şi ajungem în centrul staţiunii. Aici, inevitabil, grupul se sparge: unii cumpără bere, alţii caută izvoarele de apă minerală, alţii rămân la un restaurant şi câţiva, între care şi eu, ne îndreptăm grăbiţi spre pensiune şi parcă nu mai ajungem odată... Mai ales acel kilometru de la ieşirea din localitate mi se pare interminabil. În cameră e cald şi bine, aşa că arunc grăbită straturile de haine, la fel de îngheţate ca şi mine, şi-mi pregătesc la microunde o ciorbă fierbinte. De fapt, toată lumea se pune la masă, căci frigul creşte foamea şi setea.

Pentru mâncare avem frigidere sau, aşa cum ne indică gazda, o putem lăsa pe balcoane, căci frigul de afară îşi face treaba. Ceea ce nu ne spune este să nu o lăsăm nesupravegheată pe mese dacă vrem să mai alegem ceva din ea; şi aşa se face că o vedem pe Claudia cum intră val-vârtej în dormitor, cu braţele pline de punguţe şi caserole, spumegând de mânie şi înjurând cu patimă pisica. Printre hohotele de râs – că, deh, nu ne putem abţine – găsim o sacoşă în care să pună ce-a mai rămas după jaf, adică pâine şi care afumată, pe care mâţa doar a lins-o bine până să decidă ca nu mănâncă mezeluri.

După cină, ne antrenăm în echipe la masa de fusbal, devenită măr al discordiei în grupul nostru. Pancu şi Vali par invincibili, dar chiar şi „regii” trebuie să se retragă, iar „arbitrul” Vladimir dă dovadă de o incredibilă tărie de caracter şi anduranţă atunci când masa este acaparată de vacarmul fotbalului feminin. Când ne săturăm de fusbal şi orgoliile de Messi sau Casillas sunt fie satisfăcute, fie iremediabil rănite, trecem la ceva mai puţin pentru muşchi şi mai mult pentru creier: Saboteurs. Vali îşi etalează, cu răbdarea pusă la încercare de muzicuţa lui Andrej, calităţile de pedagog, astfel că cei care avem habar învăţăm repede regulile şi strategia jocului. Mai greu e cu instrucţiunile în franceză pe care le consultăm la fazele controversate, dar ne descurcăm până la urmă. Facem două rânduri de câte trei jocuri şi câştigă piticii-constructori de fiecare dată, dar este cât pe ce să câştige şi sabotorii un rând. Eu abia m-am încălzit cu acest joc nou, dar cum două chitare aşteaptă cuminţele în huse seara nu poate continua decât cu cântece mai mult sau mai puţin de munte – artişti principali Pancu şi Claudia, înlocuită la câteva piese de Vladimir. Cu mâna pe inimă spun că este una dintre cele mai frumoase seri petrecute în compania Ursul Trubadur, cu multe cântece pe care eu nu le-am mai auzit şi cu nesfârşită voie bună.

Seara are şi picanteriile ei, ca de exemplu „aş mânca o ciorbă / şi-aş arde o blondă” tocmai când intră pe uşă câteva fete (din alt grup cazat aici) între care o blondină care ne întreabă dacă pot folosi masa de fusbal. Alta e muzicuţa lui Andrej care, după ce a anunţat câteva trenuri în gară, le cântă „cine pleacă e un bulangiu” celor care, rând pe rând, cedează somnului. Ca să nu mai zic de mulţimea de sticle goale marca „Harghita” (care alta?) şi „apele minerale Dorna” care sunt minerale în măsura în care spirtoasele se încadrează aici; însă însoţesc de minune arsenalul nesfârşit de junk-food adus de Vali – sărăţele, bomboane, floricele si alte nenorociri. Iar spre final, când mai suntem câteva muşte insomniace, Vladimir decide să se retragă şi are loc următoare fază: Pancu şi Vlăduţ cântă cât mai suav „Nights in White Satins”, ritmul chitarei şi al vocilor se schimbă brusc în „cine pleacă e un bulangiu, e un bulangiu, e un bulangiu”, Vladimir închide uşa, iar băieţii le întorc la fel de brusc la vocea suava – „gazing at people, some hand in hand”... Pe la ora 2 noaptea se sparge gaşca, doar Pancu rămâne să mai mănânce ceva.

Dimineaţa nu prea am spor la trezire, chiar şi după cele opt ore regulamentare. Mă târăsc cu ochii umflaţi spre micul dejun, apoi bag viteză la făcut bagajul pentru ca la ora 12 să plecăm, dar nu înainte ca pisica să facă pace cu Claudia sau de poza de grup, la care cred că reuşim să ne strângem cu toţii. Aşa cum am venit, adică separat, la fel ne despărţim – unii spre Odorheiul Secuiesc, alţii spre Sighişoara, restul nu ştiu exact pe unde. Eu sunt în maşină cu Alex, Alina şi Vali şi hotărâm să dăm o tură prin staţiune să vedem ce-i de capul ei. Impresia pe care ne-o face este una frumoasă: o atracţie ieftină de schi pentru cei din Harghita, Bacău, Iaşi, Covasna şi Sibiu, cu pârtii uşoare şi medii, numai bune pentru cei care vor să înveţe să schieze; îmi amintesc că fix la fel era şi în Borsec acum doi ani. Cei care au mâncat aseară la un împinge-tava s-au declarat mai mult decât mulţumiţi de calitate şi preţ, cazarea ne-a costat 35 de lei de om, un abonament de teleschi e 40 de lei pe zi (ceva mai ieftin dacă iei pentru trei zile de weekend), iar închirierea de echipament complet de schi sau snowboard costă 30 de lei pe zi sau 10 lei ora; de instructori nu ştiu, dar bănuiesc că se găsesc şi nu la acelaşi tarif ca în Poiană. În plus, vedem şi echipament la mâna a doua: schiuri (între 130 şi 240 de lei cele pentru adulţi), clăpari (120 – 150) şi beţe; tentaţia e mare, dar cum nu e cineva cunoscător (gen Ena sau Matei) pe lângă mine să mă sfătuiască, mă abţin. Ar trebui să mă abţin şi de la „Gogoaşa de zăpadă” (alt nume pentru snow-tubing – 10 lei 5 ture), întrucât coborârea în viteză şi continuă rotaţie după un mic dejun îndestulător este o senzaţie tare, dar înfiorătoare; nu sunt sigură că aş mai încerca vreodată, nici măcar cu stomacul gol...

În afară de atracţiile iernii (schi, patinoar, langoş cu smântână şi caşcaval), staţiunea balneo-climaterică păstrează ceva din farmecul vechilor „băi”, cu indicatoare de lemn către izvoare şi case în majoritatea lor tradiţionale. Cu plinul de apă mineral-sulfuroasă făcut, pornim înapoi spre casă. Despre acest drum nu-mi amintesc prea multe, căci în cea mai mare parte dorm; reţin numai pâinea de casă de un kil jumate la 8 lei, crestele înzăpezite ale Ciucaşului (o luăm pe DN 1A) şi ceaţa teribilă din zona Vălenilor de Munte.

Fotografii


Cabana Garofiţa (Munţii Piatra Craiului)
     media: 3.00 din 2 voturi

Văd acum câteva săptămâni pe carpati.org anunţ de tură în Crai: Padina Lăncii – Poiana Închisă – Ieşirea de la ora două – Şaua Funduri – Valea Urzicii. Adică ceva ce îmi doream demult să fac, mă refer la partea de urcat în creastă, dar n-am avut ocazia să merg cu cineva care să accepte şi coechipieri cu mai puţină experienţă într-ale stâncii. Ei bine, iată că Gabi s-a înhămat la aşa ceva, căci nu sunt singura în această postură.

Dar s-o iau pe rând. În primă fază, mă culege Mitică de la intrarea în Bucureşti dinspre Constanţa, de unde vine el (cu această ocazie, merg şi eu până la capătul Magistralei 3 de metrou), îi „ridicăm” apoi pe Cristina, Max şi Victor (în Piteşti), apoi o ţinem lungă până la Podul Dâmboviţei. Aici, la masa pensiunii aflate chiar unde se desprinde drumul spre Sătic, îi aşteptăm pe Gabi, Vali, Anca şi Oana plecaţi din Braşov, precum şi pe George şi Sammy din Târgovişte, dar care vin acum din Bran. Pentru cei interesaţi, bulzul este excelent, iar clătitele cu afine delicioase. Odată ce ne-am întâlnit cu toţii, o luăm pe forestierul de pe Valea Dâmboviţei, prin Cheile Plaiul Mare, lăsăm în urmă Peştera Urşilor, Săticul de Jos, Lacul Sătic, Săticul de Sus şi Colonia Clăbucet, părăsim spre dreapta drumul care merge pe lângă Lacul Pecineagu, trecem podeţul şi facem stânga (în dreapta se merge la Cabana Valea lui Ivan), pe drumul plin de gropi şi apă care ajunge pe Valea Dragoslăvenilor la Cabana Garofiţa Pietrei Craiului (1100 m). Aici ne aşteaptă cabanierul, nea Ovidiu, „flancat” de collie-ul cel blănos, serios şi educat, Ozi şi de Pantera cea neagră şi torcătoare, al cărei loc preferat e pe sobă.

Aşa cum ne-a promis, Mitică pune de borşul de peşte, care iese absolut delicios, ca şi cele câteva bucăţi de somn puse la jar, mai ales când sunt însoţite de vin alb şi roşu; prin urmare, micii – campionii grătarului – n-au mai deloc succes. Cine vrea, stă afară la foc şi chitară, mai ales că nu suntem singuri, din contră, cabana este plină. Eu însă prefer să mă refac după o săptămână lungă şi lipsită de somn, aşa că ora 22 nu mă prinde trează. Consecinţa este că mă trezesc uşor, foarte devreme şi odihnită, ca scoasă din cutie pentru tura grea ce are să urmeze. Încet-încet face toată lumea ochi, luăm micul dejun, face rucsacii şi pornim la drum pe la ora 9, cam târzior din punctul meu de vedere.

Urcăm pe cruce galbenă, pe firul inferior al Padinii Lăncii, până când traseul se intersectează cu triunghi roşu şi continuă spre dreapta, loc marcat de un indicator. Aici noi continuăm tot înainte, în sus pe valea conturată prin pădure, mai spre stânga, mai spre dreapta, după cum ne ghidează o imaginară potecă, până ieşim din pădure în Marele Grohotiş, chiar în locul unde începe partea stâncoasă a padinii. Aici ne odihnim puţin, Cristina mănâncă un morcov, Max face repede un ceai, ne punem hamurile şi căştile şi ne pornim pe mult visata Padină a Lăncii. La început înaintăm repede, dar ne dăm seama care va fi problema cea mai mare a turei (şi încă nu ştim cât de mare): zăpada căzută acum vreo două zile, un pulver fin de 1-2 centimetri, suficient cât să acopere prizele şi să alunece, dar mult prea puţin ca să te foloseşti de el. Cum e mai prost, iar la prima săritoare ne dăm seama de asta, întrucât pe cei mai mulţi trebuie să ne fileze Gabi în timp ce urcăm asiguraţi, pe micul horn principal. Probabil că atunci când stânca este curată şi uscată e mai uşor de mers prin dreapta, dar acum e cam greu. Aceeaşi senzaţie o am şi puţin mai sus, pe un mic horn care n-ar pune în mod normal probleme nici într-un traseu turistic.

