mad

De când ne plimbam ieri pe lângă Alexanderplatz am ochit-o: o biserică enormă, extrem de impunătoare, care domină peisajul văzut fie de la nivelul solului, fie de la înălţimea unui balcon. Abia când mă uit pe hartă îmi dau seama că este cea de pe coperta ghidului de buzunar: Berliner Dom. Cum astăzi este ziua când luăm cu asalt insula dintre două braţe ale Spree-ului, numită sugestiv Museumsinsel datorită celor câteva muzee pe care le adăposteşte, am lăsat tentaţia de ieri de a ajunge la catedrală pentru acum.

Construită la începutul secolului XX pe calapodul viselor de mărire ale imperiului, cea mai mare şi mai frumoasă biserică a oraşului a fost redeschisă de curând, după o îndelungată restaurare. Stilul neobaroc, cu toată încărcătura pe care o presupune, şi materialele preţioase folosite o fac monumentală, atât pe dinăuntru cât şi pe dinafară. Cu o latură scăldată de Râul Spree, catedrala îşi oglindeşte cupola măreaţă în ape şi domină insula, în timp ce intrarea principală priveşte mândră spre Lustgarten. Înăuntru nu ştii la ce să te uiţi cu mai mare admiraţie după ce spaţiul larg a încetat să mai fie covârşitor: scările spiralate, coloanele masive, broderia şi dantelăria arcadelor, bogatele sfeşnice şi candelabre, sicriele ceremoniale (în care erau depuşi nobilii în timpul priveghiului), vitraliile muticolore, orga impunătoare.

Există şi un muzeu al domului unde îi putem afla istoria, dar vedem şi machete în ordinea apariţiei lor, cu diferite grade de detaliere. În subteran sunt catacombele unde se păstrează rămăşiţele a generaţii după generaţii de nobili, membri ai familiei Hohenzollern. O cameră albă şi luminoasă, contrastând oarecum cu destinaţia sa, este destinată unei principese nebotezate. Ies din dom cu un sentiment amestecat de uimire, încântare şi repulsie. Atâta risipă de resurse când cu mult mai puţin se putea face ceva mai modest, egal în frumuseţe, dar în alt fel. Pe de altă parte, câtă grandoare!

Traversăm în lung Museumsinsel, spre Pergamon. Trecem pe lângă Altes Museum, prin faţa Alte Nationalgalerie şi Neue Nationalgalerie, traversăm un pod şi zărim... coada la intrarea în celebrul Pergamon Museum. Când o văd, parcă mi se înmoaie picioarele, mai ales că afară nu-i tocmai plăcut. Ne aşezăm cuminţi în rând şi sperăm să nu îngheţăm de tot. Paul este copleşit de mila unui maniac ce vrea să facă fotografii în zonă, aşa că mă trimite la plimbare şi rămâne singur la bilete. Nu cred că este prea frumos din partea mea să-l las acolo, dar recunosc că mă mănâncă degetele şi tălpile. Continui deci drumul spre capătul insulei unde o altă clădire în stil baroc se oglindeşte în ape: Bode-Museum. Câte muzee şi cât de puţin timp! De pe insulă vom mai vedea numai Pergamonul în această excursie, pe restul le sacrificăm pentru altădată. Trec podul şi mă îndrept spre dom dinspre malul opus, apoi reiau drumul până la coada de la bilete.

Paul a avansat binişor, aşa că mă aşez lângă el plină de speranţă. Cu nişte ceai fierbinte şi multă răbdare răzbim până la intrarea efectivă, dar apoi urmează alte cozi: la garderobă, la dulapurile pentru rucsacuri, la toaletă. În sfârşit terminăm cu toate acestea şi intrăm în lumea superbă a Pergamonului. Astăzi putem găsi acest oraş în Turcia sub numele de Bergama, dar în secolul III î.e.n. aparţinea culturii elene şi de aici se stăpânea partea de nord-vest a Asiei Mici. În muzeu s-a încercat reconstituirea imensului Altar Pergamon, cea mai importantă piesă a ansamblului de temple şi altare din oraş. Friza altarului este o lungă desfăşurare a luptei zeilor cu titanii. Episoadele se desfăşoară dinamic, chiar dacă incomplet, în sensul că basorelieful nu a fost completat cu bucăţile lipsă. Cele mai impunătoare scene sunt cele cu Atena care târăşte de păr un titan, Afrodita care se înalţă victorioasă deasupra trupurilor a doi giganţi morţi şi Zeus care se luptă cu trei adversari. În faţa frescei se află statui de femei descoperite lângă altar, nu se ştie însă ce legătură au cu acesta sau pe cine reprezintă. Chiar dacă de scenele de luptă nu s-au atins, restauratorii au refăcut coloanele altarului astfel încât ele să susţină un edificiu cât mai apropiat de cel real, aşa că dacă urci scările te întâmpină altă frescă, povestea vieţii lui Telephos, fiul lui Hercule. Legenda spune că el ar fi fondat oraşul, iar regii Pergamonului s-au considerat descendenţii săi.

Ne continuăm turul de antichităţi cu Poarta din Milet şi piaţa romană reconstituită în faţa ei. Poarta a fost refăcută în întregime, ca un puzzle din bucăţile găsite, iar după ce arheologii s-au chinuit ani de zile să o expună aşa, completă, în al Doilea Război Mondial a fost bombardată şi au luat munca de la capăt. Piaţa este impresionată prin modul atât de expresiv în care redă viaţa romanilor din acea vreme, prin statui, fântâni, mozaicuri, fresce, inclusiv reclama pe care un frizer a gravat-o lângă intrare. De aici intrăm în aripa dedicată culturii asiro-babiloniene, din care piesa de rezistenţă ne loveşte chiar de la început: Poarta Templului lui Ishtar şi Calea Procesiunii, iniţial lungă de 180 de metri. Bijuteria care datează din secolul VI î.e.n. s-a păstrat uimitor de bine, iar culoarea mozaicurilor sale parcă nici nu a fost afectată de trecerea timpului.

Urmează diferite săli care înfăţişează părţi din oraşe şi temple asiriene, cu coloşi care veghează intrările, arcade înalte, bucăţi de zid, situri funerare, fresce reprezentând scene religioase sau laice, statui şi statuete, obiecte de uz casnic, bijuterii, arme şi chiar oseminte. Sunt câteva ce atrag în mod deosebit atenţia: relicvele bogate ale unui oraş aflat acum în Turcia, interiorul unui palat asirian vegheat de lei cu feţe umane, zidurile cu un mozaic aparte ale unei aşezări din deşert şi sculpturile direct în stâncă ce împrejmuiau o altă aşezare antică.

O secţiune într-adevăr deosebită o reprezintă expoziţia de artă islamică, de la primele triburi până la ultima parte a Imperiului Otoman. Figurile umane apar rareori, conform cu religia musulmană, în schimb totul este împodobit cu motive animale şi mai ales florale sau cu modele abstracte, multe bazate pe geometrie. Aici se vede măiestria arabilor în arta miniaturilor, acestea fiind omniprezente, de la porţi de moschei la cornuri de vânătoare, de la vase casnice la arme, de la tapiserii la obiecte de cult. Toate demonstrează priceperea temeinică şi imaginaţia bogată. O sală este dedicată reconstituirii parţiale a Palatului lui Mshatta din Iordania, construit în secolul VIII e.n. ca dar al sultanului Hamid al II-lea pentru împăratul Wilelm al II-lea, care are masiva faţadă superb decorată. Altă minunăţie a orientului este Sala Aleppo, cu lambriurile sale deosebite, migălos lucrate, care au aparţinut casei unui negustor creştin din Siria. O expoziţie aparte ne prezintă scene din lumea occidentală şi orientală transpuse în cărţi şi desene indiene, în care se remarcă miniatura pe hârtie.

A doua aripă mare a muzeului este dedicată Greciei şi Romei antice, exponatele fiind în principal statui, multe din ele bine şi aproape complet conservate, şi frize în basorelief cu scene din viaţa cetăţii sau din mitologie. Nu lipsesc figurile unor învăţaţi ai vremii precum Epicur sau înfăţişări de împăraţi, precum Cezar şi Traian. Regăsim aici obiectele necesare gospodăriei şi de decor, sarcofage gravate, capiteluri grele de ornamente, arme – pe scurt, o imagine a societăţilor greceşti şi romane. Pe lângă ceea ce este expus permanent, putem admira expoziţia temporară cu subiectul Dionisos (sau Bacchus), care include în special vase şi statui adunate din toată lumea ce-l reprezintă pe zeul vinului, al petrecerii, teatrului şi extazului. Pe pereţi sunt desfăşurate diferite explicaţii, legate de producerea şi efectele vinului în antichitate, expresia teatrului, decadenţa ca mod de viaţă, satirii şi bacantele care-l însoţeau pe zeu şi rivalitatea cu Apollo, zeul artelor.

Un mic detur ne duce într-o mică încăpere cu vitrine pe toţi pereţii în care este expusă o colecţie bogată de monede, organizate pe perioade istorice şi regiuni geografice, din antichitate până în apropierea epocii moderne. O secţiune specială ne prezintă femei celebre gravate pe monede, între ele regăsindu-se prinţesa Diana. A doua expoziţie temporară, separată de restul, se numeşte Întoarcerea zeilor, cu aluzie la recuperarea unei bune părţi a exponatelor din fosta U.R.S.S., în timp ce altă parte aparţine Braziliei, ţară cu care s-a colaborat pentru realizarea proiectului. Aşa cum sugerează şi numele, subiectul îl reprezintă zeii olimpieni: Zeus, Hera, Afrodita, Apollo, Artemis, Hermes, Poseidon, Asclepius, Dionisos şi Atena, cele mai multe statui rond-bosse, dar şi fresce sau mici statuete. O încăpere conţine obiecte de cult şi zona altarului destinată sacrificiului, într-o sală se află măşti care trimit la transfigurarea prin teatru, iar o alta, dedicată în întregime Atenei, conţine şi părţi din templul zeiţei din Nikephoros.

După mai bine de patru ore şi jumătate ieşim din muzeu cu convingerea că este cel mai frumos pe care l-am văzut până acum din categoria istorie-antichităţi. Deşi nimic din ce am admirat nu are de-a face cu istoria, cultura şi civilizaţia germană, se pare că nemţii au un adevărat cult pentru marile civilizaţii antice. Acest lucru l-am observat şi în München, prin expoziţiile legate de Egipt şi Grecia, unde obiectele erau colecţionate aproape cu fanatism. Din câte am citit, situaţia se întregeşte cu Altes Museum, unde piesa de rezistenţă este bustul lui Nefertiti. Mă gândesc că acest respect rezidă şi în faptul că pe teritoriul Germaniei nu a existat o civilizaţie străveche, care să fi avut o influenţă majoră aşa cum s-a întâmplat în Imperiul Asirian, Egipt, Grecia sau Imperiul Roman, acesta din urmă ajungând aici în ultima sa perioadă şi nu pe cel mai fertil teren.

Afară este deja noapte, iar apa peste care trecem face aerul şi mai rece, în timp ce ne înconjoară un firav văl de ceaţă. Ne îndreptăm spre casă printr-o plimbare pe Unter den Linden, începând de la Domul care se vede superb şi noaptea; trecem de Deutsches Historisches Museum, Käthe-Kollwitz-Museum şi Humboldt Universität pe o parte a bulevardului, Alte Kommandantur, Opernpalais, Staatsoper şi Forum Fridericianum pe cealaltă. În mijloc începe, o dată cu statuia impunătoare a lui Frederic al II-lea (cel Mare), culoarul de tei care dă numele străzii şi care face din ea renumita arteră de promenadă berlineză. Pe timp de iarnă, teii sunt încadraţi de cordoane de lumini care le subliniază conturul trunchiului şi crengilor, astfel că noaptea vezi nişte copaci de lumină şi îţi închipui coroanele lor bogate şi parfumul de la sfârşitul primăverii. Ajungem la Ambasada S.U.A. din Pariser Platz şi la impunătoarea Brandenburger Tor, la picioarele căreia se desfăşoară munci asidue de amenajare pentru noaptea de Revelion. Trecem pe sub coloanele sale, aruncăm o privire către steagul ce flutură pe acoperişul Reichstag, apoi ne grăbim înfometaţi spre casă – surpriză însă, ne răzgândim.