A doua săritoare mi se pare cea mai grea de pe padină, cu toate că este prevăzută cu lanţ, iar eu am hamul bine ancorat. Este înaltă, iar stânca alunecă, sau cel puţin aşa e în mintea mea. Din acest motiv, nu reuşesc să mă salt până pe primul prag decât cu ajutorul lui Max, iar când ies în sfârşit sus de tot sunt extrem de obosită; în mod clar, n-am nici forma fizică necesară, dar nici cunoştinţele despre cum să-mi folosesc mai mult picioarele decât mâinile şi, deci, să schimb raportul de forţe. De aici se urcă uşor o vreme, mai ales că la următorul pasaj vertical poţi ocoli prin stânga, prin jnepeni; nu e chiar comod şi poate că-i şi puţin ruşinos, dar lucrurile decurg repede şi ajung într-o potecă deasupra vajnicilor arbuşti, de unde cobor către ceilalţi. Mai urcăm puţin şi ajungem în partea superioară a padinii, aproape de locul de ieşire în Poiana Închisă. Însă aici – surpriză, traseul „clasic” este blocat de o cascadă de gheaţă; n-are sens să spun că nimeni n-are colţari, prin urmare căutăm variante.

Anca, sau capra neagră umană a turei, urcă printr-un vâlcel oarecum paralel cu firul principal, dar Gabi hotărăşte că-i prea riscant pentru restul grupului. La sugestia lui, George caută o cale de acces mult în dreapta, pe peretele înierbat care mărgineşte poiana; de jos se vede că s-ar putea ajunge şi acolo, dar nu putem şti ce surpriză se găseşte după ce potecuţa coteşte spre stânga, după colţ. Pare-se însă că se poate şi urcăm cu toţii până la un loc suficient de larg cât să ne cuprindă în siguranţă pe toţi. Aici îl aşteptăm pe Gabi să găsească un loc bun de asigurare mai sus şi să ne fileze. Mai urcăm până la muchia bine fixată de jepi, apoi câteva „trepte” din iarbă înşelătoare spre stânga. Acolo ne aşteaptă George, iar în jos partea centrală a Poienii Închise. Ne strângem cu toţii şi ne tragem sufletul, mâncăm ceva, admirăm Peretele Central care ne adăposteşte, dar şi culmile Păpuşii, ceţurile de sub ea şi depărtările scăldate în soare, dar punctul de interes maxim este familia de capre negre care ne dă târcoale şi ne priveşte cu interes. Nu se tem şi sunt extrem de curioase, mai ales ţapul, care se apropie la zece metri de grup şi culege un biscuit din zăpadă.

Cu mare greutate ne urnim, mai ales că soarele cald ne-a moleşit complet, iar intimitatea superbei Poieni Închise te îndeamnă să rămâi acolo la nesfârşit. Timpul însă ne presează, aşa că pornim din nou la drum, spre creastă! Ne îndreptăm spre peretele care străjuieşte poiana în partea sudică şi urcăm pe panta abruptă, acoperită cu iarbă veştedă, către Ieşirea de la ora două. Prima parte este destul de expusă, aşa că Gabi ne pune să ne legăm „şirag” pe cele două corzi disponibile – patru pe una, trei pe cealaltă (Vali şi Anca preferă fără) – şi o abordăm în şir indian, fără foarte mari dificultăţi aşa asiguraţi. De pe pragul pe care ieşim, cărarea coteşte spre stânga, dezvăluind o imagine care-ţi taie răsuflarea, poate cea mai frumoasă a turei: abrupt în spate şi lateral, ca şi cum dedesubt n-ar mai fi nimic, perete vertical străbătut de un horn în faţă, care se termină brusc spre nicăieri, ca şi cum nici acolo n-ar mai fi nimic.

Aici stăm ceva, pentru că se urcă greu pe horn, şi mă refer în special la „echipa” din care fac eu parte. De fapt, băieţii se caţără cum-necum (rucsacul lui George pune ceva probleme, mai ales pentru că posesorul e oricum un tip înalt), dar când vine rândul meu se produce un incident care, dacă n-ar fi ora atât de înaintată, ar fi amuzant. Sammy trebuie să-mi arunce coarda, după ce o descâlceşte de pe rucsacul lui George şi, preventiv, îi strig să aibă grijă să-mi arunce doar un capăt. Când în sfârşit o primesc, anunţ că m-am asigurat şi o poate tensiona, dar primesc vestea că mi-a aruncat toată coarda; mai întâi cred că e o glumă, referitoare la ce am spus mai devreme, dar în scurt timp îmi dau seama că e cât se poate de serios. Ce mai, ca-n filmele cu proşti. Coboară Sammy să recupereze coarda, între timp revine şi Gabi, pe bună dreptate enervat de faptul că noi nu mai apărem, şi cu chiu cu vai parcurg şi eu hornul, cu ceea ce am impresia că sunt ultimele puteri fizice şi, în special, psihice. Din păcate, voi avea ocazia să aflu că am nevoie să nu fie ultimele; din fericire, chiar nu sunt ultimele. Acum, că partea „tehnică” s-a încheiat, trebuie să fiu sinceră cu mine însămi şi admit că dificultatea traseului m-a depăşit, în sensul că da, pot da vina pe zăpada şi umezeala care îi sporesc caznele, dar şi cu stânca uscată, curată şi caldă tot nu cred că l-aş fi putut parcurge la liber; în mod cert, în anumite porţiuni mi-ar fi fost mai uşor, dar tot ar fi trebuit să mă asigure cineva măcar în două locuri.

Este ora 16:30 când ieşim cu toţii în marcajul de creastă, punct roşu, pe care îl urmăm aproape un ceas şi jumătate până în apropierea Şeii Funduri, unde ajungem când dispare şi ultima geană de lumină. Până atunci însă putem admira din mers peisajul larg care ni se desfăşoară la picioare: într-o parte Iezer-Păpuşa, îmbrăcat în razele asfinţitului, în cealaltă Bucegii, pudraţi cu zăpadă în care acum se reflectă roşul norilor, iar înainte şi-n urmă linia şerpuitoare a crestei, de la Piatra Mică la Pietricica. Deşi nu este rece, poate datorită zăpezii care a strâns în cădere obişnuita pâclă, atmosfera e limpede, formele crestelor clare, iar priveliştea în sine demenţială. Mi-ar plăcea să stau mai mult şi să mă bucur de ea, dar timpul presează nemilos. După mici urcări şi coborâri, inclusiv o ultimă descăţărare ce întrerupe poteca, ajungem la începutul Văii Urzicii, pe unde trebuie să o dăm la vale. Undeva, în apropiere, dar bine ascuns privirilor indiscrete, se află Refugiul Funduri, puţin mai încolo, în continuarea crestei, şaua cu acelaşi nume, iar dincolo de ea marcajul devine şters, iar cărarea se încâlceşte în jepi şi tufe; cu toate acestea, mi-ar plăcea să parcurg cândva şi această ultimă porţiune, cea care străbate Pietricica.

Acum însă, sub puzderia de stele, ne aprindem frontalele şi facem dreapta, pe triunghiul albastru din Valea Urzicii – din punctul meu de vedere cea mai solicitantă parte a traseului, psihic vorbind. Îmi amintesc de această vale pe unde am coborât în august, şi ştiu că grohotişul de pe ea este instabil, pământul friabil, iar din loc în loc mai disloci câte un bloc de piatră numit „drăgăstos” televizor/frigider/maşină de spălat sau ce-ţi mai trece prin cap. Dar acum se adaugă noaptea şi parşivul strat de zăpadă, ca să nu mai vorbesc de oboseală. Mergem deci destul de greu, iar înaintarea ne este oprită brusc de un horn prevăzut cu lanţ. După cum ziceam, amintirile mele despre vale sunt destul de proaspete, dar bucata aceasta mi-a scăpat complet din vedere, semn că n-am avut nicio problemă atunci când am abordat-o astă vară. După cele ce urmează însă, îmi va rămâne bine întipărită în cap, pentru că este o adevărată provocare să ajungi la lanţ şi apoi să-l cobori. Îndrumată de Gabi, reuşesc să parcurg (pe fund) bucata până la primul piton, apoi mă întorc cu greu cu faţa la stâncă şi, cu chiu cu vai, găsesc nişte prize curate pe care să mă scobor. Văzând dificultăţile puse de grohotiş şi zăpadă, decide însă ca pe cei mai mulţi să-i asigure, aşa că scoate iar coarda şi se înhamă la muncă.

Eu aştept la baza hornului până mai coboară cineva, adică Victor, apoi eliberăm „platforma de aterizare”, şi aşa redusă, şi o dăm la vale, căutând marcajul destul de şters şi cele mai bune variante de coborâre, de preferat pe lângă jnepeni. Când poteca face mai mult dreapta, pe sub baza unui perete de stâncă, ne oprim să-i aşteptăm pe restul, întrucât în scurt timp vom intra în pădure. În timpul acestei aşteptări auzim amândoi un mormăit care nu ne încântă deloc, chit că vine de departe; nu-i nimic anormal, ne spune Gabi apoi, căci urşii îşi fac bârloguri mai jos de grohotişurile văilor. Ne strângem din nou cu toţii şi, astfel grupaţi, parcurgem şi ultimele bucăţi din golul alpin, cu încă o descăţărare uşoară şi intrarea în pădure, unde mai dăm de un mic horn, plin de ace de brad şi muşchi.

De acum mergem uşor, pe curbă de nivel, singura problemă fiind întunericul despre care nu putem şti ce ascunde. Astfel se face că Victor, primul din şir, se opreşte brusc pentru că în faţa lui, lângă un copac, sticleşte ceva în lumina frontalei; îi vine inima la loc atunci când constată că e vopseaua albă şi reflectorizantă ce încadrează marcajul, o găselniţă bună pentru vizibilitate, dar care îţi dă fiori dacă nu te aştepţi la aşa ceva. Trecem de intersecţia cu traseul care duce la Crucea Grănicerului (cruce roşie), apoi pe sub Cerdacul Stanciului şi peştera de lângă el, şi de acum trebuie să fim atenţi să nu ratăm crucea galbenă, care trebuie să se desprindă spre stânga. Din fericire însă, răscrucea este bine însemnată de un stâlp cu săgeţi; poteca o ia vertiginos în jos, prin pădure, iar noi o urmăm grăbiţi, peste cetini şi rădăcini, până înapoi în partea inferioară a Padinii Lăncii care duce la cabană. Ajungem, rupţi de drum, la 21:15, după mai bine de jumătate de zi pe traseu. Aici ne aşteaptă Mitică, ce-a mai rămas din borşul de peşte, apă fierbinte de ceai şi o tigaie acoperită cu diferite fripturi. Printre mulţumiri, înfulecăm ca sparţii, apoi încărcam în maşini bagajele şi o luăm din loc, conştienţi că vom ajunge acasă adânc în noapte.

Deşi acum suntem patru pe bancheta din spate, Oana venind şi ea cu noi, la scurt timp după ce ieşim din Rucăr adorm profund şi habar nu am când ajungem în Piteşti, unde-l debarcăm pe Victor, în Ploieşti, pentru Max, sau când intrăm în capitală. La Crângaşi mă trezeşte Cristina, căci de acum trebuie să-i spun eu lui Mitică pe unde s-o ia, dar sunt într-atât de buimacă încât nici nu-mi dau seama încotro e Podul Grant. Îmi revin totuşi şi-i arăt drumul, până când cobor şi eu la Lizeanu, pe la 2:30 noaptea. Sunt înţepenită şi moartă de somn, aşa că mă îndrept teleghidată spre duş şi apoi pat. Mda, cred că nu voi merge cu bicicleta la muncă...