Ştiu că Paul îşi doreşte foarte mult să mănânce într-un anumit loc curry-wurst, loc unde trebuia să meargă cu Larry şi Bitch. Dar aceştia fuseseră deja în timp ce noi vizitam muzeul, aşa că puiul meu renunţase la idee. Am insistat totuşi să mergem, chiar dacă nu era şi opţiunea mea la mâncare, în ideea că om găsi şi ceva pentru mine în zonă. Baraca (nu pot să-i spun altfel) în care se vând respectivii cârnaţi, de multe feluri, se află sub podul unui metrou, cam pe unde am fost şi aseară la absint. Mâncatul efectiv se desfăşoară în stradă, eventual la „clasa a doua” cum scrie în dreptul unui perimetru semi-acoperit, cu mese şi băncuţe. Paul îşi ia trei cârnaţi, cartofi prăjiţi şi o bere, tipic nemţeşte, iar eu sper să le mănânce repede căci am îngheţat deja. Gust şi eu şi constat că-mi place numai cârnatul ce este asemănător unui polonez, dar nu într-atât cât sa-mi cumpăr şi să mai sufăr puţin de frig.

În apropiere am văzut deja ceva unde scrie „pizza”, dar ajunşi acolo constatăm că este un local turcesc. Drept pentru care renunţ la pizza, deşi arăta bine, şi optez pentru falafel la farfurie, ayran, plus o delicioasă prăjitură cu fistic. Deşi deja cu burta pusă la cale, Paul ia şi el o farfurie cu amestec de shaorma şi falafel, numită Ali-Baba, ceea ce mai târziu se va dovedi exces de dat afară. Acum sunt şi eu sătulă, chiar prea, aşa că ne putem întoarce acasă. Cum deja s-a hotărât că în seara asta nu ieşim în oraş, rămâne s-o facem lată în apartament. Eu sunt totuşi prea obosită să mă bag la aşa ceva. După ce băieţii cumpără băutură, stăm şi ne conversăm prin bucătărie, Mihai se îmbată tare haios, iar eu cedez sub presiunea celei de-a doua sticle de bere neagră şi mă retrag. Mâine se anunţă o zi la fel de încărcată.

Fotografii

Eficienţa presupune de multe ori trezirea dimineaţa devreme, dar nu şi când ploaia răpăie pe geamuri, aşa că eu şi Paul ne urnim destul de greu spre noi vizite; Bitch a plecat deja într-un tur al oraşului cu mama sa, iar restul lumii doarme. În apropierea apartamentului în care stăm se află o frumoasă piaţă simetrică, renascentistă, aşezată în forma unui „C” pătrăţos în jurul unei fântâni patronate de statuia lui Friedrich Schiller. Numele Gendarmenmarkt i-a fost dat după regimentul de jandarmi ce staţiona în apropiere. Pe două dintre laturi tronează catedralele gemene Französischer Dom şi Deutscher Dom, ambele datând de la începutul secolului XVIII, baroce, impunătoare, masive; pe latura care le uneşte este tronează Konzerthaus, fost teatru construit după modelul templelor greceşti. La prima biserică, ce aparţine comunităţii hughenote din Berlin, ne oprim pentru a urca în turnul cu clopote. Cum este oră fixă exact când ajungem şi noi sus, putem asista la o mică demonstraţie de forţă din partea ciorchinelui de clopote. Spun mică pentru că bat numai cele laterale, mici şi medii. Nu cred că mi-aş dori să fiu acolo când intră în funcţiune cele mari... De aici ieşim pe platforma de observaţie şi ni se desfăşoară la picioare un Berlin înnorat, nu prea vesel, dar care reuşeşte să-şi păstreze culoarea.

Cel mai frumos se vede catedrala-geamănă în partea opusă a pieţei, dar şi târgul de Crăciun care a umplut tot spaţiul. Museuminsel ne face de departe cu ochiul, la fel şi Unter den Linden. Ne spunem că toate vin la vremea lor, ne terminăm tura în jurul clopotniţei şi coborâm, destul de înfriguraţi. Intrăm în târg şi ne clătim ochii cu frumuseţile gastronomice, culturale şi de alte naturi care împodobesc tarabele. Nu mă pot abţine şi cumpăr o pungă cu felii uscate de măr, o adevărată delicatesă din care cu greu mă opresc din mâncat.

Ne continuăm expediţia la metrou cu destinaţia Alexanderplatz – sau centrul „cel mai centru” al Berlinului. Piaţa este una enormă, străjuită de clădiri pe măsură, înalte, „grele” şi moderne, constituind una dintre principalele zone comerciale. Pornim într-o plimbare în zonă, pe lângă înaltul turn de televiziune, Fernsehturm, primăria Rotes Rathaus şi fântâna Neptunstrummen, unde zeul mărilor sfidează frigul şi ploaia care pe noi ne fac să ne zgribulim. Ne oprim la Marienkirche, lăcaş de cult de la sfârşitul secolului XIII cu arhitectură gotică, aproape firavă. Nu am voie să fotografiez înăuntru, probabil din cauza obiectelor de patrimoniu care sunt adăpostite aici, precum colecţia de cărţi vechi, altarul şi fresca lungă de 22 de metri numită Totentanz (Dansul Morţii).

Pe lângă faptul că îi dă cu ploaie şi lapoviţă, adică nu-ţi prea vine să te bucuri de frumuseţile urbane, astăzi este şi luni, când cele mai multe muzee sunt închise. Ce moment ar fi mai bun pentru nelipsita incursiune la raioanele de CD-uri? Revenim în Alexanderplatz, unde sunt două tentaţii majore, duşmani de temut ai portofelelor noastre: Saturn şi Mediamarkt. Nu voi intra în detalii pentru că acum privind în urmă devin dureroase. Să spunem numai că terminăm cu ambele după mai bine de trei ore când avem cu douăzeci şi ceva mai multe CD-uri şi vreo 140 de euro mai puţin. Deh, arta cere sacrificii.

Până se întunecă mai avem timp pentru o scurtă tură cu metroul până la fostul punct de control american, numit Checkpoint Charlie. Aici se mai păstrează ghereta soldaţilor-vameşi, iar alături s-a înfiinţat un muzeu dedicat acestui loc din istoria recentă. Cum am citit că nu merită văzut în mod deosebit, am preferat să citim inscripţia de lângă o bucată întreagă din zid şi să admirăm străzile în lumina amurgului şi luna care se reflectă în geamurile unei înalte clădiri de birouri.

Restul lumii a fost între timp la film; e drept, ce altceva interesant ar fi de făcut în Berlin? Am auzit că ecranizarea 3D Avatar este foarte bună, deci va fi undeva în plan pentru Bucureşti. Constatăm că atunci când ajungem în Potsdamerplatz, pe lângă o pârtie artificială de săniuş pe care pare uşor periculos să te afli, şi prietenii noştri au ieşit de la cinema aşa că ne întâlnim în centrul pieţei. Mai dăm un scurt ocol pe la magazinul Lego, apoi hotărâm să facem cumpărăturile de la supermaket pentru zilele următoare, apoi să luăm masa în oraş. Larry ne duce la restaurantul lui thailandez preferat unde mie îmi place la nebunie mâncarea. Este drept că ospătarii se încurcă la luarea comenzilor, dar cum nu este vorba de a mea... Paul în schimb nu pare impresionat, deşi totul poate fi făcut foarte condimentat şi usturat. Eu sunt foarte încântată şi de gustul mâncării, mai ales al supei, dar şi de faptul că, deşi m-am săturat pe deplin, nu mă simt ghiftuită.

Noaptea pentru unii abia începe şi printr-un aer ceţos şi umed ne îndepărtăm de centru, până la un bar de absint. Dar nu orice fel de bar, căci Der Blauer Druide se poate lăuda cu vreo optzeci de varietăţi din această perversă licoare. Evident, clienţii pot opta pentru cafea sau bere, dar ce farmec mai are? Eu aleg varianta de compromis: o băutură pe bază de absint, dar slab alcoolizată (cât o bere mai tare), amestecată cu suc de citrice şi servită la doză. Paul şi Larry însă nu stau la discuţii, ci îşi iau chestia adevărată. Înmoaie linguriţa cu un cub de zahăr în absintul de 70 sau 80 de grade, o proptesc de buzele paharului, îi dau foc până se topeşte zahărul, ce mai rămâne amestecă în lichid şi dau totul peste cap. În fine, nu chiar peste cap, că mai apuc şi eu să gust. Una din încercări îmi aminteşte de experienţele de la dentist când nu mai simt nimic în gură.

În jur de miezul nopţii ne îndreptăm şi noi spre metrou, în ideea să mai prindem totuşi unul. Aici nu este chiar ca în centru, e plin de urâţi, beţi, drogaţi şi alte specimene, aşa că mă lipesc mai strâns de Paul şi-l rog să se abţină de la bancurile cu turci. La insistenţele mele coborâm la staţia Stadtmitte, adică lângă Gendarmenmarkt, să închei ziua aşa cum am început-o. Noaptea, puternic luminată de reflectoare, piaţa este la fel de frumoasă ca şi ziua, doar mai enigmatică. Cele două domuri sunt şi mai impunătoare în jocurile de lumini intense şi umbre adânci. De aici până acasă sunt maxim zece minute de mers alene, după care ne putem bucura de un somn învăluitor.

Fotografii

Cum este duminică, Paul ţine să meargă la biserică, mai ales că a reuşit să găsească adresa celei româneşti, ortodoxe. Mă gândesc că de dormit o să tot dorm la anul şi cum ziua este senină de pe acum mă mobilizez şi eu; nu-s complet refăcută, dar mă simt ceva mai bine, cred că pot mânca două dintre atât de delicioasele chifle nemţeşti. Un obiectiv pe care Paul nu ţine prea mult să-l vadă, în ciuda cărţii de vizită îmbietoare, este Naturkundemuseum. La ce mă refer prin carte de vizită: conform diplomei acordate de Cartea Recordurilor, aici se află cel mai mare schelet de dinozaur pus „pe picioare”, un brahiozaur descoperit in Tanzania. Alt exponat interesant, aproape unic, este scheletul complet şi foarte bine conservat al unui archaeopteryx, veriga dintre reptile şi păsări care a lipsit multă vreme. Alte oseminte mai mult sau mai puţin complete de dinozauri şi urme de vegetaţie jurasică umplu camera dedicată perioadelor străvechi ale Terrei.

Nu lipsesc roci şi sedimente din timpuri imemoriale, meteoriţi, fosile acvatice, dar nici schiţe care să explice mişcările tectonice şi erupţiile vulcanice, plus multe texte în engleză care descriu exponatele. Evoluţia omului este şi ea succint prezentată, cu mulaje şi pe alocuri oase de australopiteci demult dispăruţi, neandethalieni, hommo habilis, hommo erectus şi alte rude. Impresionată este colecţia de roci şi pietre preţioase, iar dintre minereurile de aur nu lipsesc şi mostre de la Roşia Montana sau Bihor. Trec prin camerele cu animale împăiate, destul de puţine, dar bine întreţinute şi ajung în secţiunea Tiefsee – o plimbare stranie spre sinistră printre creaturile din cele mai negre adâncuri ale oceanelor, monştri minusculi cu înfăţişări aproape extraterestre.