Fotografii


Canton Cheia (Munţii Buila-Vânturariţa)
     media: 0.00 din 0 voturi

... Şi a mai trecut un an. Pentru mine este a cincea aniversare Ursul Trubadur şi am un motiv în plus de bucurie: evenimentul va fi serbat la Cantonul Cheia din Buila, adică unul dintre cele mai faine adăposturi montane la care am fost vreodată – iar aici intră zona superbă, cabanierul primitor şi gospodar, cabana intimă şi cochetă, păzită de cea mai vitează pisică. Mă nemulţumeşte însă numărul mic al celor care vin în tură, ca şi cum timpul care a trecut ne-a umplut de grijile familiei şi nu mai putem face ca în ultimul weekend din octombrie, fie el însorit sau ploios, să spunem „prezent” la Aniversare. Aşa că anul acesta ne strângem următorii: Parazitu, Claudia, Irina, Octavian, Ice (care ajung vineri seara), Livia, Magda, Andrej, Frisky, Wizard, Pre2, Ancuţa, Vladimir, Neghiniţă, Furnicaru, Iuliana, Sebe, Lollek, Alisa, Anda, Babau, eu, Paul, Laura, Apollo, Cincineru, Raluca, Ioana, Emil, Oana, Hârciogu şi Hike (cu toţii sâmbătă dimineaţă, fără prea mare grabă din cauza vremii urâcioase).

Cum joi la bere Babau a înaintat o idee îmbrăţişată de toată lumea (tocmai din cauza prognozei), sâmbătă ne prezentăm la maşină cu un surplus de cârnaţi şi pastramă de oaie, care se împrietenesc în portbagaj cu carnea de mici. Alţii aduc ciocănele de pui, cârnaţi de porc şi diverse soiuri de cărnăraie, pentru grătarul din curtea cabanei. Drumul destul de lung ne face încet-încet cunoştinţă cu miezul de toamnă galben-portocalie, în care copacii nu şi-au pierdut încă frunza şi prind splendide amestecuri de culoare. Câteodată, când trecem printr-un tunel de arbori care-şi unesc frunzişul brodat, am impresia că până şi aerul este galben. După Râmnicu Vâlcea încolo dăm de noroi şi umezeală, dar cum drumul forestier de la Cheia în sus se prezintă bine, iar cabanierul ne-a anunţat că în mod normal se ajunge până la cabană cu maşina, Babau hotărăşte să n-o lase la tunelul din Muntele Stogu, ci coboară cu ea până la destinaţie.

Aşa cum anticipam de acasă, nu-i vreme de urcat nici măcar până la începutul Brânei Caprelor sau spre baza Santinelei, ci de lenevit în faţa cabanei, la o vorbă şi un vin bun, mai ales că nu-i chiar frig – doar ploaie măruntă şi capricioasă, precum şi un aer plumburiu, mohorât şi grăbit să se agaţe de stânci. Cei cinci care au venit de aseară n-au fost însă de aceeaşi părere, întrucât au plecat de dimineaţă spre Curmătura Oale să facă o parte din creastă. Când deja ne strângem mai mulţi, nea Ion pune întrebarea cheie: „cine vrea ciorbă de fasole?” şi nu cred să fie vreunul care să refuze. Alături de zeama groasă şi parfumată, vin murăturile asortate şi astfel punem de-un prânz pe cinste, numai bun să ne întărâte stomacurile pentru festinul carnivor de mai târziu.

Profit de o pauză a stropilor şi mă „aventurez” prin albia Râului Cheia pentru nişte fotografii de toamnă adevărată. Abia acum îmi dau seama ce pansament este ploaia din zilele acestea pentru locurile de aici, căci apa pe deasupra căreia mă târam acum trei ani pe un buştean lung de câţiva metri buni, cu teamă să nu cad, acum se trece din doi paşi, iar pârâiaşul care susura pe lângă cabană a dispărut fără urmă. Deşi plouă de joi, pământul e jilav şi tare, nici urmă de noroi, iar stropii aninaţi de crengi şi muşchi par a se evapora dintr-o clipă-ntr-alta. Altfel, pădurea respiră o toamnă auriu-arămie, peticită de verdeaţă cu ace, iar aceste ultime răsuflări îngheaţă pe pietrele năpădite de licheni. Norii aleargă jos, printre stâncile Stogului pe care uneori le acoperă complet şi se împleteşte în ramurile tremurânde ale arborilor. Ceaţa invadează brusc albia, ca apoi să se ridice şi să dezvăluie în întregime o vale bolovănoasă şi aproape secată, care înalţă aburi din bălţi şi din firele subţiri care încă mai curg. Crucile lipsesc, dar covorul de frunze amestecate cu apă şi pietre parcă ascunde un mormânt enorm, lăsat încă deschis pentru peisajul muribund. De-aş picta vreodată aceste amintiri, nu le-aş numi „natură moartă”, ci „natură comatoasă”. Dacă imaginile din jurul meu n-ar fi atât de frumoase, ar fi de-a dreptul depresive – cum totul aşteaptă sfârşitul într-o încremenire sumbră, animată doar de ceţurile care coboară şi urcă după un ritual numai de ele ştiut, cum până şi râul se opreşte ostenit pe pietre, iar frunzele mor, dar uită să se desprindă. Cerul, stânca şi pământul strâng copacii ca într-o menghină, apoi le dau drumul brusc, epuizaţi, sleiţi şi goi. Unul câte unul, rând pe rând, până la capăt...

Cu „tolba” plină, mă întorc la cabană şi de departe simt mirosul de fum aromat. E clar, ai mei s-au pus pe treabă! În jurul grătarului se foiesc câţiva „urşi”, aranjează jarul, întorc fripturile, fac loc pentru altele noi. Puţin mai departe, cele două căţele (Molda şi Fetiţa) fac ulcer, dar nu se apropie mai mult de distanţa regulamentară. În schimb, Cheiţa cea tărcată nu ştie cum să se mai amestece printre picioarele noastre, cum să toarcă mai cu spor şi cum să profite de neatenţia unui uituc; probabil că la una ca ea se gândea Ion Barbu când scria Dracu-aducător de boale, / Cald inel, cu blană moale / Şi cu prefăcut răsuflet / Ca păcatele din suflet! Ce-i drept e drept: şi noi salivăm pe lângă grătar, ca şi cum asta ar aţâţa jarul şi carnea s-ar face mai repede; în plus, cum ajunge o bucată în castron, cum dispare. Din fericire însă, lumea a adus suficientă şi într-atât de diversă că ne săturăm cu toţii.

Cum afară se lasă frigul şi umezeala începe să ne intre în oase, ne retragem în „Şură”, cel mai nou foişor al cabanei – mare, închis, prevăzut cu soba în care tocmai s-a făcut focul – un loc ideal pentru siestă, chitară, vin şi discuţii. Cum însă acestea din urmă sunt cam zgomotoase, grupul cu chitare se retrage în antreul din cabană, iar restul rămânem lângă soba fierbinte, întocmai ca nişte mâţe vorbăreţe. Undeva pe la miezul nopţii, mă alătur şi eu muzicanţilor şi constat că nu doar UT-iştii se întrec în cântece, ci şi nea Fane, care-i spune la doine maramureşene (pe sufletul Iulianei) de mă face să cer versurile pentru a le căuta pe îndelete. Pe la două noaptea, când încă nu s-a dat ora în urmă, dar sticlele s-au golit şi Vladimir şi-a tăbăcit degetele şi vocea, decid să mă retrag în aşternutul cald şi curat. Apoi... nu mai ştiu mare lucru decât că dorm pe săturate. Nu ne grăbeşte nimeni acasă, iar ceaţa groasă ca un caimac de afară trage la lene şi gene lipite.

Ne mobilizăm până la urmă, strângem, mâncăm, mulţumim de calda găzduire şi o luăm din loc, înapoi către casă. Oprim însă la Schitul Iezer, ctitorit de Mircea Ciobanul şi Doamna Chiajna la jumătatea secolului al XVI-lea, pe locul unui aşezământ monahal mai vechi. După ce a cunoscut vremuri de înflorire (cu peste trei sute de călugări) şi de vitregie (când a fost făcut una cu pământul), schitul a luat forma actuală la sfârşitul secolului al XIX-lea, iar de la jumătatea veacului trecut este locuit de maici. Lăcaşul e mic, cu aspect de cetate, în care elementul central, din toate punctele de vedere, este biserica veche, fără turlă, o capodoperă picturală a secolului al XVII-lea. Între chilii s-a zidit mai nou, ca paraclis, biserica nouă, care adăposteşte moaştele Sfântului Antonie de la Iezeru Vâlcea, de al cărui nume sunt legate originile schitului. Această biserică este mai mare şi mai luminoasă, dar nu încântă ochiul precum cea veche. Poate că există un sâmbure de adevăr în ceea ce zicea unul dintre personajele lui Valeriu Anania în Amintirile peregrinului apter – pictura unei biserici nu este desăvârşită de artist ci de timp, căci numai după sute de ani ea îşi dezvălui adevărata frumuseţe.

De la schit, o potecă şerpuită urcă prin pădure şi îi duce pe călători, pe lângă o fântână de lemn, într-o poiană largă, întinsă pe versantul dealului, dar bine ascunsă faţă de şosea. Locul seamănă cu jumătatea unei farfurii adânci, cu fântâna pe fund, iar pe unul din pereţi, aproape de buza superioară, cu peştera Sfântului Antonie. Aceasta este de fapt bisericuţa şi propria chilie pe care le-a săpat cu dalta în stâncă, unde sfântul a trăit retras, iar lângă ele mormântul său.

Ne întoarcem la maşină şi ne continuăm drumul, iar în timpul acesta mă gândesc la faptul că este pentru prima dată când merg cu cei din UT „la” munte şi nu „pe” munte, cu maşina până la cabană, grătar, vin, chitară, dormit şi odihnit, apoi plecat; niciun traseu, nimic. Şi nu pot spune că a fost pierdere de vreme.

Fotografii


Început de toamnă în Ciucaş
     media: 0.00 din 0 voturi

Mă bucur că reuşesc şi de data aceasta să fac o mică tură de ziua mea, cu ceva mai multă lume şi, sper eu, fără peripeţii. Dacă ar fi şi vremea măcar la fel de frumoasă ca acum un an, mă pot considera fericită. Am ales un masiv tare drag mie, pe cât de frumos, pe atât de accesibil chiar şi celor mai puţin urcaţi pe munte, dar în acelaşi timp tare capricios în ceea ce priveşte condiţiile meteorologice. Chiar şi cu o zi înainte de tură, vineri, am ceva emoţii venite dinspre două site-uri de profil, unul mai pesimist decât celălalt. Adevărul este că, la ce peisaje poate oferi Ciucaşul, fie că este vorba de vârful omonim, fie de zimţata culme Gropşoarele-Zăganu, ar fi şi păcat să-l străbaţi pe ceaţă sau prin ploaie. O altă problemă este lipsa trenului, iar linia de microbuze care deserveşte Cheia şi Valea Teleajenului este destul de restrictivă, în special în ceea ce priveşte ora de întoarcere. Din fericire, până joi seara se arată două maşini dispuse să-i comaseze pe toţi participanţii, zece la număr; mulţumiri deci lui Bogdan şi Nicu, cei doi şoferi care îşi pun bidivii la dispoziţie. Alături de ei ne-am mai aflat eu, Paul, Bala, Bacea, Lollek, Alisa, Raluca şi Diana.