Din muzeu o iau într-o plimbare pe străzile din jur, spre casă. Mai am ceva timp până la întâlnirea cu Paul, la care ştiu deja că va întârzia, aşa că nu merg la metrou. Trec prin Dorotheen-Städtischer Friedhof, un mic cimitir din apropiere, umbrit de iederă, pe ale cărui alei din pietriş alb se strecoară tot mai îndrăzneţe razele de soare. Atrasă de cupola masivă a Sankt Hedwigs-Kathedrale ajung în Bebel Platz, încadrată de catedrala în care nu am intrat, fiind slujbă, Staatsoper şi Forum Fridercianum; latura liberă a pieţei dă în frumoasa arteră de promenadă Unter den Linden, aflată şi ea în planul vizitelor, iar vis-a-vis se vede intrarea în Humboldt Universität.

Mă întâlnesc acasă cu Paul şi plecăm repede-repede înspre locul unde restul lumii a luat deja masa. De acolo luăm un autobuz care ne lasă la intrarea în singurul castel ce se poate vizita în Berlin, Schloß Charlottenburg. Construită după modelul Versailles-ului, model pe care multe castele nemţeşti şi austriece l-au adoptat, clădirea se impune privirii prin pavilionul lung şi turla înaltă, toate profilate pe cerul albastru. Ne angajăm cu toţii într-un tur al încăperilor din care a rămas mai mult decorul; mobila au luat-o ruşii imediat după ocuparea Berlinului şi prea puţin s-a mai putut recupera. Ne şi închipuim patul împăratului arzând în soba lui Troţki... Locul mobilierului s-a încercat a fi suplinit prin picturi, cele mai multe portrete de nobili, astfel că se reuşeşte o transpunere a vizitatorului în vremurile apuse, în viaţa celor care zâmbesc glacial de pe pereţi. Ceea ce a rămas în rest poate numai să sugereze opulenţa de care s-a bucurat castelul, mai ales prin sala mare, aurită, în care se ţineau recepţiile. Tapetul preţios, draperiile, cele câteva piese rămase din mobila regală şi imperială, covoarele, candelabrele – toate acestea ne indică zile mult mai fericite, în care bunul gust împletea bogăţia cu austeritatea şi rigoarea tipic prusace. Departe de a ne lăsa fără cuvinte, Charlottenburg este un castel-muzeu frumos, care merită văzut odată ajunşi în Berlin. De la magazinul cu suveniruri cumpărăm bucăţele din Zidul Berlinului pentru cei de acasă; ele sunt însoţite de certificate de autenticitate, dar chiar şi aşa ne îndoim oarecum de provenienţa lor.

Grădina completează întocmai arhitectura: barocă, de inspiraţie franceză, cu modele geometrice, statui, fântâni şi poduri peste braţele Râului Spree. În timp ce lumina amurgului coboară peste turla rotundă şi dă peisajului o notă dramatică, noi facem o plimbare pe aleile parcului, pe lângă apa îngheţată şi iarba înroşită de ultimele frunze; de mâine, şi aici totul va fi îmbrăcat de iarnă. Cum se face din ce în ce mai frig şi lumea, mai ales băieţii, îşi cere drepturile gastronomice, ne îndreptăm spre ieşire. Nu ajungem însă în staţia de autobuz fără a trece prin Weihnachtsmarkt – alt târg de Crăciun întins în faţa castelului, plin de lumini şi veselie, cu vin fiert, turtă dulce, suveniruri şi câte şi mai câte; aici îmi permit şi eu prima „indiscreţie” culinară: o clătită cu vişine.

În seara aceasta avem rezervare la Zitadelle, singura cetăţuie medievală rămasă în picioare, care de fapt străjuia Spandau, aşezare cu câţiva ani mai veche decât Berlinul. Zitadelle, care a fost folosită ca atare până în Al Doilea Război Mondial, s-a menţinut în întregime şi se vizitează. Cum însă noi ajungem după ora închiderii, ne mulţumim cu o scurtă plimbare printre ziduri, apoi cu masa îmbelşugată. Comandăm cinci meniuri mici şi două mari (va las aici să ghiciţi cine), apoi ne aşezăm la masa luminată de sfeşnice. Inclusiv în restaurantul aflat la demisol s-a încercat păstrarea atmosferei medievale, de la cum arată, la cum şi cu ce eşti servit şi până la ce-ţi este dat să vezi dacă ai norocul de a nimeni într-o seară „culturală” cum ni s-a întâmplat nouă. Se trece pe sub bolţi arcuite, pereţii păstrează cărămida seculară, camera este dominată de un imens şemineu iar deasupra noastră, lângă un candelabru, levitează o vrăjitoare cu tot cu mătura sa. Mesele şi scaunele sunt din lemn, în sfeşnicele din fier ard lumânări, iar pe masă ne aşteaptă vin fiert în căni de lut, pâine încălzită de alte lumânări, mici ulcele cu untură, pateu de casă şi sare grunjoasă ca aperitiv şi singurele instrumente destinate mâncatului: cuţite zdravene.

Se comandă bere la halbă şi maß (1 litru), mai târziu şi mied – vin din miere, îngrozitor de dulce chestie. Masa începe cu câte o hiper-sarma (cât o varză mai mică) pentru cei doi mâncăi, apoi ceaunul cu supă pentru toată lumea. Cum inspectăm meniurile făcute sul, constatăm că pe lângă mâncare, băieţii vând şi recuzita. Aşa că eu îmi cumpăr o halbă (de când doream una de la mama ei din Germania, iar asta este exact cum trebuie), iar Paul, Larry şi Silvia cumpără câte un corn cu suport. De acum Paul decide că se poate bea numai din corn! Mai puţin apa. Urmează felul principal: pulpe de gâscă pentru toţi, cu varză roşie şi bulete din griş, iar în mijlocul platoului cu pulpe tronează... porcul. Acesta tot pentru cei doi hămesiţi. Desertul, căruia abia îi mai fac loc, constă în mere glazurate şi flambate pe loc, sub ochii noştri, şi trebuie să recunosc că tare îmi lasă gura apă în timp ce flăcările albăstrui se sting încet-încet. Iar cine a băgat sarma şi porc se poate bucura şi de un platou cu brânzeturi. Eu încep să mă tem că bărbatul meu are o gaură neagră în stomac.

Toate acestea nu s-au desfăşurat aşa, pe uscat, ci într-o adevărată atmosferă medievală. Când am intrat noi, în tavernă se sărbătorea o nuntă, iar veşmintele miresei sunt desprinse din poveştile cu cavaleri. E drept, îi vin catastrofal la cei cincizeci de ani, cele două sute de kile şi tatuajul întins pe un braţ şi tot spatele. Ne gândim s-o furăm şi să i-o oferim lui Bitch... Atracţiile serii încep în timp ce noi înfulecăm pe rupte. Primul este un trubadur care cântă la fiecare masă, împreună cu cei prezenţi. La noi alege un cântec despre un popă care e prins cu izmenele în vine la nevasta unuia şi în timp ce fuge pe fereastră lumea cred că „faţa de cur a popii” este luceafărul de dimineaţă. Un fel de Merlin îşi încearcă trucurile, iar o hoaşcă urâtă şi cocârjată ca baba-cloanţa fuge de la un mesean la altul, băgându-i pe toţi în sperieţi. Zgomotele de tobă ale unei alte vrăjitoare, suplă, cu părul lung şi parţial dezgolită îl însoţesc pe alt trubadur în straie medievale, care cântă la un fel de cimpoi. Apoi tot el învârteşte prin odaie o sabie cuprinsă de flăcări şi o înnobilează pe mireasă. Nu înţeleg ce se vorbeşte, dar din ce îmi traduce Paul şi din râsetele zgomotoase ale vecinilor de la alte mese se pare că omul face nişte glume savuroase.

Cu stomacul oarecum în gât şi cu teama că nu mai sunt trenuri după miezul nopţii, reuşesc să mă urnesc de la masă. Cred că ar fi fost mai simplu să mă rostogolesc până la gura de metrou, mai ales că se coboară uşor şi a nins bine astăzi. Ajungem şi acasă unde nu ştiu cum mai reuşesc să fac duş, apoi mă prăvălesc în aşternutul cald.

Fotografii

Destinaţii bune de petrecut mini-vacanţa din jurul Revelionului sunt mai multe decât mi-aş putea închipui, în ţară, în străinătate, aproape, departe sau foarte departe. Cândva, prin aprilie sau mai să fi fost, i-am sugerat lui Paul să încercăm Berlin, cu atât mai mult cu cât îmi părea tare rău că-l ratasem cât timp am stat în Germania. Şi auzisem atâtea... Lui i-a surâs ideea, dar adevăratul fanatic a fost Larry, care prin august a rezervat o maisonette de zece locuri pentru perioada 26 decembrie – 3 ianuarie, cu 2300 de euro. Ni s-a părut foarte convenabil, mai ales că blocul este în apropierea centrului turistic. Tot cam atunci am cumpărat şi biletele de avion, German Wings cu întoarcerea pe 2, ca să putem scuti nişte bani. În final, ne-am aliniat nouă oameni pentru apartamentul spaţios: eu şi Paul, Larry, Bitch, Alina şi Mihai, Silvia, Raluca şi Alex, dintre care ultimii doi locuiesc în Germania şi urmau să ni se alăture pentru mai puţine zile.

Data „oficială” la care a fost fondat Berlin este 1244, dar există însemnări precedente, de la sfârşitul secolului XII, care atestă existenţa suburbiilor înglobate acum aproape un secol în metropolă, Spandau şi Köpernick. Iniţial se vorbeşte despre două oraşe puternic interconectate economic şi social, Berlin şi Cölln; după unificare lor politică de la începutul secolului XIV sunt numite simplu „Berlin”. Începând cu secolul XV şi cu electorul Frederic al II-lea, Berlin devine reşedinţa familiei Hohenzollern până în 1918, în timp ce membrii ei sunt pe rând electori de Brandenburg, regi ai Prusiei şi împăraţi ai Germaniei. În secolul XV, electorii şi, automat, oraşul devin luterani. În secolul XVII, Războiul de 30 de Ani are un efect devastator asupra Berlinului, iar Edictul de la Potsdam dat de Frederic Wilhelm în scopul toleranţei religioase are ca efect migraţia masivă de hughenoţi persecutaţi în Franţa; aceştia au o influenţă culturală importantă în refacerea oraşului, la care se adaugă cea a imigranţilor din Boemia, Polonia şi Salzburg.

La începutul secolului XVIII, Berlin devine capitala proaspătului Regat German, iar la jumătatea aceluiaşi secol, sub domnia regelui Frederic cel Mare, centru al Iluminismului. Secolul XIX este marcat de intrarea în Berlin a lui Napoleon Bonaparte (dar oraşul îşi păstrează dreptul de auto-guvernare), apoi de covârşitoarea Revoluţie Industrială, care-l transformă, îl extinde şi îl populează intens; suburbiile se dezvoltă rapid şi urmează a fi încorporate în viitoarea metropolă. Acum Berlin devine principalul nod economic şi feroviar din Germania.

La sfârşitul Primului Război Mondial, în Berlin este proclamată Republica de la Weimar. Oraşul îşi continuă expansiunea, înglobând noi arii suburbane, sate şi proprietăţi, în detrimentul landului Brandenburg. De asemenea, faptul că oraşul este un centru al transformărilor culturale devine cunoscut în întreaga lume. Ajungerea la putere a naziştilor şi războiul care îi urmează lasă răni adânci pe faţa metropolei, mari părţi din ea fiind bombardate şi distruse. În 1945, Berlinul este împărţit în patru zone de influenţă (sovietică – Berlinul de Est, britanică, americană şi franceză – Berlinul de Vest), înainte de aceasta primind refugiaţi din estul Germaniei. Din momentul înfiinţării RFG şi RDG, Berlinul de Vest este o enclavă a lumii capitaliste în interiorul Cortinei de Fier, separat însă de RFG, oraş-liber cu propriile timbre.

Pe fondul tensiunilor Războiului Rece amplificate de formarea a două state germane, Berlinul de Est este proclamat capitala RDG, fapt nerecunoscut de puterile occidentale. Acest lucru se poate explica şi prin faptul că, deşi are jumătate din suprafaţa şi populaţia părţii vestice, aici se află cea mai mare parte a moştenirii istorice berlineze. Tensiunile sporesc şi mai mult odată cu construirea Zidului Berlinului şi a altor bariere în jurul părţii vestice în 1961, când Berlinul de Vest devine parte a RFG cu un statut legal special, în timp ce Berlinul de Est devine de facto parte a RDG.