Cu întârzierile aferente metroului de sâmbătă şi aşezării bagajelor în maşinile destul de aglomerate, reuşim să părăsim Bucureştiul pe la 7:30. Cum weekendul se anunţă călduros, multă lume se îndreaptă spre Valea Prahovei, aşa că până la Ploieşti DN1 este destul de aglomerat, mai ales la această oră târzie. În schimb, pe DN1A se circulă lejer, cel puţin până în zona cu serpentine care precede Cheia (860 m). Odată ajunşi în pitorescul sat devenit staţiune, căutam siguranţa parcării de la Hotel Zăganul, unde lăsăm autoturismele şi ne echipăm de traseu. Este trecut de 10:30 când ne punem în spate rucsacii îngreunaţi de vin, palincă şi bere (prăjiturile sunt uşoare) şi pornim pe banda galbenă – cel mai scurt traseu până la Cabana Muntele Roşu (1280 m). Ce-i drept, până acolo se poate urca şi cu maşina, dar – vorba lui Bogdan – trebuie să n-ai inimă (sau să fie cea de serviciu) ca s-o bagi prin nenorocirea de drum de până acolo. Ca idee, unul forestier, bine pietruit, e mai bun decât acest asfalt în care se cască ditamai craterele; îmi amintesc că, acum doi ani, a trebui să coborâm din maşină pe mai multe porţiuni destul de lungi, astfel încât garda acesteia să nu fie avariată.

Cam un ceas durează urcuşul, destul de plictisitor, când pe şosea, când pe scurtături ce leagă serpentinele acesteia. La cabană las grupul vesel la o bere şi o ciorbă, mă duc la refugiul Salvamont şi de acolo preiau cheia locului în care vom dormi – . Ca o mică paranteză, demult vroiam să-mi fac ziua în Ciucaş, dar m-au împiedicat două chestii: transportul (care s-ar fi rezolvat totuşi cu microbuz, plus traseu mai scurt duminică) şi cazarea, căci una este să merg cu Paul, doi porumbei, şi să stăm în regim hotelier la Cabana Ciucaş, şi alta e să chem grup şi să le spun oamenilor că au de dat 110 lei pe camera dublă; Cabana Muntele Roşu e ultra-manelizată (şi tot cam hotel), doar Silva este în regulă, dar acolo stai la căsuţe de doi şi fain e să aduni într-un loc toată gaşca. Şi iată că acum vreo trei săptămâni dau eu de acest refugiu, fostă stână; nu-i deloc nou, doar că nu se află fix pe traseu, e puţin pitit, iar eu habar n-aveam de el. Fiind în administraţia CTA „Ciucaş”, am sunat acolo, am rezervat şi acum tocmai am preluat cheile de la Salvamont. Însă nu mi s-a spus tot, aşa cum voi afla mai târziu...

După ce-mi urnesc, cu mare greutate, camarazii de la mese (cu ameninţarea unui traseu lung, terminat la frontală), continuăm pe bandă galbenă încă vreo douăzeci de minute, până când poteca ajunge în punctul ei maxim de înălţime, înainte de a începe coborârea spre Valea Berii. Aici se distinge o potecuţă spre dreapta şi, în foarte scurt timp, ajungem la refugiu. Acesta este amplasat într-o frumoasă poiană de pe piciorul Muntelui Roşu, cocoţată pe un platou deasupra potecii marcate – atât de aproape, dar minunat ferită. Fosta stână arată genial, aranjată şi intimă, cu un antreu descuiat tot timpul, unde te poţi feri de vreme rea, şi o cameră de dormit cu priciuri (trei nivele, cel mai de sus fiind deasupra uşii) încuiată cu lacăt, dotată cu sobă şi un decor încărcat, dar personal.

Lăsăm cea mai mare parte a bagajelor, ne luăm apă, mâncare şi strictul necesar şi pornim la drum. Este destul de târziu, adică 13:45, iar în faţa noastră este un traseu mai lung decât numărul de ore de lumină rămase. Aşa cum bine intuiam, de la refugiu porneşte o potecă nemarcată, dar clară, pe muchia piciorului, astfel încât nu este nevoie să coborâm la Cabana Muntele Roşu, de unde porneşte triunghiul roşu, pentru ca apoi iar să urcăm. Facem acest lucru direct şi, după ce panta se mai îmblânzeşte, vedem cum cărarea „oficială” şerpuieşte undeva în dreapta jos, pe la obârşia Pârâului Fugarilor, iar ceva mai târziu căile ni se unesc. Aceasta se întâmplă cu puţin înainte de un urcuş mai susţinut, printre tufe de merişoare şi afine. Urmează coborârea într-o şa, apoi iar în sus, pe panta Vârfului Roşu (1766 m) şi pe deasupra văii Pârâului Gropşoarele. În scurt timp, pe la 15:30, ajungem în şaua numită La Răscruce (1807 m), acolo unde marcajul nostru întâlneşte linia principală a crestei Ciucaşului, bine punctată de crucea roşie care porneşte de la Podul Teslei şi se termină în Cheia. Tot din acest loc se desprind spre est Culmea Stâncoasă, iar spre sud-est Culmea Şuviţelor, care devine aproape paralelă cu traseul nostru, închizând astfel bine valea Pârâului Alb.

Între timp primesc mesaj de la Paul că a mai apărut un tip la refugiu care se dă şef şi nu seamănă deloc cu salvamontistul de la care am luat cheia. Îl sun destul de îngrijorată şi-i spun să aibă mare grijă; din păcate, este prea târziu să ascundă băutura care era deja afară – palinca şi o sticlă de vin – motiv în plus pentru grijă mare. Îi pun şi pe restul în gardă şi tot ce putem face este să sperăm că nu iese cu scandal şi probleme, mai ales cât e Paul singur.

Traseul de jumătate de oră care urmează până pe Vârful Gropşoarele (1883 m), cel mai înalt din această zonă, este o continuă belvedere, întrucât nimic nu ne blochează privirea spre Muntele Chiruşca şi Culmea Ţigăile Mari, adică acolo unde Ciucaşul aglomerează cea mai mare parte a imenselor sale conglomerate în formă de căpiţe (ţigăi), ca pe nişte gigantici colţi de dinozaur, şlefuiţi de intemperii. Pe vârf luăm prima pauză mai consistentă, timp în care mâncăm şi dormităm la soare, profitând de unul dintre ultimele weekenduri într-atât de călduroase din acest an, precum şi de imaginea superbă: în stânga Piatra Vulturilor, în dreapta Piscul Gropşoarele. Lumina care se aureşte şi coboară ne anunţă însă că nu vom mai profita mult de ea, aşa că pe la 16:45 pornim din nou şi coborâm spre partea stâncoasă a traseului de astăzi – trecerea La Lanţuri, Podul de Aramă şi Vârful Zăganu (1817 m), care mărgineşte o frumoasă poartă din piatră.

Începem să coborâm mai cu simţ de răspundere până în şaua din care se desprinde spre stânga triunghiul albastru pe albia Pârâului Sterp, spre Poiana Valea Stânii. De aici părăsim linia crestei şi ne încadrăm pe o curbă de nivel care traversează versantul, pe lângă nişte monoliţi superb luminaţi în amurg şi străjuiţi de o cruce albă. Coborârea se reia pe la originea Văii Şipotele, destul de abrupt, până la Stâna din Zăganu (1336 m), frumos aşezământ transhumant aflat în stare excelentă (deşi construcţia nu este tradiţională, după cum ne explică Bala, expertul în stâne). Este ora 18 şi facem o scurtă pauză pentru admirarea Culmii Căzăturii, apoi părăsim marcajul şi Culmea Buzăianu (n-am vrea să revenim azi în Cheia) în favoarea drumului forestier care coboară în valea Pârâului Gropşoarele. Cum n-am mai fost pe aici, ştiam doar de pe hărţi că ar exista o potecă ce traversează Izvorul lui Cârstocea şi-mi era teamă că vom avea dificultăţi de orientare, mai ales că se străbate o zonă împădurită; de când au fost făcute însă acele hărţi şi până astăzi, poteca s-a transformat în ditamai drumul, iar pădurea s-a redus considerabil, aşa că până în forestierul de pe vale n-avem niciun fel de problemă, mai ales că intersectarea are loc într-o poiană imensă.

Practic, la o oră de la stână intrăm pe punctul albastru, marcaj ceva mai recent care face legătura între Cheia şi Cabana Muntele Roşu pe valea Pârâului Tâmpa şi Plaiul Muntele Roşu, ca alternativă la banda galbenă pe care am urcat de dimineaţă. Nu este altceva decât un drum forestier în toată regula, ceva mai accidentat şi mai abrupt în partea superioară, dar care nu pune probleme nici măcar pe timp de noapte, adică atunci când îl terminăm şi noi, în lătratul supărat al paznicilor de la staţia seismică. La cabană ajungem la 19:45 şi îi pierdem pe câţiva dintre participanţi, în favoarea unei mâncări calde, iar restul luăm apă (nu avem sursă la „tabără”) şi urcăm din nou până la refugiu. Ştiu că Paul n-are frontală şi nici n-am habar la ce să mă aştept din partea individului apărut în absenţa noastră.

Încă de când ajungem la ramificaţia spre refugiu, simţim miros de fum, justificat de focul mare de lângă construcţie, dar şi de cel... din soba dinăuntru. Paul ne întâmpină cu o lanternă şi ne şopteşte că totul e în ordine, Fane (aşa îl cheamă pe individ şi recunosc numele din avertizările unor cunoscuţi) e dus cu pluta, dar se poate coabita. Din păcate nu apucă să ne avertizeze în privinţa rucsacilor, cu care sub nicio formă nu avem voie să intrăm în camera de dormit – sacrilegiu, blasfemie, etc. – despre care aflăm însă repede cu toate strigătele de rigoare ale lui Fane. N-am chef de conflicte şi oricum nu încap cu rucsacul în dormitorul în care nu se poate sta de cald, îl agăţ în cui, mă schimb în haine curate, îmi scot mâncarea pe masa de afară (unde e în continuare foarte cald) şi-mi văd uşor iritată de cină. Se pare însă că pe alţii tipul reuşeşte să-i scoată din sărite, campion fiind Bala; până la urmă însă, îmbunat de palincă şi prăjituri, Fane se potoleşte şi trece la discuţii cu băieţii despre politică, fotbal şi alte terenuri alunecoase, nu înainte însă de a ne avertiza că nu-i rămâne chipul în nicio poză şi peste câteva luni ni se va şterge şi din memorie. Oare va dispărea şi din descrierea asta?

Seara este pusă sub semnul tensiunii, adică nu chiar ceea ce mi-aş fi dorit de ziua mea, dar lucrurile rămân în parametri normali. Doar nivelul din sticle scade şi mă bucură faptul că am nimerit un vin bun, şi roşu, şi alb. Partea cea mai tristă este cea în care mă bag la somn, căci aerul este irespirabil la priciuri din cauza căldurii – parcă sunt în saună şi, în ciuda oboselii şi a somnului puţin de cu o noapte înainte, adorm foarte greu. Iar trezirea e matinală, căci ne aşteaptă alt traseu nu atât lung, cât destul de grăbit, pentru a ajunge la o oră rezonabilă la maşini.