Căderea Zidului în 1989 şi reunificarea Germaniei în 1990 refac din Berlin capitala statului federal, una dintre cele mai verzi din Europa, care îşi întinde pe malurile râurilor Spree şi Havel cartiere vechi şi noi, multe reconstruite, câteva păstrând nealterată pecetea fermecătoare a vremii, altele amintind şi acum de era marxist-stalinistă.

Ţinând cont de evenimentele care animă istoria Berlinului şi de importanţa pe care o are oraşul în ziua de astăzi, şi speranţele mele de a vedea ceva deosebit acolo sunt destul de mari. Ele se mai potolesc în noaptea dinaintea plecării, când şi pe mine şi pe Paul ne loveşte un rău absolut, dat cel mai probabil de îmbelşugata masă de Crăciun. Dimineaţa lui Paul îi e ceva mai bine, în schimb crampele mele sunt insuportabile. Să-mi fie învăţare de minte. Ne băgăm repede ce mai era de pus prin bagaje şi plecăm spre aeroportul Băneasa. Aici ne întâlnim cu restul lumii mai puţin Larry, care nu zboară cu low-cost, Raluca şi Alex (acasă pe lângă Dortmund) şi ne aşteptăm îmbarcarea, Paul cu foamea-n gât, eu întrebându-mă dacă mă pot ţine pe picioare.

Zborul este unul plăcut, mai ales că cerul e senin deasupra României, aşa că se văd bine Bucegii şi Piatra Craiului, apoi norii apar şi dispar, noi suntem deasupra lor, iar în apropierea destinaţiei întrezărim prin ceaţă turbinele eoliene, pădurile întinse şi apele parţial îngheţate. Aterizăm fără probleme la Schönefeld şi, cum băieţilor le e foame, ne oprim în fastfood-ul din aeroport. De fapt, lucrurile stau cam aşa: cineva trebuie să meargă la agenţie până în ora 18 când se închide pentru a achita şi a prelua cheia; Larry n-a aterizat încă şi singurii vorbitori de limbă germană sunt Paul şi Bitch, amândoi recunoscuţi pentru excelenţa lor în orientare spaţială şi umană. Prin urmare, cel mai înţelept este să-l aşteptam pe Larry să rezolve totul, în timp ce Paul îl minte cu neruşinare la telefon că abia am ajuns (la mai bine de o oră de la aterizare) şi se preface a gâfâi din cauza bagajului şi a grabei.

Luăm un taxi mare, cam piperat totuşi ţinând cont că există şi metrou, şi ajungem la destinaţie. La apartament ne aşteaptă Larry şi trebuie să recunosc că a ales un loc pe cinste. La cam trei-cinci minute de Brandenburger Tor şi maxim zece de staţiile de metrou din apropiere, apartamentul se întinde pe ultimul etaj al unui bloc, unde sunt bucătăria, sufrageria şi o baie, plus mansarda, unde sunt dormitoarele şi a doua baie. Totul curat, cochet, funcţional, mobilat şi utilat în stilul hotel. Este clar că s-a intenţionat de la început să fie apartament de închiriat în regim hotelier, dezavantajul constând în lipsa de personalitate. Dar decât aer îmbâcsit, miros de babe şi înghesuială cu cinci în cameră, mult mai bine aşa. Ne alegem fără vorbe prea multe camerele, despachetăm şi plecăm în oraş. Sincer, în momentul acela aş fi preferat să mor în linişte cu stomacul pe-afară decât să mă plimb. Aşa că n-am nicio poză din prima seară.

Cum suntem cu toţii destul de obosiţi, alegem un loc apropiat pentru luarea cinei. Ne plimbăm pe străduţele din zonă, vedem unde a fost buncărul lui Hitler, acum ras complet la nivelul solului, apoi ajungem în Potsdamer Platz, la Sony Center. Este vorba de una dintre cele mai noi şi mai moderne pieţe ale Berlinului, cu clădiri înalte şi futuriste, numai metal şi sticlă, o cupolă enormă care-şi schimbă culoarea, o casă ce a fost trasă pe role din sectorul sovietic şi protejată prin geamuri, multă lumină din toate părţile, un târg de Crăciun cu multe bunătăţi şi o puzderie de restaurante. Mergem la unul din acestea, recomandat de Larry pentru berea bună, nefiltrată, cu care ne poate încânta. Deşi meniul face cu ochiul din toate părţile, şi în germană şi în engleză, eu trebuie să mă mulţumesc cu o supă şi salată. De bere nici nu mă ating. Poate mâine îmi va fi mai bine...

După masă ne mai plimbăm puţin prin piaţă, ne facem abonamente de metrou şi autobuz (26 de euro o săptămână, ca turist plimbăreţ e convenabil) şi ajungem la ceea ce voi numi, pentru aproape o săptămână, acasă. Aici camerele s-au încălzit bine, aşa că după un duş fierbinte abia aştept să mă bag sub aşternut şi să recuperez din somnul pierdut cu o noapte în urmă.

Fotografii

Ca în atâţia alţi ani, primele două săptămâni ale lui decembrie inaugurează podoabele ce ar avea rostul să ne facă sărbătorile, alături de multe altele, mai vesele şi mai pline de lumină. Cum niciodată nu am putut spune că decoraţiile scoase la bătaie de municipalităţi m-au lăsat fără cuvinte, nici acum nu sunt impresionată, mai ales că în Piaţa Universităţii tronează o urâţenie de brad metalic, cu lumini albe şi galbene, un mastodont sinistru. În Piaţa Unirii nu am ajuns, iar la Victoriei nu am observat bradul, în schimb podoabele luminoase de pe tronsonul Lascăr Catargiu – Magheru – Bălcescu şi cele de pe Regina Elisabeta sunt cu ceva mai mult bun gust decât în alţi ani, chiar dacă mai sărace.

După ce primul (şi al doilea, şi al treilea) strat de zăpadă a nuanţat faţa mohorâtă a Bucureştilor, acoperind măcar vremelnic mizeria, am speranţa că şi întregul decor festiv şi-a schimbat întrucâtva ţinuta, devenind mai hibernal şi totodată mai cald. Să hoinăresc pe străzi nu prea am tragere de inimă, mai ales după gerul de ieri. O plimbare în parc îmi surâde mult mai mult, aşa că împreună cu Paul plec spre Herăstrău, însoţită de ultimele raze diluate ale zilei.

Intrăm pe la Charles de Gaulle, altă piaţa împodobită uşor ostentativ, şi suntem întâmpinaţi din start de căsuţele ce oferă vin fiert, turtă dulce, articole de artizanat sau ghirlande şi coroniţe. Bradul este cochet decorat, îmi place; nu este foarte mare, nici foarte strălucitor, dar scena laponă de sub coroana sa compensează. Mă întreb însă dacă micul eschimos mai găseşte ceva peşte pe frigul care se lasă sau dacă se va întoarce păgubaş în igluul luminos. Când ajungem la lacul îngheţat, seara se lasă tot mai jos, iar luminile felinarelor colorează straniu zăpada, în alb, portocaliu şi verde. Sub podurile cambrate peste braţele lacului discută gălăgioase nişte răţuşte, iar pe noi ne ia cu frig numai când ne gândim la apa rece pe care plutesc. Trecem şi de ultimele două poduri, unde lumina întâlneşte apa într-o reflexie aurie, apoi părăsim parcul spre Piaţa Presei Libere.

Ne târâm cu greu prin zăpada soioasă ce acoperă trotuarul până în staţia de autobuz unde aşteptăm ceva care să ne lase în centru. Parcul Cişmingiu, deşi mult mai mic, sau poate tocmai de aceea, este mai fermecător, mai proaspăt, mai vesel decât melancolicul Herăstrău. Copacii strâmbi par şi mai betegi aşa încărcaţi de omăt, aleile viermuiesc de oameni, câini şi sănii, tot norodul scurgându-se spre sau dinspre părculeţul de copii sau căsuţele cu bunătăţi. Deşi îmi place cum s-a amenajat parcul pe timp de iarnă, cu patinoar, iesle, gherete şi ghirlande colorate, îmi lipsesc acele alei înverzite pe care nu se înghesuie lumea aproape să se calce în picioare.

Atracţia principală este bradul. Într-adevăr superb: natural, imens, bogat şi plin de tot felul de podoabe alăturate cu gust, oarecum monocrom. Corzile de beculeţe care coboară din vârful lui ca nişte ancore nu-mi plac foarte mult, dar adaugă scenei şi mai multă lumină. În apropierea pomului stă o sanie roşie ai cărei reni au încremenit în timp; Moşul însă nu se zăreşte nicăieri... Intrările în parc dinspre Primăria Generală sunt precum faţadele unor case, dar nu de orice fel, ci din turtă dulce cu mult zahăr glazurat şi colorat. O intrare secundară, de lângă chioşcul de ziare, este ca o coroniţă în formă de potcoavă, cu zurgălăi şi fundiţe. Ceea ce strică iremediabil peisajul sunt tuciuriii vânzători ambulanţi de beţe luminoase şi alte prostii, absolut oribile.

Nu mai zăbovim mult, mai ales că Paul e îngheţat bine. Îmi strâng aparatul, trepiedul şi luăm primul autobuz spre casă. Aici constat că Piaţa Bucur Obor este decorată neinspirat, cu cordoane de luminiţe care vor să deseneze un brad multicolor, dar eşuează lamentabil. Concluziile zilei ar fi că fără zăpadă niciun decor de poveste nu face nici cât o ceapă degerată, că primarii şi subalternii lor au gusturi uneori ciudate (în sensul bun sau rău) în ceea ce priveşte împodobirea străzilor şi a parcurilor de Crăciun, că trotuarele sunt un loc sigur de a­-ţi rupe oasele şi că dacă vrei să găseşti ceva frumos în oraşul acesta trebuie numai să cauţi.

Fotografii

Sala Palatului este aproape plină în seara Zilei Naţionale, aşteptând urcarea pe scenă a unei dintre cele mai cunoscute şi mai longevive trupe româneşti, ale cărei prezenţe în lumina reflectoarelor nu sunt deloc dese. Cum numele Phoenix a fost deseori asociat sfidării regimului comunist, un concert pe 1 Decembrie are o încărcătură emoţională mai mare decât cea a unei simple cântări rock. Acesta, alături de nostalgia anilor trecuţi şi de promisiunea unei interesante combinaţii muzicale, trebuie să fie unul dintre motivele pentru care publicul este preponderent adult, spre a doua sau chiar a trei vârstă, însoţit de foarte tineri urmaşi. Este drept, nu îi văd pe mulţi din cei întâlniţi de obicei la un concert, dar cum nu este nici vorba de manifestări metalice, nici biletul nu-i chiar ieftin, îmi explic fenomenul destul de uşor. Ceea ce pare bizar vederii este prezenţa unui simbol anticomunist în mijlocul unei campanii electorale murdare, făurite tot de foşti susţinători ai regimului.

În jur de orele 20:00, cortina se ridică pentru a dezvălui o scenă plină. Alături de membrii Phoenix, sunt prezenţi şi invitaţii speciali care fac posibilă prima parte a concertului. Este vorba de un potpuriu muzical, de proporţii destul de mari şi extrem de bine legat, care încearcă să se regăsească în titlul de pe afiş: Cei ce ne-au dat nume. Colajul începe cu piesa care din cauza cenzurii nu intră pe albumul din 1972, Cocoşii negrii (bazat pe cântecul zorilor din ritualul funebru), ne poartă printr-un fermecător tărâm al rock-ului, muzicii clasice şi folclorului şi se încheie în atmosferă de sărbătoare cu Nunta, de pe acelaşi disc. Aici se întâlnesc fragmente din Ciclul Anotimpurilor cu părţi din Rapsodia Română numărul 1 în La major a lui George Enescu, bucăţi de colind prelucrate în manieră Phoenix cu momente folclorice, precum Sârba-n căruţă / De-a lungul... Totul sună foarte bine, din acelaşi „film”, în ciuda eterogenităţii temelor şi surselor. Este adevărat că o bună parte a muzicii Phoenix se bazează pe folclorul căruia i-a adăugat nuanţe culte şi rock, dar modul în care este concepută şi realizată alăturarea din seara aceasta uimeşte şi încântă în aceeaşi măsură.

Pentru realizarea acestui proiect, astfel încât efectul să fie garantat, Nicu Covaci şi compania au nevoie de contribuţia unor artişti invitaţi. În straie populare, Adrian Petrescu se arată un virtuoz al oboiului, alternând cu momentele în care liniştea din sală este tulburată de pianul suav al lui Nicolae Dumitru. Un colind tradiţional este cântat de corul Acapella, cel care acompaniază trupa pe tot parcursul concertului, în timp ce alt colind, mai vechi, îi revine lui Bogdan Munteniţă. Este totuşi vorba de un concert rock, aşa că preponderente sunt sunetul distorsionat al chitarei cu două griffuri a lui Nicu Covaci şi ritmul îndrăcit al tobelor lui Ovidiu Lipan „Ţăndărică”. Basul lui Volker Vaessen sună „nemţeşte”, iar Cristi Gram se arată un excelent chitarist. Subtile dar bine regăsite în susţinerea muzicii sunt clapele lui Dzidek Marcinkiewicz, vocalul Bogdan Bradu, deşi tânăr, se integrează foarte bine în peisajul „arhaic” al trupei, iar managerul Ionuţ Contraş îşi prelungeşte prerogativele la voce şi percuţie. Modul în care lucrează această echipă trebuie studiat în amănunt, iar sunetul clar îi pune complet în valoare priceperea.

După un sfert de oră de pauză, trupa revine într-o atmosferă mai apropiată concertelor obişnuite de rock, fără cor şi instrumente populare, dar cu un alt invitat special. Mă refer la Moni Bordeianu, primul vocal al trupei, care începe cu o piesă rar cântată de Phoenix şi singura de dragoste după cum spune Covaci, Ştiu că mă iubeşti. Tot vocea lui se aude şi pe Vremuri şi Canarul, apoi pe mult mai recenta Gipsies on the Run, care, deşi nouă, este compusă tot cu el la voce. Fată verde, Te întreb pe tine soare şi Andrii Popa completează lista pieselor „evergreen”, bine-cunoscute de public şi cântate la unison. Partea vocală pe În umbra marelui URSS îi revine şefului formaţiei, dar constat cu părere de rău că, deşi îmi este tare dragă piesa, vocea lui Covaci a devenit prea răguşită pentru a mai suna bine. O piesă nouă şi în stilul albumului Mugur de fluier, ceva legat de „măi, tătare”, îl readuce pe scenă pe Bogdan Munteniţă, apoi le vine rândul unor compoziţii destul de recente (raportate la activitatea îndelungată a trupei), Apocalipsă şi Baba Novak. Ziua de 1 Decembrie nu poate fi încheiată fără intonarea din chitară a imnului Deşteaptă-te, române, aşa cum nici concertul Phoenix nu se poate termina fără invocaţia din piesa omonimă: „Fie să renască numai cel ce har [...]”.

În timp ce părăsesc Sala Palatului nu mă pot plânge decât de un singur lucru: ar fi fost atâtea alte cântece care puteau completa partea a doua a concertului... Dar ştiu că piesa de rezistenţă a fost prima parte, cea în care Phoenix a dovedit că anii scurşi au adus o anume ştiinţă a muzicii care compensează acea latură a spontaneităţii şi a spiritului rebel care s-a atenuat. Studiul în profunzime al muzicii ia locul fermecătoarei simplităţi naive cu care trupa a cucerit generaţii de fani.

Fotografii

Metalfan

Luni seara mă aflu din nou în incinta cortului din Arenele Romane şi mă întreb dacă acesta stă tot anotimpul rece aici sau este asamblat de fiecare dată. Primul lucru de care sunt interesată este standul cu „bunătăţi”, plin de tricouri uşor scumpe pentru buzunarele românilor. Ceea ce mă surprinde este lipsa totală din ofertă a albumelor W.A.S.P., inclusiv a lui Babylon; pe lângă faptul că este vorba de un turneu de promovare a acestui ultim produs, pe afiş scria clar: „lansarea noului album”. Unele voci spun că stocul s-a epuizat pe drum, totuşi îmi pare rău că nu am acum ocazia să-l cumpăr.

Nu trec multe minute de orele 20 când o mie şi ceva de oameni încep să se agite, să scandeze şi să aplaude, semn că aşteaptă cu nerăbdare începerea concertului. Toate acestea se înteţesc atunci când Blackie Lawless & Co. apar pe scenă, iar atmosfera încinsă arată că lipsa unei trupe de deschidere nu se simte deloc. On Your Knees şi The Real Me înseamnă introducerea unui foarte bun concert W.A.S.P., iar de la L.O.V.E. Machine încolo nebunia ia amploare atât pe scenă cât şi în public.

De la începutul anilor ’80, W.A.S.P. a avut o existenţă sinuoasă şi o controversată alegere de exprimare artistică, Blackie fiind singurul din componenţa iniţială prezent şi astăzi în trupă. Nu este de mirare deci că el e sufletul trupei şi, în ciuda vârstei, nu stă locului o clipă. Un bun atu al său este, fără discuţie, vocea, dar ceea ce impresionează cu adevărat este atitudinea şi comportamentul expansiv. Colegii săi de trupă par astfel puşi puţin în umbră, chiar dacă sunt şi ei foarte buni, în special basistul Mike Duda. Probabil preferatul puştoaicelor, arătosul Doug Blair, este şi el foarte energic şi pasionat de chitara sa, iar solo-ul din The Idol, piesă extrem de gustată de public, arată că este un bun instrumentist.

Singurele piese de pe ultimul disc sunt Crazy şi Babylon’s Burning, iar aceasta din urmă este una dintre cele mai reuşite părţi ale concertului, dublată fiind de videoclipul din fundal. Câteva din temele preferate ale trupei – politica, războiul, lipsa toleranţei, valorile false, manipularea, decadenţa societăţii – se desfăşoară în continuare pe scenă şi pe ecran, prin Wild Child, medley-ul Hellion / I Don’t Need No Doctor / Sceam Until You Like It, Arena of Pleasure şi Chainsaw Charlie. Timpul trece fără să îţi dai seama atunci când eşti fascinat de personalitatea debordantă a lui Blackie, astfel încât constaţi cu surprindere că, după ce asculţi Take Me Up şi participi activ la refrenul binecunoscutei I Wanna Be Somebody, trupa îşi ia la revedere.

Nu e greu de ghicit însă că va urma un bis, mai ales că cea mai mare parte a publicului strigă entuziasmată. De aceea nu-i înţeleg pe cei care o iau grăbiţi spre ieşire... probabil pentru a evita o eventuală înghesuială la garderobă, ceea ce clar este mai important decât revenirea trupei pe scenă.

Nu după mult timp, ecranul afişează un text care prezintă în câteva cuvinte sângeroasa bătălie de la Gettysburg şi concluzionează că în urma acelei zile Heaven’s Hung in Black. Ultima piesă, Blind in Texas, pune punct unui concert la înălţime în care W.A.S.P. dovedeşte că este într-una din cele mai bune forme ale sale, iar membrii ei, în special Blackie, mai au multe de spus. Dincolo de piesele în sine, alese parcă prea puţine dintr-o discografie bogată, contează enorm modul în care trupa ştie să le dea viaţă pe scenă, iar din acest punct de vedere celor patru americani nu li se poate reproşa nimic. Cârcotaşii ar putea spune că o parte din vocile din spate şi clapele au fost de pe bandă, dar aspectul este minor şi practicat la scară largă când eşti în turneu şi nu în studio.

Evenimentul de faţă ar putea concura la cel mai bun concert al anului, mai ales că publicul este minunat. Dar sunetul are două inconveniente: în general mult prea tare, în particular vocile se aud „murdar” (şi îmi rezerv dreptul de a mă îndoi că aceasta este intenţia); altfel instrumentele se aud foarte clar. Un plus pentru proiecţiile video şi altul pentru lumini – se poate deci să nu fie discotecă la un concert rock, e nevoie doar de voinţă şi pricepere. Încă o dată, mă nemulţumeşte lipsa CD-urilor. Şi ca să reiau o nedumerire mai veche: lume e destul de multă, jetoane nu se folosesc, totuşi la bere nu-i coadă...

Fotografii

Metalfan

După câteva ture în locuri „clasice”, vine parcă vremea şi de o incursiune într-un punct nebănuit de pe hartă. De data aceasta, „ruleta” lui Vlăduţ nu s-a mai oprit pe Ozunca, Trascău sau Siriu, ci în sud-vestul ţării, pe undeva prin Caraş-Severin. Munţii Aninei adăpostesc două din cele mai sălbatice şi mai lungi chei din România, Nerei şi Caraşului. Despre cele din urmă voi povesti în continuare.

Drumul până în Reşiţa este lung, aşa că plecarea se face de vineri seară; cei care încercăm să prindem câteva ore de somn în acceleratul de Caransebeş (după agitate dezbateri politice până la Craiova) suntem eu, Alinuţa, Livia, Vlăduţ şi Pancu. Trenul are întârziere, dar nu suficient cât să pierdem legătura, aşa că la primele ore ale dimineţii ne urcăm în frigurosul personal de Reşiţa, unde mai prindem câteva minute de somn. Afară este întuneric beznă când ajungem, la ora 6, dar reuşim să ne refugiem într-un fast-food care trebuie să-şi deschidă porţile din cauza noastră. Chelneriţele nu-s prea încântate şi în curând ne dăm seama şi de ce, când un grup belicos, plecat de pe la vreo discotecă, aproape că se ia la bătaie în micul restaurant. În aşteptarea Magdei şi a lui Andrei, care vin cu un tren mai târziu, bem cafea şi ceai, luăm micul dejun şi plecăm într-o scurtă plimbare prin micul centru.

Reşiţa apare ca un orăşel tipic industrial, cu clădiri şi pieţe comuniste, poduri metalice solide peste Râul Bârzava şi o bandă pentru transportul materialelor. Totuşi, centrul este curăţel şi liniştit la această oră matinală, iar tramvaiul dă o notă aparte; mă întreb dacă la fel este şi în restul săptămânii, ţinând cont de rata şomajului din zonă... Ne regrupăm cu cei doi întârziaţi şi căutăm un mod ieftin şi eficient de a ajunge în Caraşova, punctul de plecare al traseului nostru. Ştiam deja de la autogară că la sfârşit de săptămână nu circulă autobuze spre Anina, dar avem speranţe la vreun microbuz. Nici acesta nu apare, aşa că suntem nevoiţi să acceptăm oferta a doi localnici cu maşinile din dotare: 50 de lei până în Caraşova, 15 kilometri.

Şoseaua ne poartă în serpentine printre dealuri desfrunzite, pe care lumina zorilor le învăluie în raze amestecate cu ceaţă. De la şofer aflăm că acum trei săptămâni a nins rău de tot aici şi drumul spre Anina a fost blocat, cu jumătate de metru zăpada. Ninsoarea apoasă şi grea a prins pomii încă înfrunziţi şi din această cauză s-au rupt foarte mulţi, aşa cum aveam să aflăm şi noi mai târziu, pe pielea noastră. Caraşova (190 m), cea mai mare comunitate croată din România, leneveşte încă adormită sub fumul dens al coşurilor, ce nu se poate ridica din cauza aerului rece al dimineţii. Astfel, localitatea stă învăluită într-o pâclă frumos mirositoare, a lemne arse, a gutui şi a acasă.