Dimineaţa este nebănuit de caldă pentru sfârşit de septembrie la munte, aşa că profităm de un mic dejun afară, pe băncuţa din faţa refugiului. Bacea şi Bala au plecat deja spre Cabana Ciucaş, pentru ceva cald de mâncare şi bere la discreţie. Paul, Lollek, Raluca şi Diana coboară în Cheia, iar noi restul o luăm din loc pe la ora 9 pe bandă galbenă. Coborâm în Valea Berii şi o luăm în sus pe drumul forestier care îşi face loc pe panta abruptă până la Cabana Ciucaş (1595 m). Constat că, aşa cum m-au avertizat colegii de serviciu care au trecut pe aici acum o săptămână, pe ţevile Fântânii N. Ioan nu curge apă, ca şi cum un robinet ar fi oprit; pe vale, Pârâul Berii curge liniştit, deci nu se pune problema secării, ci mai degrabă a captării de către altcineva.

Cu destul de mare indignare urc traversele de cale ferată care sunt puse de-a curmezişul drumului pentru o mai bună aderenţă a cauciucurilor şi mă întreb de ce trebuie să calc pe beton în inima muntelui. Cam în spiritul aceasta iau ultima curbă care mă scoate la cabană, după un ceas de drum. Aici beau un ceai (5 lei, preţ de hotel), aflu că omleta a fost nasoală, iar bulzul foarte bun, întregim grupul şi ne lăfăim o vreme la soare. Pe la 11 reuşim şi noi să ne urnim, dar nu foarte convinşi; ne animă însă cele două maşini de teren care vor să urce Muntele Chiruşca (adică douăzeci de minute de mers pe jos) şi nu oricum, ci pe traseul turistic – din fericire (sau din păcate, că mi-ar fi plăcut să văd faza) se prind că nu pot trece de stâlpul de marcaj fără să-l ia în plin şi se întorc la linia de contur. Mari imbecili...

Ajungem la locul unde se despart crucea roşie şi banda roşie pe care le-am însoţit de la cabană; ele delimitează de-o parte şi de alta Culmea Ţigăile Mari, iar noi continuăm pe traseul cel mai scurt, adică banda roşie. Trecem pe lângă Vârful Ţigăile Mari (1844 m) şi pe lângă grupul numit Babele la Sfat, în timp ce, în toate direcţiile, pe culme sau pe văi, multe alte formaţiuni anonime de conglomerate farmecă privirea prin forma în care le-a îmbrăcat natura. După trei urcuşuri întretăiate de scurte răgazuri pe curbe de nivel ajungem, în miez de zi şi cu un soare puternic deasupra capului, pe Vârful Ciucaş (1954 m). Aici avem să petrecem un ceas întreg, cu masa de prânz, o mică siestă şi admirarea împrejurimilor, întrucât aici este un minunat loc de belvedere, prin poziţia izolată a vârfului. Jumătatea estică este împărţită de Culmea Şipotelor, verde şi lungă, Muntele Urlătoarea cu Mâna Dracului şi Gemenii Ciucaşului chiar la început, Plaiul Domnesc prelungit spre Poiana Dâlghiului, ca să nu mai zic de locurile pe care le-am vizitat deja ieri, aflate acum în spatele nostru şi spre care se trece prin Şaua Chiruşca. Spre vest, principala linie este cea a Culmei Bratocea, care ne va scoate şi pe noi în Valea Teleajenului, în timp ce din ea se desprinde un picior spre Muntele Tesla; dincolo de vale se întind Munţii Grohotiş, cu un versant devastat chiar acum de un incendiu cu fum gros şi multe focare, Munţii Neamţului, Baiului, Piatra Mare, Postăvaru şi Lacul Tărlung, deasupra cărora se înalţă cetatea masivă a Bucegilor. Vizibilitatea este suficient de bună cât să distingem Releul Coştila, deci nici că ne-am putea dori mai mult de la o zi în Ciucaş.

Cu mare regret pornim din nou la drum, pe Culmea Bratocea şi bandă roşie. Începem cu o coborâre abruptă de jumătate de oră pe lângă pereţi monolitici de piatră până în Şaua Ţigăilor (1745 m), unde intersectăm crucea roşie, apoi mergem oarecum pe curbe de nivel între care mai coborâm câte un „etaj”. Lăsăm în urmă Turnul Goliat şi armata de schelete de jnepeni doborâţi de vreun incendiu sau de boală, ocolim Vârful Bratocea (1827 m) şi urmăm poteca nu prea abruptă pe pajişte alpină şi printre câteva pâlcuri de copaci până la Sfinxul Bratocei şi releul de televiziune din apropiere. Aici începe un drum forestier care deserveşte şi o stână minunat amplasată în poiana largă de sub culme, iar poteca taie cu încredere serpentinele, scurtând pe cât posibil ultimele sute de metri până în Pasul Bratocea, unde ieşim în DN1A în jurul orei 16.

Deşi nu ne încântă deloc, trebuie să mergem o vreme pe marginea şoselei, însă nu după mult timp dăm de o bandă albastră care taie serpentinele drumului naţional şi, conform hărţii, ar trebui să ne scoată în triunghiul albastru de pe Cheile Cheiţei. Toate bune şi frumoase până când o săgeată ne indică dreapta şi apoi... niciun alt marcaj. Pierdem ceva timp încercând să ne dăm seama pe unde ar lua-o, dar până la urmă ne lăsăm păgubaşi şi ne reluăm „aventura” pe şosea. Intrăm în seria de serpentine de dinainte de Podul Berii şi, surpriză, banda albastră reapare; când se întâmplă aceasta şi a treia oară, decidem că e cazul s-o urmăm, mai puţin Bala care s-a săturat de jocul ăsta de-a v-aţi ascunselea cu marcajul şi rămâne la autostop. De data aceasta avem mai mult noroc, întrucât poteca se termină, după o coborâre accentuată, într-un mic drum forestier unde întâlnim triunghiul albastru, iar mai jos auzim cu susură Cheiţa.

Poteca prin Cheile Cheiţei merge pe malul drept al apei, la umbra pădurii, şi este un mod extrem de plăcut de a scurta kilometri întregi de asfalt. Unde mai pui că, după jumătate de oră de linişte şi parfum de lemn putred, te poţi opri înainte de primele case, acolo unde valea se lărgeşte, pentru a-ţi spăla picioarele obosite în apa binefăcătoare a pârâului. Astfel împrospătaţi, putem trece de-a dreptul triumfători podeţul până în parcul Hotelului Zăganu, în jur de 17. Cea mai mare parte a restului grupului (adică fetele) ne aşteaptă dormitând pe iarbă, iar în curând apar şi Bala cu Paul, care, în ciuda bănuielilor, n-au cinstit câte-o bere. Şi dacă tot suntem aici, ne gândim că cea mai bună încheiere de tură ar fi o masă la terasa hotelului unde aflăm că n-au decât friptane şi, poate, unele garnituri. Odată puse burţile la cale, ne îmbarcăm în maşini şi pornim spre casă. Până la Ploieşti mă ţin tare pe poziţii, dar cum intrăm pe noua autostradă cred că mă hipnotizează luminiţele alea roşii de pe centru (sau să fi fost pe laterale?) şi adorm buştean, cu un ultim gând speranţa ca toţi cei prezenţi să se fi simţit bine în tură, să le fi plăcut prăjiturile şi vinul şi să semneze condica şi la anul. Mulţumesc mult că aţi venit!

P.S. (la o săptămână şi ceva): Cu mare mirare găsesc miercuri seara în cutia poştală hărţile cu Ciucaş pe care Fane a promis că i le trimite lui Paul... Se pare că bărbatul meu l-a citi cel mai bine pe ciudatul personaj şi, după ce a reuşit să treacă peste indignarea iniţială, s-a înţeles bine cu acesta.

Fotografii


Traversarea Iezer-Făgăraş
     media: 5.00 din 1 vot

Lumea vorbeşte de vreun an despre această mirifică, nemaipomenită şi nemaiîntâlnită traversare, de fapt un traseu clasic între două masive, cu principală caracteristică lungimea care-l face să se preteze la trei zile. După încercarea nereuşită din septembrie anul trecut, când eu mă gândeam că le fac cu mâna băieţilor de pe Moldoveanu în timp ce aceştia, trei crai de la răsărit, urcau din Curmătura Oticului, iar ei de fapt îl căutau pe cel mai mare şi mai greu de pierdut – adică Babau. Din echipa de atunci lipseşte Andrej, bănuit a fi ascuns între vii şi must, dar lui Vladimir şi Babau ne adăugăm Ancuţa, Vali şi eu pentru ducerea la bun sfârşit – sperăm noi, în timp ce ne urcăm în tren – a celebrei traversări. Popeştii au, bineînţeles, cortul lor, Vali şi-a adus garsoniera, iar eu, aciuată pe lângă Babau, pot să sper doar ca acesta să nu reuşească să facă iarăşi altă traversare, iar eu să pun de un mic bivuac în răcoarea nopţii. De data aceasta însă se pare că-l pierdem de la început, sau el pe noi, mai exact ratează trenul – aşa se întâmplă când stai la două staţii de metrou de gară. Cum-necum ajunge totuşi în Piteşti, mulţumită Andei care-l aduce cu maşina direct la autogară.

Din păcate, din cauza privatizării unor linii de tren, putem merge pe şine doar până în Piteşti, şi nu până în Câmpulung, între cele două localităţi fiind nevoiţi să luăm un microbuz; măcar beneficiem de reducerea maximă de minigrup, întrucât avem plecarea sâmbătă şi întoarcerea luni, plus că suntem cinci şi, mulţumită lui Vladimir care a plătit cu cardul, se mai scade ceva şi de acolo. La Cabana Voina (940 m) ajungem cu aportul rechinului, iar de aici suntem, cum s-ar spune, pe cont propriu – mai bine de două zile de drum, cărat rucsac şi dormit la cort. Abia aştept, mai puţin partea cu rucsacul, căci, în timp ce icnesc ridicându-l, îmi dau seama că m-am învăţat prost – numai ture cu bagaj de-o zi, lejer, viteză şi coloană menajată; fac un calcul şi-mi dau seama că anul în curs n-am mers cu toată casa în spate mai mult de-o oră şi deja îmi fac griji despre cum mă voi descurca acum, mai ales că n-am putut lăsa aparatul foto acasă.

Pe la ora 11 ne urnim, iar prima parte a traseului, deşi solicitantă, nu constituie nicio surpriză, întrucât am mai parcurs-o acum patru ani, de ziua Alinuţei, când aveam cu noi atâtea sticle de băutură încât ne puteam deschide cârciumă la refugiu. Drumul forestier din lungul Râului Bătrâna, suficient de lung cât să ni se ia de o astfel de încălzire, este însoţit de cruce albastră şi punct albastru, acesta din urmă fiind cel pe care-l urmăm când marcajele se despart, înainte de traversarea apei. Facem un scurt popas pentru a mânca ceva şi apoi o luăm drept în sus, pe panta abruptă care înghite repede curbele de nivel din pădure, mai mult sau mai puţin pe Valea Iezerul Mic (sau Valea Căţunului). Poteca se mai îmblânzeşte pe la ora 14:30, când trecem din pădure în pajiştea alpină asezonată cu mulţi jnepeni, afine spre trecute şi o mulţime de merişoare date în pârg, numai bune pentru nişte amatori ca noi. Creasta Iezerului se dezvăluie deja în faţă, în timp ce în spate apar pe rând Bucegii îmbrăcaţi într-o pâclă difuză, apoi Piatra Craiului scăldată în soare şi, la final, culmea domoală a Leaotei. Deasupra, norii ne protejează de soare şi un vânticel subţire îşi face prezenţa, prevestind popasuri cu multe haine pe noi.

La Refugiu Iezer (2040 m) ajungem abia la ora 16, după ce reîntâlnim crucea albastră de pe piciorul Iezerului Mare; aici ne aşteaptă Babau, dormitând la soarele capricios, aşa că e rost de o pauză mai mare, aferentă unei târzii mese de prânz. Ne urnim cu greu, patruzeci de minute mai târziu, şi ne târâim burţile pline spre creastă. Trecem pe lângă Lacul Iezer (2135 m) şi o oaie muribundă, ajungem în Şaua Crucea Ateneului (2275 m) lângă monumentul eroilor căzuţi în 1916 şi astfel, pe la orele 17:15 ieşim în traseul de creastă marcat cu bandă roşie. Îl urmăm spre nord-vest, pe lângă Vârful Capul Căţunului (2385 m) înainte de care vedem pe unde-a luat-o Babau de a ratat acum un an traversarea, coborâm într-o mică şa de unde putem admira linia bine conturată a Făgăraşului (ţintuită bine în două părţi de Viştea-Moldoveanu şi Negoiu), apoi reîncepem urcuşul pe versantul vestic al Vârfului Iezerul Mare (2463 m), pe deasupra zonelor arse şi dezolante de la poale. Nu atingem vârful în sine, destinaţia intermediară fiind cel mai înalt punct al Munţilor Iezer-Păpuşa, adică Vârful Roşu (2469 m). Aici ne oprim, la ora 18:30, pentru puţină odihnă şi o poză de grup, în timp ce admirăm un apus fenomenal peste Făgăraş şi Cozia. Tot aici se termină drumul nostru pe creasta Iezerului şi începe efectiv traversarea, al cărei triunghi roşu destul de vechi trebuie să-l urmărim cu atenţie. Babau este încă alături de noi, deci totul e în grafic, poate mai puţin ora cam înaintată.

Ne grăbim deci să începem coborârea, înclinată şi bolovănoasă la început, ceva mai domoală, dar încâlcită în jnepeni mai târziu, când străbate umărul de deasupra ramificaţiei stâncoase numite Piscul cu Hotar. Cu toată exaltarea în faţa priveliştii tot mai frumoase din faţă, cu raze răsfirate în văi sau reflectate de Colţii Cremenei, nori învălmăşiţi şi multicolori, soarele roşu ne îndeamnă să mărim pasul spre cel mai jos punct dintre Iezer şi Făgăraş, Curmătura Oticului (1863 m), unde ajungem pe la 20:30 şi campăm peste noapte. Avem şi apă în apropiere, iar altitudinea joasă creşte cu câteva grade temperatura aerului, şi aşa foarte scăzută – ca reper, când ne culcăm la ora 22, sunt 6 grade şi deprecierea nu s-a încheiat. Masa este bogată şi asezonată cu vişinată şi palincă, iar somnul de după adânc şi odihnitor, în ciuda vântului care zguduie corturile.

Dimineaţă nu prea ne vine să ieşim la aerul, deşi curat, foarte rece. Deşi este ora 8 şi soarele ar trebui să ne încălzească, o pătură groasă de nori îl acoperă şi nu are să-l dezvăluie mult timp de-acum înainte. Luăm apă din Izvorul Oticului şi pornim la drum puţin înainte de ora 10, pe o potecă în uşoară urcare printre afine şi merişoare spre Vârful Oticu (2044 m). Nu-l urcăm ci îl ocolim pe curbă de nivel, aşa cum facem şi în cazul Vârfului Mezea (2135 m), pe deasupra Văii Boarcăşului; urmează o coborâre substanţială până în Curmătura Mezea (1865 m), între Valea Zârnei şi Valea Vladului, şi constatăm că de când am plecat până aici (ora 12) am făcut un joc cu sumă nulă în ceea ce priveşte altitudinea, doar distanţa în linie dreaptă fiind adevăratul nostru câştig. Deci greul urcuşului abia acum începe, odată cu coamă prelungă a Vârfului Căţunu (2206 m), pe care cine vede marcajul îl ocoleşte, cine nu îl urcă, şi ne regăsim cu toţii deasupra stânei de pe Valea Brătilei. Apropo de marcaj, la un moment dat în timpul acestui urcuş poteca şi triunghiul său par a o lua prin dreapta muchiei şi în curând se înfundă în jepi îndărătnici, deşi stâlpii sunt acolo ca dovadă a unei abordări corecte. Greşit! După ce urcăm înapoi pe linia crestei regăsim o cărare-bulevard, cu marcaje mult mai noi şi dese, semn că am nimerit din greşeală un vechi traseu, nemaifolosit de nimeni (mai puţin papagali ca noi). În scurt timp trecem pe sub Vârful Brătila (2274 m) şi ajungem în Curmătura Brătilei (2125 m), adevărată răscruce de vânturi furioase la confluenţa cu banda roşie, care marchează creasta principală a Făgăraşului între Valea Brătilei şi Valea Dejanilor. Din acest punct de vedere, Curmătura Brătilei are aceeaşi semnificaţie ca şi Vârful Roşu, adică stâlp extrem al traseului dintre cele două masive. În mod oficial, traversarea în sine s-a terminat şi, foarte important, ieşim toţi la inventar! De acum vom străbate culmile Făgăraşului spre Breaza, punctul nostru de retragere spre „civilizaţie”.

Este ora 15 şi luăm o binemeritată pauză de masă la protecţia refugiului-iglu din curmătură. Peste un ceas pornim din nou la drum pe bandă roşie spre vest, urcăm cu sârg spre Vârful Ludişoru (2302 m) şi ne încadrăm pe curba de nivel de pe Faţa Unsă (2246 m), prin Şaua Ludişorului (2200 m). În valea largă ce se deschide sub noi vedem o stână încă activă, cu oameni, oi şi măgari, iar în curând dăm de unul dintre izvoarele care o alimentează şi porneşte suficient de sus cât să intersecteze poteca turistică. În curând începem să coborâm destul de accentuat şi ajungem la noul refugiu din Curmătura Zârnei (1923 m) pe la orele 18, în timp ce culmile demult lăsate în urmă ale Iezerului se îmbracă în roşeaţa amurgului. Par atât de departe încât greu îmi vine-a crede că de-acolo venim...

Planul iniţial era să abordăm şi ultimul urcuş, cel până în Curmătura Moşului, pentru a căuta adăpost nocturn în refugiul nou apărut pe poteca spre Cabana Urlea. Dar ora înaintată, oboseala de peste zi, adăpostul primitor şi de cinci stele de aici, dar mai ales amintirile frumoase ale lui Babau pe care ni le povesteşte cu speranţa să rămânem aici ne conving. Adevărul este că refugiul care l-a înlocuit pe cel vechi (transformat în latrină) din Curmătura Zârnei arată foarte bine, este izolat, încăpător, cu priciuri, masă şi băncuţă; singurul inconvenient este lipsa apei în imediata apropiere. Nu ne deranjează deloc faptul că împărţim culcuşul cu doi tineri braşoveni plecaţi în străbaterea crestei, nu ştiu însă dacă ei sunt de aceeaşi părere când Vali şi Ancuţa îşi asumă cu seriozitate rolul de bucătari: supă la plic cu adaos de legume proaspete şi orez cu sos de roşii, al cărui ingredient forte este ceapa călită la primus; să mai spun cum miroase refugiul? Şi pentru că azi ne-am oprit devreme din drum, înainte de căderea întunericului, avem ceva timp de taclale şi poveşti, feriţi de frigul de-afară. Noaptea trece repede şi fără sforăieli notabile (trăiască dopurile de urechi!), dar nu ştiu din ce motiv nu mă odihnesc la fel de bine ca în cort...

Cum duminică nu ne-am făcut norma la mers, luni dimineaţă dăm trezirea devreme, căci avem un tren de prins, iar modul în care vom parcurge drumul dintre Breaza şi Făgăraş ne este încă incert. Astfel că la ora 8 părăsim creasta principală (mai adaug o bucăţică la puzzle-ul pe care-l construiesc) şi pornim pe punctul roşu care mai întâi urcă printre ienuperi şi merişoare, o brână pe sub Căldările de deasupra Priporului, apoi coboară în valea Pârâului Urlea, unde în sfârşit alimentăm cu apă şi ne spălăm cu sârg feţele transpirate după aproape un ceas de mers prin soarele matinal. Distracţia de-abia de aici începe, cu un urcuş susţinut şi solicitant mai întâi pe coasta Muntelui Moşu, apoi pe albia când secată, când umedă (cu tot cu cascadă) a Pârâului Calului, până în Curmătura Moşului (2200 m), unde întâlnim triunghiul albastru care coboară de pe Vârful Urlea. Cu tot cu pauze, au trecut două ore de când am plecat şi simţim că timpul ne presează. Aici, între vârfurile Moşului şi Muşuleţii, se termină ultimul „hâc” de azi şi porneşte marele „câh”, după cum bine spune Vali, căci coborârea ni se va părea interminabilă.

Prima parte, pe Şleaul Muşuleţii, este destul de domoală, mai ales că deseori se confundă cu o curbă de nivel. Ajungem la refugiul în formă de iglu de pe pajiştea alpină de sub creastă (cam la douăzeci de minute din curmătură) şi ne dăm seama că bine am făcut că am rămas la Zârna; pe lângă faptul că este rudimentar, astă-noapte a fost ocupat de cinci turişti (un tată sau profesor însoţit de nişte adolescenţi) care au făcut şi ei traversarea, dar la patru zile şi cu ocol pe Vârful Dara. Mai departe însă, pe Dosul Muşuleţii, panta se transformă brusc într-un slalom abrupt şi dificil printre jepi; în timp ce-mi protejez cât pot genunchii, dar şi figura, mă gândesc la chinul de a urca pe aici iarna... După o oră de şanţuri, hăţiş şi puţină pădure răcoroasă, ajungem la ceea ce-a mai rămas din Cabana Urlea (1533 m), unde ne punem la soare să luăm prânzul, căci este deja 11:30, iar foamea a coborât parcă mai repede decât noi. În timp ce ne umplem burţile, mai aruncăm câte-o privire ruinelor cabanei şi anexelor – ce construcţie frumoasă a fost, cu un amplasament pe măsură (Curmătura Colţilor), şi în ce hal a ajuns...

După încă un ceas, o luăm din nou din loc şi, cum nu găsim din prima celelalte două trasee spre Breaza (triunghi albastru pe valea Pârâului Curmătura şi punct roşu pe Plaiul Colţilor), îl alegem pe cel mai evident şi deja cunoscut de Vladimir, triunghi roşu pe Valea Pojortei, în cea mai mare parte prin pădure. Primul pasaj este de-a dreptul scârbos, căci panta foarte abruptă este tăiată de o potecă friabilă, îngropată în mult praf; noroc cu rădăcinile care ne mai ghidează paşii. Abia mai jos cărarea devine ceea ce te-ai aştepta într-o pădure, deşi continuă să coboare rapid în serpentine până aproape de apă. De aici lucrurile devin mult mai line şi... mai gustoase. Căci traseul care ba urcă, ba coboară, după cum îl conduc obstacolele râului trece printre tufe dese de muri în pârg, iar noi nu putem rata asemenea ocazie; fructele mari, negre şi zemoase ne fac să uităm şi de oboseală, şi de grabă.