După ce ne echipăm, coborâm sub pasarela de peste Râul Caraş, trecem podul întărit din lemn şi ajungem în poteca de sub stânci, marcată cu triunghi albastru, pe care vom merge o bună bucată de vreme. Râul este mare şi năvalnic, zonele joase ale cheilor au fost inundate şi sunt şi acum sub apă, iar în alte locuri poteca este acoperită de nisipul auriu, vălurit, adus de şuvoaiele furioase şi depus acolo. Nu rareori, la acest început de traseu, mergem prin mocirlă şi iarbă înecată şi mă gândesc la faptul că acum o săptămână n-am fi putut face acest drum fără cizme de cauciuc.

Din fericire, vremea nu este rea cu noi, aerul cheilor nu e pe cât de rece m-aş fi aşteptat şi în curând sunt şanse să apară şi soarele. Caraşul curge repede şi cu vârtejuri, dar constat că nu este tulbure, ci numai plin de spumă cu fiecare cascadă pe care o naşte. Stânci abrupte se înalţă pe ambele maluri ale râului şi uneori se apropie mult, gâtuindu-l şi înfuriindu-l, iar alteori se depărtează larg, lăsând apa să se relaxeze şi să se calmeze. La scurt timp suntem lângă Peştera Văleagă, unde poposim o vreme pentru a admira tavanul înalt al unei grote ce se continuă cu orificii spre alte nivele, unde se află şi peştera în sine, după două deschideri suprapuse.

Ne continuăm drumul care se înalţă şi se depărtează uşor faţă de apă, iar pereţii verticali de stâncă din dreapta noastră lasă o vreme loc grohotişurilor, în timp ce peste râu vedem poteca traseului alternativ ce traversează platoul calcaros dintre Iabalcea şi chei. Ajungem astfel în Poiana Liliecilor de unde, pe malul opus, putem admira gura în forma Africii a Peşterii Liliecilor; dacă ar fi vară, apă mică şi timp destul, probabil că am traversa şi ne-am căţăra pentru o scurtă explorare. Cum însă ziua este scurtă şi drumul lung, vom rata toate peşterile, avenele şi cetatea medievală.

Ne reluăm traseul sinuos, având în permanenţă râul în stânga, iar în dreapta o alternanţă de versanţi împăduriţi, bolovani amestecaţi şi stânci abrupte, despicate uneori de chei înguste ale unor afluenţi precum Pârâul Raicovacea. Peisajul îşi păstrează sălbăticia şi farmecul, deşi poteca bine bătută în pământ sau piatră şi marcajul proaspăt dau de înţeles că mulţi turişti traversează prima parte a Cheilor Caraşului, bogate în peşteri şi trasee de căţărare. Coturile dese pe care le face apa devin ameţitoare, iar arcadele de stâncă dau deseori senzaţia că te strivesc. Aceeaşi senzaţie o am când, la cotitură mai largă a râului, trecem printre doi pereţi înguşti, acoperiţi de iederă. La mai bine de două ore de la plecare, stâncile dispar şi fac loc unei albii ceva mai largi. Suntem în locul numit Prolaz („loc de trecere”), între dealurile Stocic şi Zabel, unde se încheie partea marcată a cheilor şi unde trebuie să trecem apa. Continuarea prin chei nu este o opţiune, căci ele devin şi mai sălbatice, poteca se pierde sub apa care ajunge uneori la peste 10 metri adâncime, iar la echipamentul recomandat intră barca pneumatică.

Trecem puntea unul câte unul, cu mare grijă, căci unele uluci sunt putrezite, altele rupte şi nu e greu să ghiceşti că era un picior sprijinit pe ele când au cedat. Fără incidente nedorite ajungem în poiana de la baza dealurilor unde poposim pentru o masă frugală şi puţină odihnă sub soarele călduţ. Ne reluăm drumul în urcuş susţinut spre Podişul Iabalcei, tot pe triunghi albastru care alternează cu mai vechea bandă albastră în susul Cracului Ciobanului. Poteca ne scoate pe platoul calcaros, străjuit de stânci ascuţite, în care dizolvarea straturilor de roci a dat naştere la doline – depresiunea formată de ele se numeşte Groapa Iepii. După ce ne zgâriem în hăţişul unui drum arareori umblat, ultima parte a urcuşului este cea mai frumoasă, printre colţi şi trepte de piatră, unde mărăcinii lasă uneori loc unei brânduşe firave. Din vârful platoului, imaginea ni se desfăşoară largă în toate direcţiile, dar ceea ce ne atrage privirea este înzăpezitul Vârf Semenic (1446 m), care domină dealurile joase, aurite şi blânde, şi pădurile sălbatice care le împodobesc pe cele mai înalte de peste Caraş, precum Culmea Socolovăţului.

Drumul nostru, acum bine marcat de roţile căruţelor, continuă o vreme pe acest platou care are aspectul unei succesiuni de văi şi dealuri, împodobite cu livezi de pruni între care mai apare câte o casă – toate însă par a fi părăsite. Doar lătratul câinilor şi zgomotul îndepărtat al unui motor ne amintesc că omul este încă prezent în aceste locuri. În Dealul Cârnopole (530 m) ne taie calea două ciute, speriate nevoie mare de aşa grup zgomotos, apoi traseul nostru coboară ceva mai lent decât a urcat, dar cam la fel de mult. Din livezi ajungem în pădure, apoi pe lângă Dealul Cioaca cu Apă, de unde poteca se înnămoleşte şi alunecă sub frunzele veştede. Alinuţa este cea care completează lista celor care cad de când am pornit la drum (până la sfârşitul drumeţiei fiecare vom bifa măcar o trântă), dar plonjonul ei este cel mai spectaculos: buf! în fund, scurt şi la obiect, unde era noroiul mai mare.

Ajungem în Poiana Comarnic unde trebuie să traversăm Pârâul Topliţa. Dacă cei cu picioare mai lungi sar într-un fel sau altul peste apă, eu, Livia şi Alinuţa alegem o cale poate mai compromiţătoare, dar mai sigură: un copac crescut parcă anume peste apă ne ţine drept punte îngustă şi verde, pe care trecem târâş-grăpiş. Aici ar fi momentul să vizităm Peştera Comarnic, una dintre cele mai mari şi mai frumoase de la noi. Dar apucasem să mă informez că este deja închisă, urmând să se redeschidă la primăvară. Cine ştie, poate voi mai ajunge acolo când va fi şi un ghid pe baricade. Aşa că alimentăm repede cu apă proaspătă din Pârâul Comarnic şi repornim la drum, pe bandă albastră.

După o scurtă bucată de drum forestier, traseul virează dreapta într-un prim urcuş abrupt prin pădurea rară şi dreaptă de fagi. Nu după mult timp, când ajungem pe piciorul numit Cracul Moronului, panta se mai îndulceşte. Dar cu cât înaintăm spre inima pădurii, cu atât trebuie să ne abatem mai des de la potecă din cauza arborilor căzuţi şi încâlciţi, astfel că efortul este mai mare decât l-ar cere traseul în mod normal. După două pauze şi cam tot atâtea ore (mult, chiar dacă ritmul este destul de alert), ajungem în punctul cel mai de sus, Vârful Beţii (867 m), şi ne minunăm câtă bătaie de cap ne-a dat un deal destul de scund. Aici pinul a luat deja locul fagului, iar zăpada are câţiva centimetri buni. Păşim cu atenţie peste omătul întins înşelător pe rugii de mure şi ieşim în Poiana Beţii, întinsă pajişte din care putem admira ultimele raze ale soarelui, aurii şi roşii, înainte ca acesta să dispară după codrii întunecaţi.

Începem să coborâm grăbiţi pe lângă locul numit La Fagul Scris, ştiind că nu mai avem multe minute de lumină, iar traseul nu s-a terminat. După drumuri înnoroiate, ajungem în sfârşit pe Valea Bârzavei, unde se află drumul forestier mult râvnit. Mai este de mers, dar măcar de acum nu trebuie să ne mai uităm după marcaj. Trebuie să recunosc că acesta a fost foarte generos şi nu a trebuit până acum să bălăurim. Asta ar mai fi lipsit... Îşi fac apariţia primele vile ce vestesc intrare în staţiunea Crivaia (650 m), aşa că mărim pasul şi, în urma indicaţiilor prin telefon de la gazda noastră, urcăm o ultimă pantă ce ne duce, la începutul orelor 18, la Vila Avocaţilor. Care este... hotel! Vă închipuiţi uimirea patroanei când ne vede cu rucsacuri în spate, înfofoliţi bine şi plini de noroi din cap până-n picioare, după nouă ore de drum. Apogeul surprizei este când îi spunem că venim de la Caraşova, prin chei... pe jos! Se uită la noi cu nişte ochi mari, neîncrezători. O fi prima dată când unii ca noi se cazează acolo.

Altfel suntem primiţi cu toată căldura, ne trecem în registru (scris în patru limbi, a se reţine pentru amatorii de turism) şi ne luăm în primire camerele călduroase. O fi hotel, dar nu e scump, mai ales la dormitoarele cu trei, respectiv patru locuri. Băile sunt lângă camere, totul este curat şi aranjat, caloriferele frig, iar televizoarele ne invită la, aşa cum se laudă, cele 300 de canale. Dar duşul şi mai ales cina sunt mult mai îmbietoare decât televizorul, chiar dacă se desfăşoară amicalul cu naţionala de fotbal a Poloniei. Coborâm în sala de mese unde facem un mic festin în care amestecăm mâncarea noastră cu cea servită de restaurant, foarte gustoasă de altfel. Eu o prefer pe a doua, căci în baza ei nici n-am luat prea multă la mine. Deliciul serii este însă afinata preparată cu rom; o sorb şi mă gândesc la ce-ar zice Paul dacă m-ar vedea... Cum suntem rupţi de oboseală, mai ales că noaptea trecută am dormit-o pe sponci, ne băgăm repede în aşternuturi şi ne cufundăm rapid în lumea viselor... vreo unsprezece ore, să ştim o treabă!

Alarma de ora 8 de la telefonul lui Pancu este complet ignorată, abia după un ceas şi ceva vine Vlăduţ să ne dea trezirea. Pancu este deja în picioare, înaintea noastră, ceea ce reprezintă un fapt de consemnat. Coborâm pentru micul dejun, la care aflu cât de bune sunt clătitele cu afine, terminăm de făcut bagajul, iar la 11 o luăm din loc. Cazarea ne-a costat 27 de lei de persoană, chiar bine, ţinând cont de faptul că am stat la hotel. Trebuie numai să cauţi. Oricum, eu am luat şi un pliant de acolo, pentru a recomanda Vila Avocaţilor prietenilor mai sedentari, care au chef să ajungă în zonă cu maşina şi să lenevească într-o zonă turistică superbă.

După cele două reprize de ploaie matinală care ne cam sperie, decidem totuşi să nu mergem pe drum, ci pe traseul hotărât cu o zi înainte: punct albastru până în Cuptoare. Vremea nu este deloc îmbietoare, dealurile îşi ascund vârfurile într-o ceaţă densă, în timp ce norii plumburii ameninţă că nu s-ar fi vărsat de tot. Coborâm de la hotel până în drumul asfaltat ce duce spre Văliug, după prima curbă mai mare traversăm podul peste Râul Bârzava şi o luăm pe drumul forestier din stânga, pe lângă coada Lacului Văliug. Drumeagul face câteva curbe, apoi în linie dreaptă lasă în urmă ultimele vile şi coteşte dreapta. De aici începe urcuşul propriu-zis, pe un ogaş abrupt de pe partea stângă a drumului – Valea Crivaia Mare.

Panta este solicitantă în prima sa parte, apoi, deşi se mai îmblânzeşte, devine sălbatică prin hăţişul de nedescris ce o invadează. Şi aici pomii au avut de suferit din cauza furtunilor şi zăpezii, dar parcă mai rău decât pe drumul parcurs ieri. Mai mult ocolim decât urcăm, iar pentru că pădurea este una tânără, cu mesteceni şi arbuşti deşi şi subţiri, ori ocolurile sunt mari, ori zgârieturile multe. Cu chiu cu vai ne târâm spre Culmea Certejului, iar vocile cele mai dezamăgite şi enervate de degringolada vegetală (Magda şi Andrei adică) ridică propuneri de a ne întoarce. Nu este însă vreme dacă vrem să prindem trenul, plus că să coborâm tot pe acolo... măcar în faţă nu ştim ce ne aşteaptă, poate e mai bine. Pe măsură ce intrăm în zona de fagi a pădurii, parcă lucrurile devin mai roz, căci acum putem trece printre copaci fără să ne julim pielea la fiecare pas. După două ore suntem în apropierea Vârfului Certej (955 m), înzăpezit şi învelit într-o pătură fină de ceaţă.

Vântul suflă subţirel, aşa că nu stăm prea mult să ne tragem sufletul, ci o luăm repejor la vale cum ne arată scrisul mare de pe un copac („Reşiţa” cu vopsea albastră şi o săgeată), conştienţi că deja am făcut ca timp cât trebuia să ne ia până jos. Astfel se întâmplă că trecem, vorba Liviei, ca vodă prin lobodă, şi pe lângă Avenul din Poiana Gropii, şi pe lângă Fântâna lui Franţ – e drept, nici indicatoarele nu mai sunt la fel de dese ca ieri; bine că marcajul este bun şi omniprezent. După Poiana Gropii coborârea devine mai abruptă, pe coasta împădurită a Dealului Piatra Albă. Aici ne întâlnim cu un vânător, care ne povesteşte despre iepuri, vulpi, mistreţi şi râşi, rareori urşi. Mai avem puţin şi un tractor solitar ne anunţă că intrăm în Poiana Bichii, la marginea satului Cuptoare. Este ora 14 – am făcut deci trei ore de la plecare.

Nu suntem siguri care ar fi continuarea traseului ce taie curbele şoselei pe Valea Grosului, aşa că preferăm să mergem pe asfalt. Sunt vreo 12 kilometri până în centrul Reşiţei, ne înarmăm deci cu răbdare şi cu speranţa de a ne lua careva la ocazie. Traversăm zgomotoşi Cuptoare, în timp ce oamenii de pe la porţi se uită la noi ca la urs, ne umplem bidoanele cu apă de la cişmeaua de lângă biserică şi continuăm coborârea plictisitoare pe şoseaua jilavă. Dacă vremea nu ar fi atât de mohorâtă, sunt convinsă că ne-am bucura mai mult de acest drum pitoresc, în serpentine, printre dealuri colorate încă de aurul toamnei şi pe deasupra văilor înceţoşate. Dar acum parcă ne piere cheful, mai ales că după ce trecem şi de Secu începe să plouă – rece şi destul de abundent, cu stropi care îţi pisează nervii.

Din fericire, se găsesc două maşini de ocazie care să ne ducă ultimii kilometri până la gară. Se pare că am ajuns cam devreme, orele 16, aşa că eu mă întorc la fast-food-ul cunoscut pentru o ciorbă fierbinte, apoi mă alături prietenilor mei la terasa bodegii de lângă peron. La ora stabilită, personalul de Caransebeş se târăşte în gară şi noi în el. Deşi este cald, nu dormim, ci întreţinem discuţii aprinse despre nudismul la mare şi în Berlin, despre rate la apartament versus chirie şi despre cum e mai bine să crească un copil, la părinţi sau bunici. Ceea ce ne e clar este că avem păreri contradictorii şi o teribilă dorinţă de a ni le expune, de unde şi faptul că vorbim claie peste grămadă; doar Pancu tace mâlc, la fel şi Andrei, când se simte copleşit. Restul suntem sigur buni de politicieni.

În Caransebeş avem de aşteptat mai mult de două ore, asta în situaţia fericită în care acceleratul nu are întârziere. Ni le petrecem cum putem, mâncând, povestind, citind sau ascultând muzică. Situaţia fericită (şi nebănuită) se produce şi la 21:30 ne ocupăm locurile cu destinaţia Bucureşti. Acum parcă ne-a pierit cheful de vorbă, mai ales că ne pleoşteşte de tot căldura; oboseala adunată ne învinge şi adormim, deşi banchetele sunt teribil de incomode. Eu dorm strâmb şi visez agitat, cu prelungirea unei întârzieri a trenului de o oră. Sosirea în Gara de Nord pune capăt unui somn chinuit, dar şi prevesteşte o zi lungă la muncă. Sper doar să mai prind vreo două ore de somn acasă, în braţele lui Paul care nu ştiu cât de încântat va fi să-l trezesc la această oră imposibilă.

Fotografii

Dacă citeşti pe un afiş că Jon Lord va cânta pe scena Sălii Palatului acompaniat de Orchestra Filarmonică din Ruse, ştii că va fi un eveniment deosebit ce nu trebuie ratat, iar dacă observi şi că organizatori sunt cei de la ARTmania, ai garanţia că şi partea logistică va fi bine pusă la punct. Sala Palatului, atât de blamată în cazul altor concerte rock, aici este una dintre cele mai bune alegeri, datorită scenei suficient de mari pentru o orchestră simfonică şi a acusticii bune pentru muzica clasică.

La scurt timp după orele 20, în faţă a aproximativ a 1500 de oameni, Filarmonica dirijată de Naiden Todorov îşi ocupă locurile, apoi trupa rock îşi ia în primire instrumentele, cu toţii în aşteptarea artistului Jon Lord. Trebuie să-mi recunosc surpriza că sala nu este plină, cum ar cere un astfel de eveniment, căci este vorba de un nume mare al muzicii rock, şi nu de azi, de ieri. Cei mai mulţi spectatori sunt la a doua tinereţe; probabil că tinerii sunt cei care, prin absenţa lor, fac ca amfiteatrul să pară cam gol.

Celebrul muzician întâmpină publicul cu căldură, exprimându-şi regretul că au trecut atâţia ani de la ultima întâlnire, apoi se aud primele acorduri din Concerto for Group and Orchestra, la patruzeci de ani de când Deep Purple a lansat acest album. Dacă pe vremea aceea suportul era realizat de londoneza Royal Phylharmonic Orchestra, acum ansamblul bulgăresc face bine faţă situaţiei, toţi fiind instrumentişti excelent formaţi, profesionişti, aflaţi sub bagheta unui dirijor ferm şi foarte expresiv. Lor li se adaugă cei doi solişti, Katia Laska şi Steve Balsamo, ambii de formaţie clasică, care vor umple cu vocile lor spaţiile lăsate de instrumentaţie, până în cel mai ascuns cotlon al sălii. Acesta este unul din motivele care mă fac să-mi dau seama că trecerea anilor nu are nimic de-a face cu estomparea parfumului unui album deosebit în care compozitorul a îmbinat, aşa cum el însuşi afirmă, două mari pasiuni ale sale: muzica rock şi muzica clasică.

Alt motiv este, evident, Jon Lord în sine, o prezenţă cuceritoare şi distinsă, o figură care degajă forţă şi blândeţe în acelaşi timp, care materializează genial cele două pasiuni. Trupa rock din spatele său îi completează minunat pasajele de pian sau de orgă Hammond, dar nu solourile sale uimesc cel mai mult (mai ales că toţi ştim că este un artist remarcabil), ci modul în care comunică în primul rând cu spectatorii, şi în al doilea rând cu trupa şi cu dirijorul. Nu este uşor să scrii muzică pentru un astfel de ansamblu, dar nici să-l ţii apoi în „frâu”. Talentatul britanicul are acum ocazia de a ne arăta cum se pot face ambele cu originalitate şi stil. Prima parte a serii o reprezintă acest album, cântat în întregime; pianul, vioara, viola, violoncelul, cornul, trombonul, trompeta, clarinetul, saxofonul, fagotul, xilofonul şi percuţia clasică se duelează sau se însoţesc cu bateria şi suratele sale electrice, orga, chitara şi basul.

Dacă această primă parte mi se pare superbă, ceea ce urmează după pauză mă lasă fără cuvinte. Chiar dacă s-a terminat Concerto, orchestra romantică îşi păstrează locul, căci rolul ei rămâne la fel de important; doar dirijorul preferă o cămaşă mai „rock” în locul fracului. Introducerea precede Pictures of Home, piesă Deep Purple care deschide şi concertele faimoasei trupe. După The Sun Won’t Shine Again, totul devine mult mai dinamic prin cele două părţi din Sarabande, Bourée şi Giga (Gigue), dar şi mult mai sensibil prin autobiografica Pictured Within şi melancolica Wait a While, în care ecoul vocilor răsună în fiecare dintre cei prezenţi. The Telemann Experiment este inspirată din muzica barocă a compozitorului german Georg Philipp Telemann, despre care Jon Lord se gândeşte că priveşte de undeva de sus şi spune „Doamne, ce a făcut cu muzica mea!...”; nu ştiu cât de reală este această modestie, întrucât piesa este superbă şi preclasicul compozitor ar fi mai degrabă impresionat şi flatat. Aplauze frenetice însoţesc anunţul penultimei piese, Soldier of Fortune, deşi aceasta nu a fost compusă de Jon Lord, ci, aşa cum are grijă să menţioneze, de tandemul Blackmore-Coverdale; însă sala explodează cu adevărat la final: Child in Time, pentru mulţi cel mai frumos moment al serii.

Nu ştiu cum să descriu întregul spectacol. Rock clasic? Cam prea puţin. Rock simfonic? Cam prea altceva. Muzică clasică în tandem cu rock? Mai bine, dar nu suficient de expresiv. Oare aşa arată muzica clasică modernă? Greu de spus. Ceea ce-i clar e că Jon Lord este un muzician excepţional în afara scenei, iar pe scenă regizează magistral un concert de amploare. Puterea de expresie şi empatia cu publicul întregesc profesionalismul muzicienilor aleşi, iar dacă ai inspiraţia de a fi acolo simţi cum aerul efectiv vibrează.

Fotografii

Metalfan

Iată că Ursul Trubadur a ajuns la a opta aniversare şi la a doua pe care o prind eu. Dacă anul trecut Cabana Negoiu s-a umplut cât era ea de mare de urşi de toate felurile pe lângă alţi turişti, anul acesta ne aşteaptă sub creasta Pietrei Craiului, mult mai intimă, Cabana Garofiţa. Nu ştiu dacă voi reuşi să-i prind în listă pe toţi cei care au ales să sărbătorească, mai ales că nu sunt sigură de numele câtorva, dar fac o încercare: Grasu, Cristi, Vlăduţ, Livia, Cincineru, eu, Paul, Andrei B., Alinuţa, Ozi, Maria, Kilo, Cristian, Rodica, Mateo, Vali (prieten Mateo), Monica, Hârciogu, Oana, Ice, Simona, Ioana, Mirela, Ancuţa, Vladimir, Apollo, Laura (lu’ Apollo), Odeta, Mihu, Mihaela, Andrei, Costina, Nefas, Bacea, Babau, Iulia, Marean, Mădălina, Neghiniţă, Furnicaru, Şerban, amica lui Şerban, Iulian, Mirela (din Braşov), Ştefan, Ripper, Anca, Eugen, Ionuţ, Ana, Florin şi sigur ar mai fi vreo doi-trei...

Din Bucureşti noi doi plecăm în maşina Ioanei şi a lui Emil, care ne preiau la ora 6:30 de la Charles de Gaulle. Ne zgribulim pe bancheta din spate şi înjurăm susţinut RATB-ul, ajunşi bine de frigul care ne-a pândit în staţia de tramvai timp de un sfert de oră. Pornim spre centura Bucureştilor de unde ieşim la Chitila, pe ruta Târgovişte – Câmpulung. Apucăm să vedem răsăritul prin luneta maşinii, întreţinem conversaţie pe câteva subiecte, trecem de Codrii Vlăsiei, după care şi eu şi Paul ne afundăm într-un somn zdruncinat, dar adânc. Ne trezim pentru câteva secunde la intrarea în Târgovişte, aducem onorurile unui Vlad Ţepeş imaginar şi ne reluăm somnul, în ciuda faptului că soarele străluceşte puternic. Ne trezim abia prin Dragoslavele şi apucăm să vedem ultimele imagini din serpentine, livezi largi, din când în când o casă prinsă în valurile de văi şi dealuri, puţină ceaţă şi primele peisaje montane.