La un moment dat valea se lărgeşte, poteca de asemenea, pădurea se deschide, iar râul este însoţit de flori înalte, galbene şi pline de fluturi; din păcate, această imagine atât de frumoasă poate însemna un singur lucru: trebuie să intrăm pe drumul forestier. Ca un ultim şi neplăcut efort al acestei ture lungi, acesta scoate tot ce-i mai rău din picioarele noastre obosite şi băşicate, iar cei mai bine de şase kilometri ni se par interminabili. Cu sudălmi şi bodogăneli sub soarele care aici arde cu încredere, ajungem în centrul comunei Breaza pe la 15:30 şi începem a căuta transport.

După mai multe eşecuri, sunt îndrumaţi la un anumit număr de casă, la poarta căreia stă un mini-van, ceva mai mic decât un microbuz, dar suficient pentru nevoile noastre. Cum iniţial nu răspunde nimeni, începem să disperăm, dar până la urmă apare şi proprietarul cu ochii cârpiţi de somn. După ce ne învoim asupra unui preţ, aflăm şi motivul oboselii omului; după cum singur spune, s-a hotărât să exporte toţi ţiganii din România în Germania, unde se „angajează” în domeniul media – adică vând ziare şi cerşesc. Aşa că tot drumul până la gara din Făgăraş aflăm metode de trecut graniţa, peripeţii din străinătate şi panseuri ale şoferului.

Cum mai avem aproape jumătate de oră până la plecarea spre casă, ne punem la câte-o bere Ciucaş la crâşma gării, eventual cu nişte covrigi Boromir. În tren, avem surpriza că sunt fix cinci locuri în compartiment, aşa că nu ne deranjează nimeni sau, mai bine zis, nu deranjăm noi pe nimeni, căci după trei zile de mers, încins bocanci şi nespălat ca lumea numai a crini n-om mirosi. Singura noastră doleanţă ar mai fi o îngheţată, ceea ce se rezolvă cu un sprint rapid în gara din Braşov. Şi astfel tura de traversare Iezer-Făgăraş a luat sfârşit, cu bine de data aceasta.

Fotografii


Lacul Bâlea (Munţii Făgăraş)
     media: 0.00 din 0 voturi

Vineri după serviciu, în timp ce mă îndrept spre locul de întâlnire de la Păcii, fac calculul şi reiese că luna august e nefiresc de activă – trei ieşiri la munte; of, de-ar fi mai multe luni aşa pe an... Drumul până la Bâlea pare tare lung, mai ales la ceas târziu şi după o zi de muncă, mai ales că ajungem lângă refugiul Salvamont pe la 22:30. În această tură fac parte dintr-un grup numeros (provenit în special de pe carpati.org), aşa că lumea se împarte între refugiu şi cort, în a doua categorie situându-mă şi eu. Cu tot cu montat şi luatul unei cine târzii, pe la miezul nopţii reuşesc să mă bag în sac şi să profit de somnul adânc dintr-o noapte vântoasă, dar foarte caldă – ca reper, cortul l-am instalat cu pantalonii scurţi pe mine.

Dimineaţa intenţia este de a se pleca la ora 8, dar treburile se urnesc abia cu jumătate de oră mai târziu. Pornim pe cruce roşie şi, după un urcuş scurt (circa un sfert de oră), ajungem în Curmătura Bâlei (2201 m), de unde putem admira, cât ne tragem sufletul, Piscul Bâlei şi Valea Doamnei, largă, înţesată de turme de oi şi străbătută de marcajul care ne-a ghidat până acum. Continuăm urcuşul, ceva mai molcom, pe banda albastră care porneşte chiar de la Cabana Bâlea (2027 m) şi iese puţin mai sus de curmătură, străbate în diagonală versantul nordic al Paltinului şi iese în Şaua Paltinului (2300 m), deasupra Căldării Pietroase. Aici, lângă pietrosul Turn al Paltinului (Claia sau Paltina Mică), întâlneşte marcajul principal de creastă, bandă roşie, pe care îl vom urma şi noi de acum încolo spre vest, o bună bucată de vreme.

Din şaua enormă, din care vedem deja destinaţia drumeţiei noastre (Vârful Negoiu), precum şi o bună parte a traseului într-acolo, coborâm pentru câteva minute pe lângă Muntele Lepşiţa până la obârşia Izvorului Paltinu, providenţială sursă de apă proaspătă pentru cei care parcurg creasta – ca dovadă corturile strategic amplasate în partea superioară a Văii Paltinului. Aici facem prima mare regrupare, în timp ce câteva fete ne coacem ca şopârlele pe pietrele calde de unde se termină punctul albastru pe care ne vom întoarce. După cum ziceam – de acum înainte, bandă roşie. Din Şaua Doamnei, urcăm repede pe Vârful Lăiţa (2397 m), coborâm cu grijă spre Şaua Lăiţel, ajutându-ne de cablurile montate în porţiunile mai „colţoase”, apoi ne înhămăm la primul efort considerabil de astăzi, Vârful Lăiţel (2390 m). De fapt, din şa şi până sus nu faci mai mult de un sfert de oră, dar sfertul ăla tragi ceva de tine şi de posibilul rucsac greu pe panta pronunţată. Iar sus... ce imagine de vis... Cum este însă aproape prânzul, admir peisajul vest-făgărăşean (începând cu Valea Lăiţel şi Muchia Tunsului) în timp ce înfulec nişte fructe şi seminţe, pentru un surplus de energie. O nouă regrupare şi din nou la drum, căci Negoiu pare atât de aproape.

Nu pot spune că mă încântă teribil coborârea ce urmează până la Lacul Călţun (2135 m), abruptă, bolovănoasă şi instabilă, cel puţin în prima parte. Abia înainte de lac, în mica Şa a Lăiţei unde s-au construit adăposturi de vânt pentru corturi, lucrurile devin mai line, iar bolovanii stau bine înfipţi. Aici ne regrupăm din nou, fie la refugiu, fie pe malul opus al lacului, ne aprovizionăm cu apă şi ne odihnim puţin, aşa că abia la ora 13:30 ne reluăm drumul. Urcăm în Portiţa Călţunului (2194 m) şi ne încadrăm pe curba de nivel care devine apoi urcuş spre una dintre căile de acces în creastă. Cum Strunga Dracului este declarată închisă / interzisă în urma incidentului de anul trecut (arunc totuşi un ochi, să văd stricăciunile), iar Strunga Ciobanului înseamnă un ocol mult prea mare, varianta la îndemâna este Strunga Doamnei care, pe bandă galbenă, care iese deasupra Căldării Berbecilor. Hornul în sine este scurt şi inutil garnisit cu cablu, căci acesta, cel puţin pe mine, mă încurcă şi acum, şi mai târziu, la coborâre. După ce ajunge sus, poteca se continuă prin spatele Vârfului dintre Strungi, mai întâi la vale, apoi încet dar sigur în sus, pentru a prinde cât de cât altitudine. Aceasta se întâmplă mai ales spre final, când reîntâlnim banda roşie strecurată prin Strunga Dacului, marcaj care ne poartă pe Vârful Negoiu (2535 m). Este ceasul 15 şi constat că ocolul prin Strunga Doamnei, plus „ambuteiajul” de pe ea, lungeşte traseul clasic cu aproape jumătate de oră.

Pe vârf avem de stat ceva, până vine toată lumea, se odihneşte, mănâncă şi se strânge pentru poza de grup, lucru de aşteptat când acesta este aşa numeros. Nu mă aşteptam însă ca traseul de astăzi să fie aproape bulevard, iar Negoiu un fel de gară centrală, căci unul dintre colegi reuşeşte să numere în această zi ideală pentru munte şaptezeci şi cinci de persoane răsfirate pe întreaga sa suprafaţă. Pe la 15:30 începem să ne dăm la vale, pe acelaşi traseu ca şi la urcare până la Lacul Călţun. Constat cu părere de rău că nu mai e timp pentru nemarcatul de pe vârfurile Călţun şi Lespezi, însă acest lucru l-am intuit încă de la plecarea târzie. Rămâne pentru altă dată şi chiar sper ca aceste planuri să se materializeze.

La lac suntem cam în cincizeci de minute şi strângem din nou rândurile, de data aceasta având mai mult de aşteptat din cauza unor probleme tehnice la câţiva coechipieri. Astfel se face că abia la 17:30 pornim pe Poteca lui Grigore, un alt nume pentru crucea albastră care leagă Refugiul Călţun de capătul inferior al Tunelului Capra (cel mai mare de pe Transfăgărăşan, cel care traversează efectiv creasta pe dedesubt). Pentru scurt timp, avem de-a face şi cu triunghiul albastru care coboară la Piscu Negru, dar acesta se lasă direct în jos, în timp ce noi o luăm după o vreme la stânga, spre est, într-o scurtă urcare solicitantă. După ce depăşim această muchie secundară desprinsă din Muntele Lăiţel, urmăm curba de nivel care străbate jnepeni, ienuperi şi tufe bogate în afine, până când iese în Căldarea Mare a Paltinului. Între timp, se iveşte şi punctul albastru ce vine de la Piscu Negru, iar noi le urmăm prin mijlocul turmei de oi (vedem şi stâna în vale), până după ce traversează Pârâul Paltinului. La aproximativ o oră după plecarea de la refugiu, marcajele se despart înainte de urcuşul abrupt pe Piciorul Paltinului (ce delimitează Bazinul Călţun-Paltin şi obârşia Văii Caprei) pe care-l abordează crucea albastră pentru a ieşi la tunel.

Noi însă urmăm punctul spre stânga, pe un urcuş la fel de susţinut până în marcajul de creastă, acolo unde am aşteptat de dimineaţă, lângă izvor. Şmecheră, poteca ne amăgeşte mai întâi cu câteva serpentine largi într-o zonă mlăştinoasă, pentru ca apoi s-o ia drept în sus pe un scoc abrupt, printre colţuri stâncoase şi trepte înierbate abrupte. Această penultimă parte a traseului este piatra de încercare pentru mulţi, căci una e să-i dai blană în zori, proaspăt odihnit şi orientat oricum pe urcare, şi alta s-o faci în prag de seară, obosit, plictisit şi ameninţat de un nor care stoarce câţiva stropi. Cum-necum, după mai bine de un ceas de tras ca sclavii, ajungem din nou în creastă. De aici, lucrurile sunt bine ştiute: Şaua Paltinului, bandă albastră până în Curmătura Bâlei, cruce roşie spre refugiu, o târzie masă de seară şi un binemeritat somn, după douăsprezece ore de traseu. Înainte de acesta însă, ne exprimăm compasiunea pentru pantele pe care ard mocnit sau făţiş jnepenii, brazii şi iarba; am văzut şi în timpul zilei, spre vestul Făgăraşului (şi nişte tineri care fac creasta ne confirmă că astfel de incendii i-au însoţit de la Turnu Roşu), şi acum, ca o rană în noapte, pe versanţii Căldării Bâlei. Şi, după spusele jandarmului montan care vine să ne atenţioneze că nu mai avem voie să campăm la Bâlea decât în spaţiul oferit de cabană (abuz despre care n-am chef să dezvolt acum, mai ales că omul e de treabă şi ne lasă în pace peste noapte), pentru că trăim în România nu se poate face nimic – nu tu nisip, nu tu apă, nu tu mobilizare de forţe, chiar dacă-i parc naţional.

Dimineaţa vine repede, după altă noapte vântoasă, dar caldă şi uscată. Avem şi azi planuri de traseu, dar, din dorinţa celor care vor să nu prindă aglomeraţie, îl scurtăm la Vârful Vânătoarea lui Buteanu. Cum, deloc în firea mea, sunt mai matinală şi mai mobilizată decât cea mai mare parte a grupului (considerabil împuţinat faţă de sâmbătă), hotărăsc să fac singură şi bucata de creastă care leagă Şaua Paltinului de Şaua Caprei, unde urmează să mă întâlnesc cu ceilalţi. Zis şi făcut, adică plecat la ora 9, urcat din nou în Curmătura Bâlei şi Şaua Paltinului (cruce roşie şi bandă albastră), înainte de care am ocazia să văd o pereche de capre negre, târziu alertate de prezenţa mea; este deci mai simplu să le întâlneşti dacă eşti singur şi n-a mai urcat nimeni de ceva timp.

După trei sferturi de oră sunt pe Vârful Paltinul (2401 m) şi de aici poteca coboară sau urcă domol, fără diferenţe semnificative şi cu o singură zonă mai „pretenţioasă”, până în Fereastra Bâlei (2286 m), unde întâlnesc şi primii turişti. În stânga, spre nord, am în permanenţă Căldarea Bâlei cu cabanele, parcarea şi forfota aferentă, iar în dreapta, spre sud, Căldăruşa Lungă, cu ale sale două mici lacuri glaciare, superb loc de înnoptat, mult mai liniştit decât alte zone mai cunoscute de unde izvorăşte apă. Singura parte solicitantă a acestui fragment din creastă este urcuşul pe Vârful Iezerul Caprei (2422 m), urmat de o coborâre la fel de storcătoare de energie, care se termină în Şaua Capra (2315 m) – unde eu ajung la 10:45.

Din cauza unor confuzii legate de întâlnirea cu grupul, traseul propus şi lipsa de semnal telefonic, cobor la Lacul Capra (2230 m, legat de fratele său mai mic, Lacul Căpriţa) şi continui drumul pe bandă roşie spre Fereastra Zmeilor. Abia când sunt pe sub Vârful Capra reuşesc să sun şi să aflu că lumea abia atunci ajunge în şa şi o ia în sus, spre Vânătoarea lui Buteanu, lăsând zmeii şi fereastra lor pentru altădată. Aşa că trebuie să mă întorc, dar din fericire nu complet, căci din dreptul Monumentului Alpiniştilor o pot lua drept în sus, pe versantul străbătut de făgaşe ale oilor şi poteci întrezărite. Ajung astfel la ţanc şi le ies celorlalţi în potecă, chiar înainte de spintecătura în stâncă premergătoare ultimului urcuş. La 11:45 ne strângem cu toţii pe Vârful Vânătoarea lui Buteanu (2507 m) pentru un bogat tur de orizont şi poza de grup, apoi o luăm din loc la vale, căci vrem să apucăm să mâncăm ceva înainte de plecarea spre casă.

Acum aleg varianta marcată a traseului, adică pe crucea albastră care străbate coastele Muntelui Capra, pe deasupra Căldării Văiugii. Din Şaua Văiugii, coborârea se mai domoleşte şi preia curba de nivel care taie versantul, pe sub Vârful Văiuga, apoi se reia, până în Şaua Capra. De aici până la Cabana Bâlea dau de o adevărată autostradă, pe care încerc s-o parcurg cât mai repede. Chiar şi aşa, mi se pare mult prea mult o jumătate de oră în care îmi dau seama că adidaşii sunt totuşi încălţăminte de munte pe lângă sandalele cu pietricele, balerinii şi tenişii cu talpă netedă pe care-i văd la tot pasul. Jos, între cabanele Bâlea şi Paltinu, iau contact cu ţigănia montană în toată splendoarea ei, de care ştim, dar pe care am reuşit până acum s-o evit. Talcioc plin de kitschuri, tiroliană neasigurată, mâncare la şosea, aer din cel mai curat provenit din ţevile de eşapament, muzică tare şi mârlani din toată ţara – uniţi-vă la Bâlea! Ce bine că după un bulz săţios şi multă apă de izvor pornim spre oraşele noastre, unde măcar cele de mai sus se potrivesc mai bine în peisajul urban.

Fotografii


O zi în Sudica Pietrei Craiului
     media: 5.00 din 2 voturi

O zi liberă în săptămâna de după concediu – ce să fie, ce să fie... Dacă s-ar putea un munte... Şi iată că ocazia se iveşte de te miri unde şi nu oricum, ci cu o propunere pe care o aşteptam demult, chiar dacă nu la viteza unei singure zile – jumătatea sudică a crestei Pietrei Craiului. Timpul limitat impune o plecare matinală, dacă nu s-a putut de marţi seară, iar drumul liber face ca la ora 9 să fim dincolo de Plaiu Foii, la bariera de pe Valea Bârsei Tămaşului. Peste un sfert de oră, echipaţi cu minimul necesar şi plini de grija vremii ce se anunţă neprielnică la înălţime, pornim pe banda roşie ce se desfăşoară printre Plaiul Mare şi Plaiul Runcului, pe care începem să urcăm după o vreme, mai întâi uşurel, apoi tot mai susţinut, prin pădurea ce desparte firul râului de Refugiul Şpirlea (1420 m), deasupra Şipotului Şpirlea (pe care-l regăsim nesecat). Aici ajungem la o oră de la plecare, ne tragem repede sufletul şi reîncepem urcuşul, tot pe bandă roşie, până când aceasta se „rupe” în două. Până la bifurcaţie însă îmi atrage privirea o scurtă însemnare, prinsă de trunchiul unui arbore: „Dacă obiectivele tale sunt corecte, atunci prioritizarea lor nu este o problemă”.

Urmăm marcajul spre stânga, cel din dreapta fiind varianta de întoarcere, şi în scurt timp pădurea lasă loc bolovanilor, iar poteca începe să se strecoare când pe trepte de iarbă, când pe grohotiş. După o primă pantă abruptă şi instabilă, la jumătate de oră de la refugiu, ajungem La Zăplaz (1640 m), o frumoasă demonstraţie a acţiunii apei şi vântului asupra calcarelor. De aici începe efectiv traseul numit Hornul de la Lanţuri sau, mai scurt, „La Lanţuri”, cu primul dintre cele nouă sau zece cabluri care fac accesibilă cea mai scurtă cale de acces în creastă. Ceea ce urmează – Drumul lui Deubel – este un regal al stâncii, „domesticite” pe alocuri pentru cei mai puţin iniţiaţi într-ale căţărării, stâncă ce se revoltă însă prin colţuri care se dislocă şi piroane a căror bază stă să cedeze. Frumoasă, tare frumoasă această succesiune de hornuri, poteci înguste şi ascunzători de capră neagră, din care tocmai a ieşit un ţap cu ditamai coarnele ce ne priveşte cu un amestec de curiozitate şi blazare.

După aproape două ore de urcuş prin acest mirific peisaj, care însă ni se dezvăluie pe bucăţele din cauza norilor în care intrăm, ajungem în Şaua Grind (2150 m), unde facem primul popas ceva mai lung, pentru a mânca şi a pune pe noi ceva mai călduros, căci în creastă e frig şi umezeală, bine că nu bate vântul. Fiind înconjuraţi de ceaţă, decidem că nu are sens să urcăm pe Vârful Baciului (sau Vârful La Om, cel mai înalt din Crai) şi că e mai bine să ne continuăm drumul pe creastă pe punct roşu, căci puţin a fost, mult a rămas. Aşa cum citisem pe la alţii, după Vârful Grind (2210 m) mi se confirmă faptul că Sudica din Crai este mai sălbatică decât surata sa nordică, chiar dacă se parcurge în mai puţin timp. În mod cert, trebuie să refac acest traseu pe vreme senină, în care să mă bucur şi de peisajul care mi se dezvăluie la picioare şi nu doar de poteca în sine, sinuoasă, sacadată şi întreruptă de bolovani, mici strungi şi garofiţe colorate. După ce depăşim partea superioară a Umerilor Pietrei Craiului, pe măsură ce pierdem altitudine pe Coama Lungă, ceaţa se mai spulberă şi putem vedea de sus Padina Lăncii şi Poiana Închisă (sub Vârful Lespezi – 2127 m) cu „Ieşirea de la ora două”, Peretele Marelui Grohotiş, Peretele de la Cerdac şi Valea lui Ivan, până când ajungem pe Vârful Pietrei (2086 m), ultimul important din Sudică. De aici se vede deja Pietricica, prelungirea spre sud a masivului, dar noi ne oprim cu mult înainte de ea, în apropierea Şeii Funduri, unde întâlnim triunghiul albastru, pe care trebuie să-l urmăm la vale, înapoi pe versantul vestic. Parcurgerea efectivă a acestei jumătăţi de creastă ne-a luat două ore şi trei sferturi, iar pauza pe care o luăm înainte de coborâre este minimă – cât să „evaluăm” grohotişul înşelător de sub bocancii noştri.

Prima bucată se desfăşoară lent, tocmai din cauza subterfugiilor găsite de bolovani pentru a ne face viaţa grea şi nu o dată pleacă de sub noi fie o ploaie de mici pietricele, fie ditamai „televizorul” de stâncă. Cu grijă însă, ajungem la zonele cu jepi, care dau cât de cât stabilitate versantului, apoi în părţile împădurite de la baza firului Văii Urzicii. De aici mai e puţin până la Prepeleag, unde descăţărăm repejor săritoarea, şi în curând dăm şi de bifurcaţia spre Crucea Grănicerului. Ne continuăm drumul şi, la un ceas de la părăsirea crestei, ajungem la poalele celui mai cunoscut obiectiv „arhitectonic” al Craiului, Cerdacul Stanciului. Aici nu mai poate fi vorba de grabă, ci ne lăsăm rucsacurile sub bolovanul imens care-l delimitează şi, păşind cu o oarecare strângere de inimă pe contorsionata scară metalică, urcăm pe cerdac, în balconul ascuns de sub arcul superb de stâncă. Aici căutăm cele mai bune imagini ale Păpuşii, la rândul său cu capul adânc în nori, şi ne căţărăm curioşi până la ieşirea din Peştera Stanciului, dar din păcate nu vedem mare lucru, decât că se poate coborî numai asigurat.

După mai bine de patruzeci de minute printre coloanele şi arcadele Cerdacului ne reluăm drumul pe poteca ce străbate Marele Grohotiş, paralel cu Brâul Roşu aflat mult deasupra; de aici ni se dezvăluie una după alta lumile de stâncă verticală – Peretele Piscul Rece, Muchia Roşie, Peretele Central, Padina Lăncii cu Colţul Carugelor, până când ajungem în Şaua Tămăşelului, după o oră de mers de la Cerdac. Aici părăsim triunghiul albastru în favoarea vechii benzi roşii, care trebuie să ne scoată la intersecţia de poteci din care am pornit azi dimineaţă spre Lanţuri. Dar până acolo, înainte de a intra în pădurea plină de zmeuriş, ne poartă pe la bazele Umerilor Pietrei Craiului – aceste uriaşe şi solide contraforturi, care par a închide fără drept de apel universul stâncii, dar care-şi dezvăluie totuşi secretele alpiniştilor pricepuţi. După încă o jumătate de oră, puţin după ceasurile 19, suntem înapoi la Refugiul Şpirlea, de unde o dăm repejor la vale, pe aceeaşi potecă pe care am urcat – doar că acum, cu tot cu pădure şi Bârsa Tămaşului, ni se pare mult mai lungă. La 20:15, totalizând zece ore şi jumătate, suntem din nou la maşină, gata pentru staţia următoare: ciorba de la Cabana Plaiu Foii, fierbinte şi numai bună înainte de întoarcerea în Bucureşti.

Fotografii


pagina urmatoare >>


 
 
   
Powered by www.ablog.ro
Termeni si Conditii de Utilizare