În Podu Dâmboviţei părăsim şoseaua şi intrăm pe drumul de ţară ce străbate frumoasele Chei ale Dâmboviţei. După primul tronson stâncos intrăm în Săticu de Jos, apoi drumul din ce în ce mai prost străbate şi Săticu de Sus, până la Colonia Clăbucet. Imediat după hidrocentrală Emil parchează maşina, ne echipăm şi pornim pe drumul forestier de pe Valea Dragoslăvenilor. Cerul este destul de înnorat, rareori soarele răzbate pe drumul şerpuit sau luminează zăpada de pe primele creste. Timp de o oră mergem repejor, mai ales că rucsacii nu-s grei, doar eu mai trag de timp pentru câte o fotografie. Asta şi pentru că, deşi vremea este mohorâtă, peisajul este ciudat şi frumos. Ciudat din cauză că stratul de zăpadă s-a pus cât frunzele încă mai împodobesc copacii – verzi, galbene şi ruginii; frumos datorită tocmai acestui amestec de culori, la care se adaugă verdele tare al brazilor.

După mai multe coturi ale pârâului, ajungem la Cabana Garofiţa Pietrei Craiului (1085 m), unde cei sosiţi cu trenul iau micul dejun. Ne pregătim repede, căci Vlăduţ ne ameninţă că „într-un sfert de oră o luăm din loc”, facem un mic bagaj şi la 11:30 plecăm într-o tură scurtă. Pornim pe cruce galbenă, pe lângă Padina Lăncii, şi după un prim urcuş mai susţinut care să ne bage în priză ajungem la traseul perpendicular, marcat cu triunghi roşu. Noi o luăm la dreapta şi mergem pe curbă de nivel până când traseul se bifurcă; triunghiul continuă înainte, noi facem stânga, pe cruce albastră, într-un nou urcuş susţinut. Aici e deja mai rece, zăpada mai mare şi mai alunecoasă, iar eu şi Paul ţinem coada plutonului. Acum îmi amintesc de ultima mea coborâre pe acelaşi traseu şi sper din tot sufletul că vom alege alt drum la întoarcere.

După aproximativ o oră şi jumătate de la plecare ajungem în poteca ce străbate Marele Grohotiş, îndrumată de triunghi albastru. Mergem la dreapta, spre sud, şi după zece minute ajungem la Cerdacul Stanciului, unde ni se adaugă la grup un câine cu blana peticită, urcat cu alţii de la cabană. Cincineru încearcă să se caţere pe scara metalică ce duce pe bolovan, sub impresionanta boltă, dar constată că cele câteva trepte pline de gheaţă îl împiedică. Aşa că nu mai încearcă nimeni şi admirăm superba plăsmuire a naturii de la baza sa. Tot de aici, de sub „sculptura” în stâncă, putem vedea Masivul Iezer-Păpuşa, mare şi impunător, mohorât de nu i se zăreşte vârful, ci numai o parte din versanţii înzăpeziţi. Sub el se întind dealurile meşterit pictate de sfârşitul toamnei, între care se iţesc râuri şi fumul căminelor. Ne întoarcem la Peştera Stanciului, intrăm vreo douăzeci de metri în galerie, iar Cincineru ne arată culoarul îngust prin care s-ar ajunge, după o vreme de urcuş târâş, undeva în creastă, la câţiva metri sub muchie.

De la peşteră ne continuăm drumul înapoi, trecem de poteca pe unde am ieşit la grohotiş şi ţinem direcţia nord, după ce la grupul nostru se adaugă câţiva dintre cei care au sosit mai târziu la cabană. Poteca şerpuieşte peste pietrele mărunte acoperite de zăpadă, pe sub pereţii stâncoşi impresionanţi, deseori aproape verticali; în general mergem pe curbă de nivel, cu unele suişuri şi coborâşuri şi doar depăşirea unor bolovani alunecoşi ne pune câteva probleme. Trecem de Colţii Carugelor, apoi din Umerii Pietrei Craiului începem coborârea pe Culmea Tămăşel. Imediat sub creastă începe pădurea ce ne însoţeşte în Şaua Tămăşelului, apoi pe Vârful Tămăşel (1644 m) şi în Poiana Tămăşelului cu stâna care o veghează. Ne oprim câteva minute să mâncăm, moment în care potaia se milogeşte ostentativ şi nu fără rezultat.

De aici se ghicesc în spatele Iezerului primele culmi ale Făgăraşului, cu câteva raza de soare răzbătând printre norii înalţi şi grei, dar mai încolo totul se pierde în negură. În schimb, în spate se vede bine bucata din creasta sudică pe care am lăsat-o în urmă, căci aici norii s-au ridicat, lăsând loc şi la puţin albastru, iar versantul vestic al Craiului se scaldă în multe locuri în soarele de după-amiază.

Alegem varianta mai lungă de coborâre, pe triunghi roşu care o ia alene în jos; deseori ţine curba de nivel, ca apoi să-şi amintească de faptul că trebuie să ne ducă la cabană. Intrăm în pădure pe o potecă bine bătută, uneori însă avem impresia că străbatem un tunel întunecos şi straniu, ca din altă lume. Trecem peste Valea Seaca a Tămăşelului şi la scurt timp ajungem înapoi în crucea galbenă pe care am urcat, de aici până la cabană traseul fiind cel de la plecare. Deşi acum coborâm, durează la fel de mult, pentru că ne tot oprim să admirăm ultimele raze dinainte de amurg ce cad peste pădurea colorată şi aprind stâncile Craiului. În faţă, pe după Piscul cu Brazi, soarele îşi încearcă ultimele puteri cu arborii semeţi, apoi dispare undeva în vale.

Cam tot atunci ajungem şi noi la cabană; este ceasul 17 şi tot grupul este adunat la Garofiţa. De dimineaţă am fost pe fugă, aşa că nu am putut cerceta cu atenţie locul. Acum însă am ocazia de a constata şi admira modul în care cei din România Pitorească au transformat cabana: paturile noi şi enorme, saltelele confortabile, podelele lustruite, sobele călduroase, sala de mese zugrăvită, podul lambrisat şi aranjat sub forma unei mansarde cochete. Câţi bani, câtă muncă si câtă dăruire... Nici nu-i greu să respecţi regulile de bun simţ afişate la intrare, printre care interzicerea consumului de alimente în camere şi lăsarea bocancilor la uşile acestora. Chiar dacă Horia din clubul România Pitorească îşi asumă acum rolul de cabanier, ceea ce lipseşte este o gazdă destoinică, aflată în permanenţă acolo.

După ce ne schimbăm şi mâncăm, începe partea distractivă a turei: karaoke. Îndemnaţi poate de cele două premii şi, în cazul unora, încurajaţi de câteva guri de vin, urşii se dau în spectacol în faţa proiectorului ce desenează pe perete versurile pieselor. Iar unii chiar au un succes nebun, precum Vlăduţ, Paul, Ionuţ, Ozi sau Vladimir. Vedetele serii sunt însă Odeta, care cântă excelent Mama Mia (ABBA) şi câştigă Premiul I, şi Cristian care cu varianta inedită a Angels (Robbie Williams) îşi adjudecă Premiul Special. Descrierea ar fi derizorie, trebuia să fiţi acolo. În pauzele din concurs nu ratăm ocazia să ne dăm în stambă, aşa că se lasă cu urlete, cu proteste ale microfonului buclucaş, cu noi variante de cântece, cu headbanging chiar şi cu multă veselie. Toate acestea în timp ce prăjiturile dispar cu repeziciune, la fel şi băutura.

Momentul culminant al serii nu a fost însă anunţarea câştigătorilor, ci aducerea torturilor la care au muncit din greu Ancuţa, Grasu, Costina, Mădălina, Laura, Bacea şi Babau. Cu We Are the Champions pe fundal, un urs şi o chitară acoperite cu frişcă marchează, aşa cum spune şi lumânărica, 8 ani de UT. Nu avem mult timp pentru a le admira, căci momentul solemn este învins de pofta teribilă din priviri. Pe bună dreptate – torturile arată delicios, iar gustul întrece aşteptările. Sera continuă cu nişte burţi mai pline ce se dedau la chităreală. Eu mai rezist mult şi, împreună cu Paul, mă retrag pe la 23:30, iar somnul se instalează cât ai clipi, în ciuda zgomotului de alături.

După cum aflu mai târziu, cheful se stinge în jur de ora două, când ultimii petrecăreţi amestecă bocancii cât de bine pot şi-i împart între uşile celor două camere, ca surpriză la trezirea din zori. Planurile le sunt date însă, în cea mai mare parte, peste cap, căci Horia îşi face de lucru la prima oră şi împerechează încălţările, crezând că au ajuns aşa din greşeală.

Dimineaţa începe pentru unii devreme, căci Paul îşi strânge rucsacul şi pleacă pe la 8 şi ceva spre sat să prindă slujba de duminică. Aşa de bine îşi face bagajul, că două pungi le lasă la cabană; acum, când scriu aceste rânduri, pungile tot la Marean în portbagaj se află. Eu mai trag de ultimele gene de vis, apoi mă mobilizez ca mai toată lumea. Micul dejun decurge banal, majoritatea fiind cam somnambuli; ceaiul şi cafeaua ne mai revigorează, iar pe la miezul zilei o luăm în jos spre maşină. Acum mergem repede, pentru că ne pare mai frig decât la venire, plus că e ceaţă, ninge uşor şi ne piere cheful de fotografii. Maşina ne aşteptă cuminţică, aşa că pornim spre sat, de unde urmează să-l culegem pe Paul. Mergem încet, şi pentru că drumul este prost iar craterele mari, dar şi pentru că semnal la mobil nu e şi trebuie să ne uităm cu atenţie după Paul.

Îl întâlnim nu departe de biserică, de unde o luase înapoi spre maşină din cauza frigului. Acum vedem că are ca tovarăş de drum câinele care ne-a însoţit în traseu. Paul ne spune că jăvruţa a plecat cu el de la cabană, a trecut prin peripeţii din cauza dulăilor din sat, l-a aşteptat la ieşirea din biserică şi acum tot de el se ţine. Mai aiurea este că după ce o luăm din loc, bietul câine continuă să alerge după maşina în care s-a suit Paul şi care nu poate înainta mai repede decât permite drumul. Toată faza durează câţiva kilometri, ceea ce ne rupe sufletul. Până la urmă îi depăşim pe Neghiniţă şi Furnicaru, iar câinele alege să rămână cu ei.

Drumul de întoarcere este acelaşi de la venire, cel puţin o vreme, doar mult mai mohorât. Şi când mă gândesc că prognoza zicea exact pe dos... Reluăm aspectele cu somnul, mai ales că Emil conduce fără turbulenţe. Ne trezim când un poliţai ne trage pe dreapta, cică ne-a luat radarul, Emil vrea să vadă cu cât l-a înregistrat, poliţaiul nu, că n-are voie să arate decât dacă face contestaţie, în faţa instanţei. Eu nu prea cred, dar în fine. Semnează procesul verbal şi ne continuăm drumul, numai că... îl ratăm pe cel spre Târgovişte. La Titu îmi dau seama că mergem paralel cu autostrada. Nu-i nimic, bine şi aşa, ajungem la Bucureşti. Dar cu cât ne apropiem ne dăm seama că densitatea de şoferi imbecili creşte, iar taximetriştii îi iau pe toţi. Din fericire fără incidente, deşi puteau fi mai multe, coborâm la Casa Scânteii şi luăm primul autobuz spre casă.

La mulţi ani, Ursule Trubadur! Şi la cât mai multe ture într-o atmosferă caldă, de prietenie!

Fotografii